Concordatul cu Vaticanul, cel mai penibil document al României interbelice (XI)

”În Ministerul nostru de Externe n-a fost și nu este nici astăzi niciun singur om
pregătit pentru problemele de politică bisericească, nici din punct de vedere juridic,
nici istoric, nici național. Cele mai grele chestiuni le-au tratat, cu cea mai rafinată
diplomație din lume – care este aceea a Vaticanului, – oameni improvizați și, ceea ce
este și mai grav, oameni care, în unele cazuri, au fost unelte ordinare ale
adversarilor neamului și țării noastre” (Onisifor Ghibu către Carol al II-lea )

Dată fiind modificarea structurii confesionale a populației țării noastre după Marea
Unire, problema unui tratat cu Biserica Romano-Catolică a început să fie discutată
încă din 1920.
Onisifor Ghibu – a cărui operă având la bază realitățile istorice religioase din
Transilvania, susținute cu documente și argumente concrete, de necontestat, rămâne
de neocolit până în ziua de astăzi pentru oricine se încumetă să aprofundeze această
temă – este și autorul unui Raport confidențial adresat Majestății Sale Regelui Carol
II, cuprinzând explicații amănunțite, acte și documente ”pentru a da celor în drept
toate elementele necesare cunoașterii complete a chestiunii catolicismului […] și
pentru a feri de peire o seamă de documente, pe cari atâția au tot interesul să le facă
să dispară din dosarele oficiale.”
Volumul în sine, cuprinzând 1095 pagini, și tipărit în 1934, într-o ediție
confidențială de numai 25 de exemplare, numerotate și semnate de autor1 , este o
sursă bibliografică de primă mână, cu atât mai mult cu cât prezumtivii cititori ai
zilelor noastre pot beneficia și de strădania autorului de a se face cât mai bine înțeles
de către Carol, lipsit, asemenea multora dintre noi, de studii teologice sau juridice.
În opinia imensului luptător pentru drepturile și unitatea poporului român,
guvernanții României reîntregite au greșit neluând în seamă faptul că situația
Bisericii Catolice fusese deja legiferată de Albert Apponyi, în 1918, prin așa numita
”autonomie catolică”, realizată exclusiv prin Parlamentul ungar, ”fără niciun fel de
amestec al Sfântului Scaun”, ”sub patronatul suprem al Regelui și cu participarea
efectivă a elementului mirean la conducere.
”În loc ca aceștia să fi păstrat baza de drept de până aici, realizând autonomia
catolică unitară preconizată de unguri, dar cu întâietatea ritului românesc, ca a celui
mai numeros sau, în cazul în care ar fi socotit catolicismul vătămător românismului,
să fi readus pe uniți la ortodoxie și să fi păstrat catolicismul unguresc în izolarea lui
milenară – scrie Onisifor Ghibu – conducătorii noștri de stat s-au grăbit să puie, pe
baze absolut improvizate, Biserica Catolică din Transilvania în legătură directă cu
Vaticanul.”
Astfel, în 1920, Vaticanul îi face Statului român propunerea de a încheia un
Concordat, prezentându-i, în acest scop, și un proiect conform căruia, recunoscând
Bisericii Ortodoxe caracterul de Biserică de Stat, exprimat în vechea Constituție a
României, renunță la atributul de apostolic al Bisericii Catolice, preconizând,
totodată, pentru romano-catolicii din Transilvania, în locul celor patru dieceze, câte
1 Cf. Onisifor Ghibu, Acțiunea catolicismului unguresc și a Sfântului Scaun în România Întregită, Raport
confidențial înaintat M.S. Regelui Carol II, cu CLXXVII + 45 acte și documente, Cluj, 1934.
avuseseră sub Ungaria catolică, numai două.
Iar în ceea ce privește limba de instrucție în seminarii, proiectul stabilea că
aceasta va fi cea română (în locul celei latine, maghiare sau germane).
De asemenea, în decursul tratativelor, Vaticanul și-a declarat intenția de a
recunoaște Regelui Ferdinand al României dreptul de patronat asupra episcopilor
catolici.
Căderea guvernului, în decembrie 1921, zădărnicește, însă, încheierea
Concordatului, iar negocierile urmează să fie luate de la capăt.
Numai că Ungaria, în ciuda faptului că nu avea nicidecum intenția de a încheia
vreun Concordat cu Vaticanul, înființase, încă din 1920, o legație pe lângă acesta,
concentrând acolo juriști, istorici, canoniști și politicieni – printre care mulți dintre
”optanții” ardeleni despre care am vorbit în episodul trecut –, autori ai unor broșuri
”informative”, în care România ”schismatică”, ”bizantină” și ”balcanică” apare
zugrăvită în cele mai negre culori, broșuri răspândite apoi, cu repeziciune, printre
catolicii din lumea întreagă. Iar Ghibu notează consternat lipsa de orice reacție a
României.
Aceasta este atmosfera în care apare un al doilea proiect de Concordat, propus de
Sfântul Scaun la 1924, prin Nunțiul M.A. Dolci, în care nu mai e vorba despre
întâietatea Bisericii Ortodoxe, ci doar despre apostolicitatea Biserii Catolice, iar în
locul celor două dieceze romano-catolice din proiectul anterior, sunt prevăzute patru,
plus încă alte două dieceze greco-catolice și două vicariate, unul pentru Ruteni și altul
pentru Armeni.
Mai mult decât atât, proiectul prevede, însă, și dreptul de proprietate al Bisericii
Catolice asupra tuturor bunurilor și instituțiilor culturale (școli etc) aflate în
administrația ei și care, conform naturii lor juridice, trebuiau să apațină Statului
român.
Tot de la Onisifor Ghibu aflăm că, la 24 iulie 1924, gazeta Katholikus Elet (Viața
catolică) din Satu Mare, conducătorul iezuiților unguri, Bangha Bela, publica un
articol intitualt Internaționala catolică, prin care îndemna intelectualii maghiari ”să
lase la o parte orice activitate, să se elibereze de oricare altă îndatorire, oricât ar
părea aceasta de importantă, și să înjghebeze Internaționala catolică, care ar ajuta
enorm soarta maghiarismului și, poate, întreg universul bolnav”.
Din situația pe care o deținea la Roma, ca secretar al Federației Mondiale a
Congregațiilor Mariane, prin intermediul Legației maghiare din Roma, cu sprijinul
bănesc al Ungariei și al Sfântului Scaun, Bangha a izbutit să provoace, în întreaga
lume catolică, o imensă mișcare filomaghiară și, totdată, antiromânească.
Dar, se întreabă Ghibu, – ”în vreme ce ungurii au câștigat pe seama lor Vaticanul,
care a venit cu un nou proiect de Concordat, incomparabil mai defavorbabil decât cel
de la 1920, România ce făcea?”
România a capitulat, pur și simplu. Ea a trimis la Roma pe Constantin Banu, fost
ministru al Cultelor și pe Zenovie Pâclișanu, aceștia stabilind, de comun acord cu
Vaticanul, un text ”prin care toate punctele de vedere inițiale românești au fost
sacrificate, și cele mai avansate puncte de vedere ungurești acceptate, Concordatul
negociat de aceștia fiind încheiat, ”pe subt ascuns”, la 10 mai 1927 de Vasile Goldiș.
Totuși, guvernul liberal a cerut Vaticanului câteva precizări privitoare la sensul
câtorva paragrafe, chestiune care a și fost rezolvată printr-un schimb de scrisori.
Cu aceste lămuriri, guvernarea național-țărănistă, care a urmat, a prezentat
Concordatul Parlamentului, legea care ”a autorizat guvernul să ratifice și să facă să se
execute Concordatul” publicându-se în Monitorul Oficial, nr. 4478 din 12 iunie
1929.
Conform legii votate de Parlament schimbul de scrisori dintre Guvern și
Nunțiatură trebuiau de asemenea alăturate acesteia și publicate în Monitorul Oficial,
ceea ce nu s-a făcut, fie pentru că nu s-a vrut, fie din princină că ratificatorii
Concordatului nu aveau o conștiință exactă a însemnătății acelor scrisori.
O analiza plurivalentă a problemei Concordatului cu Vaticanul – și așadar, din
pricina complexității, greu de rezumat într-o rubrică ca a noastră – a făcut Valeriu
Anania, în cartea sa Pro Memoria, Acțiunea catolicismului în România interbelică2.
Astfel, conform eruditului fost arhiepiscop al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și
Clujului, deși Concordatul cu Vaticanul ar fi fost destinat să reglementeze situația
cultului romano-catolic pe teritoriul Statului Român, prezența lui în istoria noastră
națională a înscris una dintre paginile ei obscure, depășind cu mult sfera interesului
bisericesc și ancorându-se puternic în aceea a interesului politic.
Concordatul a sustras cultul catolic din sfera prevederilor constituționale,
oferindu-i o situație de cult privilegiat, cu puternice implicații economice, și
asigurând catolicismului posibilitatea de a-și continua, în condițiile noului Stat,
activitatea de prozelitism în mijlocul poporului român.
Prin articolul II al Concordatului, Vaticanul a sustras și cultul greco-catolic din
sfera prevederilor constituționale, transformându-l într-un rit al Religiei Catolice,
alături de cel latin și de cel armean, adâncind astfel prăpastia dintre cele două
fracțiuni confesionale românești.
Totodată, catolicii au căpătat conștiința că sunt protejați de o putere din afară care
le asigură existența și prosperitatea de la nivelul unor tratative internaționale, situație
de natură să genereze orgoliul unei confesiuni care își va permite să privească de sus
nu doar autoritatea statului, dar și celelalte culte și pe credincioșii acestora.
Disprețul manifestat în zilele noastre față de creștinii ortodocși care constituie,
pînă una-alta, imensa majoritate a poporului român, de către o minoritate
autosuficientă, își are originile exact în tolerarea acestui tip de dispreț care a putut fi
diseminat cu mare ușurință și printre cei lipsiți de orice cultură religioasă dar, tocmai
de aceea, extrem de susceptibili la propagandă și manipulare.
Articolul VIII al Concordatului cu România prevedea că de episcopi ”vor depinde
exclusiv ceilalți membri ai Clerului catolic în tot ce privește numirea lor și exercitatea
oficiului lor sacru”.
Iar articolul XII, în paragraful 2, consemnează, de asemenea, că ”numirea
parohilor este de competența exclusivă a episcopului”, în vreme ce ”consimțământul
Guvernului se va cere când ar fi vorba de a se numi paroh un străin”.
Termenul ”exclusiv” e prezent în ambele articole, iar excepția inserată la sfârșit e
de natură să sublinieze în mod expres excluderea guvernului de la numirea clerului
catolic.
2 Cf. Valeriu Anania, Pro Memoria, Acțiunea catolicismului în România interbelică, tipărită la Editura Institutului
Biblic și de misiunea al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1992.
 Comparativ, e de remarcat că, referitor la această problemă, Concordatul cu
Bavaria (1924) prevedea că toți preoții, ca și ajutorii de canonici, nu pot fi numiți
decât cu aprobarea prealabilă a Guvernului. Concordatul cu Polonia (1925) înscria în
articolul XIX că ”autoritatea bisericească e datoare să comunice Guvernului, în
prealabil, toate propunerile pentru numirile de preoți, și numai dacă nu se fac
obieecțiuni în termen de 30 de zile, poate urma numirea efectivă”. Statul italian din
1929 consemnează aceeași dispoziție în articolul XXI din Concordat și, mai mult
decât atât, își rezervă dreptul ca, de acord cu episcopul, să poată înlătura pe acei
preoți a căror menținere ar fi păgubitoare pentru Stat.
Concordatul cu România lasă însă pe seama Papei dreptul aproape exclusiv de a
numi episcopi pe teritoriul Statului român și pe seama episcopilor dreptul exclusiv de
a-și numi clerul în subordine.
Aceeași exclusivitate a drepturilor episcopale e înscrisă și în articolul XVI al
Concordatului, care relevă școlilor teologice catolice posibilitatea de a fi ”sub
dependența exclusivă a episcopului”, acesta având și căderea de a fixa programele
analitice, precum și programul de studiu al limbii și istoriei naționale.
Mai mult, articolul XIX dă Bisericii Catolice dreptul de a-și menține școlile
normale și de ”a înființa și întreține cu propria ei cheltuială școli primare și
secundare, care vor fi sub dependența episcopilor respectivi”.
Lăsând la o parte contradicția flagrantă dintre Concordat și Legea Învățământului
public existentă în 1927, după care numai Statul putea să înființeze școli de cultură
generală, aspectul politic implică, pe de o parte, faptul că elementul romano-catolic
reprezenta o minoritate națională, iar, pe de altă parte, faptul că această minoritate era
agitată de curentul revizionist, tocmai într-o perioadă în care Statul român era
interesat să-și consolideze suveranitatea în Ardeal.
Or, prin Concordat, Statul renunța la dreptul și obligația lui de a fixa în toate
școlile, fără excepție, programul de studiu al istoriei și limbii naționale, lăsându-l pe
seama unor elemente la care oricând se putea prezuma intenția de a deforma
adevărul istoric și de a canaliza conștiințele tinerilor spre acțiuni sau atitudini
antistatale.
Concordatul din 1927 a constituit nu numai principala armă a acțiunii
catolicismului în România, ci și germenul celorlalte modalități ale noii ofensive
iredentiste, cum au fost Statusul Romano-Catolic ardelean, școlile catolice, ordinele
și congregațiile călugărești ale Romei.
La adăpostul prevederilor concordatare, aceste instituții au obținut averi imense,
pe care nu le-au avut nici în Austro-Ungaria catolică. Zeci de mii de hectare de
pământ, sute de imobile și alte proprietăți au intrat în ”patrimoniul sacru” al Bisericii
Romano-Catolice, necesar pentru întreținerea instituțiilor ei, a episcopilor și a
personalului bisericesc.
Astfel, aceste instituții au izbutit să întreprindă o largă acțiune convergentă de
subminare a suvernaității Statului român. De exemplu, în prima zi a noului an 1927,
Papa spunea miilor de pelerini maghiari veniți la Roma: ”Binecuvântez pe toți acei
tineri... pentru ca să ducă la biruință conștiința națională și adevărata religiozitate și
să facă Ungaria din nou mare și fericită3”.
3 Cf.Magyar Catholikus Almanach pe 1927, p. 384, în Anania, op.cit. p. 29 și Ghibu, op.cit., p. XLVIII.
 E mai presus de orice îndoială – scrie Valeriu Anania – că ”poate dincolo de
așteptările iredentiștilor”, această convenție ”le-a oferit acestora largi posibilități de
acțiune”, Concordatul reprezentând expresia juridică a filomaghiarismului papal și
acoperirea politică a naționalismului unguresc.
Iar faptul că acest penibil document al României interbelice a fost denunțat, în
1948, de un guvern comunist, nu schimbă întru nimic datele problemei.

Va urma

Bibliografie: Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor de stat, vol. 2; Valeriu Anania,
Acțiunea catolicismului în România interbelică; Onisifor Ghibu, Acțiunea
catolicismului unguresc și a Sfântului Scaun în România Întregită, Raport
confidențial înaintat M.S. Regelui Carol II, cu CLXXVII + 45 acte și documente.