De frica morții renunțăm la viață?

”Dacă există o speranță, ea stă în proli. Nu trebuie decât să se ridice și să se

scuture, cum se scutură un cal de muște. ” (George Orwell, O MIE NOUĂSUTE
OPTZECI ȘI PATRU)

Nu e deloc de mirare că tot mai mulți români își manifestă nemulțumirea față de
felul în care a fost și este gestionată pandemia de covid 19.
Fie și dac-ar fi să vorbim doar despre teroarea ca (singur) principiu de
guvernare într-o perioadă în care lumea are nevoie, mai mult decât orice, de
explicații clare, de empatie și de speranță.
Oamenii sunt proiectați pentru a relaționa unii cu ceilalți. Nevoia noastră de a
aparține este puternică și fundamentală, am trăit întotdeauna în grupuri cu
relații intense și persistente între membri, acestea constituindu-se – e un lucru întru
totul comun! – într-o condiție sine qua non pentru supraviețuire.
Tocmai de aceea, situațiile de tipul celei pe care o parcurgem ne fragilizează
extrem, atât din punct de vedere fizic, cât și și psihic, și ne-am fi așteptat ca
guvernanții, știind acest lucru, să manifeste un minimum de tact și de înțelegere.
Ceea ce n-a fost cazul, chiar de la bun început.
Guvernanții au restrâns cu o duritate nemaiîntâlnită nicăieri în Europa drepturile
cetățenilor și, după ce s-au simțit la adăpost, în loc de un minim efort de comunicare
coerentă și cât de cât empatică, s-au simțit liberi să ne disprețuiască din toți
bojocii.
Iar pentru că, pasă-mi-te, ne-am dovedit incapabili de-a ne ridica la nivelul unor
creiere de teapa lui Vela, Orban sau Tătaru, președintele însuși a ieșit, de
nenumărate ori, pe sticlă, explicându-ne cum stă treaba cu spălatul pe mîini și
amenințându-ne cu degetul, ca pe niște copii din ciclul primar.
Oricine a atins un nivel măcar mediu de dezvoltare mentală nu s-a putut simți
decât insultat, umilit și abuzat atât de ”declarația pe proprie răspundere” (unică în
Europa civilizată și nu numai), pe care a trebuit s-o scriem, fiecare, ori de câte ori
ieșeam până la magazinul de la parterul blocului, după pâine, precum și de lipsa de
coerență a guvernanților – care, în treacăt fie zis, nici pînă în ziua de azi nu au
decretat oficial că avem de-a face cu o epidemie, Ministerul Sănătății neemițând
niciodată un ordin în acest sens! –, precum și de numărul incredibil de tâmpenii,
provocări și minciuni debitate de-a lungul celor două luni de claustrare în decursul
cărora am fi avut dreptul să pretindem autorităților un comportament cel puțin
decent.
Insultați, umiliți și abuzați s-au simțit, de bună seamă, și cei care (trebuie să
recunoaștem, nu puțini), au susținut asemenea aberații, însă aceștia au preferat să se
amăgească cu ideea că toate aceste măsuri au fost necesare doar pentru a stăpâni pe
cei mulți și proști, pe necivilizații și pe bătrânii care nu înțeleg decât de frica biciului
și care, lăsați liberi, nu doar că n-ar fi capabili să-și poarte singuri de grijă, dar i-ar
putea infecta și pe dânșii, rasa superiorilor educați, doar mergând pe același trotuar
și intrând în aceleași magazine.
Știm că datorită aparatului nostru neurologic, fiecare persoană joacă un rol
substanțial în crearea propriei sale realități.
Cu alte cuvinte, avem un număr de categorii mentale, care intră în joc atunci
când suntem confruntați cu informații care ne parvin și care ne permit să construim
lumea într-o manieră unică, în mod inconștient și automat1.
După cum știm și că grupările politice dominante au, tot mai mult, capacitatea de
a crea, prin intermediul diverselor mijloace de propagandă, o ”realitate” paralelă,
convenabilă și confortabilă celor care caută să-și satisfacă nevoia, eminamente
umană, de validare și care devin astfel, victime predilecte ale manipulării.
O ”realitate” în care aceștia se pot simți, în sfârșit, inteligenți, corecți, civilizați și
buni, vis a vis de toți ceilalți care devin, automat, cei proști, cei necinstiți și cei
needucați. The deplorables, cum i-a numit Hillary Clinton pe aceștia din urmă,
fiindcă ”rețeta” a fost brevetată în SUA.
Însă, dacă ar fi fost măcar pe sfert atât de evoluați pe cât se pretind, ”superiorii”
dezgustați de viermuiala oamenilor simpli, ar fi știut că nimic nu dezumanizează
mai mult decât spaima și că, față în față cu amenințarea morții, omul este dator să-și
ia toate precauțiile necesare, dar fără a renunța la demnitatea și verticalitatea
specifice condiției sale.
Este absurd ca, de frica morții, să renunți la viață, după cum este absurd ca, în
numele ”solidarității”, să ceri altora să își reprime toate nevoile firești, și asta numai
și numai pentru ca tu să te simți ceva mai confortabil și mai puțin frustrat.
În toată istoria de până acum a omenirii, cei curajoși au mers mai departe.
Cu prudență și cu atenția trează, câtă vreme curajos nu este inconștientul care
nu simte teama, ci doar acela capabil să și-o stăpânească.
Și da, unii au căzut, moartea fiind umbra întunecată a vieții, de care nu ne
putem nici ascunde și nici despărți.
Însă a rămas mereu o majoritate capabilă să ducă viața mai departe, așa cum vor
rămâne și acum, oameni cumsecade, oameni obișnuiți, mefienți față de corul
politico-mediatico-sanitar și distopiile tehnologice cu sau fără botniță.
Oameni care își vor revendica întotdeauna dreptul de a se bucura de viață în afara
schemelor abstracte ale dresajelor tehno-politice.

1 Cf., printre altele, cartea reputatului psihanalist Irvin Yalom, Privind soarele în față.