Am tradus acest articol cu gândul la România și la ziua alegerilor, care e tot mai

aproape. Pentru că dezastrul înfățișat în filmul lui Cristofer Rufo, America Lost, este
și o realitate a multor așezări românești, având aceleași cauze și aceleași explicații.
Chiar dacă redactorii Vocii Românului pot avea opinii politice, publicația în sine nu
are nicio agendă de această factură, nu susține niciun partid și nu face propagandă
pentru nimeni. Așa stând lucrurile, vă rugăm doar să citiți această cronică de film
și să aveți grijă cu cine votați. Nu știm, în acest moment, cât de mult mai contează,
dar măcar să avem sufletul sufletul împăcat.
Lectură plăcută.
Nedeea Burcă

America pierdută – Carnajul american pe ecran complet

Jonathon Van Maren1

În 1997, profesorul James Q. Wilson a vorbit, în cadrul unei conferințe la

American Entreprise Institute2 despre apariția, în America, a ”două națiuni”, iar în
eseul său din 2018, Two Națions, Revisited, Mary Eberstadt a confirmat argumentul
sociologic al lui Wilson remarcând, de asemenea, ruperea în două a Americii.
”Diviziunea, spunea ea, nu mai este una a veniturilor sau a clasei sociale, ci aproape
totul este despre familie, anume dacă cineva provine dintr-o familie normală sau,
dimpotrivă, dintr-una destrămată. Așa cum remarca James Q. Wilson, pe măsură ce
fundația familială se prăbușește, fiecare structură construită pe acea fundație devine
mai fragilă și mai casantă.
În noul și puternicul său film documentar, America Lost3, regizorul Christopher
Rufo călătorește prin America descrisă de Wilson și Eberstadt, înregistrând și
descriind viața din trei ”orașe americane uitate”: Youngstown (Ohio), Memphis
(Tennessee) și Stockton (California). Toate trei au istorii distincte și, totuși,
prăbușirea fiecăruia dintre ele a produs o realitate identică.
Filmul lui Rufo este un document al sărăciei sfâșietoare, al declinului familiei,
al dependenței și bolilor psihice și, dincolo de toate astea, al unei zdrobitoare pierderi
a sensului, care îi macină pe toți cei prinși în aceste ecosisteme umane spulberate.
Cu o jumătate de secol în urmă, Youngstown făcea parte din marea inimă
industrială a Americii, cu fabrici de oțel întinse pe mii de kilometri de jur împrejur
și însuflețite de bărbați care, după absolvirea liceului mergeau la lucru, ridicându-și

1 https://www.theamericanconservative.com/articles/american-carnage-on-full-display/

2 Institutul American de Întreprinderi pentru Cercetarea Politicilor Publice ( pe scurt Institutul American de
Înteprinderi) este un grup de reflecție cu sediul în Washington D.C., care cercetează guvernul, politica, economia
și bunăstarea socială. (n.red.)
3 America pierdută, https://americalostfilm.com/
cu sudoarea frunților familiile în clasa de mijloc. Aveau locuri de muncă, aveau
demnitate și siguranță pentru ei și ai lor.
A durat un secol pentru ca Youngstown să devină un oraș al belșugului și mai
puțin de o singură generație pentru ca totul să se prefacă în praf și pulbere. Astăzi,
explică Rufo, este cel mai sărac oraș din America, unul dintre cele șase cu o rată a
sărăciei mai mare de 40%.
Odată cu închiderea siderurgiei, au dispărut 40 000 de locuri de muncă din
industria manufacturieră. Apoi au urmat noi și noi închideri, până când a rămas fără
lucru mai bine de jumătate din populație.
Există 8 000 de case goale în Youngstown. În fiecare an, vandalii dau foc la mai
mult de 200 de clădiri. Pompierii le privesc arzând. Vechea ordine a dispărut fără a
fi înlocuită cu nimic altceva.
Rufo îi caută pe cei rămași.
Todd, un fierar bărbos, care scotocește prin casele abandonate, spune că
Youngstown seamănă acum cu un oraș din lumea a treia. ”În trecut trăiau aici o
mulțime de oameni mândri, care credeau în ceea ce făceau, în prietenii, vecinii și
familia lor. Acum nu cred că mai există niciunul dintre aceștia. Luptă sau fugi – o
mulțime de oameni au fugit de aici.”
Todd s-a luptat cu dependența, a fost arestat și și-a părăsit familia. Scormonește
mai departe, încercând să supraviețuiască într-un peisaj care seamănă mai mult cu
Berlinul din 1945, sau cu Alepul din 2016, decât cu Midwestul american, așa cum îl
cunoșteam cu toții.
Când industriile s-au prăbușit – spune Rufo – unii n-au putut merge mai departe.
Todd și mulți alții ca el sunt victimele colaterale ale politicilor care au distrus viețile
muncitorilor americani. Orașele ca Youngstown nu au izbutit, pur și simplu, să
facă tranziția de la lumea modernă spre cea postmodernă.
Au fost vizitate de zeci de ori de președinți care nu s-au dat niciodată în lături
de la tot soiul de promisiuni electorale – Clinton, Bush, Obama – dar nimeni și
nimic nu le-a putut stăvili prăbușirea.
Un vârf de 10% din populație îl constituie birocrația care administrează programe
sociale, în vreme ce baza de 50% este alcătuită din asistați sociali, oameni cu
dizabilități și pușcăriași. Într-o zonă a orașului 41% din bărbați sunt șomeri și 69%
din familii sunt conduse de mame singure.
Jennifer, o barmaniță care a crescut în Youngstown în anii 80-90 și care își
vinde sângele pentru a supraviețui, îi spune lui Rufo că sărăcia este o boală cu
adevărat îngrozitoare, care te pătrunde până la os. A născut-o pe fiica ei, Nikki, la
vârsta de 15 ani. Nikki tocmi a absolvit liceul și vrea să-și ia lumea în cap, dar
Jennifer vrea să o împiedice. Este o alegere cruntă: să fii printre ultimii care rămâne,
alături de rămășițele fostei comunități, familie și prieteni, sau să-ți faci bagajele și să
pleci pentru totdeauna.
S-a frânt nu doar inima economică a orașului, ci și sufletul acestuia. Bisericile
sunt sparte și goale. Credința a dispărut, munca așișderea, familia se destramă. Pot să
plece toți? Poate...
Agonia acestei alegeri a fost transpusă în cuvinte de Tucker Carlson, într-o
conversație cu Ben Shapiro, în 2018. Poate, a sugerat Shapiro, fantomele care bântuie
aceste orașe muribunde ar trebui pur și simplu să-și facă bagajele și să plece,
recuperând spiritul pionierilor americani. Sigur, a răspuns Carlson sarcastic, este ușor
să abanonezi ultimele vestigii ale comunității, mormintele părinților și bunicilor tăi.
S-ar putea ca asta să fie exact ceea ce trebuie făcut, iar interlocutorii lui Rufo
recunosc asta. Dar este greu – și, desigur, trebuie să ținem cont și de faptul că
proprietățile imobiliare pe care le dețin ei sunt acum lipsite de orice valoare. Ar
pleca doar cu amintirile.
În Memphis, Tennesse, detaliile diferă, dar povesteea este aceeași. După cel de-al
doilea război mondial, zeci de mii de afro americani au fugit de rasismul Deltei
fluviului Mississippi, pentru a se stabili în ”orașul bisericilor”. În ciuda lui Jim
Crow4, 90% dintre bărbații negri și-au păstrat locurile de muncă. Era un oraș
industrial în plină ascensiune. Acum, rata criminalității este invalidantă, 45% sunt
șomeri, 77% dintre copii sunt născuți din mame singure, și peste 21 000 de bărbați
au dispărut în închisori sau au murit prematur. În sudul localității, 78% dintre familii
beneficiază de asistență publică, 20% dintre bărbații în vârstă sunt angajați cu normă
întreagă pe tot parcursul anului , 93% dintre familii sunt conduse de mame singure.
Sunt 6 000 de rezidenți, dar numai zece familii nucleare. Guvernul federal a investit
miliarde în programele anti-sărăcie pentru Memphis. Dar nimic nu funcționează.
”Aici” – îi spune un rezident lui Rufo – ”dacă ești sărac, ești sărac.”
Casele iau foc, în mod regulat. Bandele stăpânesc străzile.
Un bărbat îi spune lui Rufo că a început să vândă cocaină la 15 ani și că a
făcut de câteva ori închisoare: ”Mama mea a crescut trei băieți. Amândoi frații mei
au fost uciși.”
Asta în SUA, pe timp de pace. Închisoarea este adesea generațională. O mamă
cu două fiice (de la doi tați diferiți) spune că tatăl ei a fost la închisoare, la fel ca și
tații celor două fiice ale ei. Lipsa taților generează disfuncții intergeneraționale. Nu
există tați care să-i învețe pe fii lor să trăiască și să lucreze, iar bandele înlocuiesc
nevoia de conducere masculină. Mamele singure încearcă cu disperare să strângă
suficienți bani pentru a-și întreține bebelușii, iar birocrația nu poate satisface decât
cele mai grele nevoi de supraviețuire. Iar pentru cei care cad, nu există nicio plasă
de protecție socială. Este disperant. ”Vreau doar să fie puțin mai bine” – îi spune
mama celor două fete lui Rufo. ”Asta e.”
Stockton, California, este cel mai mare oraș american care a dat faliment. Acum
o jumătate de secol, Stockton îi primea pe oamenii săraci din întreaga lume,
punându-i pe calea clasei de mijloc. Acum este un oraș post industrial. Locurile de
muncă s-au mecanizat. Câte un sfert negru, alb, latino și asiatic, este un oraș al
mizeriei multuculturale. În unele complexe de locuințe, 100% din copii se nasc din
mame singure. Sute de oameni locuiesc în corturi. Dependența de droguri este
frecventă. Viața nu are niciun sens, nicio semnificație în aceste aglomerări umane ale
secolului 21, în care doar drogurile pot oferi flashuri efemere de lumină paradisiacă
unor vieți trăite sub spectrul infernului permanent. Omul muncitor care își întreține
familia este o relicvă a trecutului. Majoritatea tinerilor devin niște sălbatici. Au fost
înjunghiați, au asistat la focuri de armă și au împușcat ei înșiși oameni. Gangsterii
tatuați seamănă cu cu niște cadavre vii, jucându-și fiecare rolul în războaiele străzii și
4 Legile lui Jim Crow au fost legi locale și de stt care au impus segregarea rasială în sudul SUA (n. red.)
imaginându-și că asta e tot ce există.
”Problema este” – spune Rufo – ”că ambele partide politice au tratat ființele
umane ca pe niște funcții ale unei probleme de matematică.” Politicienii reduc sau
sporesc cheltuielile, dar miliardele cheltuite nu schimbă nimic. Atunci când cultura,
comunitatea și familia sunt nimicite, birocrația devine neputicioasă. Sigurul succes
observat de Rufo este cel al pastorilor credincioși care merg pe străzi, mărturisind
despre salvarea divină din gherele drogurilor și a criminlității. O casă creștină de
recuperare, pentru bărbați, observă el cu uimire, are o rată incredibilă de succes de
70%, transformând dependenți și infractori temuți în bărbați cu un scop și un viitor.
Oamenii care vin la biserica noastră au nevoie de o minune, îi spune un pastor lui
Rufo, iar el este reprezentantul unui Dumnezeu care le poate împlini.
Acești pastori merg dincolo de simplele circumstanțe economice și vorbesc din și
despre inima condiției umane. Meseria de jurnalist, spune Rufo, l-a convins că
schimbarea de sus în jos nu funcționează. Schimbarea necesară este din interior
înspre exterior. Fiecare suflet în parte, familiile și comunitățile. O nouă bază pentru o
lume post-modernă și fracturată. Este o muncă dureros de grea, de la om la om,
dar este singura cale, observă el. A fi sărac nu trebuie să însemne a fi denonectat de
la sursele primare ale fericirii umane. Renașterea și revitalizarea mai pot fi posibile.
Rufo oferă un exemplu puternic în povestea unui tânăr pe nume Mike. El s-a
căsătorit cu fata care i-a născut fiica și, de dragul lor, s-a străduit și se străduiește
din greu să o scoată la capăt. Rezistă atracției puternice a străzilor, atât de tentantă
odinioară, și vânează orice ocazie de a munci. Apoi, soția lui a dat naștere unui fiu,
iar acum Michael suspină în fața camerei: ”Dacă nu aș avea o familie eram mort
demult”, spune el. ”Existența lor este singurul lucru care care îmi păstrează inima vie
și mă împiedică să renunț. Am un motiv pentru care să mă lupt. Ei îmi dau scopul
pe care l-am căutat în toată viața mea de până acum. Este un miracol.” Își privește
fiul. ”Acest băiețel va fi bine”, îi spune lui Rufo, ”pentru că îl iubim.” O mânuță
moale apucă un deget tatuat și se agață strâns de acesta, în vreme ce camera
surprinde momentul ruperii lanțului ereditar al nenorocirii.
Cristofer Rufo care conduce, de asemenea, Centrul pentru bogăție, sărăcie și
moralitate al Discovery Institute, deschide o neprețuită ferestră înspre America de
odinioară. El detaliază felul în care prăbușirea bisericilor și organizațiilor civice care
exercitau odinioară un rol formator pentru tineri a generat un ciclu intergenerațional
vicios: lipsa tatălui, șomajul, dependența, închisoarea. Fără a înțelege starea familiei
americane, nu putem înțelege sărăcia americană. Fără a fi o observație inedită,
aceasta este însă însoțită de data aceasta de imaginile și poveștile distrugerii
explorate de Rufo. Filmul nu propune nici soluții lesnicioase și nici rezolvări politice,
ba chiar dimpotrivă, vălmășagul uman al comunităților ticăloșite pe care le
înfățișează avertizează cumva împotriva acestora.
O singură observație iese în evidență:
”Nu mi-am propus să spun o poveste despre religie, dar realitatea este că
organizațiile bazate pe credință sunt încă piatra de temelie a comunităților sărace”,
spune Rufo. Bisericile din interiorul orașelor sunt adesea singurele instituții care
oferă un sens limpede, o direcție și un scop. Noua cale către prosperitate trebuie să o
imite pe cea veche, iar drumul este pe de o parte simplu și, pe de alta, sfâșietor de
dificil. Dar, totdată, regenerator: un tată, o mamă și copiii lor, călăuziți de credința și
valorile care au făcut America mare – și pot face asta din nou.