Copilăria mea privea pe râul S-a dus albastrul cer senin

Rodit cu cerul toamnei argeșene, Şi primăvara s-a sfârşit -

Copilăria mea privea pe grâul Te-am aşteptat în lung suspin,
De aur greu din lanuri moldovene. Tu, n-ai venit!
Aci revăd, revăd un tânăr...
În mintea omului rămâne La braț el poartă o femeie...
Acum privesc la marea ce rodește, Şi vara, şi nopţile ei,
Tabloul fericirii stinse... Le bate inima-n unire
În umbră și lumină, doar cu spume, S-a dus, şi câmpu-i veştejit -
Astfel tresar și-n alce
meu suflet Și află-a raiurilor cheie!
La pescăruși, la pânza albește Te-am aşteptat pe lângă tei,
Reamintirile
Pe țărmul întinse;
vrăjit regăsit în lume. Tu, n-ai venit!
Pădurea-n umbră le-nfășoară
Aci revăd o albă casă... Amorul lor ca un tezaur
Târziu, şi toamna a plecat,
Copilăria meafete,
O horă, era fluturi,
lăstunulsalbe, Și soarele prin frunze-apune
Frunzişul tot e răvăşit -
Din cuibul
Frunzișuri, vii șistreșini
prins sub flori pe de colină,
câmpuri În fundul unui cer de aur!
Copilăria mea era cătunul Plângând, pe drumuri, te-am chemat,
Și porumbei cu aripi albe! Tu, n-ai venit!
De pe câmpii cu unduire lină. Dar, Doamne, pentru ce pe lume
Aci mă văd pe alte țărmuri Când verși atâta fericire
Iar, mâini, cu-al iernii trist pustiu,
AcumPribeag prinnesfârșit
sunt valul țările străine,
ce tună, Ne-o iei îndată ce ne-ai dat-o
De mine-atunci nu vei mai şti -
Purtând pe spatede-albastre
Pe margine ceruri schimbătoare,
lacuri Ș-abia ne lași o suvenire?
Nu mai veni, e prea târziu,
Sunt Cu
pasărea ce țipă prin furtună
negre stânci și vechi ruine! Nu mai veni!
Cu aripi arcuite peste mare. Al. Macedonski – Amintiri
George Bacovia – Ecou de romanță

Ion Pillat – Împlinire

Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă, Mi-i fraged sufletul, până pe buze mi-i fraged,
Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă; poate de iarba ce creşte acuma la noi;
Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi, cu bice de aur trec sub fereastra mea ploi –
Răspândind fiori de gheaţă pe ai ţării umeri dalbi. stau singură şi-mi aduc aminte de multe:

Ziua ninge, noaptea ninge, dimineaţa ninge iară! Când eram mică legasem un leagăn de-o creangă.
Cu o zale argintie se îmbracă mândra ţară; „Vreau s-ajung steaua de-acolo...” strigam bunicului.
Soarele rotund şi palid se prevede printre nori O, cât de sus s-au suit duşmănoasele stele...
Ca un vis de tinereţe printre anii trecători. Nu le mai văd, le-am uitat lumina curată.

Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împrejur, în depărtare, Mi-i inima tristă. Mama mi-a scris c-au tăiat
Ca fantasme albe plopii înşiraţi se perd în zare, pomii din fundul grădinii, leagănul putred;
odată cu dânsul, va fi căzut în buruieni
Lacul codrilor albastru
Nuferi galbeni îl încarcă;
Tresărind în cercuri albe
El cutremură o barcă.
Și eu trec de-a lung de maluri,
Parc-ascult și parc-aștept
Ea din trestii să răsară
Și să-mi cadă lin pe piept;
Să sărim în luntrea mică,
Îngânați de glas de ape,
Și să scap din mână cârma,
Și lopețile să-mi scape;
Să plutim cuprinși de farmec
Sub lumina blândei lune -
Vântu-n trestii lin foșnească,
Undoioasa apă sune!
Dar nu vine... Singuratic
În zadar suspin și sufăr
Lângă lacul cel albastru
Încărcat cu flori de nufăr.
M. Eminescu – Lacul
Carte frumoasă cinste cui te-a scris
Încet gândită, gingaş cumpănită;
Eşti ca o floare, anume înflorită
Mâinilor mele, care te-au deschis.
Eşti ca vioara, singură ce cântă
lubirea toată pe un fir de păr,
Şi paginile tale, adevăr,
S-au tipărit cu litera cea sfântă.
Un om de sânge ia din pisc noroi
Şi zămisleşte marea lui fantomă
De reverie, umbră şi aromă,
Şi o pogoară vie printre noi.
Dar jertfa lui zadarnică se pare,
Pe cât e ghiersul cărţii de frumos.
Carte iubită, fără de folos,
Tu nu răspunzi la nicio întrebare.
Tudor Arghezi – Ex libris