Preludiul dictaturii.

România ieftină (XVI)

Chiar dacă înfățișarea simplă a cifrelor arată că intervalul de timp 1920-1938 se

întinde pe mai puțin de două decenii, așa zisa ”perioada interbelică” a ocupat mereu
o importanță sporită în memoria colectivă românească, fiind considerat drept o
adevărată ”epocă de aur”, în decursul căreia România ar fi atins un vârf al dezvoltării
sale economice și culturale.
Realitatea frustră a României interbelice a fost însă aceea a unui sistem
administrativ clientelar, condus de un grup restrâns de oameni, constituiți în camarilă,
în fruntea căruia se afla un cap al statului, Carol al II-lea, care nu doar că avea
probleme serioase de legitimitate ci, în plus, instaurase un regim care se îndepărta
progresiv de de sistemul democratic. Iar corpul partinic al țării se constituise, deja,
într-o adevărată oligarhie politică.
Oligarhia politică apare atunci când instituțiile fundamentale ale statului –
Parlamentul, Guvernul și Justiția – sunt rezervate unui grup constant de indivizi
care, în ciuda așezării lor în partide cu denumiri diverse, urmărește obținerea și
deținerea Puterii doar în scopuri și interese proprii. Astfel, întemeiate pe un
asemenea eșafodaj limitat, ideologiiile, doctrinele politice sau programele partidelor
se fluidizează, nu mai cunosc diferențe de fond, sau devin doar sloganuri
propagandistice, menite să mascheze adevăratele intenții ale celor de la putere.
Orașele și satele României interbelice erau, practic, devastate de abuzuri de tot
felul, precum și de valurile electorale, falsificarea rezultatelor fiind nu doar mereu
identificată și reclamată, dar uneori chiar recunoscută ca atare.
S-a scris îndelung despre marele salt economic făcut de România sub domnia lui
Carol al II-lea. A existat, fără îndoială, o creștere accelerată a producției industriale,
dar în mic, de la subdezvoltare, la un nivel de dezvoltare mediu.
Dispariția nefirească a lui Ionel și Vintilă Brătianu, precum și venirea la putere
prin șantaj internațional a țărăniștilor, au compromis aplicarea principiului ”prin noi
înșine”, destinat unei creșteri decisive a economiei naționale și, în scurtă vreme,
România a intrat în faza critică a capitalismului financiar, devenind dependentă, în
totalitate, de împrumuturi externe masive, necesare stabilizării monedei, stăpânirii
inflației și consumului intern. Iar Banca Națională a României supraviețuia numai
prin susținerea băncilor de emisiune europene, care o ajutau dar, bineînțeles, o și
controlau. Astfel, chiar dacă, așa cum arăta Mihail Manoilescu, România birocratică
și bugetară făcuse un salt imens în timp, prin etapele capitalismului, consumându-le
rapid, nemestecate, țara se afla pe pragul unei rușinoase capitulări în fața capitalului
internațional.
Reluând, în materia raporturilor cu capitalul străin, metoda camarilei corupte din
jurul lui Alexandru Ioan Cuza, noua camarilă regală din jurul lui Carol al II-lea
”vămuia” orice investiție majoră în România.
Așa stând lucrurile, parte din sumele plătite pentru exploatarea de către străini a
monopolurilor statului se ducea la consumul intern din acel domeniu, inclusiv la
construcția de sedii, o altă parte intra în conturile personale ale camarilei și ale
Regelui, iar altă parte era destinată propagandei, cultului personalității și filantropiei
culturale, aceasta din urmă utilizată ca o acoperire a actelor de corupție. Procente
mai mici sau mai mari ale fiecărei tranzacții ilegale erau dirijate către programele
culturale, iar afacerile murdare se transformau, cât ai clipi, în generoase sponsorizări.
Pe de altă parte, spectaculoasa explozie a culturii române din perioada interbelică,
a avut, dincolo de aspectul său exuberant, și rolul propagandistic de a crea impresia
că finanțarea ei provine din mersul excelent al economiei românești.
Fundația culturală a lui Carol al II-lea era, în realitate, o instituție de spălare a
banilor murdari. Ea sprijinea marile valori, lansa și mediocrități, făcându-le foarte
populare dar, în același timp, le cumpăra și le exploata în scopuri propagandistice.
Burghezia țării, compusă din mari industriași, mari comercianți, bancheri, mari
proprietari agricoli, ingineri particulari, economiști particulari și rentieri reprezenta
doar 0,12% din populația României, cifră simplă și dezarmantă care arată clar nivelul
de trai al imensei majorități a românilor într-un stat care doar mimează capitalismul.
Iar din acest stupefiant 0,12%, aproape jumătate era compusă din marii proprietari de
pământ.
Saltul economic al țării a fost vizibil sub regimurile liberale. Mai întâi a existat
scurta perioadă postbelică în care a funcționat principiul ”prin noi înșine”, și care a
scos România din criza economică. A urmat colapsul de sub guvernarea țărănistă,
accentuat de efectele crizei mondiale.
Unul dintre economiștii valoroși care au atras atenția asupra dezvoltării
nesănătoase a capitalismului în România a fost Virgil Madgearu, opera lui
economică constituindu-se, de fapt, într-un prim semnal de alarmă, profesionist,
vizavi de iminența prăbușirii economiei românești sub greutatea structurii
defectuoase a statului și a incapacității acestuia de a răspunde marilor agresiuni
externe.
Soluția lui Madgearu era aceea a statului agrarian. În viziunea lui, România ar fi
trebuit să aplice un socialism prudent, controlat, însă, de un sistem democratic
capabil să împiedice alunecarea economiei înspre comunism.
În contrapartidă, Mihail Manoilescu prezenta o viziune de dreapta, naționalistă,
dar cu interes pentru dezvoltarea industrială, capitalistă a statului. El considera că
România nu trebuie să abandoneze planul dezvoltării economice, într-un raport
echilibrat între industrie și agricultură, țara având potențial și, în plus, o perspectivă
favorabilă, prin exemplul evoluției industriale rapide demonstrate de Italia și
Germania acelei perioade.
Teoretic, Manoilescu a constatat două slăbiciuni majore ale statului român: o
Românie Mare inconsistentă și o Românie Mare ieftină.
În opinia lui Manoilescu, România Mare era o construcție politică, diplomatică,
recunoscută internațional, ajunsă la dimensiunile ei teritoriale firești. Ea trebuia
organizată economic și administrativ ca un stat viabil. ”Închizând definitiv ciclul
revoluțiilor pentru formă și al revoluțiilor pentru drepturi”, scria el, ”neamul nostru
va face saltul cel mai mare din istoria lui în ziua când își va încorda puterile ca să
atingă idealul calității”.
Din punct de vedere economic România era – credea el – în primul rând țara
muncii ieftine, țara materiilor prime ieftine, țara combustibilului ieftin, țara
transportului ieftin, pe scurt, România ieftină, țara care își vinde ieftin resursele
naturale, consumă mai mult decât produce și, mai ales, consumă aproape exclusiv
din vânzarea resurselor naturale. În plus, ca urmare a politicii iresponsabile a
guvernărilor țărăniste, capitalul, care ar fi trebuit să producă dezvoltarea economică
a statului, se află în mâna străinilor.
În fața acestei realități economice anormale, care marca dependența totală a
României interbelice de marile cercuri financiare, Mihail Manoilescu vedea soluția
în naționalizarea capitalului din România.
Pornind de la constatarea că ”străinii sunt cu profitul, iar românii cu impozitele”,
Manoilescu descria România ca fiind o țară cu un mare potențial agricol, în care
industria menită să modernizeze și să sprijine agricultura, prin contribuția sa sporită
la venitul național, se afla în mâinile străinilor, care transferau peste graniță toate
beneficiile obținute, astfel încât investițiile continuau să rămână în obligația
bugetului.
Adevărul este că un proces sănătos al dezvoltării economice capitaliste a
României Mari nu putea fi condus decât de o elită politică și intelectuală puternică.
Marile nume politice ale perioadei interbelice sunt, însă, foarte puține: Ionel
Brătianu – mort în 1927; I.G. Duca – asasinat în 1933; Iuliu Maniu, în eternă opoziție
sterilă și mai degrabă distructivă; Averescu – consumat; Iorga – compromis; Titulescu
– numai în străinătate. Au mai rămas, ca amintire, doi polițiști, oameni de casă ai
Regelui corupt: Gheorghe Tătărescu și Armand Călinescu.
Doar intelectulitatea românească a reușit performanța remarcabilă de a crea o
elită culturală. A fost o perioadă în care românii au excelat în filozofie, artă,
literatură, științe exacte. Elita culturală, aproape în întregime naționalistă, era însă
dominată, în primul rând numeric, de o uriașă pătură mijlocie de o mediocritate
agresivă, dedicată insistent dependenței bugetare.
Îndreptându-se vertiginos spre un colaps economic și politic, România va
cunoaște prima dictatură în 1938. Originea ei politică se află în lovitura de stat din
1930, care a permis concentrarea puterii la vârf, favorizând regimul autoritar al lui
Carol a lII-lea și ușurând activitatea ocultă a camarilei.

Va urma

Bibliografie: Alex Mihai Stoenescu, Istoria Loviturilor de Stat, vol3.