Victoria GUȚU

Revista „Roua stelară”, scrisă cu raza-penel, mereu îmi aduce în suflet cerul.
Coloana infinitului atinge înaltul... lecturii,
Vreau să-mi oglindesc sufletul de poet în acea rouă coborâtă pe o frunză, să simt lumina
astrală în mine, să merg pe muchia stelei... Să simt bucuria florii ce soarbe lacrima salmastră,
adusă în potir de palma răsăritului...
Mulțumiri și prețuire, Dumitru MIRCEA, pentru tot ce faceți.

Ica GĂRGĂLIE,
România
CÂTE TOAMNE?!...

Universul meu acum este strâmt, închis, mă strânge,

Stau în casă și privesc cum din nouri toamna plânge,
Frunze smulse de pe ramuri sunt purtate-n sus de vânt
Fac spirale-n zbor de fluturi, cad răpuse la pământ,
Se aștern pe drum și-astupă colbul care mă omoară
(Nici nu știu când e mai mult... de e toamnă, de e vară),
Ca săgețile prin aer zboară fulger rândunici
Și se strâng apoi în stoluri, pleacă toate de pe-aici...
Pleacă și privighetoarea, mierla nu-mi mai cântă-n parc,
Doar o râmă, după ploaie, se întinde ca un arc.
Fug, se-ascund de frica iernii vietățile...O, doamne!...
Azi sunt tristă, stau la geam și îmi număr... câte toamne?!

CÂND BERZELE PLEACĂ ÎN AUGUST

Berzele se-adună-n stoluri și fac roată peste sat,

Se-nvârtesc ca într-o horă, parcă inspectează locul
Și planează-n rotocoale, apoi din aripă bat,
Bat cu aripile-n aer săgetând spre sud cu ciocul.
Și-au luat cu ele puii care-ades se pierd de stol,
Câte una se întoarce ca un ghid și îi adună,
Stolul îi îmbrățișează și îi prinde-n rotocol
Și trec dincolo de zare, peste dealuri, împreună.
Nu e toamnă, nu e vremea, vara este încă-n toi
Zborul lor spre alte țărmuri lasă semne de-ntrebare:
Cine, ce nu le mai place, de ce pleacă de la noi?
Lasă pe pământ doar umbra și se pierd în depărtare...
Mă cuprinde o tristețe când văd berzele plecând,
De sub gene se prelinge câte-un strop mărunt de rouă
Fiindcă știu că după ele mă vor părăsi curând
Mierla și privighetoarea... și mai știu că toamna plouă...
Și vin vremuri de restriște, vin cu ceață și cu vânt,
Vin cu burnițe și brumă, nopți și zile friguroase
Care-alungă zbor de fluturi și al păsărilor cânt,
Vin cu frunze ruginite, flori uscate... și angoase...
1

NOAPTE BUNĂ!...
Jos, sub salcia pletoasă,
Stau și-admir un clar de lună...,
Cu fir galben de mătasă
Pare că de-un nor atârnă...
Altul pare să o-nghită
Cu o gură de balaur
Tainic, luna amorțită,
Pare că-i un glob de aur...
Stau și-ascult tăcerea nopții,
Printre nori îmi zboară gândul,
VOM FI DOAR UMBRE...
Dacă te-ntrebi de ce nu am venit,
Îți vei răspunde singur, ...în sfârșit...
Eu nu pornesc în viață pe un drum
Pe care tu l-ai presărat cu scrum.
C-ai ars iubiri ca florile de mac
Când amăgiri de raze le desfac
UN NUC...
Un nuc străjer prin cimitir
A ars pe rug ca un martir
Și s-a zbătut și s-a-nnegrit
Când doar un băț dintr-un chibrit
În flăcări vii l-a mistuit...
Și zace printre cruci stingher
Cu ramuri, parcă, înfipte-n cer
Ca un creștin fără păcat
Doar pentru umbră condamnat
Și-nalță o rugă: ,,fii iertat!”...
STRADA DUCA
Ce mândru ai fi fost azi, tată,
De te-ai fi-ntors acasă-o clipă
Purtat de îngeri pe aripă
Ca să-ți vezi numele pe poartă
Ulița-i astăzi Strada Duca...
E-un gest de-aducere-aminte
Fiindcă ați plecat la cele sfinte
Toți șapte frați... lângă ,,mămuca”
Și toți ați fost de omenie,
Și-ați dus războiul pentru țară,
Și viața nu v-a fost ușoară
Luptând cu dragoste de glie...
2
75, 23
Dincolo e steaua sorții...
Iar prin suflet bate vântul!
Și prin iarbă... simfonie...
Cântă greieri la vioară
Parcă vor să reînvie
O poveste dintr-o vară...
Dar cum râul curge-n vale,
Și torenții îi adună,
Mă RIDIC... și-o iau agale,...
Curge viața!... Noapte bună!...
Și-ai presărat cenușa peste flori
Când ele încă îți dădeau fiori.
Eu ți-am deschis în inimă un cont,
Dar l-am blocat sub tâmplă... fără pont...
Vom fi doar umbre care s-au iubit
Dar nu ți-am fost!... Că nu mi-ai fost sortit!...
Și m-a străpuns în piept un cui
Când am privit la trunchiul lui...
Avea o față ca de sfânt
Bătut de soartă și de vânt...
Și n-am mai scos niciun cuvânt!
La nucul personificat
Cu brațul drept m-am închinat
Să străjuiască printre cruci
Pe cei ce dorm în lut, aici,
Pe frați, surori, părinți, bunici...
Bunicul Duca și-a dat viața
Pe front, la Est, în lupte grele
Și trupul i-a rămas sub stele
Și peste el se-ntinde ceața.
Ce greu v-o fi crescut bunica
În anii triști de văduvie
Și numai Dumnezeu mai știe
Cum tăia-n șapte bucățica...
De câte ori mai trec pe-acasă,
Mai vărs o lacrimă la poartă,
Deplâng pios a voastră soartă
Și-aprind o candelă pe masă...
 Ala MUNTEAN

ASCET

În sufletul împădurit de urme Și cerne vântul liniștea pustie,

Cu gândurile într-un stil cețos,
Сad stropi de rouă-n clipele nocturne
Și aripile-i se îndreaptă-n jos.
Sclipesc scântei din vieți anterioare,
Explozii într-un cerc întemnițat,
Ocolul fac cărări șerpuitoare
Ca un desiș să pară luminat.
Ascunși de lume ochii minții dor,
Castanii s-au dezis de armonie
Și dragostea orbește-n calea lor.
Nu simte: vorba-i caldă, răspicată,
Doar zilele se duc încet-încet
Din ele bucuria e furată...
Poate acesta-i sufletul de-ascet?...

Daniel LUCA,
România
TU N-AI SĂ ȘTII

Mă vei cunoaște, dintre mii de glasuri,
când umbra unei lacrimi ce-a-nflorit,
va aștepta, la geam, atâtea ceasuri,
doar un răspuns venit din infinit...
Și poate ne vom mângâia privirea,
iar brațul va dori să te cuprindă,
Voi desena în suflet strălucirea,
fără să știi că dragostea profundă
Mi-a așezat lumina dintre ape,
peste cuvinte, ce se nasc din flori...
Cât îmi doresc să-mi fii mereu aproape,
să ne trezim cu visele în zori!
Departe, ca un vers atins de flaut,
îți las pe frunza unui gând, iubire,
În inimă, mereu am să te caut,
să-mi dai măcar un strop de fericire.
Și voi privi cum marea se destramă
în orizontul unei dulci iubiri,
tu n-ai să știi că dorul meu te cheamă
să mai atingem flori de amintiri...

Serghei ESENIN

NU REGRET, NU MĂ JELESC, NU STRIG

(traducere George LESNEA)

Nu regret, nu mă jelesc, nu strig, Și pierdutul prospețimii har

Toate trec ca floarea spulberată. Cu vioiul clocot al simțirii!
Veștejit de-al toamnei mele frig În dorinți încep zgârcit să fiu,
Nu voi mai fi tânăr niciodată. Te-am trăit sau te-am visat, doar, viață?
N-ai să mai zvâcnești ca pân-acum, Parcă pe un cal trandafiriu
Inimă răcită prea devreme, Vesel galopai de dimineață.
S-o pornesc din nou la drum Toți suntem vremelnici pentru veci
Ștrandul luncii n-o să mă mai cheme. Rar ning fragii frunzele deșarte…
Dor de ducă! Tot mai rar, mai rar, Binecuvântat să fie, deci,
Pui pe buze flacăra pornirii Că trăiesc și că mă duc spre moarte.

3
 75, 23

Petronela MOCANU,
România
DE VEI PLECA...

De vei pleca spre vise mai senine,

Lăsând în urmă nopți pline de dor,
Am să-ți ridic altar lângă hotare
Să-ți lumineze drumul înapoi.
Voi strânge-apoi apusurile toate
Și zorii îi voi srânge-n palmă,
De gânduri reci te vor cuprinde
Eu din lumină îți voi face haină.
Voi strânge raze de pe Cer
Când ruginește Luna printre stele
Le voi păstra pân’ te-oi întoarce,
Lângă mormântul vieții mele.
Am să te-aștept pe-o filă de destin
Când dorul meu o să te cheme
Ori pe un petec viu al nopții,
Cât mai am timp și-o mai fi vreme!
STROPI DE IUBIRE
M-am trezit cu tine-n zori, când se despica văzduhul,
Îmi curgeai cu mir pe gând și-mi opreai în plete vântul,
Feliai raze de Soare și le tăvăleai prin rouă,
Le țineai ascunse-n pumni, să-mi faci curcubeu de plouă.
Ce frumos, prin iarba crudă alergai pe răsărit,
Cu privirea-ți de mătase și cu aură de sfânt.
Am deschis în grabă ochii, crezând că zăresc aievea,
Un copil îndrăgostit, un Adam cătând o Eva!
PĂMÂNTULE, NE IARTĂ
Pe ale tale palme, ne lași să viețuim
Și nu scrâșnești nici când, din brațe îți știrbim.
Ne crești păduri de brazi și ne croiești izvoare
Săruți lacrima zilei ce cade lin din Soare.
Suspini înduioșat când se aprinde Luna
Iar noi în al tău suflet îngăduim minciuna.
Călcăm pe al tău piept, strivindu-ți răsuflarea,
Tu ne hrănești cu flori și ne adăpi cu Zarea.
Te umilim adesea, zdrobindu-ți fără teamă
Din foșnetul de codrii și-a câmpului icoană.
Îți curgem răni pe umeri și te lovim năvalnic,
Tu doar gemi închis, în lacăt de zadarnic.
Ți-am înecat adânc trecutul, istoria cu totul
Surpându-ți privirea și scrijelindu-ți corpul.
PĂMÂNTULE străbun și sfânt, ce încolțești Lumina,
Ne iartă că pe inimi s-a cuibărit Rugina!
4
 SĂRUTUL TOAMNEI
Te-aş săruta, dar, doamnă,
Ai buzele mai reci
Şi simt pe ele arsura
Unui îngheț cumplit.
Te-aş săruta şi toamna
Pe tainice poteci,
Citesc însă pe buze
Că tu nu m-ai iubit...
Ți-s buzele înghețate
De ploaie şi de frig!
Te-aş săruta la noapte
Dar n-auzi când te strig.
Te-aş săruta pe buze,
Cum te-am mai sărutat,
Dar nu mai pot de frunze,
Azi ştiu că m-ai uitat.
Sărut pe buze, doamnă!
Astăzi nu mai e dulce
Amar îl simți în toamnă
Când viața ți se duce.
Te-aș săruta că-i toamnă,
Dar ești așa departe,
Mi-e dor de tine, doamnă,
Sărut Semnul de Carte.
(text premiat de Instituto Cultural Colombiano CASA POÉTICA Magia y Plumas)
CODRULE, MĂRITE DOMN!
Codrule drag, a ta privire
Îmi șterge orice suspin,
Și-mi așterne lângă suflet
Stropi de Soare și senin...
Când o lacrimă încearcă
Să-mi îngreuneze geana,
Ca o mamă-ndurerată
Te apleci și-mi vindeci rana.
În privirea-ți mătăsoasă
Mă aduni ca să mă lași
Pe dealul copilăriei
La cules de vise dragi.
5
Sărut frunza din drum
Ce cade îngălbenită,
Dar nu are parfum
Ca buza ta iubită.
Aș vrea să te sărut
În toamna asta tristă
Dar sufletul mi-e rupt,
Strâng lacrimi în batistă.
Și lacrima-i sărată,
Dar gustul ei îl simt
Trece și toamna asta
Și nu-o să mai am timp.
Sărutul tău aș vrea
Să-i pot simți parfumul
Dar unde ești, iubito?
Cred că ai uitat drumul.
Sărutul tău vreau antidot să-mi fie,
Am sărutat destul Semnul de Carte
Și tone de hârtie.
Am să te aștept aici
Mereu și zi și noapte
Pănă-ai să vii iar, doamnă Sărut
cu dor Semnul de Carte.
Pe lângă-ale tale pleoape
Mă așezi ca pe-un copil
Și mă încălzești cu șoapte
Printre ramuri de April.
În privirea-ți ce oglindește
A lunii zâmbet tăcut,
Mă răsfeți în miez de noapte
Și-mi dai raze cu-mprumut.
Pe-al tău braț de catifea
Mă legeni de-mi este somn
Și mă învelești cu tine
Codrule, mărite domn!
 75, 23

Cristina CHISTRUGA

Tatăl meu a fost un mare povestitor. Îi plăcea să ne redea de-a fir a păr toate detaliile, iar
povestirile sale ne adunau în jurul lui și ne încălzeau sufletul. De mică i-am admirat talentele. Și
mie îmi place să fiu ascultată, de la el mi se trage talentul oratoric.
Nu prea depăna amintiri din copilăria lui, care a fost destul de nefericită, de altfel, ci din
copilăria mea, repetându-mi de fiecare dată când se ivea ocazia că cea mai mare investiție pe care
o putem face este în dezvoltarea copiilor.
Avea mereu câte o poveste în mânecă și le alegea în funcție de situație. Când narațiunile sale
se lungeau de tot și-și dădea seama că „chicam din căruță”, cum zicea el, adică nu-l mai ascultam
cu atenție, ne spunea șugubăț următoarea pătăranie ca să ne capteze atenția:
- Ține calul, măi!
Dar calul năzdrăvan o zbughește și o dă cu oiștea-n gard, dar oaia vecinului de peste gard
face „beeee”!
Dacă mă vedea în continuare pierdută-n gânduri, asta însemna că nu ajungea doar oaia,
apărea în peisaj repejor și vaca care face „muuuu”.
Onomatopeele pur și simplu ne rupeau firul gândurilor paralele care ne năpădiseră și
reveneam în lumea poveștilor lui, nerăbdători să aflăm ce urmează.
Tare mult îi plăcea să ne aducă zâmbetul pe buze. Acum, el fiind plecat spre ceruri, îmi
strâng toată durerea lumii în pumn ca s-o strivesc și, în adâncul sufletului meu, găsesc puterea să
zâmbesc cu recunoștință în cinstea memoriei sale.
***
Văzându-mă la catedră la doar douăzeci și unu de ani, tatăl meu mi-a povestit că bunica a
visat să devină profesoară. A făcut doar patru clase la români (până-n '40) la nordul Moldovei și a
trebuit să abandoneze școala ca să-și ajute părinții cu treburile casnice: mergea cu vacile la păscut,
dădea de mâncare animalelor, mergea la prășit... Nu era timp de învățătură. Cele patru clase de
pe timpul românilor erau puternice, se învățau multe, era o bucată din gimnaziul moldovenesc de
acum. Deci, bunica știa să scrie „latinește” cum se spunea pe vremuri, adică în alfabetul latin.
Părinții mei au deprins mai întâi alfabetul chirilic care rupse limba română din cuibul ei ca
s-o pocească, iar în ʼ91, când au revenit acasă după destrămarea Uniunii Sovietice, și-au reînvățat
limba în alfabetul latin. Îmi amintesc cu drag orele de ortografie românească în care tata ne îndruma
cu blândețe în lumea limbii române adevărate prin dictări pentru mama și fratele meu. Mi-a rămas
neclintit în memorie exercițiul cu diferențele dintre ge/ghe, gi/ghi, ce/che, ci/chi. Încă nu mergeam
la școală, așa că abia așteptam să scriu și eu corect cât mai multe cuvinte cu aceste îmbinări de
litere deocheate.
Și tatăl meu visase să devină profesor, iar pentru asta avea nevoie de doctorat. Fiind înrolat
în Academia Militară din Harkov, trebuia să urmeze regulamentul cu strictețe, iar școala doctorală
contravenea regulamentului. S-a resemnat până la urmă, așa că mi-a transmis toată dragostea pentru
carte și meseria în care nu s-a putut realiza, fiindu-mi profesor și mentor la fizică și matematică.
Tare mi-au plăcut fizica și geometria în anii de școală... Aș mai drege chiar acum vreo problemă cu
planul înclinat, legea lui Arhimede, teorema sinusurilor sau a celor trei perpendiculare.
Eu mi-am urmat chemarea, am revenit la rădăcini studiind limbile străine în România, iar
apoi am devenit profesoară. Mi-am cristalizat visul a două generații și-l port în suflet și-n gând cu
sfințenie, cinstindu-mi neamul prin tot ceea ce fac.
Mă înclin plină de recunoștință în fața oamenilor care m-au îndrumat să-mi găsesc calea.

6
 Lidia VRABIE
ATUNCI

Am cerut aripi Încercări

Ca să pot să zbor Regrete
Nu știam unde Așteptări
Îmi doream să ajung... Am putut
Aveam un mare dor! Și am pus pe rană
Credeam că lumea Multe feluri de doftorii
Nu era cea din jurul meu Amestecate
Ci alta, undeva departe Cu rugăciuni
Complet diferită O, cât Te-am așteptat să vii!
Care mă va face Și Tu ai venit
Mai fericită... Așa, fără să ceri nimic în schimb
O, Doamne! Cel mai Bun
Tu, mi-ai dat aripi Cel mai Blând
Din marea Ta bunătate Și ai făcut să simt
Și eu am zburat Că lumea mea
Departe... Nu e cea fără Tine
Departe de tot ATUNCI
Și ce am aflat? M-am întors înapoi
O lume complet diferită Sus pe-o colină
Nu ca la mine în sat M-am oprit
Și ATUNCI Și la lumea mea
Am constatat Cu nesaț
Că mi s-a frânt o aripă... Am privit
Ce mult m-a durut! Vai, câtă bucurie
Am înțeles că fără ea Și câtă fericire
Nimic nu va fi ca înainte ATUNCI
Să trec prin multe Am simțit!

Eudochia SACALIUC

ACTORII VIEȚII PRE PĂMÂNT

Suntem actori ai timpului prezent,

De cel trecut, nu face să uităm,
Ei fost-au și-au rămas cel stâlp de căpătâi,
De care zi de zi, mereu ne rezemăm.

Ei ne-au lăsat tezaur printre foi de carte,

Pe care ne-învățăm, cu sârg, a le citi,
Când toată lumea doarme strâns, nu și poeții,
Ei nu ratează clipa pentru a se înveșnici.

7
 75, 23

Dac-au rămas de ea, știu s-o ajungă,

Chiar dacă-i greu-ntr-așa că nu se poate
La braț cu ea, să meargă, cât de greu n-ar fi,
Să-învețe a trăi, dar și-a muri cu demnitate.

Suntem actori vii ai timpului ce zboară,

Că s-au născut rebeli, nu poartă nici o vină,
Din cei care-au clădit-o-n zid pe Ana
Ca să-i aducă flori de câmp, rupte-n grădină.
RUGĂ PENTRU MAMA
Împletește-mi, Mamă, părul, Pân-adormi și-o rugăciune,
Spic de grâu, miroase-a vânt, Dac-o știu, tot de la tine,
Ca-n copilărie, Doamne, Când mă mângâiai… pe cap.
Totul fac, dar nu mai plânge. Din creștet până în picioare,
Când vei fi bătrână, Maică, Miroseai gustos a Pâine,
Îți voi sta la cap… să-ți cânt, A jăratec și-a țărână
Cântece din vremea ta, Și a ușa de la tindă,
Din balade… „Mi-o-ri-ța”, Des îl dojeneai pe Tata,
Care mi-au intrat în sânge!!! Că se ține-ntr-o… țâțână.

Împletește-mi, Mamă, părul

Cu-ale tale mâini… muncite,
Fără de nici o pricină,
Simt atingerea sporită
Și căldura răspândită
De la vârf… la rădăcină…
Fiecare-n parte… deget,
Pal-me-le… calde ca soba,
Împletește-mi, Mamă, părul.

FLORILE COPILĂRIEI
Motto: „Nu mai visez demult și nu e bine”.
Constantin BRÂNCUȘI

Sunt fericită că mai pot visa, Sunt fericită că am trei haiduci,

Sunt fericită că-s la Tu cu teama, Nimeni nu-i întrece, scoși la coasă,
Sunt fericită că am casa mea, Sunt fericită că-mi cunosc nepoții,
Sunt fericită că-mi trăiește, Mama!!! De la bunica nu mai vor acasă!!!

Sunt fericită că-s așa cum sunt, Sunt fericită că mai pot visa,
Am caracter și mână de bărbat În trei culori, le-avem pe tricolor,
Și că-s româncă, Țara mă iubește, Sunt fericită că mi-a nins în plete,
Prin vene-mi curge sânge răsculat! Cu pace, multă dragoste și dor!!!
Mai rău de cei ce nu știu a visa,
Nici cum miroase la apus o floare,
Cum strâng-un bob de rouă dimineața
Și nici cum cântă o privighetoare.
8
 ÎN INIMĂ, ACOLO-S TOATE

De vorbă stau cu Tine, Doamne, De unde să le iau, de unde-e-e,

Și când mi-i rău, și când mi-i bine, Nu le găsesc și se prea poate,
Deschis ca-n palmă, prunc de fașă, Mai am… o singură speranță…
Cunoști mai sincer om ca mine? În i-ni-mă…, acolo-s… toate!!!

De vorbă stau cu Tine, Doamne, Nu intru…, ciocănesc… la ușă,

De parc-ai fi… al meu… părinte, Aș vrea să știu de mă primește,
Și zi, și noapte… nu mă satur, Și-aud un glas: „Deschis, să intre!”
Să-ți mulțumesc nu am cuvinte. Da, Dumnezeu, mă mai iubește!!!

Liliana HAMUREAC CHIRILA

(Din cartea „Menirea mea”, ieșită de curând
de sub tipar la editura ANCESTRALA)

PRIVIREA VIEȚII

Iubesc să te iubesc pe tine Aproapele este cel de la

Urăsc să mă urăsc pe mine
Îmi place că plac celor care
îmi plac mie.
Privesc privirea vieții când
vrea să mă învețe și
Învăț să iau aminte.
Zâmbesc zâmbetului care
îmi zâmbește de departe
chiar dacă știu că apropierea
ne va face să zâmbim cu
lacrimi.
Aproapele nu este cel de
lângă tine din transport.
mulți km distanță care îl
porți în gânduri și în inimă
prin toate transporturile.
Când aproapele se depărtează
de ochii tăi, distanța apropie dorul
care te doare chiar dacă ești
sănătos.
Pentru lecțiile vieții bine învățate
Viața nu îți va da o diplomă
ca să poți preda la alții lecțiile
neștiute de ei.
Prea târziu trăim

Alina SPĂTARU
RENASC DIN SUFERINȚĂ...

Cu dor trimis de viață am să renasc în mine
O dragoste aprinsă spre-ntregul univers,
Mi-oi pune ochelarii, să pot găsi mai bine
Poteca rătăcită, pe care am de mers.
N-oi da să mă răpească iluzia deșartă
Ce-mi seamănă tristețea și-o pune la-ncolțit;
Cadou mi-e astă viață, voi învia din moartă:
Sunt clipe fericite ce am de le trăit.
Noi da să mă cuprindă amarul și durerea,
Voi merge înainte, ce-i trist am să pășesc,
Renaște-voi în mine, cu har ceresc, puterea,
Speranțe ne-mplinite ușor să le zdrobesc.
Am dreptul la viață, la clipe fericite,
Voi aduna iubirea din sufletu-mi bucăți,
Căci m-ai trimis în lume, iubit Părinte Sfinte,
Prin greu și suferință, lumina să-mi arăți.
Mă las în-ale Tale brațe cu-ntreaga mea ființă,
Nu știu ce mă așteaptă și unde-am să ajung;
Să curgă lacrimi râuri, renasc din pocăință,
Mă-ajută, Ceresc Tată, păcatul să-l disjung!

9
 75, 23

Să ne cunoaștem semenii

Mă îndrăgostesc de-un trandafir sau

poezia – microcosmos în marele Univers al artei (V. Guțu)

Acest interviu este realizat cu sârguință atât de

mine, cât și de protagonista revistei. Frumosul
tandem întrebări-răspunsuri e ca o cântare
liberă care te duce ca o pasăre în zbor în
adâncul sufletului ascuns al Victoriei. Poezie
și pasiune, muza care pleacă și ia o parte din
inima poetei, prietenia cu Nicolae Dabija,
iubire, suferință, copilărie și Dumnezeu,
acestea sunt doar câteva lucruri prin care o
să treceți odată cu poeta Victoria Guțu, care Victoria GUȚU
Valeria
SACULȚANU și-a deschis sufletul cititorilor revistei noastre.
De asemenea, protagonista... prin felul ei rafinat de a fi și prin modul
metaforic de a-și exprima gândurile, o să vă cuprindă într-o adevărată călătorie în timp. Deci,
Carpe diem! Trăiește clipa... Așa cum ne îndeamnă poeta.
Valeria Saculțanu

V.S. Victoria, în primul rând, te felicit și, în același timp, suntem bucuroși că ești protagonista
revistei din toamna aceasta! Cum te simți acum?
V.G. Dragă Valeria, e un sentiment de nedescris... simt cum inima mea devine frunză... frunza
care poate șopti toate tainele pomului. Mă simt onorată și vreau să-ți mulțumesc pentru această
oportunitate, la care visez de câțiva ani.
V.S. Care e atitudinea ta la început de toamnă și ce idei te cuprind, dar și te frământă în
această perioadă?
V.G. Pentru mine, toamna mereu vine la braț cu muza. E anotimpul în care sufletul e în simbioză
cu natura. Sper ca această toamnă să mă inspire, să scriu încă o carte. Am și o poezie în care filele
cărții sunt aidoma frunzelor de toamnă pe care îmi scriu povestea. Prefer să renunț la frământări,
iar dacă, totuși, apar... să le plantez în poezie.
V.S. Cunosc din interviuri, dar și de la tine personal că trăiești prin rugăciune și poezie.
Chiar am și un citat personal despre aceasta ,,Poezia este cea mai înaltă formă de expresie...
după rugăciune.” Dar pentru tine cum este?
V.G. Pentru mine, poezia poate deveni rugăciune. Mă întreb uneori, dacă Dumnezeu este Cuvântul,
El, Marele Creator a compus metafore... E steaua o metaforă a Luminii Neînserate? E floarea o
metaforă a pământului? E cerul o poezie infinită? Prefer să cred că Poezia și Creația e marele Lui
dar, pe care mi l-a oferit și mie. Rugăciunea, la rândul ei... este un dialog cu Dumnezeu... în care
Dumnezeu nu tace, iar noi trebuie doar să-i citim tăcerea...
V.S. Calea unei poezii poate fi și tumultuoasă, pe lângă darul final în formă lirică – poezia.
Cum creezi poezia și cum te simți în acel moment?
V.G. Uneori... mă îndrăgostesc de un trandafir, de exemplu. Atunci, îmi asociez inima cu el, încep
să asemuiesc sentimentele cu polenul, gingășia... cu petalele, suferința - cu spinii.
Alteori, sunt impulsionată de emoții... atunci mânia devine furtună, tristețea devine ploaie... iar
atunci când ascund impulsul în vers... mi se limpezește conștiința și... rămân senină.

10
V.S. Știu că ai avut bucuria de a-ți vedea creațiile strânse în două cărți. Prima carte ,,Lumina
din glastră”, a fost editată în Republica Moldova la editura Universul în 2018, iar a doua
carte ,,Crucea înflorită” a fost editată în 2021 la editura Lyric Graph din România. Spune-
ne, uitându-te în urmă, cum au fost aceste două colaborări, luând în considerare că au trecut
5 ani de la prima publicație?
V.G. În retrospectivă, prima carte e ca un copil al zborului... prima rândunică care încă nu are
penaj. Așa îmi văd prima carte. În acești trei ani, observ o schimbare a modului de a scrie, o
evoluție, apar mai multe motive literare, mai multe figuri de stil. Ambele colaborări au fost
frumoase, binecuvântate de Sus. Aduc recunoștința mea Dnei Silvia Păduraru, care a contribuit
la apariția primului volum și dlui Trandafir Sâmpetru, cu ajutorul căruia a văzut lumina tiparului
volumul ,,Crucea înflorită”.
V.S. În primul rând, vreau să-ți mulțumesc pentru încrederea ta de a mă implica și de-a
putea colabora la coperta cărții ,,Crucea înflorită” din România. Dacă să fac o retrospectivă,
este prima carte la care am colaborat pe post de machetator. Deci, cum a fost experiența
lansării pe piața din România?
V.G. Și eu, la rândul meu, îți mulțumesc pentru minunata copertă pe care ai creat-o cu sufletul.
Cititorii din România îmi par mai receptivi la modul meu de a scrie. E o experiență diferită,
oricum, luând în vedere faptul că și subiectele abordate în cea de a doua carte au substrat
biblic.
V.S. Dacă am vorbit de a doua carte, totuși ce emoții ai trăit când ai ținut prima ta carte în
mâini ,,Lumina din glastră”?
V.G. Aceste emoții mi s-au amprentat adânc în memorie... Prima reacție, să fiu sinceră, a fost un
salt copilăresc, o bucurie inefabilă... până la cer și înapoi. O țineam în mâini tremurânde și nu-mi
venea să cred că este cartea mea... și viața mea între coperți...
V.S. Prima carte, pe lângă aprecierile cititorilor, a avut și sprijinul unui cunoscător iscusit
în arta poeziei, Nicolae Dabija. El a fost la prima ta lansare de carte. Din reportaje, am
observat că dumnealui a rămas chiar uluit... atât de lansare, cât și de cartea în sine, acesta a
și vorbit frumos despre tine și poezia ta... Pe lângă acestea, ți-a scris chiar și prefața cărții!
Cum a fost această colaborare și cum v-ați cunoscut?
V.G. L-am cunoscut pe tatăl poeziei mele la Universitatea „Alecu Russo” din Bălți, unde a fost
invitat. Nu-mi venea să cred... Atunci ne-am cunoscut pentru prima dată. I-am prezentat niște
manuscrise, mi-a lăsat cartea lui de vizită. Ulterior, a publicat poeziile mele în săptămânalul
,,Literatura și arta”. Am fost surprinsă să aud că poeziile mele au valoare literară. Deci, așa, m-a
îndemnat poetul... să scriu prima carte. A fost o colaborare la care nici nu puteam visa...
De fapt, dnul Dabija mi-a prefațat ambele cărți, cea de-a doua prefață a văzut lumina tiparului post-
mortem, de altfel, cartea ,,Crucea înflorită” îi este dedicată.
V.S. Poți să ne spui, te rog, ce ai învățat în urma colaborării și prieteniei cu Domnul Nicolae
Dabija?
V.G. Știi, Valeria, aveam zile în care doream să mă las de scris. Îl sunam atunci și mă încuraja să
nu renunț la scris. Atunci, am generalizat, a devenit o lecție de a nu renunța la niciun vis.
V.S. Este adevărat că după o carte tipărită, poetul are nevoie să-și revină? Luând în
considerare că orice carte presupune multă muncă. Cum au fost cei trei ani după publicarea
primului volum de versuri?
V.G. Primul volum a fost scris în regim non-stop. Puțin somn și multă poezie. Evident că simțeam
necesitatea de odihnă, dar mai mare era necesitatea sufletului de a se așterne pe foaie. După
lansarea cărții, nu am pus poezia pe pauză, scriam, dar fără grabă. Și da, este adevărat că aveam
nevoie să-mi revin.

11
 75, 23

Au fost săptămâni când nu scriam... probabil e nevoie și de pauze, dar când pleacă muza, pierd o
parte din propria inimă. Deaceea, nu vreau să mă opresc din scris.
V.S. Dacă tot vorbim de poezie, vreau să te întreb un lucru banal, dar, cu siguranță, interesant
pentru cititorii revistei noastre, când ai început să scrii?
V.G. Am început să scriu pe la 12 ani. Până și eseurile pe care le scriam la școală, erau în versuri.
Pe la 23 de ani... am început să visez la publicarea unei cărți. Nu aveam habar cum se face...
Consider această primă carte o minune a Maicii Domnului. Îți zic și de ce. Eram la mănăstire în
Ucraina, în pelerinaj. Stăteam în rând ca să ne închinăm icoanei făcătoare de minuni. Eu îi ceream
atât ,,Maica Domnului, ajută-mă să public o carte!”
După ce am revenit de acolo... peste 2 zile, la Universitatea Alecu Russo din Bălți, a venit Nicolae
Dabija în persoană... așa a început viața mea de poet...
V.S. Cum definești poezia? Și ce rol are în viața ta?
V.G. Aș putea zice că poezia e chiar inima poetului, e oxigenul pe care îl respiră... atât de vitală
mi-a devenit... Dacă poezia face... un stop cardiac, poetul nu mai este poet. Scriam cândva că
din poezie mi-am compus spiritul. Poezia e un microcosmos în marele Univers al artei, cu toate
constelațiile și luminile Cuvintelor...
V.S. Cum este să fii poet în Republica Moldova? Cum te simți ca fiind poetul acestei țări?
V.G. Dacă poetul are Patrie și naționalitate, poezia nu-și are Patria pe pământ, ci în cer. Ca poet al
Republicii Moldova, mă bucur să duc faima țării mai departe, în Europa, chiar și în țările asiatice.
Fiind membră a Asociației mondiale a scriitorilor, nu sunt mândră de mine, cât de Țara mea. Am
observat că pot scrie doar acasă, doar în Moldova. Efectiv... nu pot scrie undeva peste hotare.
Poezia mea s-a născut acasă... și tot acasă... crește.
V.S. Ce crezi despre poezia postmodernistă?
V.G. Nu vreau să fac pe marele exeget... să consider sau desconsider, dar nu accept acest curent
literar. Sunt adepta poeziei clasice, antipodul postmodernismului. Dacă a îndrăznit postmodernistul
să vorbească despre ,,inutilitatea ochiului al treilea”, voi îndrăzni și eu să vorbesc despre inutilitatea
postmodernismului.
V.S. Cum consideri... arta se naște prin suferință și ne mântuim prin publicarea volumului
însuși?
V.G. Suferința însăși, împletită cu rugăciunea, este mântuitoare. Poezia născută din suferință poate
fi mântuitoare. Dacă un cititor fugar... va găsi binele în poezia mea, dacă un trecător îl va găsi pe
Dumnezeu în poezia mea, atunci tot ce fac, nu e în zadar. Există cărți prin care ne putem mântui,
dar nu toate cărțile duc la mântuire. Vreau să cred că fiecare poezie pe care o scriu e o treaptă spre
cer, iar fiecare carte - o cale spre rai.
V.S. Dacă tot am vorbit despre poezie, hai să vorbim și despre proză. Ce cărți ai putea
recomanda cititorilor revistei noastre? Dar autori, atât prozatori, cât și poeți?
V.G. Aș recomanda creația lui Moliere - Avarul, Victor Hugo - Mizerabilii, Dante - Divina comedie,
Ghoete - Faust. Personal, am îndrăgit literatura franceză, în special A. Dumas, Contele de Monte-
Cristo. În ceea ce privește poezia, recomand poeziile lui Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Adrian
Păunescu, Ana Blandiana.
V.S. Știu că ai participat la multe concursuri și ai multe antologii la care ai colaborat. Te rog,
spune-ne despre acestea și care au fost cele mai frumoase proiecte și de ce.
V.G. Într-adevăr, am participat la multe concursuri, cel mai memorabil a fost campionatul
mondial de poezie, în cadrul căruia am primit, spre slava lui Dumnezeu, titlul de vicecampioană,
de care chiar am rămas surprinsă. O colaborare frumoasă a fost și Antologia Universum, a
poeților români de pretudindeni, Montreal, Canada, sub egida dnei Mihaela C. D. Din alte
colaborări, menționez antologia Pași spre cer, o clipă efemeră, Versul, antologia întomnarea
cuvântului, Flori(i)le poeziei ș. a.
12
Nu pot să nu menționez și concursul organizat de tine, Valeria, în cadrul proiectului Poemis,
pentru care îți mulțumesc mult.
Am avut o colaborare minunată cu Lucian Dumbravă, care îmi luase interviu la radio. Dar totuși
primul concurs... nu se uită niciodată, e vorba de Florii 2008, concurs național de poezie, unde am
obținut locul III. Deasemenea, am avut o colaborare frumoasă cu dna Diana Ciugureanu, în cadrul
revistei USRL ,,Poduri de dor”. Orice colaborare e minunată, atâta timp cât pui suflet și dragoste
în tot ce faci.
V.S. Dragă Victoria, pe lângă poezie... mai ai o pasiune, manufactura cu săpun. Spune-ne,
cum a început această pasiune și până unde ai ajuns practicând-o?
V.G. Această pasiune a fost inspirată de maicile de la mănăstire, care se ocupă cu manufactura de
săpun. Fac săpunuri din bază de săpun, utilizez coloranți pentru a oferi culoare, uleiuri eterice. A
fost cel mai simplu să fac inimi de săpun, apoi fluturi (îmi plac nespus demult), știi și tu, Valeria,
de ce. Am făcut ursuleți de săpun, lebede, primele... mai stângace, altele, mai reușite. Încă nu sunt
profesionistă, dar sper să ajung la un nivel mai bun.
V.S. Mai ai alte pasiuni pe care cititorii noștri nu le cunosc?
V.G. Am o pasiune, mai puțin cunoscută, pasiunea de a cânta, acum învăț să cânt la chitară.
Muzica și poezia sunt surori, cred eu. De aceea vreau să îmi îngemănez sufletul și cu muzica...
minunata fiică a artei. În acest context, pot zice că am avut o experiență minunată de a lucra
moderator la Radio Power Love, aduc toată gratitudinea lui Rudy și Nikol Lobel pentru această
minunată experiență.
V.S. Se spune că cea mai frumoasă perioadă este momentul când am fost copii... când ne
plimbam desculț la bunica prin ogradă și mâncam în grabă ca să ne jucăm mai repede
cu copiii. Momentele când mâncam pâine cu zahăr și unt care era... cel mai mare deliciu!
Victoria, spune-ne, ce îți amintești din acea perioadă... perioada când erai copil?
V.G. Am avut o copilărie extrem de fericită, mergeam la săniuș, mă jucam cu copiii, mergeam
vara la tabăra Victoria, la Soroca. Cât de frumoase erau sărbătorile în familie... cât de proaspătă
era aroma de brad, cât de așteptat era Moș Crăciun!
Începând cu clasa a șasea, dedicam verile în exclusivitate lecturii. Aveam o normă prestabilită, 30
de cărți per vară. Printre altele, vreau să menționez că de pe la 10 ani îi făceam mamei ,,cărți cu
poezii și imagini ca să o felicit cu sărbătorile, probabil de atunci simțeam ce vreau să devin.
V.S. Copilul tău interior încă mai comunică cu tine? Dacă ai păstrat această legătură, ce-ți
spune cel mai des?
V.G. Am o comuniune spirituală cu acel copil din mine, copil inocent, care nu cunoaște răul. Acest
copil, probabil... îmi șoptește că toți oamenii sunt buni, probabil el mă învață să iubesc oamenii, să
iubesc viața, anume el, presupun, m-a determinat să fiu ceea ce sunt acum.
V.S. Ai putea să ne spui o întâmplare ghidușă din acea perioadă, de care îți era atunci jenă
să vorbești, dar acum îți aduci aminte cu bucurie?
V.G. Îmi aduc aminte cum părinții au finalizat reparația în casă. Aveam vreo cinci ani pe atunci.
Entuziasmată de lucrul meșterilor, am decis să particip și eu, să ajut. Am luat ciocanul și am
început... cu tot elanul...să bat cu el în perete... De atunci, pe acel perete stă un tablou...
V.S. Dacă am vorbit de Victoria Guțu – poeta și copilul, cum e Victoria ca femeie? Cum se
simte ea și ce necesități are?
V.G. Victoria, ca femeie, are necesitatea de a fi iubită. Pentru ea, replica „te iubesc!” nu e dovada
iubirii veritabile. Las faptele să-mi vorbească despre iubirea bărbatului, iar dacă faptele tac,
cuvintele nu mai comportă sens.
V.S. Ce lecții ai învățat în urma experienței de a trăi? Ce ai învățat și ți-ai dori să împărți cu
cititorii noștri?

13
 75, 23

V.G. Lecțiile de viață nu se predau la universități... Viața e un mare învățător... iar suferința... e
un lector excepțional. Am învățat să împart cu aproapele ceea ce am, ceea ce sunt, lecția omeniei.
Dumnezeu m-a învățat să mă bucur de judecata oamenilor, de vreme ce chiar El a fost judecat.
Dacă pe timpuri, mă puteam deschide oricui, puteam vorbi cu oricine despre suferința mea... am
înțeles că marile dureri sunt mute... Aceasta a fost lecția tăcerii. Am învățat să iert, dar încă învăț
să uit... Nu are nici un rost să ne cramponăm de trecut, să ne lovim de zidul clipelor pierdute, tot
ce îmi doresc și vă doresc, dragi cititori, este să ne trăim clipa...
V.S. Știu că ai o legătură strânsă cu profesoara de franceză, spune-ne despre această legătură
și despre serile când voi gustați din ceai și vorbiți până târziu?
V.G. Mama mea, cu regret, a părăsit acest pământ pe când eram adolescentă. Profesoara mea de
franceză... are inimă de mamă... așa o și numesc... ,,mama”. Ea oferă un mare sens vieții mele.
Petrecem ore și zile în șir vorbind despre toate și despre nimic. Visăm cu aceiași ochi, iar inimile
noastre bat la unison. Ea e cea care îmi potolește furtunile, cea care îmi alungă norii, cea care mă
înseninează, cea care aduce cerul în sufletul meu. Încerc să-i ofer și eu tot binele din lume, pentru
că merită cu adevărat.
V.S. Ce te face cu adevărat fericită?
V.G. Fericirea telurică este foarte relativă. Uneori confundăm bucuria trecătoare cu fericirea...
care este de durată. Fericirea nu este tumultoasă, ci e ca un liman de liniște și pace.
Nu mă împlinește cu adevărat nici slava pământească, nici bucuriile lumești, efemere, cât mă
fericește comuniunea cu Dumnezeu și oamenii dragi alături. Sunt un om cu adevărat fericit!
V.S. Cum consideri, care este menirea noastră pe pământ ca ființe? De asemenea, care este
menirea ta?
V.G. Deseori caut sensuri și suprasensuri. Menirea noastră, a tuturor, este de a face bine, de a fi
Oameni, nu doar persoane. Menirea mea pe acest pământ este de a-i aduce Domnului slavă în tot
ce fac, în rugăciune, în poezie, în cânt. Menirea mea este de a dărui, de a mă jertfi chiar. Vreau să
fiu o lumânare care poate aprinde alte lumânări în jurul ei, și se aduce pe sine ardere de tot, care se
sacrifică pentru oameni.
V.S. Ce înseamnă pentru tine dragostea adevărată? Cum crezi că putem păstra necondiționat
acea dragoste în noi, dar și față de oamenii din jur?
V.G. Aveam și o poezie despre dragostea adevărată... această iubire nu știe furtuna, deși luminează
la fel de intens, această iubire e rază de lună, ce dă și întunericului sens. Ea mângâie și leagănă pe
brațe, nu arde și nu scapără deloc... ia nu izbește tâmplele cu gloanțe, ci doar cu stele, fără patimă
și foc.
Iubirea adevărată nu înseamnă Eros, iubirea nu e pătimașă, iubirea adevărată este curată ca lacrima,
e un izvor de apă vie, ... dragostea veridică e necondiționată. Unde apar condiții, dispare iubirea.
V.S. Ce planuri ai pe viitor?
V.G. Prefer să țin planurile în secret. Am multe planuri, dar prefer să le realizez treptat, fără a le
dezvălui, și să prezint rezutatul final al muncii mele.
V.S. Ce mesaj le-ai transmite cititorilor revistei ,,Roua Stelară”?
V.G. Dragi cititori, dragi oameni, bucurați-vă de cel mai mare dar, Viața. Opriți-vă puțin din goana
timpului și admirați micile minuni ale naturii... de altfel viața noastră e o clipă între două eternități,
n-o lăsați să zboare fără rost... Carpe diem! Trăiește clipa!
V.S. Îți mulțumesc pentru sinceritate, dragă Victoria!
V.G. Și eu îți mulțumesc, dragă Valeria, pentru minunatul interviu, conceput cu sufletul tău curat.
Aleasă prețuire domnului Dumitru Mircea pentru împlinirea visului de a fi protagonista revistei
,,Roua Stelară”.
........................................

14
 Poezii de Victoria GUȚU
MĂSURA IUBIRII

Cu ce pot iubirea să ţi-o măsor? Iubirea ta de tată, ce măsură are?

Cu lanul de aur sau spicul de dor? Pot s-o măsor cu frunza iubirii seculare?
Cu marea care... tăinuind mărgăritare Sau cu fulgii toţi ce îmi compun ninsori
Iscă pe geană fluxul de sare? Cu ploile toate, neplânse de nori?

Cu ce să măsor iubirea de mamă? Iubirea ta, bărbate, astăzi îmi măsoară

C-o noapte nedormită, ascunsă-n năframă? Nopţile albe cernute la moară,
Cu stropii de lapte, făcuţi galaxie, Şi gândurile mele ce-n iarbă înfloresc
Hrănindu-mi, strop cu strop... copilăria? Macul sărutării în metru femeiesc.

INIMA DE TATĂ

Inima de tată - floare nevestejită De tine,

Tatăl meu - rădăcină şi aripi deopotrivă...
Tata - unica aripă rămasă în zborul meu prin viaţă.
Tata - rădăcina ce îmi dă verticalitatea florii
Ce îmboboceşte în inima mea...
Ştiu că porţi pe umeri norii de plumb...
şi soare în ochi, lumină lină,
care uneori îţi încolţeşte câte o lacrimă.
Lacrima ta - rouă stelară.
Nu o mai ascunde în pumni...
Las-o să curgă de sub pietre...
Să zboare lacrima în casele norilor...
Vreau să-ţi vorbesc despre frunza de dor,
Despre primăvara
ce înfloreşte pe braţ de copac... o speranţă
Îţi sărut mâinile
ce încălzesc sufletul meu - floare de ger...
Sărut urmele paşilor tăi...
Lăsate pe pământul cărunt de zăpadă.
ai parcurs, cărările dorului...
în căutarea unei flori... purpurii...
pe timp de iarnă
Şi... mi-ai dăruit inima de tată -
Cea mai minunată floare.

***
Încă cresc flori de lumină la fereastra dintre noi,
Sub poverile de rouă, eu tulpina mi-o îndoi.
Iarba ce-mi creștea Sub talpă, a închis glastra-n cătușe
Acum cine mă vrea ruptă, va primi numai țepușe.
Strâng semințele de stele dintr-un cer cu împrumuturi,
Parcă caut și polenul sub aripile de fluturi,
Nu te las să bei din fagur visul pudic la lumină
Să rămân fără nectarul făcut sare pe stamină.
Fie și cu glastra spartă, voi mai prinde rădăcină,
Într-o noapte mult mai albă (neexpusă la vitrină).
Sărutând cerul cu fruntea voi rida albul scrisorii
Cu o lună mult mai plină dezvelită-n miezul florii!

UN RĂVAȘ PENTRU PLOAIE

Ploaie, de fereastra
Spală-mi inima prăfuită Unui suflet,
De păcate Fură ploaie din ochii mei
Plânge peste dorul meu Lacrimile toate,

15

Redă-mi iubirea
Evaporată în tine,
Dă-ne nouă,
Oamenilor
Transparența ta...
Pentru ca să privim
Dincolo de corp,
Crește... în pustiul din mine
Un mugure de apă...
Dacă simți nevoia...
Strigă cu glas de tunet...
Ca să îmi clarific apele,
De vrei... fulgeră,
Nu e mânia ta,
E lumina din tine...
FORMA VÂNTULUI
Cum să dau o formă unui vânt
Ce bântuie în oase și în gând,
De-mi iscă o furtună sub pleoape,
Ca într-o velă de catarg pe ape.
Cum să descriu un vânt de sub aripă,
Oprind vecia zborului în clipă,
În firul de nisip furat dintr-o clepsidră
În chip de pustiu în rafala anhidră?
EU AZI N-AM POFTĂ DE NIMIC
Eu azi n-am poftă de nimic -
Nici să vorbesc, nici să zâmbesc,
Nici să mă supăr câte-un pic,
Nici să petrec, nici să glumesc...
Nu-mi pasă de-i năduf sau frig,
Sau ploaia de mă udă toată...
Nici să mă cert și nici să strig,
Doar să mă rog aș vrea în șoaptă...
Ba da, îmi pasă de copii,
Și ziua ce vine de mâine...
Și de copiii la copii,
Îmi pasă ziua de poimâine...
75, 23
Ploaie, sfințește-mă
Cu agheasma eterului
Ploaie, inundă-mă
Cu fericirea cerului,
Redă-mi un strop
De rai,
Adus din Ochii
Atotvăzătorului
Iar atunci când
Vei vedea
Cu ochiul curat
O lumină
Dăruiește-ne nouă
Curcubeul...
Îi dau durerii forma unui vers,
Ce să cuprindă-n rimă un univers,
Îngemănat cu infinitul din poemul
În care slova își luptă blestemul.
Încondeiez furtuna pe o foaie
Pe-o pagină, pustiul încă așteaptă ploaia,
Pe alta, oceanul, c-un val ce cheamă vântul,
Ce are o SINGURĂ formă - Cuvântul...
Angela MÂNDÂCANU
Atâtea, Doamne, se petrec...
Și-atâtea ,,contra om” se fac,
Că nici să cuget nu încerc,
Și cu ăst gând nu mă împac...
M-a prins în vrajă iarba deasă -
Cuminte despletindu-și coama,
Și-un dor nebun iar nu mă lasă -
Cum dojenea tăcută mama...
Eu azi n-am poftă de nimic,
Nici să vorbesc, nici să zâmbesc,
Nici să mă supăr câte-un pic,
Nici să petrec, nici să glumesc...
16
 Lilia PLINSCHI
DOR ÎN AVERSE
(Fragment din cartea apărută la editura ANCESTRALA)

FEMEILE CA EA

Femeile ca ea nicicând nu se vor plânge:

Oricând găsesc putere – au toporași în sânge,
Durerile, cât nu ar fi de grele,
Le vor preface-n pâlc de viorele.
Ești mândru că-i alăturea de tine?
Fii demn de ea și-aicea va rămâne.
Ea pune punct și niciodată puncte, Pe lumea asta ești cel mai bogat,
Iar dac-o pierzi, nimic n-o să te-ajute: Căci numai astfel de femeie ar putea
Nici rugăminți, nici flori întârziate, Să facă diamant din viața ta:
Nici lacrimi grele-n barbă adunate. O casă rece o va face „acasă”,
Femei ca ea nu cumperi cum n-ai da O cină obișnuită – delicioasă,
Tot aurul din lume de-ai avea. O zi banală-n mare sărbătoare,
Și dacă te-a ales să-i fii bărbat Copiii tăi – în oameni de valoare!

UNUI COPIL

Într-o zi vei înțelege că mai sunt oameni frumoși

Însă calea pânʼ la dânșii trece prin ciulini țepoși,
Că valoare adevărată nu-i ce-i scump, ce strălucește,
Ea-i modestă, foarte rară și în inimi se găsește.
Că un foc ce-a ars în suflet niciodată nu se stinge,
El mocnește pentru omul cărui inima îi plânge.
E deajuns o răsuflare ca cenușa să ia foc.
Dacă ai astfel de suflet, ești un om cu mult noroc.
Că aproapele îți este cel cu aripa pereche,
Casa ta e cea mai scumpă, chiar dacă e mică, veche.
Viața e un drum cu pietre, tu alegi unde să mergi:
Pân la colț după o pâine sau sus stele să culegi.
Că semința-nțelepciunii greu din cărti e s-o alegi,
Prin urcușuri, coborâșuri singur rostu-ți înțelegi,
Ca să faci bine la lume și s-ajuți pe fiecare
Nu e semn de slăbiciune, ci puterea cea mai mare.

LECȚIILE TOAMNEI

Toamna – profesor cu stagiu mare, Cei cu care-o vară ai cântat,

Are lecții pentru fiecare. Te-au lăsat la greu și au plecat.

E deajuns un pic să te oprești Vântul, ce te mângâia pe față,

Lecțiile ei să le-nsușești. Într-o zi te-a biciui cu gheață.

Florile, ce-ademeneau ochioase, Frunzele, care-ți țineau răcoare,

Pânʼ la prima ploaie sunt frumoase. Au o viață scurtă, trecătoare.

17
 75, 23

Bruma nu întreabă niciodată, Cerul chiar de e nemărginit

Ca năpasta cade și nu iartă. Câte-odată-i trist și obosit.

Ploile, ce îți dansau voioase, Mâinile, întinse când e soare,

Pot și ele fi morocănoase. Dacă-i frig, s-ascund în buzunare.

Soarele, cât nu ar fi de soare, Toamna știe: lecția e grea,

Zile bune, dar și rele are. Peste-un an din nou o va preda.

SUFLETUL ÎN NOIEMBRIE

Noiembrie... Îmi bate-n geam Căci soarele mai rar sclipește,

O frunză tristă, fără ram, I-i frig și-n nouri se-nvelește,
O ploaie fără adăpost, Iar păsările au plecat,
Un vânt hoinar și fără rost. Nici bun-rămas nu și-au luat.

Iar eu, știindu-mă datoare, Copacii stau pitiți în ceață,

Căci vara mi-au ținut răcoare, Rămași pustii, fără verdeață,
Le-adun în sufletul meu toate: Cărările stau degerate
Și ploi, și vânt, și frunze moarte. Sub plapume din frunze moarte.

Îmi plânge sufletul, sărmanul, Să-mi mângâi sufletul cumva,

Ca greierul lui Topârceanu, Fac focu-n vatră și-o cafea
Ziua și noaptea: Cri, cri, cri, Ce-o îndulcesc c-un gând la tine
Dar n-are cine îl jeli. Și-un vis: că totul va fi bine.

BUNICUL...
Bunicul meu – un Om fără pereche: Și gânduri albe, ca niște psaltiri,
Obraz curat ca o icoană veche, Culese din salcâmul cu-amintiri,
Privire caldă, limpede, senină, Bunicul le-mpărțea, sfătos, cu mine,
O vorbă înțeleaptă și blajină. De parcă-ar fi împărțit un colț de pâine.

Când mă opream din zbor de libelulă Atunci mă prefăceam că-l ascultam,

Pe prispa lui cuminte și credulă, Dar fluturii pe flori îi număram,
Îl regăseam timid, cu fruntea-n palme Azi tot ce-mi spune, aș scrie pe-o icoană,
Ca un copil la umbra unei toamne. Dar prispa-i goală, rece și orfană.

Un vânt ușor pe creștet mă mângâie,

Simt un parfum de ceară și tămâie,
Acest parfum frumos, fără de nume,
Bunicul meu l-a împărțit prin lume.

ALBUMUL

Ca prima literă a unei Evanghelii Având drept călăuză un vechi album,

Solemn apare luna sub geana neagră-a zării, Pornesc spre amintiri pe-același drum
Cu aur nou și praf de-argint pudrată – Și mă lipesc de ani de tinerețe
O aură de raze pe chip divin pictată. Ca de o glumă bună în zile cu tristețe.
18
Ca niște păsări pe un cer aprins Iar sufletu-mi, se pare, atât și aștepta,
Trec poze în alb-negru prin sufletul meu stins Întâmplător să vadă vreodată poza ta
Ducându-mă-ndărăt spre lumea-n care Și cântă ca o pasăre măiastră
A început un cântec vechi și mare. La trandafirii albi de sub fereastră.

Deodată, simt cum inima-mi se-oprește Și iată că pornește-un tainic bal

Din poza monocronă mă privește Când amintiri și vise dau năval,
Cu zâmbet cald pe-obrazul luminat Iar inima, din nou neînvitată,
Un chip ce îl credeam demult uitat. Își caută condurul speriată.
DUMITRIȚELE

Ne-au pudrat cu brume zorii, Rând pe rând pe la vecernii

Ne-au ascuns de soare norii, Pleacă fruntea-n fața iernii
Frunzele ne țes covoare, Toată floarea cea aleasă.
Care cântă sub picioare. Dumitriței nici nu-i pasă!

Flori de dalii, lămâiță Spun înghețuri pe deseară,

Își spun ultima dorință: Ea-și desface floarea rară
Ieri regine preaslăvite, Peste frunzele uscate,
Azi bătrâne gârbovite. Prin grădini proaspăt săpate.
Mă gândesc s-o iau în casă,
E atât de curajoasă!
Să mă-nvețe, căci nu știu:
Că nicicând nu-i prea târziu...

PLOAIE DE TOAMNĂ

A ploii tristă melodie Astfel, privind la chipuri șterse,

Stau și-o ascult privind pe geam. Peisaje-n non-culori pictate,
,,Degrabă soare n-o să fie” Mi-aduce ploaia în averse
Parcă-mi șoptește trist un ram. Dureri ce le credeam uitate.

Doar câte-un trecător, sărmanul, Și dacă lacrimi în șiroaie

Rămas fără de pâine-n casă, Îmi curg pe-obraz, eu îți voi spune:
Își ia umbrela și sumanul De vină e această ploaie –
Și-nfruntă ploaia rece, deasă. Amica mea din altă lume.
ZI PLOIOASĂ...

Zi ploioasă. Stau de dimineață Este timpul marilor tristeți

Cu tristețea mea nevorbăreață Timp, când vine muza la poeți.
Și ascult cum vântul agitat Vântul, toamna, ploaia se-nfrățesc,
Scârțâie un scrânciob ne-ncetat. Frunzele-n băltoace putrezesc.

Deschid geamul vechi ca pe o rană, Eu mă-nchid în casa mea bătrână,

Ploaia-mi cade, lacrimă pe geană, Mă-nvelesc în plapumă de lână,
Iară vântu-mprăștie-n odaie Prin geam dansul ploii îl privesc,
Proaspătul parfum adus de ploaie. Sufletul încerc să-mi odihnesc...
19
 75, 23

BALADA LUI C. PORUMBESCU

Vine prin vreme ecou de vioară, Vine din suflet frumos ca o carte,
Cântă în inima mea. Cu bucurii și dureri.
Balada aceasta mă înfioară, Cine-o ascultă, nu știe de moarte,
Baladă creată de-o stea. De mâine, de azi și de ieri.

Ecoul viorii pe toți ne împacă,

Oamenii nu se-nvrăjbesc,
Viața devine mai dulce, mai dragă,
Suflete se odihnesc.

Dumitru MIRCEA
POMUL CU PERE DE AUR
(urmare din nr. 74)

Nu e ceva nefiresc să dorești să cucerești lumea.

(Autorul)
PARTEA ÎNTÂI

Capitolul 3
6
Nu uitam însă niciodată, după toate muncile casei și-ale câmpului, locurile natale. Păduri-
le dragi, lanurile, fâşiile forestiere dăinuiau mereu în inima mea! Ele-mi deschideau orizonturi
ademenitoare, însă cele mai scumpe îmi erau peisajele de iarnă ce mi se înfățișau ca adevărate
reverii; iar vara admiram priveliştile de pe câmpuri sau chiar cele din grădina noastră. Tot vara,
în afară de ieșirea-n natură, cu decorurile ei sclipitoare, se ivea prilejul să dormim în fân și să
ne bucurăm de senzații cu adevărat rare. Nu există, probabil, ceva mai amețitor și mai îmbătător
decât dormitul în fân. Nimic nu-ți bulversează și-ți alintă la fel de intens simţurile ca înclinarea
capului spre a-l așeza pe iarba cosită și uscată înnebunitor de mirositoare spre a se odihni și a se
deda visărilor. Dacă ar fi să dau o definiție, e delicatesa copilăriei! Așadar, pe timpul verii, după
ce ne scăldam în iaz, ne duceam la cules cireşe, mâncam prima poamă prin vii, ne hazardam să
ne ducem la furat harbuji sau cutreieram pădurile, venea și vremea fânului în care să dormim.
Tata făcea, cum am spus, stoguri minunate, nu doar înalte, ci și late, să aibă unde face culcuș.
Mirozna îmbătătoare ce se răspândea la o poștă devenea copleșitoare! Și nu cred să fi fost co-
pil care, să simtă acea aromă, să vadă fânul clădit și să nu dorească să urce pe stog. Fericirea
acelor clipe, înainte de-a te urca, se strecura în ființa ta și, atras de mirosul ierbii cosite, alta nu
mai voiai decât să te vezi cocoțat sus pe fân. Tata lua scara și, câte pe unul, câte pe unul, ne
urca în vârful stogului, sub stele; aşternea o pătură pe fânul proaspăt – acela era culcușul. Prea
poate, inima nu i se îndura ca, având stog, să nu ne alinte cu a petrece o noapte sub cerul liber,
buimăciți de mirosul ierbii. Fânul de sub noi, cu cerul împreună, ne introducea imediat în lumea
de basm. Și într-devăr! Altă veselie nu-ți mai puteai închipui. Ne hârjoneam, ne lăsam dedați
poveștilor, după care, pe nesimțite, cuprinzând-ne mai întâi visări nepământești, ne fura somnul.
Nu știu ceilalți, frații mei, ce-o fi trăit, dar eu cu siguranță simțeam sub cerul cotropit de clar de
lună cum îmi zboară sufletul printre miriadele de stele spre astrul cel mai îndepărtat. Și-n acele
clipe, cu ochii larg deschiși, parcă nu mai eram pe loc, ci cutreieram lumile necunoscute ale
universului. Oglindirea bolții revărsând un ocean de aștri traversând galaxii strălucitoare printre
20
văile de stele, era lumea miraculoasă de deasupra noastră și-n acele crâmpeie ale timpului ne și
fura somnul.
Deci, fânul ne era marea admirație pe la sfârșit de vară. Iar ca să-l facem stog, îl adunam din
toate ierburile ce creșteau în câmpuri. Nu exista vreo ieșire în câmp, cu căruţa, ca să nu avem cu
noi coasa, să nu cosim, să nu umplem carul până la loitre cu iarbă şi să n-o aducem acasă. Dar drept
ceva ieşit din comun ni se întâmplă odată, seara, pe când ne întorceam cu fratele de pe dealuri, de
pe lângă pădurea din mijloc. Mă tăvăleam în fânul cosit așezat între loitre dedându-mă visărilor.
Și ce-mi ziceam? „Ei, uite! Am mamă, am tată. Locuiesc într-un sat, pot să spun, plin de farmec,
înconjurat de locuri admirabile. Ce altă bucurie să-ți dorești?!” Poate, visam și altele. Cine știe?!
Dar nu ele, visele, sunt miezul poveștii. Miezul poveștii este că, așa cum mânam boii și însera, ne
apuca noaptea! Voința noastră cea mare era... să ne îndepărtăm cât mai repede de pădure. Frica
cea mare, desigur, o naște puterea nopții. Cine nu se îngrijorează?... Puterea nopții ascunde noaptea
într-o pădure pericole nebănuite! Și ne apropiasem de-un deal, de acolo, printre câmpii, se vedeau
deja luminițele de la casele din sat – încă doi pași și ajungeam la drumul de piatră care ne scotea
drept cale dreaptă spre casă. Eu, pesemne, admiram ce-mi ieșea în cale, căci așa îmi era firea. Îmi
erau dragi până şi boii cu mersul lor agale. Dar tocmai în acea vreme, în faptul serii, când peste noi
pogora în chip urât întunericul cu umbrele sale neprietenoase, și care acoperea pădurea și dealuri-
le, și carul cu boi, și pe noi, învăluiți deja de aerul de-a ne lua frica, privii spre marginea pădurii.
Drumul pe care mergeam, despărțea pădurea în două: pe stânga – cea cu cișmea, de la fântal și pe
dreapta – cea din mijloc. Eu privii spre pădurea cu cişmea, acolo unde se-ascundea casa păduraru-
lui, înconjurată de desișuri de stejar de nepătruns. Și cum priveam, numai ce văzui doi ochi, două
luminiţe, doi ochi sticliţi a unui lup! Trupul lupului nu-l vedeam, vedeam doar figura lui și doi ochi
sticliți. „Lupul!” îmi trecu prin minte. Ziceam așa după felul în care îi luminau ochii şi după capul
ținut sus. În aceeași clipă mă și cuprinse spaima. ,,Lupul!” îi zisei fratelui. Știam că el e neînfricat și
că poate oricând să mă apere. Ce-i drept, atunci pe mine puse stăpânire și îndoiala: de unde știu dacă
e în stare să mă apere? ,,Unde?” mă întrebă fratele. Și mă întrebă atât de calm, încât mi se-ntoarse și
mie firea. Se uită în direcţia în care i-am arătat: n-a zis nimic, a mânat boii mai departe. Pesemne, și
lui îi trecuse prin cap, cum îmi trecuse şi mie, că ne vom apăra cu coasa! În căruţă aveam alături și
furcă, şi coasă. În caz de ceva, eu o să mă înarmez cu furca, el – cu coasa. Dar nu a mai fost nevoie.
Boii, deși încet, tot se mișcau înainte. Fratele îi conducea cu mare luare aminte, eu stând cu mâna
pe furcă și cu ochii țintiți pe locul în care luminau cei doi ochi sticliți. Nu mai luptasem vreodată cu
lupii, deși, nici nu voiam s-o fac. Carul se mişca, pe când mie tot îmi părea că stă pe loc. Lupul, la
fel, stătea la locul lui. Iar pe măsură ce înaintam spre drumul de piatră, ca să vezi, descopeream că
nu-mi dezlipesc ochii de la arătanie. Dar mare-i Dumnezeu, ne îndepărtam și cei doi ochi sticliţi de-
veniră mai mici, tot mai mici. În cele din urmă, ajunserăm la şosea, iar de-acolo, chiar de la cotitură,
am luat calea spre sat. Îndepărtându-ne, văzui că dispăruse şi lupul, se făcuse nevăzut. Nu am atins
noi fiara, nu ne-a atins nici ea. Cine ştie prin ce cumpănă trecurăm noi atunci…
Deci, mai mult înfrăţit cu dealurile și văile, cu podgoriile și pădurile, fie primăvara, vara,
toamna sau iarna, decât să stau acasă. O atare legătură cu pădurea, spre exemplu, o fi avut numai
fiii de pădurar. Odată, aflându-mă în poiana de pe malul râpei fioroase din pădurea de la mijloc,
poiană scăldată-n lumină, dar şi-n mister, misterul pătrunzând din inima pădurii, mai cu seamă din
valea adâncă cu sunetele ei bizare, cu izvoare susurând cine ştie de pe unde, loc fermecător prin
natura lui sălbatică, se întâmplă ca, stând eu lungit pe iarba moale, mângâiat de foşnetul pădurii
(tot voci de păsări, ecouri şi murmur de izvoare), să mă lovească din senin o dorință nebună de-a
le cunoaşte pe toate ale lumii. Căci, oricât de-n apele mele m-aş fi simţit, oricâte foloase mi-ar
fi dăruit natura, oricât de mult m-ar fi ea îmbogăţit, mie mi se părea că nu e deajuns. A cunoaște
natura, îmi ziceam că e puțin. Cu atât mai mult că n-aveam nici cheia de descifrărare a tainelor
21
 75, 23

ei. Or, voiam să mi se lumineze taina: cum apar zorii, cum apar vânturile, apele, cum iau naștere
sunetele, ciripitul păsărilor, notele înalte luate de ele; cum iau naștere zgomotele pădurii, cum apar
dealurile, ce ascund găurile negre de pe lună... Pe toate să le știu! De ce soarele uneori e cu dinţi,
iar altădată dogorâtor. Pe cât de repede se-nvârte pe cer. Deşi, mai pe urmă am aflat că nu se-nvârte
el, ci pământul; aflând mai apoi că şi el, chiar dacă ocupă centrul sistemului său, se mişcă faţă de
alte sisteme. Cuprins de-acea sete de cunoaştere, mă străfulgeră ideea că mă vor putea ajuta cărţi-
le. Din nou, ca şi atunci, aflat lângă pădurea boierului, când scrutam orizonturile și-mi doream să
cunosc ce-i dincolo de dealuri bănuind că ascund tot sate, văi, vii şi livezi, în poiana minunată, cu
iarbă grasă și luminată de soare, mă lovi acea sete de cunoaştere. ,,Nimeni nu poate să mă ajute!
îmi zisei. Nici sora, nici fratele, și nici mama sau tata. Eu trebuie să găsesc singur drumul! Cărţile
îmi vor deschide tainele!” Ideea, care îmi venise și mai înainte, de data aceea îmi trezi o dorinţă
puternică, una care cerea o împlinire, nelăsnd loc pentru retragere. Cu toate acestea, nici în acea
vară nu m-am dus la bibliotecă.
Așadar, singurătatea își făcea efectele sale. Trezindu-mă interesat de toate, nimic din cele
ce se întâmplau în câmp, în pădure sau în sat nu-mi scăpa. Nu știu din a cui voie sau în ce chip se
întâmplau (mă refer acum la sat), dar la urechile mele ajungeau toate veștile: dacă s-a născut cine-
va, dac-a murit vreo bătrânică sau un moșnegel, dacă o fată mare s-a dus mireasă, dacă pădurarul
a prins pe-un nene la cosit în pădure fără să fi avut învoirea, dacă cineva s-a bătut în sat – mai pe
scurt, baniță de toate zvonurile. Dar pe mine mă încântau mai mult priveliştile în care vreo bătrâni-
că de tot încovoiată, cu nasul care să-i ajungă la pământ, cu sau fără cârjă, având traista de-a șoldul,
se-ndrepta spre păduri să culeagă rădăcini, frunze sau flori de ierburi pentru leac. Tabloul cu bă-
trânica cu traista ochi de ieburi mi se perindă multă vreme prin faţa ochilor. Asemenea tablou mă
captiva: cum, oare, mă întrebam, de o fiinţă gârbovită și vai de ea, poate să facă drum lung până la
pădure și mai cu seamă, să cunoască rostul fiecărei ierbi? Și erau nu numai bătrânele cu asemenea
traiste, ci și moşnegei. Și eu le purtam toată stima și admirația. Căci, atunci când se întâmpla vreo
nenorocire, se îmbolnăvea cineva în sat și spitalele îl trimiteau să moară acasă, ei răsăreau punân-
du-l pe picioare. În context, erau și băbuţe care descântau. Aici se ivea deja un farmec de care nici
nu-ți închipui. O băbuță din mahala o descânta des pe mama. Vă spun și o poveste dintre-acestea.
Mamei i se făcea rău de multe ori și cădea într-o stare ce mă îngrozea. Atunci, mă trimitea
la fântână după apă neîncepută și tot o fugă la bătrâna cu descântecul. Mi se făcea milă mare de
mama: deodată, o copleșeau slăbiciuni neînchipuite din senin, reușea să se întindă pe pat, de unde,
cu glas stins, mă chema și-mi zicea: ,,Ia, te rog, ulcica, du-te, ia apă de la fântână şi fugi la lelea
Măriţa să mă descânte. Roagă, spune-i frumos c-am zis eu.” Şi luam apă neîncepută de la fântână şi
într-un suflet la casa mătuşei Mărița. Intram pe portiță, una din nuiele, treceam prin ogradă (foarte
îngustă de mă miram că există și asemenea ogrăzi) spre o casă mică, ciocănind la o ușă cu cleam-
pă. Iar intrând, nu încetam să mă dedau uimirii, pereții înghesuiți ai acelei case creând senzația
de încăpere de pe altă lume. Încă din tindă, după ce apăsam cleampa făcând gălăgie, așteptam să
aud pe cineva dinăuntru: ieşea o femeie slabă de se prevedea, de vârstă mijlocie, dar părând și ea
o bunicuță. Ea mă conducea în adâncul odăii ajungând după sobă, de unde se adresa un glas mai
mult pe care trebuia să-l ghicești decât să îl auzi. Era mama femeii ce mă primise în odăiţa strâmtă.
În sobă mai mocnea ceva, un vreasc. Într-un colț pâlpâia un opaiț. Bătrânica de pe laiţă pe care o
văzui nici nu părea chip de om, ci o arătare. Ajuns la ea pe dibuite, i-am spus pentru ce-am venit.
Închipuirea de om se ridică în capul oaselor, fiica o ajută să vină la margine de pat şi atunci îi și
întinsei ulcica. Începu descântecul. Din când în când cerea să i se dea un tăciune din sobă, lucru
pe care îl făceam eu și pe care ea îl stingea în apa din ulcică. Dar, ca un făcut, ca lucru rău: ea nu
putea duce descântecul la capăt, o podidea căscatul. Și atunci zicea ,,Of, că tare-o mai deocheat-
o!” Și mai bolborosea ceva sub nas. Tăciunele sfârâia, căscatul o îneca, ca-n cele din urmă tot să
22
scoată descântecul la capăt. Eu îmi doream mult să aflu ce rosteşte ea acolo sub nas, dar credeți
că puteai desluși? Nu înțelegeai nimic, bolmojea şi nu prindeai niciun cuvânt întreg. Prinsei totuși
două cuvinte: ,,Să rămână curată şi luminată…” Atunci fuga acasă, cu ulcica-n mână..., teamă fi-
indu-mi să nu i se facă mamei și mai rău. Veneam. Mama bea o gură de apă, se stropea pe faţă, pe
gât, pe frunte, la tâmple şi învia. Peste o vreme, în cinci minute, o vedeai iar trebăluind prin casă.
Deocheatul la noi în casă deveni pacoste. Sub ochii unor femei ce deocheau (și mama le știa;
se zice, deoache acele femei care-au fost întoarse de la sân după înțărcare) cădea nu doar mama, ci
orice vietate din ogradă, cu atât mai mult, vaca. Prin energia lor revărsată din privirea sfredelitoare,
ele făceau, cu sau fără voie, ca ființelor privite să li se facă rău cumplit. Odată, se deochease vaca
și avui de-a face c-un tablou îngrozitor: dădea cu piciorul, vărsa laptele, nu-l primea nici pe viţel.
Foarte agitată, nu primea pe nimeni. Nu s-a putut face nimic până nu m-am dus și-am decscântat-o.
La întoarcere, mama a stropit-o cu apa descântată pe cap, pe coarne, pe pulpă, și ea se ogoi primind
și pe vițel, și pe ea s-o mulgă. Două femei, de prin mahala, erau care deocheau. Mama se străduia
să ne ferească de ele, dar pe vietăți nu putea. Ne spunea pe furiș să le întoarcem spatele, să scăpăm
de ochii lor. Văzând ceva frumos, femeile întoarse de la sân, având în ele ceva diavolesc, nu se
puteau stăpâni mirându-se: ,,D-apoi, lele Marie, ce băiat frumos ai!” Şi atunci mama intra în pă-
mânt de spaimă, ne alunga de lângă ele. A avea de-a face cu lucrul rău nu e bine. Iată ce poveste cu
dedeochiul și descântecele. Că n-o să uit nicodată fuga mea cu ulcica, cu apă neîncepută, la băbuţa
cu casă pe vârf de deal. Parc-o văd și acum cum căsca, cum stingea tăciunele în ulcică și tot bol-
borosea neputând duce până la capăt descântecul: ,,Aoleu, că rău a mai deocheat-o, fir-ar să fie!”
7
Ocupaţiile nevinovate ale oamenilor legate de tămăduit mi se păreau fermecătoare, aceasta
în virtutea faptului că îmi dădeam prea bine seama că viaţa e ceea ce avem mai scump. Eu îi îndră-
gisem din toată inima pe bătrânii care se remarcau prin înţelepciunea lor, mă frapau deprinderile
lor de-a făuri, începând de la sănii trase de boi sau de cai, iarna, crescând grădini şi livezi, durând
fântâni, într-un fel, tot ce vrei. Nu putea să nu mă frapeze îndemânarea lor de a înălţa case, stoguri
cu vârfurile lor ațintite spre cer, îndeletnicirile frumoase de-a creşte vite, păsări – toate, rod al
minţii şi mâinilor lor. Trăiam un sentiment de mândrie față de asemenea oameni, aşa cum mă mân-
dream şi cu fratele mai mare, care se făcuse măricel. El nutrea dragoste față de tehnică – obiecte
ale pasiunii sale fiind încă de la vârstă fragedă căruţele, maşinile, tractoarele. Când mie abia-mi
răsărea mustața, el deja lucra noaptea în câmp pe tractor. Mă răvăşea doar ideea că el lucrează
noaptea printre fâşii de pădure, el având doar 16 ani! Unchiul Gheorghe îl luase cu el, neputându-i
sta împotriva rugăminților fierbinți ca să-l ia. Îi dăduse voie mai întâi să tragă o brazdă, după care
o alta și o alta, ca apoi să-i încredințeze munca și ziua, și noaptea. Mă uimea lăcomia lui față de
muncă, precum şi puterea-i de voinţă. Din dragostea pentru mașini s-a dus și a făcut studii la o
şcoală de mecanizatori de unde s-a întors tobă de tehnică, învățând în plus limbile rusă şi găgăuză.
Venise chipeș de tot, flăcău adevărat, stăpân al unor ochi strălucitori, profunzi, deștepți. Încântat
de măria sa, dar și de soră, care devenise și ea fată mare.
Odată cu aceste schimbări, multe se modificară și-n casa noastră, toate, parcă înviară. Fratele
şi sora ieşiseră deja în lume, veneau cu noutăți, introducând aerul noului în casă. În gospodărie ne
apăru și o brumă de bogăţie, în odăi, largheţe, curăţenie. Tata se ţinea de cărăuşie, el căpitanul pe
suflul vieţii practice. Aducea acasă câte o căruţă de fasole și ne-ajungea pe câţiva ani, mai aducea
sfeclă – pentru vite şi păsări. Într-un cuvânt, purta mereu grijă să avem de toate. Mama, la fel, avea
în casa mare un clit înalt de zestre, în ogradă alergau orătănii, iar grădina plină cu rod. Mai mare
plăcerea să te uiți, mai ales primăvara, cum zburdă prin ogradă mielușei, purceluși, cum se leagănă
în mersul lor cârduri de raţe, de gâşte, cum fac gălăgie curcanii, cum cotcodăcesc găinile. Astfel
că, nu numai de Paşte sau de Sfântul Vasile, sau alte sărbători, ci în fiecare zi aveam ce tăia.
23
 75, 23

Fratele, între timp, îşi cumpărase motocicletă, iar pe partea sa de muncă cu tehnica a deve-
nit motorist – cel mai tânăr din colhoz. Îşi deschisese și cont în bancă, căci era descurcăreț. Cine
știe pentru ce și-l deschisese... Doar pe urmă aflaserăm: adunase bani și-și cumpărase o mașină de
marca ,,Moskvici”. E, cel dintâi flăcău din sat! Erau anii 70 ai veacului trecut! Mama, foarte bucu-
roasă: deja avea cine să o ducă la rude și, cu atât mai mult, la biserică, care era în alt sat.

Eu însă așa și nu-mi rezolvasem problema cu cărțile. Abia în următoarea iarnă, pe când să fi
avut 14-15 ani, m-am dus la bibliotecă. O să ţin minte cât voi trăi acea zi. Era o zi de joi, una din
zile în care ninsese, în care și pe deal, și-n grădină nu aveam mult de lucru. Pe seama mea rămânea
doar îngrijirea vitelor, lucru pe care îl făceam cu ușurință. Lecțiile nu-mi erau o piedică. Teatrul
la microfon pe care îl audiam cu regularitate nu mă mai mulțumea. Unele emisiuni literare mi se
păreau și ele neîndestulătoare. Și mintea, şi sufletul cereau un volum mai mare de cunoştinţe care,
negreșit, urmau să cuprindă nu doar cele de pe pământ și stelele de pe cer, ci şi lumea interioară. Şi
atunci luai cu o doză mare de fermitate decizia să măd duc la bibliotecă, decizie ce nu admitea nici
cea mai mică idee de a bate în retragere. Ieşii, astfel, din casă și nu zăbavă, pășii pragul bibliotecii.
Făceau să mă treacă fiori rafturile instalate în spaţiile largi ale încăperii, dar mă surprinsei că nu mă
prea descurc în a alege cărţi. Fascinat de numărul mare de cărți, mă plimbam tot zăbovind ba la un
raft, ba la altul, prin colţuturile luminoase ale bibliotecii, răsfoind tomurile ce le țineam în mână.
Până la urmă, alesei la întâmplare: după copertă și titlu. Luai 6 cărţi, printre care se nimeri Zbor
frânt* (la subsol: Zbor frânt de Vladimir Beşleagă) și În Ajun* (la subsol: În ajun de Ivan Tur-
gheniev). Cu ele subsuoară, mă apropiai de masă în fața bibliotecarei. Teancul care era mai înalt
ca mine o impresionase, și ridicase mirată ochii: ,,Dar nu ai luat prea multe? Lasă câteva, așază-le
înapoi pe raft și o să le iei data viitoare. Ia una-două, ți-i deajuns. Iar după ce le citeşti, o să vii și o
să mai iei!” M-am supărat. „Păi cum să iau una-două?! Eu așa am decis și așa trebuie să rămână!”
Și spusei biblitecarei: ,,Nu! Le iau pe toate!” Și așa am făcut. Iar ieșind pe ușa Casei de cultură în
care se afla biblioteca, înainte de a păși pe scări, mândru nevoie mare, strânsei cărţile la piept ca pe
o mare comoară și mă îndreptai spre casă.
Dorința de-a afla ce e-n ele mă înaripa, eu clocotind în sinea mea. Acea dorinţă era-n stare
să înghită, ca în fierberea unui cazan, nu cele 6 cărți, ci mai multe. Îmi părea firesc şi pe măsura
puterilor ca să lecturez ce am ales. Entuziasmat și înaripat, simţeam puteri în mine, de parcă-n în
ființa mea ar fi sălășluit mai mulți oameni. Voinţa, precum percepeam, îmi dădea peste margini. În
acea zi de joi, pe care o s-o țin minte toată viața, în care peste sat și câmpuri se așternuse un strat
subțire de zăpadă, cu cărțile în brațe, intrai în ogradă fără însă să o văd, căci mă strecurai pe ușă
învăpăiat şi mă cocoţai pe lejancă. Citii câteva ore, după care lucrurile se încurcară. Mai citii alte
ore, apoi alte câteva zile... Nu avansam cine știe ce.
De ce? Pe afară – ogradă, ocol sau grădină – oricât aş fi vrut eu (să nu fiu deranjat!), tot se
mai găsea de lucru: ba să tai lemne, ba să aduc apă, ba să dau fân la vite, și astfel mă vedeam ne-
voit să lăs cititul. Și ades auzeam: ,,Gheorghe, ia lasă, ce faci tu acolo? Ce te-ai cățărat pe lejancă?
Coboară iute și adu grâu din pod să facem bulgur!” Sau „Gheorghe, du-te fuga după apă. Gheor-
ghe, dă la găini, fă curat la vacă!” Și mai știu eu ce... Și-n aceste împrejurări, cum să citești? Mă
cam dezbăteau din ocupația mea – iar eu citeam așa ca să-nțeleg totul, să nu las în urmă vreun
cuvânt sau vreo frază pe care să nu le înțeleg. Și dacă, să zicem, mă-ncurcau, nu mă mai pomeneam
absorbit de povestea naraţiunii. Mă bâțâiau încolo și-ncoace mama, fratele, sora, pe care nu pu-
team să nu-i ascult. Dar nici nu puteam să dau explicaţii de ce mă eschivez de la trebi. Iar dacă
coboram de pe lejancă, coboram cu părere de rău. Nu existau la noi în casă răgazuri în care să poți
să mai cazi pe gânduri, să te fure cumva visarea, să cugeţi asupra la ceva. Pentru aceasta ni se lăsa
24
ora de înainte de culcare – cugetă atunci și pierde-te-n visări cât vrei… Şi citeam pe lejancă ce
luasem de la bibliotecă printre strigăte: du-te încolo, vino încoace, fă asta și fă cealaltă! Și nu doar
atât. Intervenea ca obstacol incapacitatea mea de a pătrunde în sensurile celor expuse în carte,
lipsa de experienţă de a citi, neobişnuinţa minţii de a face eforturi, lucruri despre care nici nu bă-
nuisem. Apărură și alte bariere în înaintarea lecturii, dar nu-mi doream nicidecum să las lucruri
neînţelese în rândurile pe care le parcurgeau ochii. Chestia cu lectura, în acele zile, de grea cum-
pănă pentru mine, însemna ca și cum s-ar fi dat o luptă pe viață și pe moarte. Vocea lăuntrică
spunea că nu trebuie să dau înapoi și îmi răsărea în față un plugar, care ară. „Și atunci, mă gân-
deam, el ce trebuie să facă? Să dea înapoi, pentru că e greu? El trebuie să are, să semene orice ar
fi, și după aceea să culeagă roade!” Mintea ce-o aveam mă obliga să fac totul de-a întregul, nu pe
jumătate. Și e corect așa. Oricine face ceva, pe lângă produsul propriu-zis, vrea ca acesta din urmă
să-i aducă foloase. Or, îmi doream mult ca prin lectură să ajung să capăt înţelepciune, să mă fasci-
neze tot ce lecturez, să mă farmece frumuseţi ale gândirii, sau unele expresii, sau unele descoperiri.
Dar constatam pe parcursul lecturii că înțelepciunea și frumusețile pe care le căutam nu-mi prea
ieşeau în cale. Bariere îmi mai ridicau, uneori, pierderea firului şi refuzul minţii de-a permite tex-
tului să fie trecut prin filiera intelectului. „Poate e de vină mintea mea, mă străfulgera, poate nu
sunt capabil să percep!” Deşi, mi-o ştiam, pe aceasta din urmă, descurcăreaţă. Mai înainte orice
text îl dezghiocam și asimilam orice. Dar în cartea ce-o citeam cugetul bătea în retragere. Nu mi se
dădea deloc lectura. Până și voinţa mi se dovedi neputincioasă. Cu toate acestea, eram fire îndărăt-
nică și nu admiteam ca ceva să nu-mi meargă. Odată decis, merg înainte. Nu-mi doream două ba-
ricade: pe una să fie textul, iar pe cealaltă eu. Voiam ca ceea ce citesc să se strecoare în minte, să
devină parte a ființei mele, să mă bucur, să simt o deschidere a cugetului, să-mi înflorească sufletul.
Și acea deschidere să fie ca o lumină, să-nsemne o floare desfăcută într-o parcelă din grădină, floa-
re care absoarbe lumină și, la rândul ei, emană lumină. Astfel îmi doream să semene lectura mea:
o scânteie de lumină în stare să-mi înflorească fiinţa, s-o purifice şi apoi ea, la rându-i, să ilumine-
ze tot ce e suflul vieţii. Dar aceasta nu avea loc. Bariera se dovedea de netrecut şi sufeream. Anume
acolo, la acea barieră, intervenea marea mea problemă. Între mine şi text se instala o perdea ce n-o
puteam depăşi – textul nu voia să pătrundă în minte, eu să-i dau apreciere şi să fi fost captivant, să
mă fascineze. Or, aceasta aşteptam de la ce adusesem acasă de la bibliotecă, de la cărțile pe care le
citeam: noutate, lucruri înţelepte, prospeţime. Persista însă perdeaua pe care n-o puteam destrăma
oricât mi-aş fi dorit. Zgomotele/strigătele de-afară mă afectau, după care se adăuga asimilarea în-
cetinită, neobişnuinţa de-a citi repede și mult; refuzul minţii de-a accepta ceva necunoscut și
nedorința ei de-a depune mari eforturi. Nu-mi dădusem seama la început de aceste impedimente,
nu bănuiam că prin un efort mai mare ele pot fi depăşite; nu ştiam că prin voinţă poate s-apară
deschiderea minţii către orice şi un efort în plus este tocmai de ce e nevoie: e prima condiţie de-a
trece peste bariere. Acestea le-aflai mai pe urmă. Dar în acele zile în faţa ochilor persista o ceaţă.
Depuneam efort, pe când era nevoie de supraefort. Era prematur să pot înţelege lucruri peste ale
căror limite trecusem (limite generate de texte). Erau primele zile ale lecturii, iar eu adoptasem
opțiunea celor maturi: să scot la capăt ce am început! Dar, trebuie să recunosc, nu mergea. Orice
aș fi făcut, mi se ivea în faţă aceeaşi perdea. Cauza. Unu, depindea de mine, de puterea perceperii
mele, de efortul ce-ar fi trebuit să fie mai mare decât cel pe care mi-l oferea fiinţa. Și doi, zgomo-
tele/strigătele de-afară. Iar trei, textul. El se dovedi a fi unul greoi, ceea ce și favorizase apariţia
barierei și, probabil, chiar, ce avea un rol covârşitor. Toate acestea mi se desfăşoară și acum în fața
ochilor. Atunci habar nu aveam de ele. Citeam Zbor frânt. Frazele de-un kilometru, firul narațiunii
întortocheat, extins pe câteva pagini, narațiunea neîntreruptă a autorului cu tot felul de reveniri,
oricând gata să se abată și să se întoarcă, şi iar să se piardă cine ştie pe unde, debusola. Mintea
urmărea cu greu nararea, astfel încât să fie clar, să ai de-a face cu un text coerent, că de captivant
25
 75, 23

în care să se producă fascinaţie nu mai zic. Autorul descria atmosfera de înainte de război sau chiar
din timpul războiului (al doilea mondial), pe Nistru. Un copilaş, pomenit de capul lui, rătăcea pe
malul râului, pe la găuri de cuibare ale lăstunilor, cei din urmă zburând prin preajmă peste apă c-un
zgomot infernal. Îmi dau seama că scriitorul voia prin descriere să sugereze atmosfera ambiguă de
atunci, cu lume debusolată, neaşezată, fiind timp de război. Dar acea atmosferă nu făcea bine
narațiunii, textul deveni greu; nu captiva, nu avea pagini luminoase. De aceea și nu-l puteai citi.
Mintea mea căuta lumină, niscaiva codri cu poiene, poveşti, nu tenebre; aştepta duritățile pe mai
târziu, pe când ar fi fost pregătită să le cunoască, având de gând a le percepe pe toate, nedorind să
cunoască doar paradis sau vârf de munte cu lumina cerului, admitea şi prăpastie, și genune. Doar,
în viață nu există numai bucurie şi fericire, ci şi durere, nenorocire. Așadar, citeam luptând c-un
text încărcat cu labirinturi în care lumina nu pătrundea și puteai să te rătăceşti. Preconizasem să
citesc tot ce luasem de la bibliotecă într-o săptămână, dar într-a patra zi tot la prima carte eram.
Zbor frânt mă blocase. Citisem doar un sfert, poate jumătate! Cu așa ritmuri, mă gândeam, depar-
te nu ajung. Efortul ce-l depuneam îmi depăşea puterile, iar rezultatul era mizerabil. Astfel de
,,reuşite” nu mai avusesem. Asemenea „performanțe” nu înregistrasem nici pe la şase ani. Muncă
fără noimă și nu era în firea mea! Irosirea de timp, a energiei şi-a voinţei îmi erau străine! Conștiința
îmi zicea că trebuie să creez ceva de folos – pentru mine, ai mei și pentru străini. Doar, în afară de
a citi acea carte, puteam atâtea să fac! Aveam de tăiat lemne, de îngrijit vitele; în loc de carte, pu-
team să îngrijesc o floare pentru a deveni mirositoare, să meșteresc o ,,căsuţă” pentru vrăbii și
pițigoi pe care aș fi urcat-o în copac să ciugulească din hrana oferită! Puteam s-aduc apă, să car
lemne, să le fac pe toate; s-o ajut pe sora, pe fete la ţesut, orice, dar nu să spulber vânt pe lume! În
același timp, nici nu puteam să întrerup lectura. Bariera instalată între mine şi text mai rămânea de
ne înlăturat. Şi de vreme ce ne pomenisem doi străini faţă-n față şi nu se iscase vreo împăcare, nu
reuşii să fac o breşă în zid. Astfel c-am renunțat la cărți, le-am dus înapoi.
Momentul fusese sfâșietor, pentru că mi se părea c-o să mă înghită pământul de rușine stând
în fața bibliotecarei înapoind cărțile pe care nu le-am citit. Ridicase ochii la mine: ,,Ei, cum a
decurs cititul? Prea repede le aduci. Le-ai citit?” De această întrebare mă temeam și ea mi-a fost
pusă! „Nu, nu le-am putut citi”, răspunsei sincer. Și ea, ca o mamă blândă, îmi zise: „Eu ți-am spus
să iei mai puține, dar n-ai vrut să asculți!” Cu toată ruşinea, care mă făcea să intru în pământ, mă
retrasei între rafturi. Așezai cărțile la loc. După, făcui stânga-mprejur și picior de-al meu nu mai
voia să calce în bibliotecă. Doamna nici măcar nu reuşise să întrebe dacă mai iau cărți sau nu. Mă
făcui tot atunci nevăzut.
Cunoscui atunci un zbucium sufletesc de neînchipuit. Două săptâmâni m-am frământat, poa-
te nici nu am dormit. Ca în cele din urmă, ca din senin, să-mi vină de pe undeva o putere uluitoare;
iar ca să fac o comparație, ar fi: ca a unei stele-mag, putere ce se sălăşluise în mine luând forma
unei dorinţe nețărmurite – să merg din nou la bibliotecă, să iau aceleaşi cărţi și să le citesc până la
capăt, înfruntând orice obstacol, trimis de orice-ar fi fost. Şi dacă cerul, prin steaua lui, mă trimise
iarăşi la bibliotecă, de data aceea venii în local cu un aer sever, unde, fără să zic vreun cuvânt sau
să răspund la vreo întrebare a bibliotecarei, am mers la raft și-am luat, la indigo, tot acele cărţi, le
înscrisei în fişier şi am venit cu ele acasă.
Și iar mă cocoţai pe cuptor, însă nu mai auzeam strigătele de-afară, ale surorii sau ale fra-
telelui, sau ale cui o fi fost. O forţă nebună, și-o dorinţă şi mai nebună, însoţite de deschiderea
nașteptată a minţii, făcură ca în două săptămâni să le citesc, să parcurg cărțile din scoarţă-n scoar-
ţă. Nu mă mai opream atât de mult la descrieri, alegeam esenţa și urmăream subiectul. Și cum o
balenă înghite ce-i iese-n cale, aşa începui și eu să înghit, după acea săptămână, cărţile. Citeam ur-
mărind ca ceea ce citesc să mă zguduie. Citeam delaolaltă, mai ales beletristică, după care istorie,
noutăți geografice, chiar mă încumetam să mă înfrupt și din istoria literaturii, din critica literară. Se
26
producea un miracol; ceea ce alegeam, declanșa în interiorul meu efecte nebănuite. Terminasem
Zbor frânt, apoi În ajun de Turghenev, urmase Călărețul fără cap de Mayne Reid, apoi Căpitanul
de 15 ani de Jules Verne... Zbor frânt, calificat drept roman psihologic, aproape nu mi-a dat ni-
mic. Doar că-l cunoșteam, atât! Chiar zilele acestea, mai ieșind din colțul naratorului pe afară, un
scriitor postmodernist îmi zise cu toată seriozitatea cum că romanul ar fi o capodoperă. Sireacul de
el, cred, o fi fiind dus cu pluta! Trebuie să vă comunic însă că un lucru bun, romanul, totuși, mi-a
dat. Odată cu terminarea lui, eu depăşisem bariera instalată între mine și text, care mă ținea pe loc,
destrămai perdeaua ne nestrăbătut din față și am răzbit la liman. Şi abia apoi, mânat ca de-un vânt
prielnic, plin de prospeţime, lăsând în urmă impresiile legate de peripețiile eroului ce hoinărea pe
malul Nistrului pe lângă cuibarele de lăstuni, cu zborul lor în stoluri, făcând rotocoale într-un
ţipăt groaznic – simbol al pustietăţii şi al atmosferei sumbre de război – am trecut la Căpitanul
de 15 ani. Citii și a treia carte: În ajun, chiar dacă în limba rusă. Lucrarea lui Turgheniev îmi
produse, diametral opus Zborului frânt, o adevărată revelaţie. În lucrare aveam de-a face cu file
luminoase, cu o scriere artistică care îmi aducea bucurie, eroul, un revoluţionar, ducând o viaţă
fulminantă. Citeam cu nesaţ şi lucrarea mă ridicase în al nouălea cer. Anume romanul În ajun
îmi deschise inspiraţia şi-mi dădu energia necesară ca să merg mai înainte. Era lucrarea ce se
pomenise a fi exact ceea ce doream. Mi se deschideau lumi noi, vieţi de oameni noi. Și Călăreţul
fără cap îmi crease o revelaţie. Se dovedi a fi ce căutam. Personajele păreau a fi oameni vii și
eu citind noaptea, trăiam senzaţia că e deajuns să întind mâna şi o să ating vreun erou sau vreun
obiect din acea realitate. Or, realitatea de dincolo înfățișa un castel, zidurile lui, o poartă masivă
și un geam de iatac, după care se ascundea o tânără frumoasă. Atmosfera castelului, pierdut într-
o junglă, mă cutermura. Imediat mă aprinsesem şi deja mă visam că am calităţi similare eroului
central voind să fiu și eu la fel – puternic, neînfricat și să pot iubi frumos. Citii, astfel, cărţile
luate de la bibliotecă. Din acea zi se hotărî totul – viitorul îmi era legat de cărţi. Din ziua aceea,
am decis că nu mă voi mai îndepărta un dram de ele, pentru nimic în lume. Mi se așeza pe tavă
ceea ce căutasem și pornii pe-acea cale cu un elan de invidiat, pornisem pe calea cea mare-mare
a cunoaşterii – o ocazie superbă de-a face călătorii în jurul lumii fără să ieși din casă… După
două săptămâni înapoiai cărţile și am luat altele. Nu citeam, ci devoram, lecturam ce-mi cădea
sub mână, dar mai ales literatură universală, ca, într-o verme, să ajung până și la literatură de
specialitate, la articole de critică sau știință. Astfel că în câteva luni cam rării raftururile, renun-
ţând la autorii mărunți și concentrându-mă pe cei mari: Balzac, Flaubert, Stendhal, Herve Bazin,
George Sand… Mai târziu încăpuseră în mâinile mele Faulkner, Thomas Mann, Bertold Brecht,
Byron, Walter Scott, Schiller, Ghoethe, Heine, Alberto Moravia, Hans Fallada. Romanul aces-
tuia din urmă Şi acum încotro? mă împresionase într-atât, încât nu am putut să mă abţin să nu
i-l povestesc și fratelui. Dar mare îmi fu surpinderea să descopăr că, în timp ce eu îi povestesc,
el sforăie. Dintre ai noștri citeam pe I. C. Ciobanu, Ion Druţă, Andrei Lupan, Emilian Bucov,
George Meniuc, Gheorghe Vodă, Ion Vatamanu, Anatol Codru.
Descriu telegrafic felul în care citeam, în acele vremi de aur pentru mine. Gustam, pur
și simplu, din dulceața și fascinația cărților. Marea capodoperă Război şi pace mă zgudui din
toate punctele de vedere. Întâlnii un alt scris, puternic, frumos, cu desfășurarea reală de forțe
proprii fiinţei umane şi ale Celui de Sus. „Nu e o muncă de om, ci de zeu!” îmi trecea prin minte.
Divina Comedie mi se dădu mai greu și n-o dusei până la capăt, de vină fiind complexitatea și
reflecţiile acerbe. Stendhal cu Roşu şi negru mi se dădu ușor. Balzac mă uimea cu descrierile
sale fulminante, Zola cu acuitatea contopirii cu natura. Mai târziu îmi reuși să lecturez până la
capăt Divina comedie, care-mi răvăși total mintea și sufletul și care-mi arătă cum trebuie să arate
o capodoperă.
(va urma)
27

AL DRAGOSTEI PARFUM
În clocot ferbe-al dragostei parfum
Când soarele din suflet pace coace,
Când mirul ei pe sufletul de fum
Deseană demnitate cu noroace.
Când pași alunecați își găsesc drum
Prin flori de bucurie și credință,
Se-nșiră larg al dragostei parfum
Lăsând amprentă cu a lui peniță.
MI-AI LUAT AVEREA TOATĂ
Ai sosit în miez de toamnă
Cu-a ta coasă-nsângerată,
Mi-ai zdrobit iubita-mi mamă,
Lăsându-mă-njunghiată.
Mi-ai luat averea toată:
Al meu sfat și a mea milă,
Raza cea mai radiantă,
Cea mai luminoasă filă.
Mi-ai lăsat cărări umbroase...
Zile pline cu rugină...
Mi-ai smuls inima... și-n oase
Mi-ai băgat ger... și argilă.
Mi-ai luat... când lumea doarme
Pe tăicuța-al meu... din palmă...
Peste alte plânse... toamne...
Și-am rămas de tot ...orfană...
BUZUNARELE TOAMNEI
Pe un colț de-apus de vară,
Într-o haină de comoară,
C-o coroană aurită
Și cu poala înroșită
Calcă blândâ, ca o mamă,
Preafrumoasa, dulcea TOAMNĂ.
Și întinde a ei palmă,
-Intră-n buzunar, mă cheamă.
Și cu zbor de ciocârlie
Mă trezesc în câmp de vie,
-Hai, la mine, iute, vină
Că-mi curge mustul din vână.
Eu torn mustul în butoaie,
Beciul umplu cu borcane,
La uscat mai pun bobițe
Ca pe flori de romanițe.
75, 23
Mariana DICUSARĂ
Când doruri toate se preling
Pe bolta inimii licărind mai dulce
Și valuri de speranțe rău-l-resping,
Al dragostei parfum te mai seduce.
Aripi de fluturi în stomac se simt
Și sufletu-nflorește ca un soare,
Ușor se simte-al dragostei alint,
Cu un parfum ce-ncântă-ntreaga zare.
Și de-atuncea strig aievea,
Poate, cerul să m-audă,
Ca să-mi mângâie privirea...
Rana, poate, ca să-mi ungă...
Să-mi deschidă cerul poarta,
Să-i zăresc doar pe o clipă...
Pe măicuța mea și tata...
În a cerului oglindă.
Tăiculiță, -a mea măicuță,
Dorul mi-i atât de mare...
De m-aș face-o frunzuliță
Ar vrea la voi ca să zboare...
Să-vă pun sufletul în palmă...
Și să vă sărut pe frunte...
VĂ IUBESC, TĂICUȚĂ, M A M Ă...
Astăzi scriu pe-a zării punte.
Nucul obosit mă strigă,
-Hai mai iute și ai grijă
Nu cumva să mai rămână
Fructul meu pe sub rugină.
Și toți sacii din ogradă
I-am umplut cu-a lui ofrandă.
Varză, morcov, cartof, sfeclă
Vesel râd pe câte-o raclă,
Castraveți și roșii acre
Dor prind de zilele sacre.
Floarea soarelui cuminte
Cu-a ei vise rotunjite
Stă umilă și așteaptă,
Coronița să i-o bată.
Fug încolo, fug încoace...
Să le dovedesc a face...
28
 Iar porumbul cu lumină
Umple inima senină.
Vai, atâta bogăție
Are-n lume oare cine?
Prunele-n copac suspină,
-Haide vină, haide vină...
Mere roșii, aurite
Șușotindu-se smerite
Fac din ochi cu socoteală,
-Va veni, fără de seamă...
De-aici dovleceii țipă,
-Hai, ne-adună sub aripă.
Îi adun cu drag în fugă,
Fulgi, cumva, să nu m-ajungă.
...Și fac de oranj un munte...
Soarele-ntru-n dinte râde.
Eu de-atâta feerie
Radiez cu bucurie.
Scaunul din casa mare
Mă cheamă la sărbătoare...
...Dar picioarele... aleargă...
Sărbătorile... mai rabdă.
Fuga-n deal și fuga-n vale
S-adun anul în hambare...
...Toamna-ntotdeauna vine
Cu-ale ei buzunare pline...
Vai... câtă minunăție...
Ce noroc... ce avuție...
Când să le apropii toate...
Un fulg în cărare-mi șade...
...Din alt buzunar afară
Ies în cap c-un pui de iarnă...
Și... alerg tot cu mândrie,
Că viața îmi place mie.

Maxim MELINTI,
preot, Biserica Ghidighici

PREOTUL DIMITRIE BALAUR – SCRIITOR ȘI MARTIR

Niciodată nu se va putea descrie tot ce au îndurat bieții români

sub ocupația sovietică (28 iunie 1940-22 iunie 1941).
Va veni vremea când nimeni din cei ce trăim în anul 1943 nu vom mai fi
în viață;
vor trece generații și secole, iar grozăviile călăului călăilor nu se vor
uita niciodată.
Iosif Giugașvili (Stalin – M.M.) va fi blestemat din neam în neam.
Preotul Dimitrie Balaur, Destinul unui preot transnistrean (Petru Vasilcovschi)
// Biserica basarabeană. - An. II, 1943. - Nr. 5, p. 232.

BALAUR Dimitrie (Dumitru) preot, cărturar, folclorist, profesor de religie, traducător, pu-
blicist, originar din Basarabia (4 sept. 1903 – 19 apr. 1996).
S-a născut la 4 sept. 1903 în familia dascălului Isidor Balaur din co-
muna Răzeni, jud. Lăpuşna (azi r. Ialoveni).
După terminarea şcolii primare, în 1910, Dimitrie Balaur s-a înscris
la Seminarul Teologic din Chişinău, apoi a urmat cursurile Facultăţii de
Teologie a Universităţii din Bucureşti, absolvindu-le cu „magna cum lau-
dae” (1928).
Pe parcursul unui an de studii (1928-1929), a fost profesor de religie
la Liceul din Rezina.
A absolvit şi Facultatea de Litere şi Filozofie, specialitatea de geogra-
fie şi Slava veche cu aceeaşi înaltă distincţie (1932). În perioada studiilor
universitare, a audiat cursurile profesorilor Nicolae Iorga, Constantin Giurescu, Simion Mehedinţi.
Atunci tânărul Dimitrie a început să dovedească aptitudini de cercetător. În timpul vacanţelor, cu-
legea creaţii folclorice în satul natal. În mod special era apreciat de profesorul universitar Nicolae
29
 75, 23

Popescu, academician. Fiind primite creaţiile populare culese de D. Balaur în s. Răzeni la publicaţia
din Fălticeni „Şezătoarea”, Gheorghe T. Kirileanu – redactor al revistei şi secretar general al Fun-
daţiei „Regele Ferdinand I” – îl înştiinţa pe culegătorul de folclor, printr-o scrisoare din 2 ianuarie
1929, că preşedintele Fundaţiei „a rămas deplin mulţumit
de rezultatul cercetărilor” în satul basarabean.
În altă scrisoare, din 31 martie acelaşi an, G. T.
Kirileanu îi comunica lui D. Balaur că manuscrisul lui
va fi publicat „în cel mai apropiat număr” al revistei. Tot
acolo, G. T. Kirileanu îl sfătuia: „Ar fi bine să urmezi po-
veţele părintelui Nicolae Popescu privitoare la lucrarea
pentru licenţă, de prezentat acum, în iunie. Ţi-ai lua grija
despre asta şi ai putea să-ţi rânduieşti o viaţă mai potrivi-
tă, care să-ţi îngăduie a-ţi desfăşura toate darurile d-tale,
pe care noi le preţuim din toată inima”. La sugestia pro-
fesorului său Nicolae Popescu, D. Balaur a realizat teza
de licenţă „Bisericile din Moldova de răsărit” pe care a susţinut-o cu succes şi apoi a publicat-o
(în 1934).
După cum a promis G. T. Kirileanu, culegerea lui D. Balaur – Din literatura populară a Basa-
rabiei (din satul Rezeni – Lăpuşna) – a fost tipărită în revista de folclor „Şezătoarea” (1929, nr. 1-2,
ianuarie-februarie, p. 49-75). Folcloristul şi etnograful bucureştean Iordan Datcu menţionează, pe
drept: „În afară de cei doi folclorişti consacraţi, Gh. V. Madan şi P. Ştefănucă, jud. Lăpuşna a dat,
în perioada interbelică, încă un folclorist, D. Balaur, cu o contribuţie mai restrânsă şi de aceea mai
puţin cunoscut. Totuşi, el trebuie menţionat pentru că în folcloristica interbelică a fost singurul
basarabean care a tipărit, în prima noastră revistă de folclor, o colecţie remarcabilă, Din literatu-
ra populară a Basarabiei (din satul Rezeni – Lăpuşna)”.
Colecţia este însoţită de o notă biografică la subsol, semnată de G. T. Kirileanu. Culegerea
conţine: conocării, iertăciuni, o colindă la Crăciun, un hăit la Anul Nou, bocete, cântece lirice.
Începând cu anul 1930, D. Balaur a activat ca funcţionar la Sfântul Sinod din Bucureşti, apoi
- consilier cultural la Episcopia Bălţi, fiind şi secretar de redacţie la revistele „Biserica Ortodoxă
Română” şi „Biserica basarabeană”. În acel timp a muncit mult, studiind preocupările bisericilor
şi şcolilor din centrul Basarabiei. La Bucureşti, a participat la înfiinţarea bibliotecii „Viaţa nouă”,
împreună cu preoţii Paraschiv Angelescu şi Olimp Căciulă şi cu viitorul preot Dumitru Fecioru.
În anul 1937 a fost hirotonit preot, în Catedrala Episcopală din Bălţi. La 28 iunie 1940, D.
Balaur, împreună cu familia, ca şi mulţi intelectuali din Basarabia, s-a refugiat în România, la Bu-
cureşti. În capitală a primit post de preot la biserica „Oborul Nou”. În toamna lui 1941, D. Balaur
a revenit la Episcopia din Bălţi.
Odată cu ocuparea postului de consilier al Eparhiei Bălţi – Hotin, s-a implicat tot mai mult
în viaţa culturală şi, mai ales, religioasă a judeţelor nordice ale Basarabiei. Când nu era „pe teren”,
prin parohiile săteşti, era de dimineaţă până seara la Episcopie, încât familia abia îl vedea seara
târziu, iar duminica participa la slujba arhierească de la catedrala din Bălţi. Corespondenţa bogată
din anii 1937-1944, cu întreruperea din anul 1940-1941, atestă relaţii multiple cu preoţii din satele
şi târgurile din judeţe, schimburi de cărţi şi reviste, colaborări reciproce cu publicaţiile din alte
părţi – de la Chişinău, de exemplu.
Despre activitatea de organizare a consilierului cultural eparhial, preotul Dimitrie Balaur,
aflăm dintr-o dare de seamă din 20 ianuarie 1942, adresată Guvernământului Basarabiei. În această
dare de seamă se menționa că Cercurile culturale pastorale se țineau în toate reședințele de parohii,
se continua distribuirea cărților de rugăciuni editate la Tipografia Eparhială, se organizau adunări
duminicale pentru credincioși. În eparhie se mai desfășura activitatea misionară și opera de bine-
facere, toate aceste măsuri se desfășurau sub conducerea părintelui Dimitrie.
30
 Însă la 21 martie 1944 a fost nevoit să se refugieze din nou (pentru totdeauna), de data aceas-
ta, la Caransebeş, unde au fost transportate bunurile Episcopiei din Bălţi. În 1945, D. Balaur, cu
familia, s-a mutat la Bucureşti, unde a fost primit ca profesor la Seminarul „Nifon Mitropolitul”.
Aici a lucrat până în 1948, când seminarul a fost desfiinţat. La 1 septembrie a aceluiaşi, an D. Ba-
laur a fost numit preot la biserica din cartierul Parcul Domeniilor, aşa-numita „Mănăstirea Caşin”.
Şi aici D. Balaur fusese un slujitor iubit de enoriaşi. Însă situaţia în România stăpânită după război
de comunişti se schimbase. Organele de represiune îl urmăreau, mai ales, când se întâlnea cu alţi
preoţi din Basarabia. Considerau că la asemenea întâlniri se uneltea împotriva regimului comunist
în ţară.
În luna martie 1959, „Mănăstirea Caşin” a fost închisă. Slujitorii principali ai mănăstirii,
inclusiv D. Balaur, au fost arestaţi. Preotul basarabean a fost judecat la Tribunalul Militar din
Bucureşti.
La data de 4 aprilie 1959, parintele a fost ridicat de Securitate din biserica la care slujea.
Procesul așa-numitului „lot Mănăstirea Casin” a avut loc la data de 4 septembrie, când parintele
Dimitrie implinea 56 de ani. El a fost condamnat pentru „activitate contra primului stat socialist
din lume” și pentru „activitate contra orânduirii de stat”.
Preotul Dimitrie Balaur a fost condamnat la 12 ani de temniță grea pentru lupta contra pri-
mului stat socialist din lume, Uniunea Sovietica, și la „15 ani muncă silnică, 8 ani degradare civică
și confiscarea averii, pentru crima de uneltire contra ordinii sociale”. Părintele a fost închis la
închisorile din Jilava, Gherla, în Delta Dunării, în Balta
Brăilei și Periprava.
A fost eliberat la 30 iulie 1964, pe când avea 61
de ani.
A mai slujit apoi la bisericile „Puişor”, „Drumul
Taberei”, „Sfânta Vineri Nouă” şi altele (până în 1996).
A colaborat la revistele: „Misionarul”, „Aposto-
lul”, „Însemnări creştine”, face corectură, tehnoredac-
tare, publică articolele preoţilor din eparhia sa, scrie re-
cenzii la „Biserica basarabeană”, înlesneşte schimburile
cu revista „Arma cuvântului”, răspunde la solicitările pentru diferite volume care urmează să apară
în diferite oraşe ale Basarabiei.
La data de 6 aprilie 1996, de Sâmbăta lui Lazăr, după ce a făcut un parastas la cimitirul „Sf.
Vineri”, a suferit o hemoragie cerebrală şi s-a stins din viaţă în ziua de 19 aprilie 1996 la vârsta de
91 de ani, de Izvorul Tămăduirii, după 59 de ani de preoţie.
A fost îngropat la Mănăstirea Cernica de Paștele Blajinilor, prima zi de pomenire a morţilor
după Paşte în Basarabia, sărbătoare pe care a iubit-o atât de mult şi despre care a scris în revista
„Biserica Ortodoxă Română”, cu 60 de ani în urmă.

Operă:
Din literatura populară a Basarabiei, publicată în „Şezătoarea”, 1929, nr. 1-2, p. 49-75;
Biserici din Moldova de răsărit (Bucureşti, 1934, 48 p.);
Anthologhioanele din anul 1766: Studiu de bibliografie (extras din „Biserica ortodoxă
română”, an. III, 1935, nr. 9-10);
Profesorul Gheorghe Vâlsan: Un savant religios (publicat în „Biserica ortodoxă română”, anul
III, 1935, nr. 9-10);
O şcoală model: Seminarul Teologic din Chişinău sub conducerea părintelui Serghie Bejan
(Bucureşti, 1936, extras);
Destinul unui preot transnistrean (Petru Vasilcovschi) // Biserica basarabeană. - An. II,
1943. - Nr. 5. – P. 217-231;
31
 75, 23

Vasilcovschi (Preotul Petru), Vizite pastorale individuale/ Pref. de D. Balaur, 1943, 23 p. (extras
din „Biserica basarabeană”, an. II, 1943, nr. 4).

Bibliografie generală:
BĂIEȘU N., Preotul și omul de știință Dimitrie Balaur (110 ani de la naștere) / Nicolae
Băieșu // Revista Akademos. – Nr. 3 (30), septembrie 2013 - P. 99-101.
DATCU I., G. T. Chirileanu şi Dimitrie Balaur / Philologia. – septembrie-octombrie/2011.
- Nr. 5-6. – P. 95-99.
NICOLESCU C., Părintele Dimitrie – un Balaur cu inima de aur / Costion Nicolescu. Sarea
pământului – încrucișări, întâlniri, însosiri. – Iași: Ed. Doxologia, 2011. – P. 145-149.
PETCU N. Adrian, Părintele Dimitrie Balaur în temniţa comunistă [Resursă electronică] /
https://ziarullumina.ro/societate/historica/parintele-dimitrie-balaur-in-temnita-comunista-76757.
html (accesat la 06.12.2022)
TEODOREANU E., Preotul Dimitrie Balaur și ai săi // Elena Teodoreanu. Memoria – revista
gândirii arestate. – Nr. 9/septembrie 1993. – P. 27-37.
TEODOREANU E., Părintele Dimitrie cel necunoscut. – București: Ed. Bizantina, 2001.
TEODOREANU E., Părintele Dimitrie cel necunoscut. Destinul unui preot basarabean /
Elena Teodoreanu // Revista Akademos. - Nr. 3 (30), septembrie 2013. – P. 101-106.
......................................................
Poezie de Maxim MELINTI
CERUL ȘI-A ÎMBRĂCAT CUNUNA
E noapte, frig, apare luna. Candela ne luminează
Tot pământu-i înzăpezit. Dormitorul și icoana,
Cerul și-a îmbrăcat cununa. Chipul Maicii lui Hristos
Vântul este slobozit. Cu tot neamul credincios.
Suflă vântul disperat, Noaptea e misterioasă
Multă vreme a fost mut. Dulce, sfântă și frumoasă,
Fluieră cam agitat, Dorm copiii liniștit,
Vrea să dea câte-un sărut. Dorm părinții obosiți.
Lemne multe și uscate, Ce frumoasă ești, natură,
Într-o sobă-s așezate, Ca-ntr-o antică gravură,
Cântă, saltă și dansează, Iarna ne pictează plaiul,
Toată casa savurează. Tot pământul este Raiul.

Nicolae BALAȘA, România

Despre
omul tâlhar la drumul mare și îndepărtarea de sine

De când mi s-a pus condeiul în mână și am învățat să citesc, cu

alte cuvinte, după ce am început să conștientizez lumea, m-am tot în-
trebat: cum și în ce fel ne-am îndepărtat de substanța noastră inițială,
substanță din substanța universului?! Că de îndepărtat, este vizibil,
ne-am îndepărtat! Doar orbii și orbeții cred altceva și se văd buricul
momentului, aici, pe pământ și în ceruri, ceilalți, oameni angrenați în
mecanismul firesc al vieții, admit ideea de „un bob zăbavă”, și, înainte
de a lua decizii, se întorc, pe ei înșiși și spusele altora, ca furca paiele! Croitorii de pe vremuri
aveau o maximă, ghid în activitatea de zi cu zi: „măsoară de 7 ori și taie o dată”.
32
 Prin urmare, în aceiași termeni, ai răbdării cu mine și cu omenirea, mi-aș dori să știu de ce
omul devine tâlhar la drumul mare, când una dintre legile morale, după care a fost zidit, spune
simplu, fără echivoc, „să nu furi”?! Apropo, din punctul meu de vedere, viața pe pământ, încă de
pe vremea antichității, a fost concepută după căteva legi morale. Legi simple și ușor de respectat,
câtă vreme ești Om, cu conștiința de sine (cel puțin în termenii lui Hegel) și conștiința menirii tale.
În caz contrar, pierdere de vreme, pierdere de timp, a ta, ca om în istorie și, desigur, pierdere de
sine, ca individ rătăcit într-un nu știu ce.
Din perspectiva dicționarului limbii române, spre deosebire de hoț, capabil de crimă pentru
a fura, tâlharul este echivalentul banditului, al ticălosului sau al nemernicului, prezent la tot pasul,
în mijlocul mulțimilor, și mai ales în instituțiile oricărui stat din lume. Menirea sa este tot hoția,
însă una cu ștaif, ferchezuită, pedantă, făcută, aproape tot timpul, „în numele binelui pentru om”.
Ori, despre faptul că în spatele acestei expresii „în numele binelui pentru om” se află marile ex-
perimente sociale nefaste, chiar și marile războaie, cauze ale decimării umane, săvârșite de niște
descreierați sau „genii de context”, am tot vorbit. Ba mai mult, din aceleași considerente, am spus
că istoria omenirii este o istorie a vărsărilor de sânge în care eroii sunt fie criminali în cadrul unor
măceluri lipsite de sens, fie cădere a omului în hăul devenirii. Privind în noi, în istoria știută, dar
și în prezentul suficient de murdar, ne validăm, fără să vrem, pornirile. Vrem să fim cu orice preț
fie ca individ, fie ca șef de stat sau cine știe ce pițifelnic la vârful unei instituții, fie ca nație, fie ca
popor etc. Apoi, din te miri ce alte porniri, vrem să arătăm că suntem, chiar dacă abia pâlpâim pe
ici, pe colo, și doar la umbra unor personaje care, vremelnic, cred că sunt puterea. Vremelnic zic,
câtă vreme puterea se duce dracului pe apa sâmbetei! Ți-o ia! Vine valul, îți ia calul, cu puterea
ta cu tot! Mai ales atunci când calul este, de fapt, o mârțoagă împăiată. Într-o astfel de conjunctu-
ră, obediența ta față de „gălbejitul cu putere” te dizolvă în ideea de slugă, uneori slugă absolută.
Iar tu ești ce? Ești unde?! Într-o astfel de situație, desigur, conștiința de sine, parte a pozitivizării
ființării pe pânza vremurilor tale, devine inconștiență. Cade capul împăunat, cade șandramaua!
Cade șandramaua, cade tot! În acel moment, ia-te dacă ai de unde? De unde, dacă nu ai nici măcar
un nume?! Imaginaţi-vă să fii nu tu om, nu tu măgar (animal, în general), nu tu pom, nu tu nici
măcar fir de iarbă sau adiere de vânt în zadar! Să vrei să te iei de undeva şi să nu ai de unde! Să
vrei să fii altundeva şi să nu ai ce trimite! Să vrei să îţi aminteşti de tine, şi ioc amintire! Să vrei să
fii şi tu nume în rândul lumii și, culmea, chiar să nu fii, în condiţiile în care, totuşi, unul, asemenea
ţie, îţi spune: ,,mă, nea cutare!…” Tragedia stă în faptul că numele nu e la întâmplare. Nu îl iei din
cui şi pleci cu el aşa, de-aiurea, la plimbare. El, numele, se zideşte greu. (Ca o paranteză, pentru cei
interesați, despre nume, în formă teoretică, la nivel performant, vorbește Aristotel.) Revenind, ca
să fiu înțeles, Manole, până să o zidească pe Ana, era Manole? Da de unde! Nici pomeneală! Noe,
dacă nu ar fi călărit potopul, ar mai fi fost el Noe? Draci uscaţi! Sau nici măcar ăia! În cazul nostru,
ca oameni, în acest moment, când nici compromisul nostru nu își mai spune cuvântul, dispera-
rea, apoi ieșitul la drumul mare, după modelul celui ce i-a fost stăpân. Stăpân ciuntit, „scurtat de
un cap”, ca pe vremea otomanilor. Prin urmare, disperatul, cameleonic din fire, redevine tâlharul
carismatic, seducătorul, iubitor de semeni. În realitate, banditul, ticălosul sau nemernicul, viperă,
oricând gata să atace. Pe scurt, o hahaleră la fel de împăiată, care convinge și fură, de la suflete
până la verzișori sau te miri ce altceva. Pentru a-și intra în mână, oricând e în stare să facă orice.
Vinde chiar și pe taică-său, pe maică-sa, se vinde pe el/ea, până ce capătă o funcție, de obicei, la
stat, locul de pe care poate șantaja, trafica etc., evident, cu scopul de a avea acces la banul public.
Până nu de mult îmi tot spuneam că banii statului nu pot fi furați cât timp, chiar și în interiorul
instituțiilor, pe lângă cele exterioare, sunt compartimente de supraveghere și control. M-am înșelat!
Am uitat să introduc în ecuație mita cea de toate zilele, în jurul căreia se strânge, cât ai clipi, grupul
infracțional și, desigur, grupul a cărui menire se rotește în jurul sloganului, „o mână spală pe alta”.
Pricepuți nevoie mare și „copleșiți” cu peste de măsură de mersul instituției, și de greutățile celor ce
îi înconjoară, cei amintiți anterior, în primul rând strigă în gura mare pe la… și pe la…, în genere, pe
33
 75, 23

oriunde…: „aia nu e, ailaltă lipsește, de cerut ni se cere și abia mai putem face față”. De aici și până
la furtișagul în numele binelui pentru om, nu este nici măcar un lat de palmă. La tehnica anterioară, de
furt în numele binelui pentru semeni, trebuie adăugată cultura anulării sau cultura anihilării, „Cancel
culture”. Prin urmare, deși pedanți în a tâlhări, în special, statul (cu expresia scuză, spusă din gură, în
gură: „a furat de la stat, nu de la om, omniprezentă înainte de 1989, pe vremea comunismului, și cea-
laltă, „a furat, dar a și dat!…”, rostită la oricare colț, în plină democrație), tâlharii sunt frustrați. Nu
de puține ori auzim: „dacă nea cutare are, eu de ce nu aș avea” sau altfel, din altă perspectivă: „dacă
a furat riscând, eu de ce nu aș risca? Că de pățit, nu văd că ar fi pățit careva ceva?!”). Într-un stat în
care dreptatea este mimată, pacea socială dispare la un simplu pocnit din degete, anarhia se instalează
cât ai clipi și devine, pentru o vreme, formă de guvernare. Pentru a convinge, amintesc momentul
loviturii de stat după 25 decembrie 1989, când haosul străzii și-a spus cuvântul, iar România, peste
noapte, avea la un moment dat trei guverne. Marea frustrare specifică nemernicilor nu se centrează,
cum am crede, pe lipsa de avere, ci pe nerecunoașterea lor ca valori sociale. Nerecunoaștere, pentru
ei, o mare durere! Din această nerecunoaștere, anularea prin rebranduire. Altfel spus, ștergi orice
simbol, oricare nume, stergi oricare conținut anterior ție, pentru a putea fi tu. În termeni juridici, o
astfel de faptă înseamnă furt de identitate. Însă încercarea de a șterge, de a anula tot ce este peren și
a te pune tu în locul celor ce au devenit, prin efort, clasici, înseamnă, cu siguranță, anulare de sine și
eșec în același timp. Dar dacă din așa ceva, din rebranduire se fac bani negri, ca de altfel din oricare
altă furăciune, semenul tău, deși știe, din teamă, rabdă și tace.
Pentru corectitudine, conștienți de faptul că omul este supus greșelii, trebuie spus că nu
oricare dintre noi este hoț. Omul contingent, conștient de menirea sa, este permanent pe drumul
mântuirii. Cu toate acestea, peste tot, în jur, alături lui, liniştea, simfonie a zărilor şi a aduceri-
lor-aminte. Alături ei, alături simfoniei, viaţa, oricând gata, parcă, să trădeze. La ţărmul clipei,
misterul! …Sau, alternativ, când Dumnezeu, când diavolul! Totuşi, ultimul, mai rar. Între unul şi
celălalt, urcuşul, destinul, ruleta, cifra 6. Repetată punere pe gânduri! …Apoi, moartea, cortină a
zădărniciei! Domnule, dacă ai putea să mori în picioare! Să rămâi, aşa, stană de piatră şi să te în-
gropi singur, perpendicular pe axa vremurilor! Să fii un fel de antenă, prin care, musai să treacă şi
timpurile, şi cuvântul! În realitate, noi, tot una cu pământul, un fel de umbre stinse în amurgurile
disperării. Te zbaţi să fii şi… Una, două, ţi se încurcă iţele! Păcat de oasele frânte, păcat de com-
promisurile făcute în numele devenirii, păcat şi de alergatul pe te miri unde de-aiurea, făcând rău,
îndepărtându-te de tine însuți! Asta e! Una e să vrei şi alta e să fii!…

CRITICĂ LITERARĂ

Adrian Nicola, prozator,

Membru al Uniunii Scriitorilor din România

AM PRIMIT CE AM VRUT

„Autografia unui poet constă în poezia lui. Restul nu sunt decât

note de subsol”, spunea poetul, romancierul, scenaristul și regizorul rus
Evgheni Evtușenko. Cunoscând volumele de versuri ale doamnei Beatrice
Silvia Sorescu, scrierile oferite cititorilor zi de zi prin mijloacele moderne
de comunicare, de socializare, nimeni nu se poate îndoi că avem de-a face
cu o poetă autentică, dăruită „muzicii sufletelor”, cum frumos definea Vol-
taire poezia.
Pășind între copertele celei mai recente cărți de poeme publicată de
domnia sa la Editura Sitech din Craiova, intitulată „Cere-mi ce vrei!”, ai

34
impresia că intri într-o altă lume, creată de autoare pentru a-i întâmpina aici pe iubitorii de poezie.
Îți cauți cu grijă drumul printre simezele tablourilor realizate de autoare cu migală și cuvinte în
tonuri potrivite și îndrăznești să pășești printre „anotimpuri” pentru a le găsi devenirea. Întâlnești
în „Iarna din mine” un „Cântec de Crăciun”, o găsești pe autoare stând „pe prispa iernii”, a unei
ierni cât se poate de „dulce, cu miros de plin”, sub un cer albastru, așteptând o lumină vie cu magi
și îngeri în sunetul idilic de colinde.
Cu gândul la troiene și la zăpezile din trecutul fiecăruia dintre noi, cu un fulg în palmă mer-
gem cu pași mărunți pe lângă tablourile amintirilor albe, calme, învăluite-n „aur și tăceri” și ale
„omuleților de-un cot”, către tabloul însorit la capătul căruia „Se coc cireșii, iată, și graurii vin
iar...”, unde „E primăvară nouă, e cald și e lumină.” Treci cu grijă roșul aprins din „Timpul de foc”
al verii, acolo unde „Regina nopții” te așteaptă cu iubire, frământări și margini învelite în frasini.
Din ton în ton și din culoare în culoare, din vers în vers, din rimă în rimă, înaintezi spre
raionul din care ajunge la tine chemarea „Hai, vino la cules!”, prin locul unde „Se-întorc spre noi
copacii/ Cu crengile vânjoase”, pentru a putea auzi șoptindu-se nostalgic „S-au copt gutuile, iubi-
to, ia coșul, haide la cules,/ Se duce soarele îndată și noi avem atât de mers...”. Vezi aracii pictați
ușor tremurat și simți cum te cheamă acum via de pe deal cu aromele și gusturile sale: „Miroase
iar a vin domnesc, a tămâioasă și a coarnă...”, fiindcă „din nou e toamnă...”.
Pașilor oaspeților visători, porniți printre culorile anotimpurilor, li se prind fire nevăzute din-
tr-un „Tablou de seară”, din care se pare că cineva mai nostalgic decât ei șoptește „M-adăpostesc
în căușu-ți de gând/ Mă aprind și mă sting rând pe rând”, când „Coboară-n taina nopții dorințe ne-
chemate,/ Un iureș viu, aprins, al gândurilor-nalte”. Nu se aude „Niciun șuier, niciun zvon, niciun
glas” și te întrebi, firesc, „Pe unde m-am rătăcit? Pe unde-am rămas?”.
Iubitorul de frumos însă nu s-a rătăcit. Prin expoziția unor melodioase ritmuri și rime ce
dau senzația că tablourile sunt vii, printre tonurile sensibile ale metaforei garnisite cu sentimente
și simțiri profunde, nu se poate ajunge decât la imaginea în care „De sub clopote de somn, mii de
greieri ies la lună,/ Și încep un lung concert, cel mai mare împreună”. Este vorba, desigur, de ta-
bloul unui „Concert la Bulzești”, „Aici, pe vatră”, unde, iată, „S-a copt porumbul” „În pridvor de
gând” și s-a pornit „Hora”. Și nu orice horă, una în care „rotundul horei e un cerc ales,/ Se umple
de lumină și de vers”.
Doar în casă e liniște, se gătește „Lada de zestre” cu „Prosoape fin țesute în nopțile târzii,/ Și
gulere-apretate, mileuri și carpete...”, iar mama, atunci când „Din ochii ei albaștri se nasc poieni
de rouă”, „cu mâinile ei aspre” „coace pâine cu jarul din înalt”: „Azi coace mama pâine în jarul
dintre stele,/ O văd târziu, spre ziuă, cum cerne liniștit,/ Și-aprinde vatra, iarăși, și arde focu-n ele,/
Încheag-aluatul moale și-l pune la dospit”. E un tablou frumos, în linii clare, cu iz de vechi, de
tradiție, de acasă. Îmi vine să-l iau cu mine, fiindcă este poate cel mai potrivit și pentru altă mamă,
pentru mama mea ce arde țestul pentru a mă hrăni și de dincolo de moarte.
Fiind în galeria tablourilor de Bulzești, nu poți merge mai departe fără a te opri câteva clipe
în locul primordial pentru gazda noastră, locul nașterii distinsei poete Beatrice Silvia Sorescu, fără
a-i asculta destăinuirea privind venirea pe lume ca să-i intuiești liniile nevăzute ale destinului. „M-
am răstignit din prima zi de viață,/ Pe-o cruce albă, dăltuită-n lemn,/ La ora șapte fix de dimineață,/
Am început pe ea să mă aștern.// O port în spate și o car cu mine,/ Oriunde-n lume vreau să mă
îndrept,/ Strânsoarea ei sălbatică mă ține,/ Dar sufletul îmi e mereu prezent”.
La celălalt capăt al galeriei însă, tablourile își schimbă mesajul. Dragostea de viață se pre-
schimbă în tristețe și regret, într-o stare cuminte, împăcată deplin cu soarta, așa cum oamenii me-
leagurilor noastre au moștenit încă de la străbunii daci darul de a nu crede că acolo-i sfârșitul. Ta-
bloul acesta vast poartă în mod fericit titlul ce a făcut dintr-un sat oltenesc o celebritate, așezându-l
cu grijă între minunile rurale ale lumii, „La lilieci”. Aici, „se-aude câte-un cântec necântat” unde
„mai poposesc aceia ce s-au dus”. „Spre ziuă vin cei vii să-și plângă morții,/ Răsună glasul lor în
depărtări,/ Și pentru-o clipă, tresărim cu toții,/ Ne năpădesc atâția reci fiori/ ... La Lilieci ies morții
35
 75, 23

să mănânce,/ Pomenile le-ntind pe iarbă, jos...”. „La lilieci dorm sufletele noastre”, spune plină
de duioșie poeta, „De veacuri dorm sub coviltir de cer,/ Sub zările înalte și albastre,/ E totul doar
tristețe și mister,// Aici e pacea-n forma ei cea pură...”. Doar cine nu are în pomelnic măcar un
mort, un singur mort, nu-i aproape de a lăcrima la redarea atât de poetică, de duioasă, a ritualurilor
noastre sau a stărilor pe care le avem la întâlnirea cu cei dragi ce-și dorm somnul de veci în cimi-
tirul satului.
Către capătul galeriei celor aproape o sută de tablouri pictate de autoare cu pensula fină,
plină de înțelesuri, a verbului, ajungem în curtea gătită cu roze - „Apusul lasă urme, le sângeră
privirea,/ Se-aprinde-n noi dorința de-a crește trandafiri,/ Se macină întruna și visul, și iubirea,/ Pe
margine de gând, adorm niște zefiri.” – unde ajungem cu privirea spre un „Peisaj montan”, despre
care cineva spunea odată că se vede adesea din Bulzești: „Câtă liniște, ce freamăt, raiul seamănă
aici,/ Să te-așezi lângă izvoare și să nu te mai ridici./ Să privești când cade bolta peste-ntinderea
pustie,/ Sufletul să îți vibreze ca și-un cânt de ciocârlie”. De la munte, vizita noastră poetică ajunge
la mare printr-un alt reușit tablou, un „Tablou marin”, prin care poeta ne sugerează că are marea
sa, pe care se așază ca pe o câmpie, pentru a clădi din valuri un cer mai curat: „Am marea mea, o
mare de cerneală,/ Și-not ca un delfin neastâmpărat,/ În valuri cu aprindere de seară,/ Clădesc un
cer mai proaspăt, mai curat”.
Nu mă pot opri din vizită însă fără a remarca tablourile din „pictura de albastru” ale poeziei
din această carte, ce luminează galeria din loc în loc cu o culoare considerată rece, devenită pro-
fundă, caldă, primitoare, numai cer și azur, în versurile poetei. „Gândirea ta e cer albastru, e-un
necuprins de-albastre flori”; „În marea de priviri se-neacă zorii,/ Și eu mă pierd în necuprinsul
lor”; „Nu ți-am cerut nimic, Nici nu voiesc să-ți cer,/ Decât albastrul zării, frumosul giuvaer”;
„Din ochii ei albaștri se nasc poieni de rouă”; „În depărtări corăbiile trec, cu aripi moi, albastre și
ușoare”.
Abia acum, când pașii ne-au scos dintre simeze și dintre copertele cărții, ne dăm seama de ce
volumul se numește „Cere-mi ce vrei!”, pentru că autoarea îți poate oferi la cerere, ca într-un bazar
unde se vinde cu amănuntul, tot ce starea de poezie poate oferi cititorilor săi.
Să facem la final o analiză despre strofe, mărimea versului, rimă și alte mijloace specifice
de analiză poetică, să ne lansăm în comentarea muzicalității, imaginii, ideii literare, la poeziile
volumului, ar fi o impietate față de distinsa autoare și în raport cu noi, cititorii iubitori de poezie.
Ne despărțim de frumoasele poeme ale acestui volum purtând cu noi frumoasele cuvinte ale lui
Pablo Neruda, care spunea: „Am crescut în acest oraș, iar poezia mea s-a născut între deal și râu,
a preluat vocea ploii și, asemeni cherestelei, s-a născut în mijlocul pădurii”. Fiindcă această carte
poartă între copertele sale deopotrivă orașul nașterii și al creșterii – în cazul doamnei Sorescu,
satul – dealul, râul, vocea ploii...

Daniel-Petrișor DUMITRU, România

CEA MAI FRUMOASĂ AMINTIRE

Cât de frumos e Cerul plin de stele.

Câtă magie în sclipirea lor...
Câți ochi privesc oare, acum, spre ele,
Câte iubiri se-aprind și câte mor?
Cât îmi era de dor atunci să zbor,
Câtă tristețe-mi simt curgând prin vene...
Câți vor ucide-n somn cuvântul dor,
Câte iubiri, astăzi, se pierd în mine?
Nu mă ucide fiindcă te iubesc,
36
 Nu înrobi iubirea mea curată!
Mă voi feri, atâta cât trăiesc,
În calea ta să mă-ntâlnești vreodată.
N-am să-ți mai scriu poeme de iubire,
Te voi iubi numai la mine-n gând.
Dragostea ta a fost o amăgire,
M-am săturat să te aștept plângând.
Când te iubeam mai mult, o altă Cale
Spre-ajunge-n nemurire ai ales.
Acum sunt conștient că vorbe goale,
Abia acum îmi dai de înțeles,
Că jurămintele nu au nicio valoare,
C-am fost un exemplar, nu cel ales!
C-am fost un figurant în piesa scrisă
Pe-un colț de stea, când te-ai oprit din mers,
S-adaugi un capitol vieții tale,
Iar vieții mele unul să-l fi șters.
Mă voi retrage în singurătate.
Atâta mi-a rămas pe-acest Pământ.
Voi alunga din gând orice păcate
Prin lacrimă, prin dor și prin cuvânt.
Voi crede-ntotdeauna în Iubire,
Rămân legat de tine-n veșnicie.
Vei fi cea mai frumoasă amintire,
Căci Dragostea-i izvor de apă vie!
(Iubirea mea, frumoasă amintire...)

UNEORI

Dintre toate gândurile de dincolo, Către același apus...

Doar chipul tău De fiecare dată altul.
Mi l-am sculptat în suflet... Dintre toate culorile,
Spre aducere-aminte Doar lumina și întunericul
Și binecuvântată mângâiere.
Străjuiesc infinitul tăcerilor.
Dintre toate sentimentele,
Doar dorul tău și îngerii Și muzica lor dezleagă
Îmi poartă visele răsăritului Înțelesul tuturor cuvintelor neînțelese.

Eugenia DAVID
CONFESIUNEA UNEI FANTEZISTE
SAU PERSISTENȚA AMINTIRILOR
(urmare din nr.74)

Peste mulți ani, drăgălăşenia Janei fu confirmată și de profesorul de

matematici cu care pleca împreună într-un autobuz la celebrarea jubileului
de o sută de ani de la fondarea fostului gimnaziu, transformat în școală
medie pe timpul sovietelor, unde a învățat timp de trei ani. Jana l-a întrebat:
- Domnule Porfirii, spuneţi-mi, vă rog, de ce atunci când ieșeam la tablă și nu eram în stare
să rezolv un simplu exercţiu, dumneavoastră zâmbeaţi? Ce vă distra? Eram gata să intru în pământ
de rușine!
Zâmbind și de această dată, bătrânul profesor îi răspunse:
- Păi ce era să fac dacă păreai atât de nostimă şi neştiutoare, pe deasupra foarte drăguță, iar
eu abia absolvisem universitatea?
«Ca să vezi, îşi zise în gând Jana. Mie nici prin cap să-mi treacă». De profesor era îndră-
gostită Ruxanda, colega ei, cea mai bună elevă din clasă, eminentă la toate obiectele. Era o fată
serioasă, Jana copia de la ea temele la matematică admirându-i capacitățile pentru științele exacte.
Însă eminenta în afară de statura înaltă nu avea nimic altceva - ochi spălăciţi şi păr lipsit de culoare.
În pofida succeselor excelente la învățătură nu se bucura de trecere la băieţi. Ulterior se căsători cu
colegul de clasă care-i făcuse cândva Janei observație referitor la picioarele «nespălate».
Curios că şi în anii de studenție Jana era considerată aristocrată, deși se îmbrăca simplu, ce-i
drept, cu gust, și trăia doar din bursa majorată cu cinci sau zece ruble. Cu ea reușea să se alimenteze

37
 75, 23

și să se îmbrace, niciodată nu se plângea că nu-i ajung parale. Se lăsau simțite lipsurile din copilărie,
mânca puţin şi nu ştia să cheltuie pentru că nu avusese niciodată nimic în plus, deseori nici strictul
necesar. Mai știa cât de greu câștiga mama un ban și nu-şi permitea să fie risipitoare. Doar excesul de
bogăție îl preface pe om într-un egoist trufaș, fără pic de stimă și milă față de cei oropsiţi.
Valentin și Jana ședeau pe panta muntelui împădurit din preajma casei în care stăteau la
gazdă citind epopeea lui Filip din romanul «Robie» de Somerset Maugham. Discutau simțind o
mare empatie pentru protagonist, admirau talentul şi perspicacitatea scriitorului englez. Îi reușeau
personajele memorabile, cunoștea în profunzime sufletul uman, era obiectiv și implacabil față de
viciile proprii și ale celorlalţi! Eroina centrală era o fire insensibilă, grosolană, vulgară, făcea ce-i
trăsnea cu sărmanul tânăr căzut în mrejele ei. Autorul în cartea sa de memorii Recapitularea chiar
scrie : ” Dragostea nu e întotdeauna oarbă și puține lucruri te fac mai nefericit decât iubirea pro-
fundă pentru o persoană care o știi nevrednică de a fi iubită.” Și în același volum adaugă : ”Artistul
creează pentru a-și lua o povară de pe suflet.” În engleză romanul chiar așa se numește ”Of Human
Bondage” (”Despre dependența umană”).
- Ca să vezi ce madmoazelă fără inimă, ce individă nesuferită! se indigna sincer Jana.
Iar Valentin doar zâmbea și afirma că odată și odată această femeie perfidă va fi pedepsită
dur de soartă.
Valentin se purta cu Jana delicat, tratând-o aproape ca pe un înger imaterial. Pe Jana care
avea o părere preconcepută despre relațiile intime o aranja cât se poate de bine. Unde mai pui că
citise undeva precum că desfrâul este asasinul sufletului, după cum timpul este asasinul tinereții.
Mai târziu citise și altceva, că trebuie să-ți iubești corpul care este sălaşul Domnului, unde îşi gă-
seşte refugiu sufletul omenesc. Atunci de ce ea, ființă drăgălașă și plăpândă, se rușina de corpul
său? Pentru că încă nu gustase din dulceața iubirii pasionale, trupești. Când se ducea la culcare,
îmbrăca o cămașă de noapte ca de călugăriță, în timp ce cuplurile normale dormeau fără haine
unul în brațele celuilalt. Iar dânsa cu cine semăna? Cu gogoașa viermelui de mătase?.. Trebuia
să-și iubească corpul său frumos. Doar el e o parte integrantă a omului și atâta timp cât trăiește
omul, trăiește și corpul lui. Fără corp, nici urmași nu ar exista. Și orice proces al gândirii are loc
tot cu ajutorul corpului. „Vai, regretata mea bunică! Ai cam întrecut măsura educându-mă ca pe o
mironosiță, impunându-mi o morală prea severă”, medita Jana. Şi mai suferea de o ciudăţenie.Voia
să creadă că dacă nu-l înșeală pe Teo fizic, nu-l înșeală deloc.
Locuind în aceeași cameră, ea și Valentin doar se sărutau inocent. Ea nu știa nici a se săruta
ca lumea. Valentin îi șoptea cuvinte de iubire, însă o contopire totală nu se producea. Și deodată
parcă pe neobservate Jana prinse să simtă că tot mai des o cuprinde dorința să se lipească de el.
Silueta lui atletică, pielea elastică smeadă ca și cum, erau făcute pentru a fi atinse și mângâiate. În
același timp, Valentin se deosebea printr-o pudoare juvenilă.
Într-o zi după ce luaseră prânzul, pe când stăteau lungiți pe nisip doar în costume de baie
și se bronzau pe malul râului, Jana simți brusc cum i se deșteaptă acea voluptate uitată, pe care
o încercase cu Vlad. «Uite că și corpul meu începe să dea semne de viață! se gândi bucuroasă.
Înseamnă că situația nu este iremediabilă!» Și ea rosti înadins pe un ton seducător (mai apoi el îi
mărturisi că a fost amuzant și duios):
- Valentin, ce-ar fi să încetezi să mă privești ca pe o icoană sfântă și să te uiți la mine ca la o
femeie predispusă să cadă în păcat?
Luat prin surprindere, Valentin se zăpăci, prinse să clipească, vru să spună ceva, dar se bâl-
bâi, după care se ridică în picioare, o luă în brațe, o învârti de câteva ori și exclamă:
- În sfârșit! De câte zile aștept răbdător să-mi adresezi aceste cuvinte! Să mergem să cum-
părăm o sticlă de șampanie, căprioara mea speriată. Vibrezi la cea mai mică atingere. Eu ce era să
fac? M-am purtat cu tine aidoma părintelui Serghie, îmi era frică să te ating ca să nu te jignesc. Să
mergem. Această tardivă trezire la viaţa normală o vom celebra cu tot fastul!

38
 - De bună seamă, sunt speriată. Şampanie vom servi, însă... coniac nu. Am unele amintiri
prea puţin plăcute legate de această tărie. Vina îmi aparține, îmi era o teamă grozavă să-mi pierd
virginitatea, acea «comoară» de care nu obosea să-mi tot vorbească bunica, dar și mama. O să-ți
mărturisesc numai ție sau poate n-o să-ți mărturisesc. E ceva absurd, mi-e rușine să recunosc.
Intrară într-o alimentară, făcură cumpărăturile și reveniră la gazdă. Instalară un taburet în
mijlocul odăiţei, îl acoperiră cu un șervet de bucătărie, spălară două pahare șlefuite în fațete de care
erau pline toate cantinele sovietice deoarece nu se spărgeau cu una cu două. În jurul acestui pahar
sovietic circulau mai multe legende. A fost inventat pe 11 septembrie anul 1943 și avea 15 fațete
care simbolizau unitatea de nezdruncinat a celor 15 republici unionale surori. Ar putea să fie, politi-
ca în fostul imperiu aflându-se la locul cel mai de cinste. De dragul adevărului, vom spune că poate
erau ele trainice, însă aspectul lor nu avea darul să încânte privirea. La ele se alăturau furculițele
ieftine din aluminiu (pe mesele din cea mai bogată în fier și metale neferoase țară nici pomină de
cuțite, ar fi fost șterpelite într-o clipită). Jana tăie grațios tortul «Kiev», Valentin deschise sticla de
vin spumant, îşi zâmbiră un pic încurcaţi, încercând să creeze o ambianță intimă, deoarece amândoi
se simțeau ca niște adolescenți, şi Valentin se lansă într-o tiradă șăgalnic- solemnă:
- Mai întâi ciocnim pocalele de «cristal». Cinstim în sănătatea noastră. Tu servești cât poți,
iubito, eu îmi golesc paharul. Ne înfruptăm apoi din tortul delicios. Facem o mică pauză, ne pătrun-
dem de măreţia versurilor imnului patriotic «Широка страна моя родная./Много в ней лесов,
полей и рек./Я другой такой страны не знаю,/./ Где так вольно дышит человек!» (Necuprin-
să-i ţara mea măreaţă/ Cu păduri, câmpii și râuri mari, /Nu cunosc o altă țară-n lume/ unde omul
mai liber respiră!), doar noi cu adevărat nu mai cunoaștem o altă țară, acest lucru fiindu-ne «con-
traindicat», și trecem la o dispoziție lirică totală, parafrazând cunoscuta romanță sentimentală «О,
маленькая Жанна,/Побудь со мной./Тебя я не обижу,/Ты ангел мой/» (” O, Jana mea micuță/
Rămâi aici cu mine/Te voi ocroti/ Ești îngerul meu/…” și încheiem cu șlagărul de inimă albastră
«На тебе сошёлся клином белый свет…» ( ”Lumea se sfârșește fără tine”).
- Nu, încheiem prin confesiunea muzicală «Огней так много золотых/На улицах
Саратова./Парней так много холостых,/А я люблю женатого» (” Ard multe becuri aurii/ Pe
străzile orașului./,Băieți burlaci găsești câți vrei,/ Iar mie-mi place-un însurat”), propuse Jana...
Dacă însă e să vorbim serios, făcu el, de-ai ști cât de mult te iubesc, Jana! Și te voi iubi me-
reu. Ești sărbătoarea mea luminoasă și puțin tristă. Nu-mi vine a crede că stai aici în fața mea, atât
de neobișnuită, atât de dorită și mă privești cu căldură și tandrețe. Este un vis?
- Nu știu,Valentin, dar îmi placi tot mai mult și aș vrea să știu de unde te-ai luat, ea tăcu câte-
va clipe, apoi adăugă: atât de apropiat și atât de drag sufletului meu. Tu... și ochii Janei se umplură
de lacrimi.
- Vino, vino în brațele mele, plângăreața mea! și el o aşeză pe genunchi, iar atingerile lui
ușoare începură s-o excite. Mintea i se întunecă, șampania o scoase din amorțeala fizică obișnuită.
Se lipi atât de strâns de trupul lui, de parcă voia să se contopească cu el. Trupul ei se trezi, sufletul
ațipi. Și... minunea se produse. Ca în seara de pomină de la Kiev cu Vlad. Atunci țânțarii își juca-
seră rolul, acum șampania își spuse cuvântul. «Toxicomană! Nu pot nicidecum fără stimulatori!»,
zâmbi malițios Jana, simțindu-se din nou femeie, iubită și dorită. «Nu, nu mai sunt toxicomană,
pur și simplu el e foarte tandru și romantic». Și din nou în sufletul ei Vlad și Valentin se îngemă-
nară. Și ea se bucură, considerând frigiditatea sa o invenție!
Dimineața, mai bine zis la amiază, deschizând ochii, îl văzu pe Valentin șezând pe taburet
și privind-o.
- Cât e ora? întrebă Jana.
- Unsprezece, răspunse Valentin.
- De ce nu m-ai trezit mai devreme?
- La ce bun? Dormeai ca un prunc.

39
 75, 23

- Dacă nebunia de ieri se repetă, voi dormi două zile și trei nopți. Asta vrei?
- Ce înseamnă vrei? Am observat că ești o somnoroasă. De aceea nu te-am trezit. Când dor-
mi, semeni cu frumoasa adormită.
- Somnul mă ajută să-mi tratez nervii extenuați. Dar dacă voi dormi atât de mult, tu cu cine
te vei întreţine?
- Cu tine. Te voi privi și voi ticlui un basm despre o zână bună.
- Atunci apucă-te de treabă, iar eu mă voi mai răsfăța nițel în brațele lui Morfeu ...
- Ba bine că nu! Ai să te răsfeți doar în brațele mele. Ți-am preparat ceai de mentă şi tartine.
Capacitățile mele culinare atât îmi permit.
- Mulțumesc. Nu e nevoie să mă răsfeți. În curând ne vom despărți, mă voi întoarce la viața
mea cenușie și îmi va fi greu să te uit.
- De ce să mă uiţi? Nu doresc să mă uiți. Vreau să te gândești la mine zi și noapte.
- Egoistule.
- Nu sunt egoist, sunt bărbatul care se topește de dragul tău, care nu-și imaginează existența
fără tine.
- Fie, adu tartina și ceaiul.

Jana geaba se bucurase că « trecuse Rubiconul». În cazul ei totuși erau necesare ședințe la
un psihanalist. Boala fusese neglijată. Și cauza nu erau doar poveţele bunicii. Existau și alte motive
ale abstinenţii sale excesive. Adulterul nu era punctul ei forte, nu avea vocație. Îi venea greu să se
destindă până la capăt, pentru așa ceva era nevoie de condiții speciale. Nu-și închipuia cum poți să
faci dragoste unde se nimerește. Și Jana își dădu seama că, pe lângă toate, mai e și filistină.
Plecară să ia masa la restaurant. Și Jana îi povesti lui Valentin istoria cu coniacul. Luând mai
mult decât în serios povețele bunicii, nu-și permitea nicio apropiere intimă cu Teo până la apariția
ștampilei în pașaport. Vorba e că nici trupul ei nu-și cerea drepturile, nu simțea nevoia contactului
sexual ce i se părea absolut inestetic. Pe vremea tinereții sale despre sex nu se vorbea deloc sau se
amintea în treacăt ca despre ceva rușinos. Fetele erau lipsite de orice informație și se aflau într-o
ignoranță totală. De aceea sufletul Janei lucra activ și pentru sine, și pentru corpul său. Părinții lui
Teo se pregăteau deja de nuntă, era absolut clar că sunt logodiţi, prin urmare ștampila în pașaport
nu valoraa nimic, fiind pură formalitate.
Într-o zi de duminică, Teo şi Jana fură invitaţi la fratele lui, învățător la clasele primare într-
un sat vecin. O așezare pitorească pe malul Prutului. De fiecare dată când Teo făcea aluzie la relații
mai intime, ea se eschiva. Duminică seara toți trei ieşiră la plimbare. Intrară şi în magazinul sătesc
şi Teo le cumpără, Janei și cumnatei sale Salomeea, câte un flaconaș de parfum. Întorși acasă, se
aşezară la masă. Bărbații cinstiră câte un păhăruț de coniac și insistară ca și Jana să ia măcar o gură.
Fără să bănuiască ceva, ea sorbi vreo zece grame şi pirpirie precum era ameţi pe loc. Vaporii lui
Bachus i se urcară imediat la cap și, pierzând orice vigilență, adormi buștean.
Noaptea, îi povesti mai târziu Salomeea, s-a auzit un țipăt. Dimineața Jana se trezi cu cămașa
sfâşiată, semănând cu Esmeralda din romanul lui Victor Hugo „Notre-Dame de Paris”. Din ziua
aceea nu a mai pus gura pe coniac, iar cazul prea aducea a viol. Să-l învinuiască pe Teo? Dar el ce
vină purta? El își cerea drepturile. Și așa se abținuse o groază de timp, fiind un tânăr cu necesități
fiziologice normale.
Ulterior, Jana se întreba cu ce o cucerise Valentin? Și tot ea își răspundea: «Valentin mă iubea
frumos, pur și grijuliu. O astfel de dragoste poate învia și o statuie». Iar Jana era totuși femeie vie.
Se purta cu el într-o manieră ocrotitoare, spiritul lui boem îi plăcea. Atracția lui nestăvilită față de ea,
pulsiunea lui firească, tandră și naivă, corespundea cerințelor sale romantice. Și totuși, vai, Jana nu
putea nicidecum fi considerată o fire pasională. Mintea ei prelua mereu controlul asupra pasiunii. Ca-
pabilă să iubească cu tot sufletul, trupul ei rămânea pasiv! Aici se manifesta nu doar fragilitatea fizică

40
și educația severă a bunicii, dar și un fel de sentiment de culpă, neconștientizat până la capăt. Faptul
că Teo din primele luni ale căsătoriei o înșela cu oricine nu putea justifica adulterul ei. Așa credea
dânsa. Rămânând însărcinată, ceea ce se întâmpla aproape în fiecare an, suferea de o toxicoză teribilă
și peste o lună și jumătate sau două pierdea sarcina. Prima avortare de acest fel o va ține minte toată
viața. Pur și simplu murea de toxicoză, avea grețuri și vomă, nu putea pune nimic în gură. Fetiţa ei
avea doar doi anișori, Jana nu dorea să mai nască un copil în acei ani încă săraci și decise să plece la
mama pentru un chiuretaj. Nu reuși să ajungă la destinație că pe drum, în tren avu scurgeri abundente
și ajunse la spitalul raional. Medicul ginecolog nu era pe loc, ea avortă, fătul avea vreo două luni.
Era un băiețel. Îi povestise mai apoi infirmiera îngrijitoare de copii. Uneori îl vede în vis, se simte
vinovată că nu l-a dorit. După asemenea stresuri, cum putea să fie pasională? Sexul îi provoca doar
suferințe. Preparate contraceptive nu se vindeau în farmacii. Şi apoi şi ea era total neştiutoare. Oricât
îl ruga pe Teo să fie mai precaut, el nu depunea niciun efort să o protejeze. Actul sexual nu-i aducea
satisfacție, ci doar frică. Se zice că femeile pasionale își pierd ușor capul. Bărbații care le satisfac
sexual de obicei devin ținta lor. În acest sens, Jana era o mielușea nevinovată. Pentru ea sexul era ca
şi matematica în școala medie. De nota doi. Poate anume din acest motiv era iubită mai mult Jana cea
idealizată decât cea reală. Cu Vlad simțea mereu o stare de frisoane, de parcă avea febră. Probabil
că, dorindu-l, nu-și dădea seama de lucrul acesta, deoarece dorința ei era ascunsă în subconștient.
Iar el aștepta ca doamna căsătorită să-l înveţe câte ceva în ale apropierii trupești, să dea dovadă de
inițiativă. Ce inițiativă putea să vină de la ea dacă sufletul ei ciudat percepea doar ținerea de mână,
sărutările nevinovate? Vai, cât de departe era de o franțuzoaică chiar dacă în venele ei curgea sânge
latin! Ce mai, femeie sovietică ignorantă și plină de complexe! Păcat...
Din ziua aceea, specială pentru amândoi, deja Valentin o ținea mereu de mână. Oriunde se
duceau, radiau de bucurie. El nu mai prididea s-o admire. La restaurant era fără îndoială «cea mai
frumoasă», în discuții – «cea mai deșteaptă». În orașul unde au plecat într-o excursie și s-au cazat
la un hotel – «cea mai rafinată» etc. etc.
Jana își amintește cum Valentin i se plânse chipurile în glumă:
- Ca să vezi, tu ai fost repartizată într-o cameră pentru două persoane, iar eu în una pentru
șase. Ce nedreptate! Ştii de ce?
- Idee n-am. De ce?
- Tu ai sânge albastru, pe când eu sunt plebeu. Tu porți pantofiori fini de import, eu sandale
sovietice grosolane. Va trebui să mă mai dichisesc oleacă. Să semăn măcar un pic cu fostul tău
filfizon. Acela știe cum să se împopoțeze și să-şi poarte de grijă!
- Nu te mai osteni că și așa semănați leit! De aceea m-am și îndrăgostit de tine. Dar, ia să-mi
spui de ce adică tu, fiu de intelectuali, ești plebeu, în vreme ce eu, fiică de țărani, sunt aristocrată?
Dacă e vorba doar de pantofi, îți cumpăr eu o pereche de pantofi de import. Prin cunoștință.
- Nici prin gând să nu-ți treacă!
Peste un an, fiind într-o misiune de serviciu la Moscova, Jana mai în glumă mai în serios îi
cumpără lui Valentin o pereche de pantofi eleganți iugoslavi din piele naturală. Însă el îi purta doar
de mari sărbători, păstrându-i mai mult ca relicvă.

Îndărăt se întorceau cu autobuzul. Valentin plutea undeva în nori. Jana îl zgâlțâi ușor:
- Ehei, Valentin, coboară!
- Ce? Unde să cobor? o întrebă el zăpăcit.
- Coboară pe pământ, unde în altă parte? făcu ea. Nu mă transforma din nou în icoană. Sunt
femeie în carne și oase, încărcată de păcate, după cum ai avut posibilitatea să te convingi, și stau
alături.
- «Ah, ce femeie, ce femeie», îngână el şi, scoțând din buzunar o hârtie, scrise ceva pe ea,
apoi i-o întinse. Jana citi: Если любовь – грех,/ то ты – богиня/среди грешниц с чистыми

41
 75, 23

очами,/ но не принимаешь ни единой молитвы,/ кроме признания позора/ забыть тебя...

(Dacă iubirea e păcat/ Tu eşti o zeie/printre greşitele cu ochi nevinovaţi/ dar nici o rugă nu accepţi/
decât ruşinea/ uitării să te dau…)
Jana căzu pe gânduri și zise:
- Din icoană m-ai prefăcut în zeie! Era de așteptat. Cât de bine știți voi, poeții, să schimbați
accentele. Vrei să-ți spun un banc cu această ocazie? Că prea ne-am înălțat la ceruri – mai că ne
vom lua zborul. Nu știu pe cât de spiritual este bancul, dar pentru a te întoarce pe pământ merge.
- Spune.
- Un evreu sună la miliție:
- Miliția? Aici Rabinovici. Cunoscutul meu Iacubovici ține aurul furat între stivele de lemne
Pune receptorul în furcă și îi dă telefon lui Iacubovici:
- Alo, Abram, nu te ambala. Imediat o să vină un detașament de milițieni să-ți spargă buștenii.
- Bancul este bun, dar nu exagerez deloc. Ești frumoasă, inteligentă și foarte înțelegătoare,
zise Valentin îmbrățișând-o pe Jana. Doar tandrețea ta cât face! Numai îngerii pot fi ca tine. Ești
îngerul meu.
- Cântă, cântă, privighetoare. Norocul meu că am darul să fac deosebire între metaforele
poetice și realitate. Însă dacă e să vorbim serios, Valentin, mă bucur pentru talentul tău. O să ai un
viitor frumos. Și foarte curând, constată Jana. Ai pană.
- Dacă așa zici tu, să sperăm, zâmbi satisfăcut Valentin. Dar n-o să mă înfoi. Unde mai pui
că atunci când ești lăudat chiar e plăcut să o faci nițel pe modestul.
- Așa e. Și eu, când o fi să mor, nu voi nimeri printre îngeri, chiar dacă tu mă divinizezi. Pot
fi egoistă, ușuratică și nestatornică.
- Vei nimeri, neapărat vei nimeri. Măcar pentru faptul că mi-ai dat șansa de a te iubi. Și nu
ești ușuratică și egoistă, ci un omuleț serios, pur, născut pentru a dărui fericire.
Într-o zi după-amiază au decis să urce muntele pe o potecă turistică. Se mișcau încet. Un-
deva pe la jumătate de cale auziră ceva asemănător urletului unui urs. O băgară pe mânecă. Și o
luară la fugă îndărăt. Deodată, pe neprins de veste, se iscă o ploiță rapidă, de vară. Uzi leoarcă,
coborând în jos, observară în curtea unui mic magazin un stog de fân proaspăt și se dosiră în el.
Fânul mirosea a copilărie, a sat, a natură virgină. Se simțeau atât de bine, ca acasă, și nu doreau
să se ridice din stog. Stătură multă vreme tăcuți, lipiți unul de altul. Într-un elan de sinceritate
Jana îi mărturisi:
- Valentin, mă simt minunat cu tine. Mă cucerește gingășia ta și, în general, îmi place felul
tău de a fi.
- Urmele educației celor două surori care, în loc să mă transforme în bărbat, au făcut din
mine un aiurist. Dar dacă ție îți place, le voi mulțumi surorilor.
- Bravo lor. Mulțumește-le și din partea mea. Fii mereu așa, nu te schimba!

Concediul era pe sfârșite, se apropia despărțirea. Jana nu-și crezu urechilor când Valentin îi
ceru voie să-și sune soția.
- Vai de mine, sună. Și să știi un lucru: instinctul proprietății este contrariul dragostei și nu
e de mine. Adevărata dragoste este atunci când nu aștepți nimic în schimb. Eu nu aștept. Și am o
presimțire că o să mai fii fericit alături de soția care îți va naște copii frumoși. Știu că te va îndrăgi.
Cum poți tu să nu fii iubit?
- Fericirea mea e acum, cu tine. Iubește-mă tu, Jana. Iubirea ta este importantă pentru mine.
- Eu te voi iubi întotdeauna, îi făgădui Jana. Dar nu ți-ai pus întrebarea de ce iubirea noastră
este atât netulburată? Poate pentru că nu ne ciocnim cu rutina cotidiană, ci ne alimentăm la resta-
urant? Sunt foarte neîndemânatică la bucătărie, ciorbele nu-mi iese gustoase.

42
 - Nu-i nimic, sunt gata să mănânc și o serbușcă, doar să fii alături, glumi Valentin. Noi doi
ne-am înțelege de minune. Și apoi doar n-oi fi eu un Gargantua. Vai, de ne-ar despărți doar această
barieră! Dar ne vom mai întâlni măcar încă o dată? o întrebase atunci trist Valentin.
- Păi încă nu ne-am despărțit. Ne vom întâlni, dacă va fi voia Domnului.
- Nu mă uita!
- N-o să fiu în stare chiar dacă o să vreau.
Întorcându-se la Cernăuți, se cazară la același hotel. Seara s-au dus la restaurant. Au luat loc
la o masă cu altă pereche. Făcură cunoștință, intrară în vorbă. Tânărul glumi voios:
- Soția ta e diafană, ciugulește ca o păsărică și aproape nu pune gura pe băutură. Ai avut
noroc. A mea e gurmandă și durdulie Și cu paharul stă bine!
Naiv și sincer, Valentin răspunse:
- Nu e soție. E iubita mea.
- A-a-a, rosti cu voce tărăgănată vecinul de masă. Atunci ai avut și mai mare noroc.
Cuvântul «iubita», pronunțat cu tandrețe de Valentin, atinse o coardă sensibilă a inimii
Janei. Nu a zis «amantă», ce ar fi sunat prea puțin poetic având o anumită încărcătură negativă, ci
«iubită». «E fin, foarte fin», se gândi Jana cu recunoștință.
Își luară rămas bun la aceeași gară din Cernăuți. Jana era tristă, dar totuși nu simțea acea
stare chinuitoare, desperată ca la despărțirile cu Vlad. Cu Valentin se simțea pur și simplu iubită și
se bucura de această dragoste. Totodată, nu-și făurea planuri de viitor, dându-și foarte bine seama
că în curând se vor despărți, poate pentru totdeauna. A câta oară își zicea că Dumnezeu a avut milă
de ea și, ca separarea de Vlad să nu fie atât de amară și grea, i l-a trimis pe acest Valentin minunat,
față de care nutrea un sentiment de duioșie profundă. Și, de amorezare, dacă e să fim sinceri. Cu
Valentin era fericită în felul ei.
După odihna lor în comun, Valentin îi scria:
«Iubita mea Jana, din nou ești departe de mine! La mii de kilometri. Iarăși ai devenit ireală,
ai dspărut peste hotarele vieții mele cotidiene, te-ai topit în haosul unor evenimente necunoscute
mie. Și nu mai exiști. Și din nou ești un mister, ești păcatul meu cel sfânt, și îmi prilejuiești un
dulce chin – dorința de a te vedea. Oare te voi uita vreodată, îmi voi spune acele cuvinte magice de
trezie, după care vine Libertatea (pe care am prețuit-o mereu, considerând că nu există pe pământ
asemenea ființă care ar putea să mi-o fure, făcându-mă dependent?). Probabil că nu. Deși îmi do-
resc foarte mult să fiu impasibil, totuși sunt neputincios să schimb ceva și în această neputință sunt
banal. Și aici este o mare perfidie a Vieții care mi te-a inventat pe tine, mi-a dăruit o clipă de feri-
cire, punând-o ca pe o bifă birocratică deasupra listei evenimentelor (ai dorit să suferi? Poftim...).
Cum pot altfel să-mi explic singurătatea aflându-mă în mijlocul a mii de oameni? Dar îi sunt recu-
noscător destinului că ai existat în viața mea. Fie și pentru o clipă, dar ai existat, fie și într-un mod
foarte egoist, dar ai existat. Acum simt o tristețe adâncă. Tristețe în tot și în toate. Totul trece pe
lângă mine, totul plutește la suprafața percepțiilor mele. Trăiesc ca în vis. Și pe mine mă urăsc și
pe tine te iubesc, și nu mă pot trezi ca să spulber acest dulce delir. Ai existat cu adevărat? Deja nu
mai cred. Și am nevoie, iară și iară, să mă conving că exiști.
Și ai fost tandră, foarte tandră și nimeni nu mi-a mai spus asemenea cuvinte (care anume
nu țin minte, însă ascultându-le deveneam eu însumi și nimic pe lume nu mai exista pentru mine).
Și erai dorită și voiam să fii a mea în orice clipă care – după cum simțeam cu toată ființa – trecea
prin fiece celulă ca un curent electric, iar în consecință viața părea minunată și tragică în trecerea
ei irevocabilă...
Cum ești tu? Probabil nu-mi este dat să cunosc acest lucru, probabil vei rămâne mereu o
enigmă, țin minte doar acea nebunie sinistră și minunată, când totul în jur se oprește și se concen-
trează într-o singură clipă, dar ea zboară și nu există forțe care s-o poată opri. Se vede că ești acea
clipă dintr-o lume ireală.

43
 75, 23

Jana! Voi mai avea în viață multe cazuri absurde, voi avea multe clipe amare. Tu, numele
tău va fi salvarea mea. Nu mă părăsi, fără tine mă simt foarte singur. Al tău Valentin».
Jana, sentimentala Jana îi scrise o scrisoare lungă condimentată cu glume și lacrimi și asi-
gurări de amintiri frumoase.
Primind scrisoarea, Valentin îi dădu un telefon și mai apoi îi scrise:
«Jana, povestea mea fermecătoare, ți-am auzit din nou vocea. Am auzit-o! Sunt un visător
jalnic care cu forța imaginației mi te-a reînviat în memorie și găsește în asta o alinare. Dar nu ești
alături de mine, nu ești astăzi, nu vei fi mâine și nutresc doar speranțe obscure că odată și odată din
nou pe furiș, ca un hoț, te voi prinde și te voi duce într-o împărăție îndepărtată și fericirea mea va
fi iluzorie și scurtă ca un vis. După care ne va despărți din nou prăpastia unei vieți morocănoase
și deșarte în care trebuie să te chinui, să te prefaci, să minți și să-ți bați joc și de tine însuți și de
toate pe lume.
Iaremcea! Văd acest loc ca pe cel mai minunat colțișor de pe globul pământesc. Acolo erai
tu, totul în jur era luminat de tine, iar eu nu știam să prețuiesc momentul. Poate că înnebunisem
de fericire sau de sentimentul perfid al îngâmfării egoiste, simțind că totuși îi sunt drag celei la
care am visat. Voi mai încerca oare în viață asemenea clipe Mă tem să cred că nu. Poate ne ve-
dem la Kiev? Dar îmi scrii atât de rar, iar distanța dinte noi este mare. Cât de mult mi-aș dori
să te revăd! Îmi fac mereu griji pentru tine, - unde ești, cum ești. În revista literară de la Kiev a
fost publicat un ciclu de poezii de-ale mele, dedicate în taină ție. Iată una din ele: «Малювати
тебе»: Смаглявий присмерк плечей, i вiд них темнавий вiтер,/ що пахне морським туманом
i червоним досвiтнiм полум’ям,/ i рукi, як двi рiки, яким – iз берегiв вийти/ i мене полонити
весняноною повiню,/ i магiя жiночностi, i тайна мармурных лiнiй, i зваба цiлункiв, котрi
од слiз – солонi, дихае чистотою свiтанкових лiлей,/ порух соромливостi: над очима –
тiнь долонi,/ i вся ти не вкрадена непрогляднiстю тканини,/ що завше, як хмара, - на твою
сонячнiсть,/ сьогоднi так заворожено i так нiмо/ твоэi вроди вбираю нестемнену совiснiсть,/
на крилечках вiй летят твоi очи/ од грiхiв, од байдужiсiньких втiх…/ осiянна моя, не хочу/
малювати тебе для всiх!( / Dacă versurile o să-ți placă, voi fi fericit. Te îmbrățișez cu toată dra-
gostea. Al tău Valentin».
Jana citea scrisorile lirice trimise de Valentin și încerca o plăcere estetică ca de la lectura
unei cărți bune. Le percepea mai larg decât o declarație particulară de dragoste. Lacrimile ei erau
aidoma unei binefăcătoare ploi de vară ce spală pământul și ajută plantele să crească. La Iaremcea
Valentin îi recita uneori versurile sale, iar dânsa le asculta și se bucura. Își amintește o poezie în
care fiica îl roagă pe tatăl ei să-i deseneze un iepuraș dar unul care vrea să mănânce un morcov.
Sau iată o altă poezie: «Телеэтюд» ( în care aceeași fiică îl vede pe tătic pe ecranul televizorului,
iar când el dispare de pe ecran, ea: Вiдлуння неба здаленiэ вдома,/ озветься в серцi i смутне, й
смiшне:/ пiд столиком з плачем маленька доня/ шукала довго згаслого мене…
Și Jana își aminti de copilăria sa și de aparatul de radio văzut pentru prima oară în casa bo-
ierului satului când venise împreună cu mama în vizită la soția lui. Străduindu-se să-l descopere
pe bărbatul invizibil cu voce curată, profundă, ea se tot învârti în jurul acelei «mari cutii», însă
nicidecum nu-l putu depista.
Copilăria, îndepărtată și neuitată, ce nuanțe capătă cu trecerea timpului în viața fiecăruia
dintre noi! Pentru că ea, copilăria, este doar început, speranță, vis, iluzie, viitor. Până și marele
pesimist, filosoful Schopenhauer, afirma „Copilăria... este Paradisul pierdut spre care privim cu
dor tot restul vieții”. Adevărul e că tot el zicea : „Niciun om sincer și cu mintea întreagă nu și-ar
dori, la finalul vieții, să mai treacă o dată prin ea...” Jana împărtășește întru totul această cugetare.
Copilăria ei a fost, ca orice copilărie, frumoasă, însă și din cale afară de grea pentru un copil născut
firav și mult prea sensibil, copil ce de mic le ia pe toate prea aproape de inimă, în special marea
inegalitate care există între oameni. Această inegalitate e greu să fie înțeleasă de mintea unui copil.

44
 Lacrimile... Ele o ajutau să facă față stresului cotidian. Iar stresuri Jana avea câtă frunză și
iarbă . Nervii, încordați la maximum o dădeau periodic de sminteală, cufundând-o într-o grea stare
de angoasă. Plângea des în vis și în realitate. Lacrimile pentru ea erau ca un calmant. De aceea rar
de tot se adresa medicilor specialiști în neurologie. Lacrimile abundente și somnul adânc au fost și
rămân salvarea ei permanentă. Credea că o ajută și o tratează... Iar credința până la urmă se trans-
formă în siguranță. Cei din jur o considerau persoană plină de viață și fără griji molipsindu-se de
optimismul ei aparent și uitând de amărăciunile lor.
Munca și fiica ce înregistra performanțe la învățătură constituiau pentru ea sensul vieții.
Jana era mereu prinsă în treburi. De aceea îi scria destul de rar lui Valentin deși poetul îndrăgostit
își ocupase deja locul în inima ei. Totuși nu-și permitea să se cufunde prea mult în sentimente. Ci-
tise undeva că dragostea este un joc a două fantezii, iar fanteziile nu pot dura la nesfârșit. În curând
Valentin își va reveni. Cu atât mai mult că soția lui s-a trezit și se îndrăgostește cu zi ce trece tot
mai mult de el. Jana îi este recunoscătoare sorții pentru clipele mult prea frumoase și de neuitat pe
care acest tânăr cu totul deosebit i le-a dăruit.
Dar Valentin nu se liniștea. Continua să-i scrie:
«Dragă Jana, am primit scrisoarea ta mult așteptată. Dacă îmi scrii, înseamnă că nu m-ai
uitat. Însă felul în care privești lucrurile m-a amărât. Cum adică «viața mea este nulă și inutilă»?
Faci un lucru mare și necesar. Scrii, redactezi, traduci. Nici nu-ți dai seama cât de mult te invidiez
pentru capacitățile tale, pentru asiduitatea ta. Dar nu e treaba mea să-ți dovedesc toate astea. Cel
mai bine te cunoști tu pe tine. Altceva este viața intimă. Însă mă ai pe mine. Poate vin la tine, mă
angajez în calitate de profesor de limba și literatura rusă, mă înregistrez la Uniunea Scriitorilor din
Moldova? Aș trăi într-un oraș și în mijlocul unui popor ce nu m-ar acuza de toate mizeriile care
mi se încriminează în prezent. Cât de mult am obosit! Știu că această dorință este lipsită de orice
bază vitală, dar astfel de gânduri îmi vin tot mai frecvent în minte – să plec cât mai departe de toate
invențiile și persecuțiile ce mă urmăresc în ultimul timp la fiecare pas!
Jana, nu-ți pierde curajul, doar noi doi existăm pe lumea aceasta! Și îmi doresc să trăiesc
mult cel puțin de dragul duioșiei tale pentru mine.Te iubesc, cu toate fibrele sufletului meu. Al tău,
Valentin».
Valentin avu curajul să ia cuvântul la congresul ordinar al Uniunii Scriitorilor din Ucraina,
făcând apel la protejarea limbii ucrainene de rusificare, ceea ce era extrem de riscant pe timpurile
acelea. Puteai să rămâi fără o bucată de pâine. Alte venituri în afara salariului său mizer poetul
încă necunoscut nu avea. Valentin se pomeni în vizorul agenților securiști care nu-l slăbeau din
ochi. Jana nu mai ține minte ce i-a răspuns atunci, însă își dădea prea bine seama că el niciodată
nu-și va putea părăsi baștina dragă. Doar nici ea nu și-a putut părăsi Moldova. Există oameni care
nu-și închipuie viața fără meleagul natal, fără graiul matern. În țări străine ei sunt aidoma unor flori
lipsite de vlagă ce se ofilesc și se usucă. Iar pentru a da roade omul, la fel ca și copacul, trebuie să
sloboadă rădăcini adânci, să stea pe același loc, să îmbibe tot ce-l înconjoară.
Iar de faptul că face un lucru mare și util, cum îi scria Valentin, Jana nu era convinsă. I se
părea că nu lucrează destul de mult, iar calitatea muncii sale ar putea fi mai bună, mereu dorea să
se perfecționeze.
La Moscova urma să fie inaugurată o expoziție internațională de carte și direcția editurilor
decise să o trimită pe Jana acolo în calitate de ghid. I se confecționă un costum național ce o prin-
dea cum nu se mai poate de bine, ea fiind subțirică și înaltă. Aflând această noutate, Valentin îi
propuse ca la întoarcere să se întâlnească la Kiev. Ea trebuia să stea la Moscova o lună întreagă,
dar fu rechemată înainte de termen. Jana comisese o «gafă ideologică» și fusese «descoperită». Se
știe că grafia slavonă pentru limba maternă a Janei era o haină străină, un soi de anteriul lui Arvin-
te. Se făcu că un glumeț din Armenia frunzărind la standul ei Abecedarul o întrebase pe ghidesa
îmbrăcată în costum național de ce în el este folosită ordinea literelor alfabetului latin și nu este

45
 75, 23

scris Аbevegedar, cum e ordinea literelor în alfabetul slavon, în care se publică cărțile în Moldova?
Întrebarea era retorică și conținea un evident subtext antirusesc: armeanul inteligent dorea s-o pună
în cofă pe tânăra de la expoziție. Reprezentanții uniunii indestructibile a două republici surori se
priviră cu subînțeles, ridicară din umeri și vizitatorul se retrase.
Iar Jana decise să-și «ia revanșa». A doua zi se duse la standul Republicii Armene și își
însăilă impresiile în alfabet latin. Despre aceste «impresii» i-au și raportat «binevoitorii» șefei
de direcție care venise cu un control obișnuit. La expoziție mai activa un ghid din Moldova. O
brunetă dizgrațioasă și diformă. N-o avea la inimă pe Jana care fiind o fire sociabilă în doi timpi
și trei mișcări făcuse cunoștință cu toți colegii de la expoziție, iar împreună cu ghidul Kazis din
Lituania vizionă și câteva filme străine (la Moscova avea loc un festival internațional de filme),
lăsând standul nesupravegheat. Nimeni nu furase nimic. Însă grăsanei îi căzuse cu tronc Kazis și
o apucase gelozia pe Jana care avea cu el doar relații pur amicale și o pasiune comună pentru fil-
mele occidentale. Grăsana o turnase totuși șefei. Din fericire, șefa se dovedi femeie inteligentă și
mușamaliză cazul. Totuși întreprinse măsuri de precauție și o rechemă.
Numai că, vorba ceea, ce ți-i scris în frunte ți-i pus. Peste un an aceeași șefă o privă pe Jana
de «înalta funcție» de șef al secției literare. «Subalternii» săi se amărâseră cumplit, deoarece nu
mai văzuseră asemenea șef în viața lor: nu le cerea să fie prea disciplinați, nu-i punea să verse șapte
rânduri de sudori asupra manuscriselor, le oferea libertate deplină și dânșii începură ”să i se suie
în cap”. Ieșea ca în proverbul acela moldovenesc: când pisica nu-i acasă, joacă șoarecii pe masă.
Odată, scotocind prin arhivele sale, Jana descoperi o felicitare din partea colaboratorilor
și recitind-o se simți copleșită de emoții. Ce mai lingușitori! Ce mai măgulitori! Felicitarea
suna aproximativ astfel: «Dintre cele șapte minuni ale lumii nici măcar una nu găsim să ni se
pară atât de infinit de frumoasă și arătoasă cum sunteți D-voastră, slăvita noastră șefă pe care o
cunoaștem arhiplină de lumina vie a celei mai alese înțelepciuni umane și în razele căreia noi,
umilii subalterni, ne ascuțim mintea, ochii și inima, devenind mai conștiincioși în munca nobilă
de creare a unei imense bogății ce poartă un nume sfânt – cartea. Doar cu o simplă silabă, stimata
noastră șefă, rostită cu vârful buzelor, ușor și cu dragoste pentru noi, subalternii D-voastră, plini
de fericirea de a fi servitori nedemni de o asemenea favoare și care nu doresc nicidecum să aibă
un alt conducător, aveți din partea noastră un devotament nelimitat. Și să ne bată Atotputernicul
(în caz că există și că poate să țină vărguța în mână), dacă vreodată ne vom întoarce fața de la
Luminăția Voastră.
Și acum să ne fie iertat pasul necântărit ce voim a-l face, adică trecerea la un alt fel de a ne
exprima, de la proză la stihuri, ce ar putea să placă inimii D-voastră supersensibile și palpitând rit-
mic. Dar mai întâi să-i oferim cuvântul lui Mihail Gheorghievici care de D-voastră anume arde de
dor și zice: /A fost odată ca-n povești,/A fost ca niciodată,/Din rude mari, împărătești/O preafru-
moasă fată./ După care cerem permisiunea să parafrazăm strofa marelui poet astfel: A fost odată
ca-n povești,/ Dar tot ce-a fost odată/ E nul pe lângă tot ce ești/ O preafrumoasă fată!/ De-aceea
te privim cu dor,/ Ne crește-n inimi focul/ Și-ți zicem astăzi, toți în cor : bătutu-te-ar norocul!..».
Jana nu se dădea de ceasul morții de răul destituirii din «funcția înaltă» pe «motive politice»,
fiind bucuroasă să abandoneze acest post, dar... adevăr cunoscut de toată lumea: puterea este con-
tagioasă și rar cine pleacă din post benevol.. De această dată direcția în persoana unor funcționari
vigilenți « depistase» în culegerea unui poet cu har tricolorul – roșu, galben și albastru. În aceeași
ordine în care urmează pe drapelul statului român. Acest lucru era considerat «activitate subver-
sivă». Firește că dânsa, ca un șef de secție «rău potcovit politic», fusese într-o clipită zburată din
funcție. Și iarăși nu pierduse nimic, deoarece chiar peste o săptămână fu numită șef al secției de
proză la o revistă literară, unde autorii o apreciau și erau buni bucuroși ca manuscrisele lor să fie
îngrijite anume de ea. Pentru că Jana le stiliza ca și cum ar fi fost ale ei, fără a cere o cât de mică
remunerare. Doamne ferește, remunerarea ar fi fost taxată drept mită.

46
 Uneori, când manuscrisul era din cale afară de slab, tot ea putea fi și dură. Odată, parcurgând
un foliant enorm al unui autor lipsit de talent, Jana nu se putu stăpâni și-l întrebă: «La ce bun a
fost nevoie să scrieți tocmai 400 de pagini, dacă inspirație ați avut doar pentru 40?». După această
întrebare «inocentă», autorul încetase s-o mai salute. Și Jana conștientiză că și ratații sunt oameni
și nu trebuie să-i bruschezi, ci să le arăți compasiune. De atunci nu-și permise nicicând asemenea
lipsă de politețe. Doar că uneori închidea ochii lăsând în manuscris vreun element străin ideologiei
comuniste. Pentru asemenea ”erori” răspundere nu purta ea, redactorul-șef putea s-o pățească.
Acesta era un poet înzestrat, având un comportament liberal cu subalternii, fiind pasionat de jocul
de dame ( cu jocul de șah nu se prea împăca, era o ocupație complicată). Zile întregi se întâmpla să
nu iasă din biroul său, în frenezia jocului. Dar se întâmpla și ca șeful, ce-i drept mai rar, deoarece
Jana căuta să nu întreacă măsura, s-o invite în cabinetul său și s-o ia la rost:
- Ia să-mi spui, Jana, nu carecumva te-ai săturat să lucrezi la această revistă condusă de
mine?
- Vai, ce spuneți! Să cauți în tot Chișinăul că n-ai să găsești un redactor-șef mai bun ca Dum-
neavoastră!
- Dar în tot Bălțiul sau Tiraspolul?
Eu de unde să știu?
- Bagă de seamă, să nu fii nevoită să afli! Nu o face pe fraiera, mai bine răspunde-mi de ce
în manuscrisul pus mâine în discuție la colegiul redacțional unul dintre eroi figurează cu numele
Decebal?
- Așa l-a numit autorul.
- L-a numit autorul...Iar tu nu știi că nu se permite a aminti acest nume? Ai uitat de cerbe-
rul de la comitetul central, de filfizonul cu mutră de frizer, de grafomanul care visează cu ochii
deschiși să-mi ocupe locul?
- Și ce-i aici atât de grozav? Este numele strămoșului nostru îndepărtat, conducătorul
dacilor!
- Asta-i și buba – al strămoșului nostru îndepărtat, conducătorul dacilor! Iar noi locuim în
țara sovietelor și avem sfânta datorie să știm doar de unde începe istoria patriei noastre mărețe! Și
te poftesc frumos să n-o faci pe delimana! Te cunosc eu foarte bine.
- Fie, am să-l rog pe autor să-l numească Nikita, acceptă Jana fără nici un entuziasm.
- Oleg, e mai potrivit. Ca măsură de precauție. Stai de vorbă cu autorul, convinge-l, propuse
redactorul-șef. Și ambii rămaseră mulțumiți de rezolvarea problemei.
Totuși altă dată, când veni cu propunerea să o convingă pe o prozatoare veterană să omită
din lucrare zece pagini scrise cu mult dramatism și măiestrie artistică despre foametea din anul
1947, Janei nu-i mai arse de glumă. Trecuse personal prin acea foamete cumplită la fel ca și autoa-
rea romanului, cu diferența că mândrul covor din zestrea ei îl salvase pe tata și toată familia de la
moarte, pe când în cazul eroinei covorul îi fusese furat la iarmaroc de niște hoți. Pagini veridice și
cutremurătoare. Dar redactorul-șef o privea pe Jana cu ochi atât de rugători încât se văzu nevoită
să-i mărturisească totul autoarei, o bună prietenă care acceptă cu inima tângă sacrificiul. Firește,
redactorul-șef nu se simțea prea mândru de sine, dându-și seama că o asemenea faptă nu-l ono-
rează. Doar că vorba ceea, mai aproape dinții decât părinții. Bietul redactor-șef trei zile lipsi de la
serviciu, jenându-se să dea ochii cu autoarea dar și cu Jana.
Cu cenzura nu e de glumit. Nu te puteai pune cu ea în poară. Dar ce glăsuiește proverbul?
Totul trece, adevărul rămâne și la sigur din prea mult exces de zel, din cauză că prea tare se stră-
duia să ascundă adevărul despre multiplele sale nelegiuiri imperiul sovietic a suferit un eșec total
și lamentabil.
(va urma)

47
 75, 23

Andrei BREABĂN, România

BALADE DE DEMULT

Colo-n vale-n poieniță, șade-un cioban și-o oiță,

Ei de zor se sfătuiau, planuri mari își mai făceau,
Ciobănașul povestea, de Ana, iubita sa,
Care singură era și pe Ion aștepta;

Dar Ion era pe munte, unde avea oițe multe

Și dulăii ciobănești, că de ei nu poți să treci;
Rar cobora la câmpie unde avea casă și glie,
Mama glia îi lucra, până ce s-o însura;

Iar acum îndurerat, plânge după ce-i mai drag,

După fata ce-o plăcea, mai mult ca pe mama sa;
Inima nespus îl doare, se întreabă de ce oare,
Că nicicând nu l-a durut, se știe sănătos tun.

Doar oița cea cornută, îl ascultă cam tăcută,

Că și ea-n secret iubea, un berbecuț ce avea,
Coarne mari și ochi căprui, cum în lume altul nu-i,
Dar iubirea ei ascunsă, nu era împărtășită.

Din tolbă Ion a scos, un mic fluieraș de soc,

Iar când la gură l-a pus, oițele s-au pus pe plâns,
Până și la câinii ciobănești lacrimile le dau ghes,
După stână s-au ascuns, c-aveau mult de jeluit.

Baladă după baladă, curg legendele pe bandă,

Vin din vremuri de demult, din al dacilor trecut,
Aduc tropăit de cai, pe-aceste locuri de rai,
Sunt dușmanii ce-au venit, să prade acest pământ.

Lacrimi curg plutind la vale, se adună în șuvoaie,

Albiile le lărgesc, pe vrăjmași îi mocirlesc,
Rar din ei care-au scăpat, toți la fugă au luat,
Multă vreme nu-ndrăznesc, să mai vină îndărăt.

Dar în urmă au rămas, mame ce fiii jeleau,

La război când au plecat, au lăsat vorbă în sat,
Că dacă nu s-or întoarce, mamele să le împace,
Să nu afle c-au murit, cu moartea s-au însoțit.

Să știe că s-au însurat, c-o mândră fată din alt sat,

Când cu treaba or găti, ei la mame or veni,
Iar atunci când s-or întâlni, pe veci nu s-or despărți,
Măicuța să nu-i mai plângă, oițele să stea la stână.

48
 Că ei mult le-au mai iubit, cât și-al țării scump pământ,
Și nu au putut lăsa, pe dușmani ca să ni-l ia;
Iar pe care-au cunoscut, le lasă un sfânt cuvânt,
Să apere până la moarte, hotarele țării noastre.

Fluierul mereu cânta, oița îl asculta,

Mai încolo, stând pe-o rână, un lup sur părea că-ngână,
Cântecele de demult, multe amintiri i-aduc,
Iar din bradul de mai jos, un scatiu* cânta duios.

Soarele se cobora, amurgul încet venea,

Dar părea că-l ocolește, pe cioban și-a lui poveste,
Timpul peste ei nu trece, trecutul îi copleșește,
Navigând iar îndărăt, în istorie plutesc.

Undele de vânt purtate, aduc iată de departe

Umbre a marilor eroi, care au trăit mai ieri,
Țara ei și-au apărat, viața pentru ea și-au dat,
Nimic n-au precupețit, pentru-al patriei destin.

Burebista, Decebal și alți regi iubiți de daci,

Sus stindardul** au ținut, cu dușmanii s-au bătut,
Sica*** au ținut-o sus, mult sânge din ea a curs,
Toți dușmani-i admirau, viteji ca ei nu erau.

Mai târziu iat-au venit, hoarde de la răsărit,

Toți pe pradă erau puși, dar cu dacii nu le-a mers,
Nevoiți au fost să plece, alte locuri să le calce,
Iar în urma lor rămân, stăpânii acestui pământ.

Mulți au vrut a șterpeli, țara a ne jefui,

Iar dacă nu au putut, cu minciuni au susținut,
Planurile lor meschine, pământul țării să-l fure,
Dar cu dacii nu le-a mers, la hotare au stat demn.

Iar la fel ca la Posada și Bogdan I a scos spada,

Răni cumplite au produs, dușmanilor ce-au venit,
Pământul țării să-l calce, libertatea să ne-o taie,
Dar în loc de-un bun tribut, ei în pământ au zăcut.

Tot așa cum fu odată, alți mari bărbați cu-a lor spadă,
Au purces a izgoni, dușmanul ce iar veni,
Legea s-o nesocotească, țara să o prăduiască;
Mircea care la Rovine, trece pe Baiazid prin sabie,
* Scatiu, Pasăre mică și vioaie, cu ciocul conic, puternic, cu penele galbene-verzui și cenușii, cu cîntecul asemănător
cu al canarului; trăiește în cîrduri, prin păduri și livezi.
** Strindardul dac, cu cap de lup și trup de balaur, lupul fiind socotit strămoșul dacilor.
*** Sica, sabia încovoiată a dacilor.
49
 75, 23

Veni și Ștefan Voievod, înțelept și mare domn,

Țara el a apărat, de toți care-au cutezat,
Pământul sfânt să i-l calce, cu libertatea să se joace,
Fapte mari a săvârșit și biserici a zidit.

Apoi Mihai cel Vestit, care un vis și-a dorit,

Vechea vatră strămoșească să fie cum a fost odată;
Dușmanii l-au înșelat, capul iute i-au tăiat,
Dar visul nu a pierit, Dacia a revenit.

Fluierul ducea de zor cântecul nemuritor,

Către munții cei înalți, cu de toate îmbrăcați
Peste dealuri și câmpii, bogate în grâu și vii,
Să ajungă până-n zori, de la Decebal la noi.

Iar nagâțul**** cel isteț, asculta sub un podeț,

Multe are-a povesti, legendele a întări,
Cu isprăvi de mult uitate, despre mulți viteji și fapte,
Pe care i-a ajutat, cu a lui pițigăiat.
.........................................................

DIMITRIE CANTEMIR
– deschizător de drumuri în cultura română și mondială

La 1 august 1714, fostul Voievod al Moldovei Dimitrie Cantemir a primit diploma de mem-
bru al Societas Scientiarrum Brandenburgica, Academia din Berlin de mai târziu, fiind primul
român care accede într-un for științific internațional. Priceput diplomat și om politic, dar mai ales
un cărturar desăvârșit, avea bogate cunoștințe de istorie, arheologie, genealogie, numismatică,
heraldică, cartografie, sociologie, administrație, știință politică, arhitectură, medicină, geografie,
folclor și etnografie, matematică, muzică, logică, lăsând în urmă o operă impresionantă, expresie
a umanismului renascentist care l-a influențat. Prin moștenirea pe care ne-a lăsat-o, a fost cea mai
reprezentativă personalitate culturală a românilor din secolul al XVIII-lea, scrierile sale stând la
baza Școlii ardelene și a altor curente culturale și științifice de mai târziu.
Fiu al Domnului Moldovei, Constantin Cantemir, și a Anei Bantaș, a treia soție a Voievodu-
lui, Dimitrie Cantemir s-a născut la 26 octombrie 1673, fiind dat de tatăl său la dascăli renumiți,
între aceștia fiind călugărul cretan Ieremia Cacavelas, cunoscut teolog poliglot, filosof și predica-
tor, care studiase la universitățile din Leipzig și Viena. Își va continua educația la Înalta Poartă
unde, în anul 1688, va fi trimis să garanteze pentru credința tatălui său, după cum era obiceiul
otomanilor. Dornic de învățătură, a frecventat cele mai alese școli din capitala Imperiului Otoman,
între care și Înalta Școală a Patriarhiei din Istanbul, unde va învăța turca, persana, araba, italiana,
pe lângă greaca și slava veche pe care le știa de acasă. Fire plăcută și un bun interlocutor, el leagă
cu ușurință prietenii nu numai în lumea culturală, ci și în cea imperială de la Istanbul, făcându-se în
scurt timp cunoscut în cele mai înalte cercuri ale aristocrației otomane. Și-a găsit prieteni apropiați

**** Nagâț. Pasăre migratoare de baltă din ordinul caradriiformelor, de mărimea unui porumbel, cu penele negre-
verzui pe spate și pe piept, albe pe pântece și cu un moț negru în creștet.
Atunci când românii se ascundeau în mlaștini de teama năvălitorilor tătari, nagâțul îi semnala, zburând în jurul
lor și făcând zgomot. Se mai numește și câine-tătărăsc din această cauză.
Poreclă glumeață dată în special copiilor (din cauza glasului lor pițigăiat)
50
atât în rândul unor diplomați de seamă de la reprezentanțele țărilor Europene pe lângă Înalta Poar-
tă, cât și în rândul unor prestigioase personalități politice, culturale, științifice și clericale, fiind
preocupat atât de cultura europeană, cât și de cea orientală, mai ales turco-otomană, care a început
să-l captiveze încă din tinerețe.
Viitorul cărturar a trăit un moment de răscruce la moartea tatălui său, când se întoarce în țară
și, spre surpriza lui, este ales domn de boierii și curtenii de la Curtea Domnească din Iași, fiind îm-
brăcat în caftan de către un aga al marelui vizir care tocmai se afla în Moldova cu treburi împărătești.
Domnește mai puțin de o lună (29 martie – 18 aprilie 1693), deoarece sultanul nu îl recunoaște și
numește ca Voievod al Moldovei pe Constantin Duca, susținut din umbră de Constantin Brâncovea-
nu. Întors la Istanbul, își continuă studiile la Academia Patriarhiei Ecumenice, afiliată Universității
de la Padova, unde a luat lecții de geografie, anatomie, muzică și religie. Aici a avut ca profesori
pe marele maestru Es'ad Efendi și matematicianul turc Saadi, cu care își perfecționează mai ales
cunoștințele de limbă turcă. La Istanbul și-a construit un palat unde a locuit cu familia sa.
În 1697 face parte din suita marelui vizir Elmas Mehmed, pe care îl însoțește în bătălia de
la Zenta din Serbia (10 septembrie 1697), unde cei 50 000 oșteni austrieci conduși de Eugen de
Savoia au zdrobit oastea otomană care număra peste 100.000 de oșteni, o experiență unică pentru
tânărul intelectual, care îi va servi la scrierea viitoarei sale lucrări „Creșterea și descreșterea Im-
periului Otoman” și îl va împinge în războiul turco-rus când va fi din nou Voievodul Moldovei.
După două perioade scurte de domnie a fratelui său mai mare Antioh (1696-1700; 1705-1707),
pe care l-a ajutat împreună cu Patriarhul de Ierusalim, Hrisant Notara, să înființeze Academia dom-
nească din Iași, la 23 noiembrie 1710 a fost învestit ca Voievod al Moldovei, sultanul având nevoie
de el mai ales pentru a-l supraveghea pe Constantin Brâncoveanu din Țara Românească, pe care îl
suspecta de legături cu Imperiul Țarist, dușman înverșunat al otomanilor. Ajunge la Iași în 10 decem-
brie, fiind uns ca domn după datinile Moldovei. Dar, în loc să asculte de sultan, Dimitrie Cantemir
încheie un tratat de alianță cu țarul Rusiei. Acțiunea a fost precedată de vizita la Iași a lui Petru cel
Mare, în 1711, ocazie cu care, plimbându-se pe ulițele înguste ale capitalei moldave, țarul a vizitat
mănăstirile Trei Ierarhi și Sf. Nicolae Domnesc și a rămas impresionat de frumusețea lor.
Semnarea Tratatului are loc la Luțk (Ucraina de azi) la 13 aprilie 1711, el fiind redactat inte-
gral de Dimitrie Cantemir și acceptat fără modificări de Petru cel Mare și de ministrul său, contele
Golovkin. În cele 17 articole, tratatul stipula că Dimitrie Cantemir va rămâne domn pe viață, sca-
unul Moldovei urmând să fie transmis pe cale ereditară, afară de cazul în care un urmaș de-al său
se va dezice de credință sau de prietenia cu Imperiul Țarist. Se mai prevedea retrocedarea către
Moldova atât a cetăților Chilia și Cetatea Albă, cât și a Tighinei și Buceagului, luate samavolnic
de turci. Numai în aceste condiții Dimitrie Cantemir a acceptat să intre în război alături de ruși,
sperând că și de astă dată se vor resimți slăbiciunile coruptei armate otomane, cum a perceput-o în
războiul turco-austriac la care a luat și el parte în 1697.
Decizia Voievodului nu a fost primită bine nici de o parte a boierimii din Moldova. Cu toate
strădaniile sale de a pune capăt disensiunilor dintre diferitele grupări de boieri rivale, acțiunile
întreprinse nu i-au reușit, resimțindu-se și în continuare anarhia care își făcea prezența în rândul
aristocrației din Moldova. Un exemplu în acest sens a fost momentul în care Voievodul a informat
boierii despre alianța sa cu țarul Rusiei. Fără să respecte autoritatea Domnului, vornicul Iordache
Ruset, același care în urmă cu câțiva ani l-a urcat pe scaunul tatălui său, îi spune în față:
- Te-ai cam grăbit, Măria ta, cu chematul Moscalilor!
Pesemne că vestea a ajuns și la Poartă, care a știut să o valorifice în interesul ei. Este posibil
să fi fost una din cauzele înfrângerii de la Stănilești, localitate aflată în ținutul Fălciu pe Prut, unde
uriașa armată adusă aici de marele vizir Mehmed Pașa a zdrobit oștile rusești și moldovenești,
fapt care l-a făcut pe Dimitrie Cantemir să părăsească definitiv Moldova și să se stabilească în
Rusia țaristă. Și-a luat familia și ce a putut din averea personală și a părăsit Iașiul în 16 iulie 1711,
însoțit doar de câțiva din oamenii săi de încredere, între care hatmanul Ion Neculce, marele ban
51
 75, 23

Savin Zmuncilă, marele paharnic Gheorghiță Mitre, marele portar Iordachi Aristarh, marele comis
Pavel Rugină, vornicul Ilie Abaza, serdarul Mogâlde etc. Trece grăbit Jijia pe la Popricani, pentru
a nu fi prins de turci sau de ceva trădători care de obicei apar în astfel de momente, fie tentați de
dorința de a primi o răsplată însemnată, fie mânați de ură sau de tot felul de nemulțumiri de care
tocmai atunci își aduc aminte. Face joncțiunea cu țarul Petru cel Mare la Semeni (raionul Ungheni
de azi), oamenii păstrând și azi amintirea întâlnirii celor doi mari oamenii ai vremii lor, ridicând
acolo un monument numit de popor „Zamka” (fortificație, în limbajul vechi moldovenesc, termen
de origine slavă).
Cu toate insistențele marelui vizir de a-l pedepsi pe moldoveanul răzvrătit, țarul refuză să i-l
predea și îl ia cu el la Moscova împreună cu boierii și oștenii care l-au însoțit. Din cei 12 ani cât a trăit
în Rusia, primii i-a petrecut pe întinsele moșii dăruite de Petru cel Mare în provinciile Kursk și Seva,
apoi la Moscova, unde va fi consilierul secret al țarului pentru problemele Orientului, obținând și ier-
tarea din partea sultanului prin prietenii săi, reprezentanții diplomatici ai Franței și Olandei pe lângă
Poarta Otomană. Se spune că domeniile lui Dimitrie Cantemir au devenit un adevărat stat moldove-
nesc în inima Imperiului Țarist, fiind înconjurate de oșteni care l-au urmat în pribegie, administrate și
lucrate de boieri și țărani moldoveni. Cel mai reprezentativ dintre ele a fost satul Dmitrovska de lângă
Harcov, care i-a preluat numele, rebotezat Dmitrovsk de țarina Ecaterina a II-a.
În scurta perioadă de domnie pe care a avut-o, Dimitrie Cantemir întreprinde unele măsuri
menite să ducă la slăbirea puterii marii boierimi prin un sistem de reforme în favoarea păturilor
sociale sărace. Încă de la urcarea pe tron a redus „birul steagului” (dare ce se plătea când venea un
Domn nou), desființarea deseatinei (zeciuiala pe stupi), a dat privilegiul pentru breasla mișeilor
calici din Roman, pentru breasla cioclilor din Iași și alte bresle meșteșugărești, reluarea unor mă-
năstiri bogate închinate Patriarhiei din Ierusalim (Bistrița, Tazlău, Probota), reforme militare prin
oferirea de danii și alte avantaje tinerilor recrutați din rândul claselor mici și mijlocii, reușind să
înființeze șapte sau opt unități militare etc.
Ajuns pe pământurile întinsei Rusii, Dimitrie Cantemir se dedică întru totul activității
scriitoricești și cercetării științifice în domenii extrem de diversificate, de la muzică până la logică
și filozofie. A fost primul care susține cu argumente latinitatea limbii și a poporului român pe pă-
mântul vechii Dacii, Hronicul a vechimei romano-moldo-vlahilor devenind lucrarea de referință a
Școlii Ardelene și a mișcării pașoptiste din cele trei țări române. Scrisă inițial în latină apoi tradusă
de autor în română, ea redă istoria strămoșilor noștri de la Traian până la al doilea descălecat. Alte
lucrări reprezentative ale eruditului cărturar român sunt:
- „Divanul sau Gâlceava înțeleptului cu lumea sau Giudețul sufletului cu trupul”, scrisă
sub influența dascălului său, Ieremia Cacavelas, încă pe când se afla la Istanbul. A fost tipărită la
30 august 1698 în română și greacă, prin grija fratelui său Antioh Vodă, socotită a fi prima carte
românească de gândire religioasă în care autorul susține superioritatea omului asupra celorlalte
forme de viață.
- „Icoana de nezugrăvit a științei sacrosante”, scrisă în anul 1700 sub influența lui Francis
Bacon, lucrare în care autorul face legătura între știință și religie, fiind o adevărată capodoperă a
gândirii filozofice din acea vreme.
- „Istoria ieroglifică”, scrisă la Istanbul în anii 1703-1705, roman politico-social și autobio-
grafic care prezintă o luptă alegorică între două principii reprezentate de Corb și Inorog, socotită a
fi o capodoperă a începuturilor literaturii române în acest domeniu.
- „Istoria Creșterii și descreșterii Imperiului Otoman”, scrisă în latină în perioada 1714-
1716, tradusă și publicată ulterior în engleză, franceză și germană, o adevărată antologie a istoriei
Imperiului Otoman în care marele cărturar prezintă viața a 19 sultani, începând cu întemeietorul
Imperiului Osman, până la Ahmet al III-lea, contemporan cu autorul.
- „Descriptio Moldaviae”, a fost scrisă în latină în anii 1714-1716, când se afla în Rusia, la
cererea Academiei din Berlin din care făcea deja parte. Este o altă lucrare de referință a autorului,
52
fiind prima prezentare a Moldovei din punctul de vedere al istoriei, geografiei, demografiei, etno-
grafiei, structură și psihologie de neam și chiar cartografie. A fost tradusă mai întâi în germană de
F. Redslob (1769-1770) și publicată de Anton Friedrich Büsching sub titlul Beschreibung der Mol-
dau, iar în română apare la Mănăstirea Neamț, în anul 1825, sub titlul de „Scrisoarea Moldovei”,
ediția a II-a, manuscrisul original aflându-se la Biblioteca Națională din Paris.
- „Historia moldo-vlachica” (Istoria moldo-valahă), lucrare scrisă tot la cererea Academiei
din Berlin, în aceeași perioadă cu „Descrierea Moldovei”, cu referire la originea comună a româ-
nilor din Transilvania, Moldova și Țara Românească.
- „Scurtă povestire despre stârpirea familiilor lui Brâncoveanu și a Cantacuzinilor. Me-
morii către Petru cel Mare, scrisă în limba rusă sub titlul: Kratkoe skazanie ob iscoreneniῐ Bran-
kovanovoi i Kantakuzîinîh familiῐ, singura variantă în care s-a păstrat în original.
- „Vita Constantini Cantemyrii, cognomento senis, Moldaviae Principis. Viața lui Constan-
tin Cantemir, poreclit cel Bătrân, domnul Moldovei, scrisă în anii 1716-1718 în limba latină;
- „Monarchiarum physica examinatio (Cercetarea naturii monarhiilor);
- „Ioannis Baptistae Van Helmont;
- Physices universalis doctrina, scrisă între anii 1700-1704, a fost dedicată misticului fla-
mand Van Helmont.
- „Collectanea Orientalia” (Colecția orientală) a fost scrisă în Rusia, între anii 1722 -1723
și cuprinde cercetări ale autorului cu privire la curiozități din Orient, între care Zidul Caucazian al
lui Alexandru Macedon, vestigiile persane din Marea Caspică etc.
- „Sistema religiei mahomedane”, scrisă în latină: Systema de religione et statu Imperii tur-
cici; tradusă în rusă de Ivan Ilinski: Kniga sistima ili sostoianie Muhammedanskiia relighii, a fost
scrisă în anul 1722, când autorul se afla la Sankt Petersburg. „Systema de religione et statu Imperii
turcici” tratează viața și obiceiurile musulmanilor, iar pe deasupra, Dimitrie Cantemir a tradus
Coranul în limbile rusă și latină.
- „Compendium universae logices institutiones, scrisă în 1701, este o lucrare de filosofie din
tinerețe dedicată sistemului de logică generală;
- „Cartea științei muzicii (Kitab-i-musiki); „Kitab-ul musiki ebjed (Carte de notație muzica-
lă), a fost scrisă la Istanbul între anii 1705-1709, în limba turcă. Pe lângă prezentarea teoretică a
cunoștințelor despre muzica otomană laică și religioasă, lucrarea conține și 365 de melodii, între
ele fiind compoziții otomane, folclor din Moldova și 20 de creații proprii. Între ele și cele mai
cunoscute și răspândite compoziții turcești, Aria dervișilor, prin care Dimitrie Cantemir a intrat în
istoria muzicală a Turciei ca fondator al muzicii laice sub numele de Cantemiroglu (fiul lui Can-
temir), primind titlul de pașă cu trei tuiuri (ceilalți domni aveau două tuiuri) de la sultanul Ahmed
al III-lea, un mare susținător al artelor.
La cererea țarului, Dimitrie Cantemir s-a implicat în cartografierea Rusiei, folosind sistemul
Mercator, hărțile întocmite de el aflându-se în prezent în Arhiva Cabinetului lui Petru cel Mare de
la Petersburg. Tot în Rusia a făcut prima tipografie mobilă cu caractere persane, expusă în prezent
la Oxford. A fost socotit de istoricul rus, Dmitri Bantâș-Kamenskii (1788-1850), drept „cel mai
învățat bărbat în Rusia din timpurile lui Petru cel Mare. Cunoștințele lui vaste în limbile persană,
arabă și turcă, veselia desăvârșită în conduită și convorbiri i-au atras iubirea tuturor societăților
a căror podoabă a fost."
A sfârșit din viață la 21 august 1723, în satul său Dmitrovska (azi Dmitrovsk-Orlovski), în
urma unei crize de diabet, fiind înmormântat într-o criptă din biserica „Sf. Nicolae” din Moscova,
construită după planurile sale. Prin strădania unui alt erudit al neamului nostru, Nicolae Iorga, în
1935 osemintele îi sunt aduse în țară, și de atunci se odihnesc în Biserica Trei Ierarhi din Iași. Pe
lespedea de mormânt a fost scris:
„Aici, întors din lunga și pre greaua pribegie înfruntată pentru libertatea țării sale, odihnește
Dimitrie Cantemir, domn al Moldovei”.
53
 75, 23

Elena BALUȚĂ

INVITAȚIE

Singurătatea m-a invitat la ea acasă.

Fără să vreau, m-am dus,
Pentru că începuse o ploaie cu nori grei,
În iureșul anilor mei.
Mi-a oferit o odaie mie personal.
Am intrat.
Era o odaie lungă și îngustă. Și vreau să spun,
În capătul ei – o ferestră Că în odaie e o curățenie absolută.
Cu draperii bogate, ondulate frumos - Cel mai impresionant e tavanul
Draperii de muncă. Care stă deasupra tuturor
Prin draperii străbătea o lumină vie - Ce se găsesc în odaie.
Lumina iubirii. E frumos-frumos,
Lumina înghițea întunericul odăii Ca o floare
Și răcoarea înfiorătoare. Cu multe-multe petale,
Îi reușea, fiindcă era mare și fierbinte. E tavan
În mijlocul odăii – o masă. Dintr-un conținut durabil și strălucitor –
Pe masa acoperită cu o pânză albă de fapte Din CRE-DIN-ȚĂ.
Albe și ele, stă o glastră În odaia asta, a singurătății,
În care e aranjată frumos – tăcerea. Doar suferința e grea,
O tăcere solemnă și triumfătoare, Dar puterea duhului și credința
O tăcere fără liniște. Te salvează.
Pe o parte și pe alta a odăii, Puterea duhului e chiar pragul acestei
Pe pereți, odăi.
Sunt prinse niște policioare, Străbătînd odaia, ajungi în locul
Pe care sunt aranjate – Unde se află un cuier.
Gândul curat, Pe cuier atârnă o haină
Meditația îndelungată, În dar ție.
Inteligența Cea mai frumoasă,
În mii de culori frumoase, Cea mai călduroasă,
Înțelepciunea, Cea mai ușoară
Paralelă cu păcatul, Și foarte strălucitoare –
Împăcarea, Haina DESĂVÂRȘIRII...
De gustul gutuei, E sfântă singurătatea.
Răbdarea, Pentru cei puternici cu duhul.
Trainică, ca stânca. E sigură singurătatea,
Puterea duhului, Pentru cei în credință.
Ușoară, ca vântul, E ușoară singurătatea,
Speranța, Pentru cei smeriți,
Cu zbor de porumbei, E binecuvîntată singurătatea
Și... rugăciunea, Pentru cei
Fierbinte, ca Soarele. Ce rîvnesc spre desăvîrșire –
Consecutiv, una după alta. Coroana dumnezeirii.

54
 SĂ FIM DOUĂ PĂRȚI DE CRUCE

Aș vrea cu tine undeva, Să ne iubim cu foc și dulce,

Să fim doar numai noi, Cum nimenea pe pământ,
În trei – eu, tu și dragostea, Cele două părți de cruce
De vineri până joi. Să fim în jurământ.

La sigur că nici veșnicia

Nu ne va desparte,
Crucea nu poate să fie
Numai cu o parte.

SĂ NU PLÂNGĂ VIAȚA MEA

Sufletul mi-i primăvară, Stea fierbinte-n rece iarnă,

Vară-mi este inima, Ce căldură-mi dăruiește,
Cugetul – bogată toamnă, Și lumină-n noapte-mi toarnă,
Iar speranța – albă nea. Steaua, care mă iubește.

Sufletul mă înflorește, O iubesc și eu pe dânsa,

Mă grăbește inima, Că-mi alină sufletul,
Cugetul roade adună, Și când inima e plânsă,
Iar speranța prinde-o stea, O alină cugetul.

Să nu doară, să nu plângă,
Viața mea și dragostea,
Dor nebun să nu-mi ajungă,
Cât speranță voi avea.

IUBIRE LUPEASCĂ

Un lup, o fiară, un animal sălbatic, Luna cu-ale ei stele de jale cuprinse,

Doi ani își căuta consoarta sa, În urlet auzeau: Unde-i lupoaica mea?
Sleit de puteri, distrus și singuratic, Vântul cel hoinar ce n-o-ntâlnise,
Ținutu-n lung și-n lat încă mai răscolea. Urlau împreună: Ce s-a-ntâmplat cu ea?

Nu mai vâna, durerea lupească, Cu lupoaica mea, cu una-n lume,

Foamea o-ntrecu, nici sete nu avea, Ea viața-mi completa, eu alta nu vreau,
Ochi înlăcrimați și inima, ce poate să iubească, S-a-ntins ca o smirenie-minune,
Întrebau: Unde-i lupoaica mea? Pierdu speranța și încet murea.

I se părea c-aude-a ei suflare, Făcu efort și mai urlă o dată,

I se părea că vine înspre el, Eu mor, lupoaica mea, tu unde ești?
Dar nu, și cu durere mare Pădurea a lăcrimat îndurerată:
Urla-ndelung și se ruga la cer. -Omule, tu tot așa iubești?

55
 75, 23

DUREREA PĂMÂNTULUI

O stea din Răsărit în lacrimi de mirare Iubire-a dispărut și bunătatea-pâine

Alergă la Lună-mama ei, Lipsește, ca și adevărul sfânt,
-Tu ai văzut Pământul, nu demult o floare, -Univers,Tu, Tată, Ziua mea de mâine,
E-aprins de ură și arde-n văpăi? BANUL mi-o croiește, sublimul nimicind.

-Da, văd că arde și mă doare asta, El e vinovatul, el aprinde gheața,

Noi, toate ce le-avem mai sfânt îi oferim, El îneacă apa, sânge gâlgâind,
Totuși plânge, învins de năpasta Sânge negru, lacom, ce otrăvește viața,
Care îi înghite tot ce avea sublim. El, BANUL, blestematul, viclean și flămând.

Chiar Soarele-a simțit a lui durere Banul e putere, nu iubirea dulce,

Ce și la El năpraznic a ajuns, Puterea e tirană, iubirea e viața,
Pământul a oftat din lung și cu putere, Puterea și iubirea astăzi fac răscruce,
Că-l frige și îl doare, de ură răpus. Omule, fii treaz, nu-ți vinde speranța.

Nu demult era în curs de fericire, Dumnezeu e puterea din înțelepciune,

Era cel mai frumos, ca o poveste, Omule, nu trece peste ea,
Avea culori de pace, arome de iubire, Ban murdar-putere, dar din stricăciune,
Dar cum a fost, acuma nu mai este. Care vars-otravă în inima ta.

Și-atâta lume cu inima de-otravă,

A otrăvit Pământul, care geme greu,
A nimicit iubirea – una de ispravă,
Ea alege stricăciunea și scuipă-n Dumnezeu.

Nina CARAMAN
DOUĂ COMORI CU VISE

În lumea asta mare, în suflet și în minte, A doua comoară, e visul de a iubi,

Există două comori, strălucind în taină
fierbinte.
Sunt visele noastre, ca stele pe cer,
Două comori prețioase, pe care le avem cu
drag și cher.
Să găsim dragostea adevărată, să trăim în
armonie.
În ochii celuilalt să descoperim universuri,
Să știm că iubirea e una din cele mai
mari virtuții.

Două comori cu vise, strălucind în inimile

Prima comoară, e visul ceasornicului,
noastre,
Un timp bine trăit, fără să fim niciodată Ele ne ghidează pe drumul vieții, în fiecare
mici, clipă, în fiecare noapte.
Să facem fiecare clipă să conteze, să Să le prețuim mereu, să le păstrăm în
zâmbim, adâncul ființei,
În această comoară, fericirea noastră să Căci în ele se ascunde fericirea, bucuria și
simțim. împlinirea cu adevărat.

56
 Zinaida AMBROCI
SCRISORILE MAMEI
Ieri, acasă cu mult drag Plânge mama și mai tare
Poștașul mi-a sosit în prag. Citind a lui scrisoare,
Avea o geanta cu scrisori Scrisă demult, cu mâna lui,
De la frați și de la surori, Tânăr pe malul râului.
Pentru mine el mai avea La masa ei când te așezi,
Un mesaj de la mama mea. Pe fereastră – multe grămezi
Îmi scria, se simte bine Care ani de-a rândul
Și îi este dor de mine. Le-a tot scris cu gândul
Dorul când să-l potolească Pentru al ei scump fecior
Începea să coacă pască. Stând numai într-un picior.
Ne așteaptă de Paște, în sat Cu ochii la fereastră
Și pe feciorul ei răposat. Sufletu-i ca o piatră;
Ce face, bietul de el Când sosi-va ceasul ei,
Că e singur, singurel. Ochii parfumați cu tei –
Vorbind tot de al ei fecior, Se va stinge odată visul,
O cuprind fiori de dor. Ea se va înălța la dânsul
Ce să facă, ca să-l vadă În câmpia roșie cu maci,
Pășind mândru prin ogradă? Cu un coș mare de cozonaci.
SATUL MEU
Satul meu, o frumusețe rară, Pe imașuri zburdă mieii.
În vârf pe deal cântă o vioară. Satul în care m-am născut
Are păduri, livezi și vii, În lume este cunoscut
Cu ochii tot să-l admiri. Este Lozova mea frumoasă,
Cu obiceiuri și tradiții, O floare de Domnul aleasă,
Peste sat în cor cântă sfinții. Satul meu o mândră floare,
Oameni sunt harnici și gospodari, Îngerii zboară în zare.
Copilașii – tineri vlăstari. Vin în fiecare casă,
Apa îi limpede în râuri, Cu oamenii buni stau la masă.
Cu păsări mii cântând prin câmpuri, Oamenii sunt mai primitori
Cu oameni frumoși și buni, Asfințitul - plin de culori,
Hore jucate din străbuni. Veniți la Lozova în ospeție
Așa au dansat buneii, Un sat-poveste, drag mie, dar și ție!
PE LUME FĂRĂ VINĂ

În poiana timpului zburător, Flori albe de iasomie

Toate frunzele-s triste și mor. Să ascult ce-mi spui tu mie,
Ai plecat, măicuță, Prin stratul mare de lut
Mică și slăbuță Eu te-aud, te-ascult.
Într-o zi cu brumă Vorba ta blajină –
În stratul de humă. Soare și lumină,
Tu te-ai dus, te-ai dus, Unde sfinții de pe icoane
Lacrimi stinse în apus… Adorm în ale tale palme.
Fără tine, eu sunt străină
Vin la mormântul tău în zori, Floare frumoasă din grădină,
Cu un buchet mare de flori, Pe lume, tristă fără vină!
57
 75, 23

Marina GANEA SLIMOVSCHI

INIMI RĂNITE

Inimi răpuse în bătaie de vânt, Și caut alinare din-năuntru ființei,

Inimi ascunse într-un colț de pământ Răspunde doar ecoul dorinței.
Tac și rabdă în plină tăcere Sălbatică inimă de om pustiu
Bufnet strașnic, plin de durere. E sentimentul pe care îl știu.

Se zbat puternic la limita viței Tărăgănez cu fapte indecise

Având doar libertatea dorinței, Și savurez fericirea doar în vise,
Urlu întruna cât de tare pot Fonduri negre pline cu ceață
Un zgomot ce nu îl mai suport. Doar credința mă mai învață.

Și caut lumină la capăt de tunel,

Voi fi fericită alături de el.
Îmbrățișări strânse nițel,
Un zâmbet pentru iubițel!

Din clasica literaturii universale

J. D. SALINGER
DE VEGHE ÎN LANUL DE SECARĂ
(continuare din nr. 74)

Capitolul 11
DEODATĂ, PE CÎND MĂ ÎNDREPTAM SPRE HOLUL HO-
TELULUI, mi-a venit din nou în minte Jane Gallagher. Mi s-a cuibărit
în minte şi n-am mai putut s-o scot de acolo. M-am aşezat pe unul din
fotoliile greţoase din hol şi am început să mă gîndesc la ea şi la Stradla-
ter în maşina ticălosului de Ed Banky şi, cu toate că eram cît se poate
de convins că nu se întîmplase nimic între ei ― doar o cunoşteam bine pe Jane ―, tot nu reuşeam să
mă gîndesc la altceva. O cunoşteam foarte bine. Zău că da. Vreau să spun, în afară de jocul de dame,
îi plăceau grozav şi celelalte sporturi, alea care cereau efort fizic, şi, după ce am ajuns să ne cunoaştem
mai bine, am jucat tenis aproape în fiecare dimineaţă şi golf aproape în fiecare după-masă, toată vara.
Am ajuns s-o cunosc foarte bine. Nu din punct de vedere fizic sau mai ştiu eu ce ― nu, asta nu ―, dar
ne vedeam tot timpul. Nu trebuie să fii neapărat în amor cu o fată ca să ajungi s-o cunoşti.
Ştiţi cum ne cunoscusem? Cîinele ei doberman venea mereu să-şi facă nevoile în grădina noastră şi
mama se enerva grozav. Aşa că într-o zi i-a telefonat mamei lui Jane şi a făcut un tărăboi nemaipomenit.
Mama e în stare să facă un tărăboi foarte mare cînd e vorba de lucruri d-astea. Pe urmă, s-a întîmplat că,
după cîteva zile, am văzut-o pe Jane la club, întinsă pe burtă lîngă bazinul de înot, şi am salutat-o. Ştiam
că locuieşte lîngă noi, dar pînă atunci nu stătusem niciodată de vorbă cu ea, şi-aşa mai departe. În orice
caz, în ziua aceea cînd am salutat-o, m-a tratat cu o indiferenţă totală. Mi-au ieşit ochii încercînd s-o con-
ving că mi-e absolut egal unde-şi face cîinele ei nevoile. După mine, ar fi putut să şi le facă şi în salon, că
totuna mi-era. În orice caz, după asta, ne-am împrietenit şi, chiar în după-masa aceea, am jucat împreună
golf. Mi-aduc aminte c-a pierdut opt mingi. Opt. M-am chinuit îngrozitor pînă am reuşit s-o conving să
deschidă măcar ochii cînd loveşte mingea. În orice caz, pînă la urmă, datorită mie a făcut mari progrese.
Sînt un foarte bun jucător de golf. Dacă v-aş spune de ce performanţe sînt în stare, probabil că nici nu m-
aţi crede. Odată, era cît pe-aci să apar într-un film documentar, dar m-am răzgîndit în ultima clipă.
Am socotit că, urînd filmele cum le urăsc, aş fi un ipocrit dacă i-aş lăsa să mă vîre într-un docu-
mentar.
58
 Jane era o fată curioasă, n-aş putea spune că era propriu-zis frumoasă. Şi totuşi, mă înnebunea.
E drept c-avea o gură pe care o mişca prea mult, adică atunci cînd vorbea şi o emoţiona cîte ceva
gura ei părea că se dezlănţuie în cincizeci de direcţii deodată ― gura, cu buze cu tot. Şi asta mă
distra grozav. Şi n-o închidea niciodată de tot, gura, vreau să spun. O ţinea tot timpul întredeschisă,
dar mai ales cînd juca golf şi se pregătea să dea o lovitură sau cînd citea cîte o carte. De altfel citea
mereu cărţi foarte bune. Poezii şi tot felul de lucruri de-astea. E singura persoană, în afară de familia
mea, căreia îi arătasem mănuşa aceea de baseball a lui Allie cu poeziile. Nu-l cunoştea pe Allie, nu-l
întîlnise niciodată, căci asta era prima vacanţă pe care o petrecea în Maine ― înainte de asta fusese
mereu la Cape Cod ―, dar i-am povestit multe despre el. O interesau lucrurile de felul ăsta.
Mama n-o prea plăcea, vreau să spun că mamei i se păruse întotdeauna că Jane şi cu mama ei se
uită de sus la ea, şi mai ştiu eu ce, şi d-asta n-o salutau niciodată. Mama se întîlnea mereu cu ele prin
oraş, fiindcă Jane venea foarte des cu maică-sa la piaţă, în "La Salle"-ul lor decapotabil. Mama nici
măcar n-o găsea frumoasă. Eu însă da. Mie îmi plăcea cum arăta. Asta e!
Mi-amintesc de o după-masă. A fost singura dată cînd era cît pe-aci s-o sărut de-adevărat. Era
sîmbătă, afară ploua cu găleata şi eu eram la ea, pe verandă. Aveau o verandă mare acoperită. Jucam
dame. O tachinam din cînd în cînd fiindcă nu voia nici în ruptul capului să-şi mişte regii din ultimul
rînd. Dar n-o tachinam prea tare. Parcă nu prea-ţi venea s-o tachinezi pe Jane. De fapt, cînd se iveşte
ocazia, îmi place să tachinez fetele pînă le fac să sară în sus. Dar ce e curios e că, atunci cînd îmi place
serios o fată, nu-mi mai vine s-o tachinez.
Uneori am impresia că le place să le tachinezi ― de fapt, ştiu că le place ―, dar îţi vine greu să
începi, cînd le cunoşti de mult şi nu le-ai tachinat niciodată. Vă povesteam deci de după-masa în care era
cît pe-aci s-o sărut pe Jane. Turna cu găleata şi noi stăteam pe verandă şi, deodată, beţivul cu care era
măritată maică-sa a ieşit pe verandă şi-a întrebat-o pe Jane dacă e vreo ţigară prin casă. Nu-l cunoşteam
prea bine, dar părea să fie exact omul care nu vorbeşte cu tine decît dacă vrea să-ţi ceară ceva. Nesuferit
individ. În orice caz, Jane n-a vrut să-i răspundă cînd a întrebat-o dacă nu ştia unde erau ţigările. Atunci a
mai întrebat-o o dată, dar Jane nu i-a răspuns nici a doua oară. nici măcar n-a ridicat ochii de pe tabla de
joc. În cele din urmă, tipul s-a întors în casă. După ce a plecat, am întrebat-o pe Jane ce naiba se întîmplă.
Dar n-a vrut să-mi răspundă nici mie. Cel puţin nu atunci. S-a prefăcut că se concentrează asupra jocului,
şi aşa mai departe. Apoi, deodată, a picat o lacrimă pe tabla de joc. Pe unul din pătrăţelele roşii, mamă,
parc-o văd şi acum. Apoi a şters lacrima, frecînd tabla cu degetul. Doar atît. Nu ştiu de ce, dar asta m-a in-
dispus îngrozitor. Aşa că m-am ridicat, m-am dus lîngă ea şi am silit-o să-mi facă puţin loc pe balansoar,
ca să mă pot aşeza şi eu alături. De fapt, m-am aşezat pe genunchii ei. Atunci a început să plîngă de-a
binelea, şi, înainte de a-mi da seama ce fac, m-am trezit sărutînd-o unde nimeream ― peste tot ― pe ochi,
pe nas, pe sprîncene, pe frunte, peste tot, chiar şi pe urechi, pe tot obrazul, doar pe buze nu. Se tot ferea şi
parcă nu voia să mă lase s-o sărut pe gură. În orice caz, mai mult decît atît n-am sărutat-o niciodată. După
un timp, s-a ridicat, a intrat în casă, şi-a pus puloverul acela alb cu roşu care mă dădea gata şi ne-am dus la
o porcărie de film. Am întrebat-o pe drum dacă domnul Cudahy ― ăsta era numele beţivanului ― încer-
case vreodată să se dea la ea. Era foarte tînără, dar foarte bine făcută şi n-aş fi pus mîna-n foc că secătura
de Cudahy n-ar fi fost în stare să se dea la ea. Totuşi, Jane mi-a spus că nu. N-am descoperit niciodată ce
naiba se întîmpla acolo. Sînt fete aşa, de la care de fapt nu afli niciodată ce se întîmplă.
N-aş vrea să vă închipuiţi că Jane ar fi fost un sloi de gheaţă sau mai ştiu eu ce, numai pentru că
nu ne-am sărutat şi nu ne-am aiurit niciodată prea mult. Nu era. Uite, de exemplu, ne ţineam mereu de
mînă. Îmi dau seama că asta nu pare cine ştie ce, şi totuşi era minunat să te ţii cu ea de mînă. Cu alte
fete, cînd te ţii de mînă, ai impresia că mîna lor parc-ar muri într-a ta sau îşi închipuie că tot timpul
trebuie să-şi mişte mîna, de parcă s-ar teme ca nu cumva să te plictisească sau mai ştiu eu ce. Jane era
altfel. Ne duceam la cîte o porcărie de film şi, de îndată ce ne aşezam, ne luam de mînă şi nu ne mai
dădeam drumul pînă la sfîrşit, cînd se isprăvea filmul. Şi fără să schimbăm poziţia sau să facem mare
caz de asta. Cu Jane nici măcar nu-ţi făceai probleme dacă mîna ţi-e transpirată sau nu. Singurul lucru
de care-ţi dădeai seama era că eşti fericit. Zău că da.
Şi mi-am mai adus aminte de ceva. În ziua aceea, la cinema, Jane a făcut un lucru care m-a dat
gata. Rula jurnalul de actualităţi sau ceva asemănător şi, deodată, am simţit o mînă pe ceafă, mîna ei.

59
 75, 23

Era un gest foarte neaşteptat. Vreau să spun că era foarte tînără şi aşa mai departe şi aproape toate fetele
pe care le vezi mîngîind pe cineva pe ceafă au douăzeci şi cinci sau treizeci de ani şi, de obicei, fac asta
cu bărbatul sau copilul lor. Uite, de exemplu, eu fac aşa uneori cu soră-mea Phoebe. Dar dacă e vorba
de o fată tînără de tot şi te apucă de ceafă, e un gest atît de frumos, că te dă gata.
În orice caz, la asta mă gîndeam în timp ce stăteam în fotoliul ăla greţos din hol. Da, la Jane. Şi
de cîte ori îmi aminteam că ieşise cu Stradlater în maşina blestematului de Ed Banky, simţeam că-mi
pierd minţile. Ştiam că n-o să-l lase să-şi atingă scopul, dar totuşi simţeam că înnebunesc. Şi, dacă vreţi
să ştiţi, mie nu-mi place nici măcar să vorbesc de asta.
În hol, nu mai era aproape nimeni. Mici măcar damele blonde. Şi deodată am simţit nevoia imperi-
oasă să ies de acolo. Hotelul ăsta era prea sinistru, şi eu nu eram obosit deloc. Aşa că m-am urcat în cameră
şi mi-am luat paltonul. Am aruncat o privire pe fereastră să văd ce mai fac perverşii de peste drum, dar nu
mai era nici o lumină nicăieri. Am coborît cu ascensorul, am luat un taxi şi i-am spus şoferului să mă ducă
la "Ernie". "Ernie" e un cabaret din Greenwich Village29 pe care-l frecventa destul de des frate-meu D.B.
înainte de a pleca să se prostitueze la Hollywood. Obişnuia să mă ia şi pe mine din cînd în cînd. Ernie e un
negru mare şi gras care cîntă la pian. E îngrozitor de snob şi aproape că nici nu stă de vorbă cu tine dacă nu
eşti un grangur, o celebritate sau ceva în genul ăsta. Dar de cîntat, cîntă grozav. Cîntă atît de bine, că uneori
te şi enervează. Nu pot să vă explic exact de ce, dar asta e. Îmi place să-l aud cum cîntă la pian, dar uneori
parcă-mi vine să răstorn pianul lui blestemat cu picioarele în sus. Cred că-i din pricină că uneori, cînd cîntă,
se simte în felul lui de a cînta că-i genul de tip care n-ar sta de vorbă cu tine decît dacă eşti cineva.
Capitolul 12
TAXIUL, ÎN CARE M-AM URCAT, ERA ÎNGROZITOR DE VECHI ŞI mirosea de parcă şi-ar
fi vărsat cineva maţele în el. De cîte ori mă duc undeva tîrziu noaptea, dau de cîte un taxi greţos. Şi, în
plus, cu toate că era sîmbătă seară, pe stradă era o linişte şi o pustietate îngrozitoare. Nu se vedea aproape
nici un om. Doar din cînd în cînd, foarte rar, vedeai cîte un băiat şi o fată, care treceau strada ţinîndu-se
îmbrăţişaţi, sau cîte un grup de scandalagii cu tipele lor, rîzînd ca nebunii de ceva care aş fi putut face
prinsoare că nu era deloc de rîs. New York-ul e înspăimîntător cînd rîde cineva pe stradă în miez de noap-
te. Se aude la nu ştiu cîte mile distanţă şi te simţi singur şi trist. Tare aş fi vrut să mă pot întoarce acasă,
să stau de palavre cu Phoebe. În cele din urmă, după un timp, am intrat în vorbă cu şoferul. Îl chema
Horwitz. Era mult mai simpatic decît primul. Şi m-am gîndit că el poate ştie ce s-a întîmplat cu raţele.
― Ascultă, Horwitz, i-am zis, ai trecut vreodată pe lîngă lacul din Central Park? Acolo la ieşirea
dinspre sud a parcului?
― Cum? Ce?
― Balta. Balta aia mititică, unde sînt raţele. Nu se poate să n-o ştii.
― A, da. Şi ce-i cu asta?
― Păi, ştii raţele alea care înoată primăvara pe lac. Nu cumva ştii unde se duc iarna?
― Unde să se ducă, cine?
― Raţele. Nu cumva ştii? Adică, vine careva cu un camion să le ia să le ducă într-altă parte sau
zboară singure spre sud sau într-altă parte?
Horwitz s-a întors şi s-a uitat la mine. Era un tip foarte nervos. Dar nu era om rău.
― De unde naiba să ştiu? mi-a răspuns. De unde naiba să ştiu o tîmpenie ca asta?
― Te rog nu te supăra, i-am zis. Se supărase sau, mă rog...
― Cine s-a supărat? Nu s-a supărat nimeni.
Am hotărît să nu mai vorbesc cu el dacă-i sărea ţandăra din te miri ce. Dar a reluat singur discu-
ţia. S-a întors din nou către mine şi mi-a spus:
― Peştii nu se duc nicăieri. Rămîn acolo unde sînt. În păcătoasa aia de baltă.
― Bine, dar cu peştii e altceva! E o mare deosebire. Peştii-s peşti. Eu vorbesc de raţe, i-am
explicat.
― Care-i deosebirea? Nu-i nici o deosebire, mi-a ripostat Horwitz. De cîte ori vorbea, părea
supărat pe ceva.
___________
29
Cartier newyorkez; de la sfirşitul secolului trecut, centrul boemei literare şi artistice a oraşului.

60
 ― Iarna-i mai grea pentru peşti decît pentru raţe, ce Dumnezeu!
Gîndeşte-te! Ce Dumnezeu!
Am rămas o clipă tăcut, apoi am zis:
― Bine, dar ce fac toţi, peştii şi celelalte vietăţi, cînd îngheaţă lacul bocnă şi vin oamenii să
patineze pe el?
― Ce naiba vrei să spui? Cum adică ce fac? se răsti Horwitz la mine. Rămîn acolo unde sînt, ce
Dumnezeu, nu înţelegi?!
― Dar nu se poate să nu simtă gheaţa. Nu se poate să n-o simtă.
― Cine spune că n-o simt? Nimeni n-a spus asta, făcu Horwitz.
Se enervase atît de rău, încît mi-era teamă să nu intrăm cu maşina într-un stîlp sau mai ştiu eu ce.
― Stau şi trăiesc acolo în gheaţa asta blestemată! Aşa-s făcuţi, ce Dumnezeu! Îngheaţă într-o
anumită poziţie şi rămîn aşa toată iarna.
― Da? Şi atunci ce mănîncâ? Vreau să spun, dacă sînt prinşi în gheaţă nu mai pot înota să-şi
caute hrană, şi tot restul.
― Trupul lor, ce Dumnezeu, nu înţelegi? Trupul lor îşi trage hrana din ierburi şi rahaturile alea
care se găsesc în gheaţă. Au porii deschişi tot timpul. Aşa sînt ei făcuţi. Înţelegi?
Şi din nou se întoarse să se uite la mine.
― Aha, i-am spus.
Am renunţat să mai discut. Mi-era teamă ca nu cumva să facă zob blestemata lui de maşină. Şi
pe urmă, era atît de susceptibil, încît nici nu era plăcut să discuţi cu el.
― N-ai vrea să opreşti să bei un pahar cu mine? l-am întrebat.
Nu mi-a răspuns. Cred că tot se mai gîndea la peşti. L-am mai întrebat o dată. Era un tip destul
de simpatic şi de amuzant.
― N-am timp de băutură, prietene, mi-a spus. Dar, la urma urmei, cîţi ani ai? De ce nu eşti acasă
în pat?
― Nu mi-e somn!
Cînd am coborît în faţă la "Ernie" şi am plătit cursa, Horwitz a adus din nou vorba despre peşti.
Era clar că problema îl frămînta.
― Ascultă, spuse, dac-ai fi fost peşte, mama Natură ar fi avut grijă de tine, nu-i aşa? Este? Doar
nu-ţi închipui că toţi peştii mor ― aşa, de cum vine iarna!"
― Nu, dar...
― Ai dreptate! Nu mor! spuse Horwitz, demarînd ca din puşcă şi dispărînd în noapte.
Era unul dintre cei mai susceptibili tipi din cîţi am întîlnit vreodată. Îl supăra orice spuneai.
Cu toate că se făcuse atît de tîrziu, la "Ernie" era o înghesuială de nu puteai s-arunci un ac. Mai
ales papiţoi, elevi de pe la şcolile pregătitoare şi studenţi.
Aproape toate şcolile din lume iau vacanţa de Crăciun mai devreme decît şcolile pe care le frec-
ventez eu. Localul era atît de plin, încît aproape că nu mai aveau loc la garderobă. Totuşi, era linişte,
fiindcă Ernie cînta la pian. Şi cînd se aşeza el la pian, era lucru sfînt, zău că da. Nimeni nu cînta ca el.
Lîngă mine erau vreo trei perechi care aşteptau să se libereze o masă şi se tot înghesuiau şi se ridicau
pe vîrfuri, să-l vadă pe Ernie cîntînd. În faţa pianului aveau o blestemată de oglindă, una mare, şi un
reflector care îl lumina în aşa fel, încît toată lumea să-i poată vedea faţa cînd cînta. I se vedea numai
mutra, degetele, nu. Deşteaptă figură, nu mai ştiu exact ce bucată cînta cînd am intrat, dar, în orice
caz, o masacra îngrozitor. Cînta notele de sus cu nişte triluri tîmpite şi spectaculoase, şi mai făcea şi
alte şmecherii, care pe mine mă enervează la culme. Şi totuşi, să fi văzut publicul la sfîrşit. Greaţă să
ţi se facă, nu alta. Parcă înnebuniseră. Erau exact aceiaşi cretini care rîd ca nebunii la cinema cînd nu-i
nimic de rîs. Dac-aş fi pianist sau actor sau mai ştiu eu ce, şi toţi cretinii ar crede că-s grozav, jur c-aş
fi furios. N-aş vrea nici măcar să mă aplaude. Oamenii aplaudă întotdeauna ce nu trebuie. Dac-aş fi
pianist, aş cînta în debara, numai pentru mine. Fapt este că, după ce a isprăvit şi au început să aplaude
toţi ca nebunii, Ernie s-a întors pe taburet şi s-a înclinat cu un aer prefăcut, modest. Al naibii cabotin.
Voia să dea impresia că nu e numai formidabil de modest, dar mai e şi un pianist grozav. Era o mare
ipocrizie, avînd în vedere că era îngrozitor de snob. Şi totuşi, lucru curios, după ce a terminat, mi-a fost

61
 75, 23

oarecum milă de el. Nici măcar nu mai cred că-şi dă seama cînd cîntă bine sau nu. Şi nu e numai vina
lui. Cred că o parte din vină o aveau şi nătărăii ăia care aplaudau ca nebunii. Ăştia, dacă au ocazia, sînt
în stare să strice pe oricine. În orice caz, aplauzele mi-au stricat tot cheful şi m-au întristat din nou.
Dacă n-ar fi fost atît de devreme şi nu m-ar fi îngrozit gîndul să rămîn iar singur, mi-aş fi luat haina de
la vestiar şi m-aş fi întors naibii la hotel.
În cele din urmă, mi-au dat o masă infectă, lipită de perete, în dosul unui stîlp nenorocit, de nu
puteai să vezi nimic. Era o masă îngrozitor de mică, şi, dacă cei de la masa de alături nu se ridicau în
picioare să te lase să treci ― şi nu se ridică niciodată, măgarii ―, trebuia să te caţări ca să ajungi pe
scaun. Am comandat un whisky cu sifon, băutura mea preferată după Daiquiri frapat. La "Ernie" îţi
dădeau de băut chiar dacă aveai numai şase ani, că era întuneric şi, oricum, tot nu le păsa cîţi ani ai. Nu
le pasă nici măcar dacă eşti morfinoman.
În jurul meu erau numai papiţoi. Vorbesc serios. La măsuţa din stînga, de fapt, aproape peste
mine, era un tip cu o fată care arătau amîndoi foarte nasol. Păreau de vîrsta mea sau ceva mai mari.
Era foarte nostim. Se vedea clar că se străduiau cumplit să nu-şi bea porţia prea repede. Un timp, am
ascultat ce vorbeau, fiindcă tot n-aveam altceva de făcut. Băiatul îi povestea fetei despre un meci de
fotbal între două echipe de profesionişti la care fusese după-masă. I-a povestit fiecare nenorocită de
fază a jocului, minut cu minut, zău, nu exagerez. Era tipul cel mai plicticos din cîţi am auzit vreodată.
Şi se vedea de la o poştă că pe fată n-o interesa nici un pic meciul ăla amărît, dar era groaznic de na-
soală, şi mai urîtă decît el, aşa că-mi închipui că n-avea încotro, trebuia s-asculte. Fetele astea nasoale
au o soartă foarte tristă. Mi-e tare milă de ele uneori. Nici nu mă pot uita la ele, mai ales cînd sînt cu
cîte un nătărău care le povesteşte în toate amănuntele un meci nenorocit. În dreapta, conversaţia era şi
mai groaznică. La masa din dreapta şedea un tip care se vedea cît de colo că vine de la Yale ― purta un
costum de flanel gri şi o vestă fantezi dintr-acelea de pederast. Toţi măgarii ăia snobi din Ivy League30
seamănă de nu-i poţi deosebi! Tata vrea să mă dea la Yale sau la Princeton, dar jur că nu m-aş duce la
un colegiu d-ăsta snob pentru nimic în lume. Ce, am înnebunit? În orice caz, tipul cu mutra de student
la Yale era cu o fată "a-ntîia". Mamă, ce frumoasă era. Dar să fi auzit despre ce vorbeau. În primul rînd
că erau amîndoi cam ciupiţi. O pipăia pe sub masă şi, în acelaşi timp, îi povestea despre un coleg de-al
lui care înghiţise un tub întreg de aspirină şi aproape că se sinucisese. Şi fata repeta întruna: "Vai, ce
groaznic... Nu, iubitule. Nu, te rog. Nu aici." Ce părere aveţi despre un tip care pipăie o fată şi în acelaşi
timp îi povesteşte de unul care a vrut să se sinucidă? Pe mine m-au distrat grozav.
Începusem să mă simt deprimat, stînd aşa singur. N-aveam nimic altceva de făcut decît să beau şi
să fumez. Totuşi, am făcut ceva, şi anume, l-am rugat pe chelner să-l întrebe pe Ernie dacă nu vrea să
vină să bea un pahar cu mine. I-am zis să-i spună că sînt fratele lui D.B. Dar cred că nu i-a spus nimic.
Măgarii ăştia nu transmit niciodată nimic.
Deodată, s-a apropiat de mine o fată, care a exclamat:
― HoldenCaulfield!
O chema Lillian Simmons. Frate-meu D.B. îi făcuse cîndva curte. Avea sîni imenşi.
― Bună, i-am zis.
Am încercat, bineînţeles, să mă ridic, dar în localul ăla era foarte greu să te ridici în picioare. Era
c-un ofiţer de marină, care arăta de parcă l-ar fi împuns un vătrai în fund.
― Ce bine-mi pare că te văd! mi-a spus Lillian Simmons. Nu credea, bineînţeles, nici o vorbă
din ce spunea.
― Ce mai face fratele tău cel mare? Asta era de fapt tot ce voia să ştie.
― Bine. E la Hollywood.
― La Hollywood? Minunat! Ce învîrteşte acolo?
― Nu ştiu. Scrie, i-am spus.
N-aveam nici un chef să discut acest subiect. Se vedea cît de colo că i se părea nemaipomenit că
D.B. stă la Hollywood. De altfel, aproape toţi judecă aşa, şi majoritatea sînt oameni care în viaţa lor
n-au citit nici măcar un rînd din ce a scris D.B., şi asta mă-nfurie.
___________
30
Denumire sub care sînt cunoscute opt mari universităţi din nord-estul Statelor Unite şi întrecerile dintre echipele lor
de fotbal şi atletism.
62
 ― Pasionant, spuse Lillian.
Apoi m-a prezentat ofiţerului de marină. Îl chema Blop, sau aşa ceva, şi era comandor. Era un
tip din ăia care se tem că-i consideri homosexuali dacă nu-ţi rup cel puţin patruzeci de degete cînd dau
mîna cu tine. Ah, Doamne, tare nu pot să sufăr asta.
― Eşti singur, puiule? m-a întrebat Lillian.
Blocase toată circulaţia, dar se vedea cît de colo că asta-i făcea plăcere.
Chelnerul aştepta să se dea Ia o parte, dar ea nu-i dădea nici o atenţie. Ciudat! Se vedea că chel-
nerul n-o prea simpatiza, că nici marinarul n-o simpatiza, cu toate că ieşise cu ea în oraş, şi nici eu n-o
prea simpatizam. De fapt, nu prea plăcea nimănui. Dar, într-un fel, ţi-era milă de ea.
― Eşti singur, puiule? m-a întrebat din nou.
Stăteam în picioare, dar ea nici gînd să-mi spună să stau jos. Era genul de fată care te ţine ore
întregi în picioare.
― Nu-i aşa că-i frumuşel? l-a întrebat pe ofiţerul de marină. Apoi mi-a zis: Holden, tu te faci pe
zi ce trece mai drăguţ.
Ofiţerul de marină i-a spus s-o ia din loc, că blocaseră trecerea.
― Hai la masa noastră, Holden, mi-a zis ea atunci. Ia-ţi paharul.
― Tocmai plecam, i-am spus eu. Am o întîlnire.
Era clar că nu voia altceva decît să se pună bine cu mine, ca să-i spun lui D.B. ce drăguţ se pur-
tase.
― Bine, şmecherule. Bravo. Cînd l-oi vedea pe frate-tu, să-i spui că-l urăsc.
Şi a plecat. Marinarul mi-a spus că-i pare bine de cunoştinţă, şi eu i-am spus acelaşi lucru. Poli-
teţile astea mă ucid. Veşnic mă trezesc spunînd "Îmi pare bine de cunoştinţă" unor oameni pe care nu
mă bucur deloc că i-am cunoscut. Totuşi, trebuie să spui lucrurile astea dacă vrei să trăieşti.
Fiindcă i-am spus c-am o întîlnire, nu mai aveam încotro. Trebuia să plec. Nu puteam nici măcar
să aştept pînă ce Ernie va cînta ceva cît de cît cumsecade. În nici un caz n-aveam chef să stau la masă
cu Lillian Simmons şi cu marinarul ei şi să mă plictisesc de moarte. Aşa c-am plecat. Dar, cînd mi-am
luat haina, am simţit că m-apucă furia. Există oameni d-ăştia care-ţi strică toată plăcerea.
(va urma)
Publicitate

,,Roua stelară” continuă să găzduiască creaţii literare ale tinerilor talentaţi. E revista elevilor şi
studenţilor atât din Republica Moldova, cât şi de peste hotarele ei – România, Serbia, Bulgaria, Ucrai-
na, Rusia ş.a.
***
L-a iubit cu adevărat Veronica pe Eminescu? Despre aceasta aflaţi în cartea Eminescu şi Vero-
nica – poveste de dragoste.
***
În librăriile din ţară: Eu şi bancul meu! Cele mai haioase bancuri şi vorbe de duh (creaţii proprii)
de ieri şi de azi; Între lună şi soare. Roman de dragoste! Un tânăr se zbate în mrejele iubirii; Margine
de orizont, Umbre şi Lumini – din viaţa oamenilor de geniu. Apariţii editoriale inedite. Culegeri de
eseuri despre personalităţile marcante din istoria neamului şi a culturii universale - Petrarca, Alexandru
Macedon, Cezar, Decebal, Ştefan cel Mare, Eminescu, Mozart, Byron, Heine.

Editura Ancestrala
ANUNŢ

Creaţiile literare trimise la redacţie pe care nu le veţi găsi în paginile revistei, vor fi publicate în
numărul următor. Cele care nu vor apărea, cu părere de rău, nu sunt publicabile.
Cu respect, redactor-şef Dumitru MIRCEA
P.S. Creaţiile de ultimă oră, trimise în scrisori la cutia poştală, vor fi examinate şi cele care vor
corespunde criteriilor de rigoare vor fi publicate.

63
 75, 23

CUPRINS

Victoria GUȚU .............................................................................................................................. 1

Ica GĂRGĂLIE (Poezii) .............................................................................................................. 1
Ala MUNTEAN (Poezie) .............................................................................................................. 3
Daniel LUCA (Poezie) .................................................................................................................. 3
Serghei ESENIN (Poezie) ............................................................................................................ 3
Petronela MOCANU (Poezii) ...................................................................................................... 4
Cristina CHISTRUGA (Eseuri) .................................................................................................. 6
Lidia VRABIE (Poezie) ................................................................................................................ 7
Eudochia SACALIUC (Poezii) .................................................................................................... 7
Liliana HAMUREAC CHIRILA (Poezie) .................................................................................. 9
Alina SPĂTARU (Poezie) ............................................................................................................ 9
Victoria GUȚU (Mă îndrăgostesc de-un trandafir sau poezia –
microcosmos în marele Univers al artei. Interviu) ...................................... 10
Victoria GUȚU (Poezii) ............................................................................................................. 15
Angela MÂNDÂCANU (Poezie) ............................................................................................... 16
Lilia PLINSCHI (Poezii) ............................................................................................................ 17
Dumitru MIRCEA (Pomul cu pere de aut. Fragment din roman) ......................................... 20
Mariana DICUSARĂ (Poezii) ................................................................................................... 28
Maxim MELINTI (Preotul Dimitrie Balaur – scriitor și martir. Articol) ............................ 29
Maxim MELINTI (Poezie) ........................................................................................................ 32
Nicolae BALAȘA (Despre omul tâlhar la drumul mare și îndepărtarea de sine. Eseu) ..... 32
Adrian Nicola (Am primit ce am vrut. Critică literară) .......................................................... 34
Daniel-Petrișor DUMITRU (Poezii) ......................................................................................... 36
Eugenia DAVID (Confesiunea unei fanteziste sau persistența amintirilor. Nuvelă) ........... 37
Andrei BREABĂN (Baladă, eseu) ............................................................................................ 48
Elena BALUȚĂ (Poezii) ............................................................................................................ 54
Nina CARAMAN (Poezie) ......................................................................................................... 56
Zinaida AMBROCI (Poezii) ...................................................................................................... 57
Marina GANEA SLIMOVSCHI (Poezie) ................................................................................ 58
J. D. SALINGER (De veghe în lanul de secară. Fragment din roman) .................................... 58
Publicitate ................................................................................................................................... 63

64