Biserica-țintă

În centrul ”legii românești” ( dintotdeauna românii s-au raportat la credința lor

ca la o ”lege”), se află Biserica, formată din poporul credincios și săvârșitorii
cultului, adică preoții, clerul din toate treptele ierarhice.
Iar cât privește lăcașul de cult în sine, acesta este nu un doar un loc de mărturisire
și iertare a păcatelor, de dialog cu Dumnezeu, ci și unul de adăpost, de împăcare, de
alinare și, nu în ultimul rând, de vindecare sufletească și trupească.
La vreme de război oamenii, mai cu seamă femeile, copiii și bătrânii se
adăposteau în biserici, după cum, în închisorile comuniste, deținuții își păstrau
sufletul viu prin rugăciuni și sărbătorile ținute în secret, prin iconițe și cruci păstrate
tainic la piept, toate acestea constituindu-se în trăiri de fond și de formă a vieții
creștine specifice estului european, dispărute demult din prospera și confortabila
lume occidentală.
Din păcate, majoritatea politicienilor și intelectualilor români nu au priză la ceea
ce ne-am obișnuit să numim România profundă, pentru că nu-i cunosc credința și
nici nu sunt capabili (în măsura în care chiar doresc acest lucru, ceea ce pare, de cele
mai multe ori, îndoielnic), de un dialog adevărat cu masele.
După cum, nici un număr din ce în ce mai mare de tineri nu înțeleg
comportamentul omului religios și nici universul său mental, ceea ce este o
consecință întârziată a regimului comunist.
Întocmai ca, de altfel, și actul ulterior de condamnare propagandistică a
acestuia, prin intermediul căruia urmașii săi direcți, de sânge și de mentalitate, au
înțeles să dea semnalul re/începerii ”ostilităților” printr-o terfelire fără precedent a
Bisericii naționale.
Pandemia de covid 19 a exacerbat dialogul surzilor dintre popor și ”belferii”
areligioși, care au profitat de contextul favorabil, lovind în Biserică mai mult decât
decidenții din țările vecine.
La bulgari, de exemplu, nici bisericile și nici cimitirele nu au fost nicio clipă
închise, numărul morților de acolo fiind, în pofida acestui fapt, mult mai mic decât
în România.
Iar dacă, în ceea ce privește bisericile, închiderea lor se poate, totuși, integra,
încă, într-o anumită logică, destul de strâmbă oricum, câtă vreme acestea nu
creează premisele unor primejdii mai mari decât magazinele, zăvorârea cimitirelor
pare explicabilă doar prin alunecarea decidenților înșiși în superstiție și irațional.
Cioran spunea că în Marx nu se găsește nicio referință despre moarte.
Omul areligios are frică mare de boală, întrucât nu acceptă suferința ca făcând
parte din condiția umană.
Cât despre moarte, el o consideră doar un accident obscen, care trebuie surmontat
cât mai repede cu putință, sfârșitul unui om rămânând în grija asistentelor
medicale și a întreprinderilor de pompe funebre.
Este aprope necuvincios să vorbești despre încercările prin care trece un bolnav
incurabil sau un muribund.
Este, iarăși, de preferat să nu stai la căpătâiul lui, iar dacă ai făcut-o, să nu
povestești despre asta.
Deoarece, într-o lume desacralizată, moartea a devenit un subiect tabu.
În splendida sa carte, Biserica țintă1, Dan Ciachir vorbește despre unul din
celebrele Exerciții spirituale ale lui Iganțiu de Loyola, în care cititorul este îndemnat
să își imagineze propriul sfârșit pământesc, văzându-se pe sine însuși întins într-un
sicriu, rămas singur, după ce rudele și prietenii și-au luat rămas bun de la el.
Nu este nimic macabru. Exercițiul ne reamintește doar că, atunci când îl avem pe
Dumnezeu, nu rămânem niciodată singuri.
Și consideră d-sa, pe bună dreptate, că oamenii cu nume și destin public din
România s-ar cuveni să facă cât mai des exercițiul recomandat de Loyola, oroarea
pe care le-o provoacă parastasele, pomelnicele, coliva și am adăuga noi, cimitirele,
nefiind decât o formă a fricii de moarte, corelată cu invidia isterică pentru aceia
care cred în Dumnezeu și în învățăturile Bisericii.
Prin rațiune, prin rugăciune și har, credința poate elibera omul de groaza și de
obsesia ultimului voiaj pământesc.
Altminteri, evitarea ipocrită a realității nu folosește la nimic ci, dimpotrivă,
amplifică niște spaime drăcești.
Ceea ce, de altfel, am putut constata cu toții, chiar în această perioadă.

1 Cf. Dan Ciachir, Biserica-țintă, Iași, 2017.