O fi fost Alexandru Tzigara-Samurcaş un

fiu nelegitim al Regelui Carol I?

Îi mulţumesc Domnului Virgil Ştefan Niţulescu, actualul director al MNŢR, primului istoric
cu care am discutat despre acest subiect, în august 2013, care mi-a explicat de ce pe
site-ul Muzeului Naţional al Ţăranului Român: «Se naşte la 4 aprilie 1872, în Bucureşti,
într-o veche familie de mici boieri» – «Toată lumea spune că Samurcaș era fiul lui Carol
și că, din cauza asta, a fost favorizat de familia regală (deşi, evident, se pot găsi şi alte
explicaţii – n.VŞN). Sigur că nu puteam să scriem așa ceva pe site»:

Am citit prima oară afirmaţia că istoricul de artă Alexandru Tzigara-Samurcaș(n. 23

martie 1872 [SV] / 4 aprilie [SN], Bucureşti – d. 1 aprilie 1952, București) – «ctitor»
al „Muzeului etnografic, de artă naţională, artă decorativă şi artăindustrială”, redenumit
în 1915 „Muzeul de artă națională Carol I” (al cărui director a fost din 1906 până în
1948) – ar fi fost fiul nelegitim al Regelui Carol I în cartea istoricului Lucian Boia,
«”Germanofilii”», prin august anul trecut (2013):
„Istoria nescrisă – nu neapărat mai puţin adevărată decât istoria scrisă – spune că (el) a
fost fiul natural al regelui Carol I. O relaţie neobişnuit de strânsă cu acest suveran şi
cu familia regală în genere (ca şi cu familia Kremnitz, alţi apropiaţi ai Palatului) pare a fi
de natură să confirme presupusa filiaţie” (op.cit., Humanitas, ed.2, 2010, p.327)

La început, afirmaţia mi s-a părut absurdă, şi nu aş fi luat-o în seamă dacă autorul cărţii
(o demonstraţie serioasă) nu ar fi fost un respectabil istoric (Lucian Boia). Am aflat mai
apoi că „mai toată lumea” spune că Tzigara-Samurcaș era fiul Regelui Carol, motiv
pentru care a fost favorizat de familia regală. 
Referitor la această chestiune, aveam câteva «supărări»: nu neapărat „istoria nescrisă”
care a circulat în acele vremuri drept o «convingere răspândită» (Al.Tzigara-Samurcaş
= fiul ilegitim al Regelui) – ştiam că şi Regele Ferdinand şi Regina Maria au avut o
relaţie destul de „complicată” -, cât: 
1) raţionamentul că „o relaţie neobişnuit de strânsă cu acest suveran şi cu familia
regală [….] pare a fi de natură să confirme presupusa filiaţie”.
Bineînţeles, perspectiva mea fiind una «raţionalistă», mă gândeam pentru „relaţia
neobişnuit de strânsă” se pot găsi şi alte explicaţii, chiar dacă e „neobişnuită”.
2) faptul că despre Alexandru Tzigara Samurcaş se oferă şi o altă filiaţie, mai
„modestă”: de a proveni dintr-o „veche familie de mici boieri”, fiind fiul Elenei
Samurcaș și a lui Toma Tzigara. 
Dacă Regele Carol I era tatăl lui Tzigara-Samurcaş, cei doi „părinţi” cine erau? Or fi fost
„părinţi adoptivi”? 
3) mă mai gândeam că, în 1872 (anul aparent al naşterii lui Tzigara-Samurcaş), Regele
Carol I, căsătorit cu Principesa Elisabeth von Wied în 1869, avea pe atunci un singur
copil, doar o fată: Principesa Maria de România (n. 8 septembrie 1870 – d. 9 aprilie
1874) şi, în mod normal, şi-ar fi dorit un urmaş masculin (probabil tare mult!). Întrucât
Carol nu fusese binecuvântat cu vreun fiu, mi se părea straniu ca, în aceste
condiţii, el să fi avut relaţii cu alte femei – mai ales în situaţia tulbure a domniei
sale: momentul când, venind la Principele Carol, fostul membru al Locotenenţei
Domneşti, Lascăr Catargiu, îi spune „Asta una nu se poate, să lase Prinţul ţara fără
Domn”, se petrecuse la 11 martie 1871 [1]. După acea, Principele Carol l-a numit pe
Catargiu prim-ministru, iar situaţia din ţară s-a mai calmat. Cu toate acestea, mă cam
îndoiam că, trei luni după acea (cam pe la 23 iunie 1871), s-ar fi apucat să să aibă vreo
relaţie cu vreo altă femeie, care să-i dăruiască un băiat la 23 martie 1872.
4) în fine, mă întrebam: dacă Carol I este tatăl, cine este mama? Oare chiar Elena
Samurcaş?
……………  
Întrucât nu am găsit încă un răspuns care să mă mulţumească pentru această întrebare
(din august 2013 a început să mă tulbure „dilema”), m-am gândit să suplinez această
lipsă, abordând tema aici.
Pentru început:
Ce motive avem să credem că Alexandru Tzigara-Samurcaş ar fi fost fiul Regelui
Carol?   
„prea generosul meu protector” – modul în care Tzigara-Samurcaş se referă la Regele
Carol

1) O relaţie „neobişnuit de strânsă” cu familia regală. 

În acest sens, ascensiunea lui profesională ar indica o asemenea relaţie apropiată: este
numit Bibliotecar al Fundaţiei Carol I în 1899 (şi director în 1914), director al sus-
numitului muzeu în 1906 (până în 1948!) – redenumit „Carol I” (în 1905). „În noiembrie
1916, cu puţin timp înainte de intrarea germanilor în Bucureşti, este însărcinat să
reprezinte Casa regală şi Domeniile coroanei […]” («”Germanofilii”», p.327).
Dacă, în fine, aici se pot găsi destul explicaţii rezonabile (poate familia regală îi aprecia
într-adevăr calităţile, el fiind un mare profesionist), pentru partea emoţională, lucrurile
devin mai complicate. Şi nu atunci când e vorba de familia noastră regală, ci de cea
germană: el a fost „singurul român care s-a întâlnit cu Kaiserul Wilhelm II când a vizitat
teritoriul ocupat al ţării, în septembrie1917″ («”Germanofilii”», p.328). Iar dacă acest fapt
îl putem, cât de cât, explica prin funcţia deţinută şi competenţei sale (prefect al poliţiei
capitale, din 13 noiembrie 1916 până în ianuarie 1918), momentul întâlnirii, mai greu:
el „l-a însoţit (pe Kaiser) la Curtea de Argeş, unde împăratul s-a recules la mormintele
regelui Carol şi reginei Elisabeta. La prânzul care a urmat – povesteşte cu mândrie
Tzigara-Samurcaş -, suveranul l-a invitat să se aşeze chiar în faţa sa, angajându-se
într-o lungă convorbire; ritualul s-a repetat şi la masa de seară. La despărţire, profesorul
a primit un preţios ac de cravată cu monograma imperială în diamante şi rubine
[…]” («”Germanofilii”», p.328). Oare de unde această apropiere? O explicaţie ar fi că
Wilhelm al II-lea, rudă şi prieten cu Carol al nostru, ar fi ştiut (sau crezut?) că Tzigara-
Samurcaş este fiul ilegitim al lui Carol. Bineînţeles, se pot găsi şi alte explicaţii (i-o fi
plăcut Kaiserului de el ca om?)…
Pentru colaborarea cu germanii nu a suferit niciun fel de pedeapsă, ba chiar, după ce
şi-a dat demisia din funcţia de prefect al poliţiei Bucureştiului, a fost renumit în această
funcţie printr-un decret semnat de Regele Ferdinand şi prim-ministrul Marghiloman, în
aprilie 1918 (mandatul lui a durat până la 14 noiembrie 1918).
Mai este şi faptul că Regele Carol al II-lea nu l-a schimbat pe Tzigara-Samurcaş din
funcţia de director al muzeului pe toată durata domniei sale (1930-1940). Bineînţeles,
acest lucru poate fi explicat prin competenţa sa, care poate ar fi fost apreciată şi de
Carol al II-lea. Am găsit, în schimb, şi o altă explicaţie, care m-a cam tulburat:
[las de o parte faptul că, în 1939, la împlinirea a 100 de ani de la naşterea Regelui Carol
I, a editat cartea de mărturii „Din viața regelui Carol I. Mărturii contemporane şi
documente inedite” – pentru că admiraţia lui pentru acest suveran care, cu atât mai
mult, a fost „protectorul său”, este perfect legitimă şi explicabilă]
2) Zvonurile vremii. 
Am găsit în „România literară” un text al regretatului Zigu Ornea („Mărturisirile lui
Tzigara-Samurcaş”) care abordează subiectul:
„La o distanţă apreciabilă, de opt ani, apare cel de-al doilea volum din ediţia care ne
restituie Memoriile lui Al. Tzigara-Samurcaş. La vremea sa, figură proeminentă a vieţii
cultural-artistice, despre Tzigara-Samurcaş se spunea că e fiul natural al regelui Carol I.
Faptul mi-a fost şi mie relatat, prin anii şaptezeci, de Şerban Cioculescu. Celebrul critic
literar ştia că, odată, prin anii treizeci, N. Iorga, veşnicul inamic al lui Tzigara [2], i-a
cerut lui Vodă Carol al II-lea să-l desărcineze pe istoricul artei din principala sa funcţie
publică. Regele Carol al II-lea n-a răspuns nimic. Revenind, cu cerinţa sa, Iorga ar fi
primit următorul răspuns „Nu-l pot da afară pe unchiul meu”. Şi Cioculescu pretindea a
şti lucrurile chiar de la Tzigara-Samurcaş, neputînd reproduce aici, exact, în scris,
formularea criticului. Greu, desigur, de verificat această legendă, oricum posibilă, de
vreme ce Tzigara-Samurcaş s-a născut în 1872 iar Carol I se afla la noi, ca domnitor,
din 1866. Dar locul ocupat de viitorul profesor de istoria artei la Palatul Regal, ca  om de
încredere al suveranului şi secretar particular al reginei spune, poate, multe despre
adevărata origine paternă a profesorului. În sprijin ar veni şi înalta protecţie de care s-a
bucurat Tzigara din partea regelui, chiar de la începutul carierei, netezită ori de cîte ori
se împotmolea. Evident,Tzigara afirma că introducerea sa în cercurile palatine o
datora familiei Kremnitz (cu care era vecin pe strada Polonă), bine instalaţi acolo,
Wilhelm ca medic, iar Mite ca amantă a regelui (o ştiu din memoriile lui Marghiloman,
care o ştia de la Maiorescu), care, devenindu-i şi secretară particulară i-a scris, pe baza
unor însemnări, suveranului vestitele memorii (17 volume, 1909-1912), publicate în
germană. Şi pentru că am pornit să destăinui relaţii de alcov posibile, să mai menţionez
că în jurnalul său din anii nouăzeci, pe cînd Tzigara îşi făcea studiile în Germania, fiind
mereu în relaţii cu Mite Kremnitz (acum, după moartea soţului ei, stabilită aici şi primind
o pensie viageră din partea Palatului Regal al României), Maiorescu notează că tînărul
doctorand e amantul Mitei. Presupunerea, desigur, şochează mai ales datorită
diferenţei de vîrstă dintre cei doi. Dar, întorcînd lucrurile şi pe cealaltă faţă, aş spune că
Maiorescu ştia destule despre disponibilităţile amoroase ale fostei sale amante, Mite
Kremnitz. Lucrurile sînt, aşadar, destul de încurcate cu începuturile devenirii lui Tzigara-
Samurcaş, care a fost, totuşi după temeinice studii în Germania, din 1900 director al
Fundaţiei Universitare Regele Carol I, în 1912 profesor suplinitor la catedra de istoria
artei la universitatea bucureşteană, director al Muzeului de Artă Naţională din 1906,
neizbutind să se titularizeze profesor la Bucureşti, ci, în 1926, la Cernăuţi. Piatra de
temelie a Muzeului Naţional a izbutit să o pună în 1913. Dar clădirea de la Şosea, unde
astăzi funcţionează Muzeul Ţăranului Român, a fost finisată tocmai în 1943 şi Tzigara
nu s-a putut bucura de ea decît cîţiva ani.”

Bineînţeles, metoda asta de „surse prin oglindă” – Zigu Ornea ştie de la Şerban

Cioculescu care ştie (de la cine? sau cum?) că Regele Carol al II-lea i-ar fi răspuns lui
Nicolae Iorga că Alexandru Tzigara-Samurcaş este „unchiul său” – poate fi destul de
supărătoare.
Mai este aici o afirmaţie care mă tulbură asemenea: că Mite Kremnitz ar fi fost amanta
Regelui Carol I. Nu atât faptul în sine mi s-ar părea imposibil („obiceiul” ca regii să aibă
amante este vechi), doar că nu înţeleg de ce Carol, care nu avea un urmaş masculin, ar
mai fi avut relaţii cu altcineva decât Regina – iar acel altcineva n-ar fi putut să-i ofere
decât un fiu nelegitim (cum Alexandru Tzigara-Sarmurcaş e pretins a fi). Din nou, e
sursa „prin oglindă” – Alexandru Marghiloman o ştie de la Titu Maiorescu (care de unde
o ştie?). Dar, în fine, ăsta e alt subiect….   
3) Necitind memoriile lui Alexandru Tzigara-Samurcaş, nu ştiu dacă, în cuprinsul lor, dă
vreo indicaţie privind pretinsa sa „filiaţie regală”.
Îl citez, de aceea, pe Vasile Docea – mai jos.
Am citit, în schimb, în cartea de amintiri a avocatului Ion Dumitrescu, „Aşa i-am
cunoscut” (Ed. Eikon, ed.II, 2013, Cluj-Napoca), care a fost prieten cu Sandru Tzigara-
Samurcaş (fiul lui Alexandru Tzigara-Samurcaş), că acesta într-adevăr ar fi crezut
că tatăl lui era fiul Regelui Carol, iar el nepotului lui.
În ce măsura asta este un „mit familial”, o credinţă personală sau un fapt cunoscut chiar
de la tatăl lui – nu ştiu. Mă întreb oare celelalte două fiice ale lui Tzigara-Samurcaş, Ana
Tzigara, căsătorită Berza  (n.1908 – d.1967) şi Maria Tzigara, căsătorită Berindei (? – ?)
– oare ce credeau despre originea tatălui lor?
………..
În fine, am avut bucuria să descopăr că articolul dedicat personalităţii lui Alexandru
Tzigara-Samurcaş de pe Wikipedia în engleză, infinit mai amplu şi mai bine documentat
decât amărâta „ciornă” de pe Wikipedia în română, abordează şi această temă: 
„A native of Bucharest, Tzigara-Samurcaș was born on April 4 [O.S. March 23] 1872,[1][2] and baptized
into the Romanian Orthodox Church.[3] A popular rumor has him as the illegitimate son
of Domnitor Carol I, the future King of Romania, to whom Tzigara was especially close in later years.
[4][5][6] Historian Lucian Boia gives some credit to this piece of oral history, and notes that Tzigara,
like Wilhelm and Mite Kremnitz, had „an unusually tight relationship” with the royal family.
[7] Researcher Zigu Ornea, who notes that Tzigara may have been spreading the story around, argues:
„This legend is naturally hard to verify but, in any case, it is a possible one, since Tzigara-Samurcaș
was born in 1872 and Carol I was present on our throne, as Domnitor, from 1866.”[4] Like Boia,
Ornea notes that Tzigara’s close relationship with the king, the king’s repeated interventions on his
behalf „every time [Tzigara’s career] got stuck”, and his contacts with the Kremnitzes (including
Mite, Carol’s alleged mistress) were some additional clues to a royal bloodline. [4] Historian Vasile
Docea criticizes Ornea’s verdict, noting that it relies on questionable sources, and argues that, far
from taking pride in this legend, Tzigara spoke „with evident pride” about his Tzigara roots.
[5] According to historian Lucian Nastasă, Docea effectively „disproved” the rumor of Alexandru
Tzigara-Samurcaș’s royal descent.[8] Alexandru’s mother and Carol’s alleged mistress was Elena
Samurcaș, married to Toma Tzigara.[5][8] […] A while after Toma Tzigara’s death, Alexandru was
adopted by his childless uncle Ioan Alecu Samurcaș (he officially took the name Tzigara-
Samurcaș years later, in 1899); he was also helped with his education by the Kremnitzes, who taught
him German, introduced him to high society circles, and regarded him as a son.[14] His first contacts
with history and folk art came by means of his extended family, which collected and preserved
documents and art objects.[15]„

Articolul mi se pare foarte bine scris şi îl recomand spre citire, mai ales cu cât pentru
aproape orice informaţie este oferită o sursă care poate fi verificată.
De exemplu, este tratat subiectul apartenenţei sale la francmasonerie:
„While in Rome, Tzigara was reputedly offered membership in theFreemasonry‘s Grand Orient
de France, to whom many of Romanian colleagues belonged (see Freemasonry in Romania). The
offer, Tzigara later claimed, was made by sculptor Ettore Ferrari, and included various perks and
a promise that he would soon become a Masonic Grand Master.[60]Although widely rumored to
have taken up the offer, Nastasă writes, Tzigara was probably never a Freemason.[60] […]”

Mai exact, afirmaţia se poate găsi în „Nastasă (2007), p.102-103; (2010), p.230″ – adică
în Suveranii universităţilor româneşti. Mecanisme de selecţie şi promovare a elitei
intelectuale, Vol. I, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2007 – la pp.102-103 şi Intimitatea
amfiteatrelor. Ipostaze din viața privată a universitarilor „literari” (1864-1948),
Editura Limes, Cluj-Napoca, 2010 – la p.203.  
Despre momentul morţii lui Carol I: 
„Tzigara’s international and scholarly activities suffered from the outbreak of World War
I in summer 1914, even though Romania remained neutral until mid-1916. His purported
father, Carol I, died in September 1914. According to his Archbishop Netzhammer,
Tzigara was deeply affected by the event: „Like a child, he loosened his suffering,
deploring in front of me this terrible and unexpected loss”. [3] By then, however, Tzigara
had befriended Ferdinand I, the new king, and was an admirer of Ferdinand’s
wife, Marie of Edinburgh. He found that Ferdinand was „gentle”, „jocular” and usually
self-effacing, „in all things the opposite of his uncle” Carol I. [4] In Queen Marie, the art
historian recognized a political woman, more active in public affairs than Carol’s
Elisabeth.[4][71] Tzigara also shared Marie’s artistic taste, including her passion for the
work of Romanian Symbolist sculptors Oscar Späthe and Friedrich Storck (whom, in
1903, he had called them „innovators of Romanian sculpture”). [72]„

Rămâne, totuşi, faptul că Tzigara-Samurcaş era germanofil, opus „antantofilismului”

Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria.
Apare şi afirmaţia lui Carol al II-lea, „Nu-l pot da afară pe unchiul meu”, însă – de unde
credeţi?, din articolul lui Zigu Ornea:
«Tzigara’s position was threatened in 1930, when Ferdinand’s deposed sonCarol
II retook his throne. It was alleged that Iorga, a supporter of the new king, asked for
Tzigara to be removed from the royal Foundation, but that Carol had stated not being
willing to sack „my own uncle.”[4][5»

Sursele [4] şi [5] sunt Z. Ornea, „Mărturisirile lui Tzigara-Samurcaş”, in România Literară, Nr.
3/2000, respectiv, Vasile Docea, „La curtea iubirilor reprimate”, in Tribuna, Nr. 41/2004, p.12.
Al doilea articol, în schimb, include afirmaţia ca un răspuns la primul. 
„Nicolae Iorga, însă, nu e un martor credibil în ceea ce-l priveşte pe Tzigara-
Samurcaş, pe care, din cauza funcţiilor administrative deţinute în Bucureştiul aflat sub
ocupaţie germană în anii 1917-1918, l-a trat în permanenţă drept «colaboraţionist».
Pentru Iorga, care s-a opus timp de două decenii intrării (sale) în Academia
Română, era util să creadă că persoana faţă de care nutrea o duşmănie notorie şi-ar fi
întemeiat cariera pe sprijinul, chipul părintesc, al protectului său regal şi nu pe merite
personale. [….]
„Celălalt argument adus în discuţie de Z. Ornea, cum că Tzigara-Samurcaş nu ar fi
negat niciodată ipoteza paternităţii regale, este de-a dreptul fals. Memoriile sale cuprind
pagini întregi în care autorul vorbeşte, cu vădită mândrie, despre tatăl său Toma
Tzigara şi despre strămoşii acestuia.Asumându-şi această ascendenţă, nu cumva el
nega implicit cealaltă ipoteză i zvonurile care o însoţeau? […]
Pe de altă parte, este incontestabil că regele Carol I l-a sprijinit în împrejurări cruciale
din viaţa sa […] Sprijinul regal a avut, însă, o altă motivaţie. Ea ţine de ataşamentul
regelui faţă de cultura germană. Era parte a unui model cultural, de care nu putea şi,
fără îndoială, nu voia să se disocieze. Mai mult decât atât, dorea să-l vadă aplicat în
România. Tzigara-Samurcaş studiase în Germania, aşadar era contaminat – sau cel
puţin aşa îl percepea Carol I – de acelaşi model. La fel a procedat regele şi cu alte
persoane, fie trimiţându-le să studieze în Germania, fie sprijinindu-le la întoarcere:
Grigore Antipa, Oscar Obedeanu, Jean Steriadi, Otilia Mihail-Oteleşanu şi mulţi alţii.  Ar
trebui să trag de aici concluzia că toţi aceştia i-au fost copii naturali? ” – Vasile
Docea, art.cit, p.12

În următoarele pagini (pp.13-14), Vasile Docea tratează şi chestiunea presupuselor

indifelităţi ale Regelui Carol I: le respinge din start, cu argumente destul de puternice. În
acest sens, vă invit să citiţi restul articolului. Oh, dar am uitat să-l prezint pe autor: el
este traducătorul în română a „Jurnalului” lui Carol I (despre acest subiect, puteţi urmări
înregistrarea unei emisiuni cu H-R. Patapievici, „Înapoi la argument”) – deci un om cu
competenţă în subiect -: 
…………
Deci, reiau întrebarea din titlu: 
O fi fost Alexandru Tzigara-Samurcaş un fiu nelegitim al Regelui Carol I? 
Am pornit de la nelămuririle mele iniţiale (din august 2013), am adăugat presupusele
motive pentru care am suspecta o asemenea filaţie, apoi am citat câteva lucruri care mi
s-au părut lămuritoare.
Intenţia mea nu a fost să procedez în felul în care erau scrise, de exemplu, unele
articole de acum câţiva ani despre Constantin Noica (cu un titlu gen „Guru al
comunismului?”, şi un articol care, mai în tot cuprinsul său, neagă întrebarea din titlu).
Pur şi simplu, am vrut să ridic această întrebare – care, în opinia mea, trebuia pusă.
Un răspuns sigur nu vă pot formula. Vă pot spune doar ce cred eu: personal, mă
îndoiesc că Alexandru Tzigara-Samurcaş era fiul ilegitim al Regelui Carol I, şi nu
văd vreo dovadă obiectivă privind afirmarea „paternităţii sale regale” (ci doar „inducţii”).
Cu toată deschiderea, primesc completări informaţionale sau afirmarea altor opţiuni :-)
______
Note: [1] Data am preluat-o din biografia realizată de Mite Kremnitz, „Regele Carol al
României” (apărută în 1903 la Berlin şi în 1904 la „Casa Şcoalelor” din BUcureşti) –
ediţia din 1995, Ed.Porţile Orientului, Iaşi, p.55.
[2] Duşmănia lui Iorga a venit după 1918 datorită colaborării lui Tzigara-Samurcaş cu
ocupantul german, cu toate că Tzigara-Samurcaş fusese naşul lui de cununie în 1901 –
la căsătoria cu Ecaterina Bogdan (sora istoricului Ioan Bogdan) la Șcheii Brașovului.