DIN ADÂNC AM STRIGAT

Flămânzii ochi, flămânzii ochi de când

Îmi sunt fântâni și cuiburi, mari de stele
Se-ascund de mine, lucrurile vrând
Sub crusta lor zgârcită să mă-nşele.

Căzând, unealta le despică dur.

Cuțite reci în valve cad și sapă
Inima scoicii zmălțuită pur
În grote verzi cu dans de cai de apă.

În țăndări învelișurile sar

Și dau mirat de sfere-n alte sfere
Şi gându-acesta-mi dă unealta iar
Şi treaz mǎ ține-n seri, ca o durere.

Fără să poată, bâjbâind pe dig,

Marea din lucruri, dublă, s-o dezbine
Orbii tăcuți, cu degete de frig
Culeg întinderi și culori străine.

Strig din adâncul străbătut de veac:

Sporiți-vă, verigi și învelișuri!
În rodul vostru limpezi roade zac
Sub dreapta mea cu cinci prelungi tăișuri.
URME PE PLAJĂ

Alergi pe nisipuri și marea

Cu talpa când semne desfoi
Rămâne vremelnic în urme
Şi pleacă cu urme-napoi.

Dar fuga învie pe maluri

Prelungile semne. Oval,
Alt val din lichide cristaluri
Le varsă-n nisipul egal.

Fiece gând e-o-ncercare

Să surpe conturul rotund
Al vechii aduceri aminte
Dar urma-ți căzu din străfund.

Cum să te-ngrop? sub ce apă?

Întoarceri cu aspru nechez
Moi umbre-ngropate dezgroapă
Şi vrând să te pierd te păstrez.
ZIUA PIERDUTĂ

Eram învinși de-o zi pierdută, vai

și soarele cădea din șaua zării.
Doar azi, spuneam, doar azi să nu ne mai
vedem pe chip primejdia-nserării.

Credeam cǎ-i o eroare fără scop,

cǎ vagi eclipse ochii ne-mpresoarǎ,
dar somnul, pe sub streșini, în galop
vestea o noapte mult mai necesarǎ.

Înspăimîntate parcă, luminând

în vis frânturi și resturi vechi de fapte,
o, simțurile toate sub ce vânt
ni se-ntorceau cu fața către noapte?

Nențelegând nici semnul lor acut

nici limba lor știută și dezisă,
lăsat afară trupul ar fi vrut
să intre iar în ziua interzisă.
UNGHI

Eram oglindă de aramă

sub jocul ei tăiat fragil.
Pornit spre stânga se destramă
subînțelesul ei profil.

Oglinda nu-i pustie încă

deși când stai departe spui:
voi fi-n iluzia adâncă
precum în șesul nimănui.

Cobori, femeie viitoare,

la ceas abrupt și dă ocol
întinderilor mele care
îți vor răsfrânge trupul gol

și vei vedea cum mă străbate

statura ei necruțător
rănindu-mi apele păstrate
cu greu în marginile lor

Cum azi te-amenință sǎrutul

să-ţi scrie cercuri pe genunchi,
așteaptă dreaptă ca oglinda
s-o scape singură din unghi.
V-AM PIERDUT

V-am pierdut, cuvinte, v-am rostit prea des.

Buzele deprinse sensuri destrămară.
Gândului ce haină limpede să-i țes?
Lucrului ce nume dîrz, a doua oară?

Unde să vă caut sunetul căzut?

V-ați desprins de pietre, v-ați desprins de ape.
Şi deșteaptă-n lucruri soarele acut
doar minunea veche de-a le ști aproape.

Și-a rămas mișcarea preajmei fără voi,

și-a rămas culoarea fără straja voastră
cum rămâne stâlpul fără timp, când ploi
spală pe cadrane umbra lui albastră.

Lucruri răzvrătite, noi sălbăticiuni,

împresoară locul și mă strâng în chingă.
Pânda lor atentă poartă-n ochi tăciuni
și-s în câmp și parcă a-nceput să ningă.

Le-aş chema pe nume parcă și n-am cum.

În ce vis mă doare că mi-i stearpă gura?
În ce vis cuvântul cade-n gest, ucis,
când mă dau spre fundul râpilor, de-a-dura?

Fără voi, cuvinte, singur sunt și-arunc

lucrurilor - haite - şoapte deșirate
și mă simt sub botul lupilor, prelung,
fără nici o torță, prăbușit pe spate.
Dar și-aduc aminte și tresar ușor,
și le dărui palma să-i audă crinii
și se schimbă palma-n șes încăpător
străbătut de semne rodnice și linii.

Şi le urc în palma rodnică, precum

primul om, și simțuri treze le apropii
să le soarbă asprul înveliș, ori lin
să sărute boarea, cremenea și plopii.

Si le-aştept să scrie-n cuget nou cuvânt

fǎră voi, silabe strâmte și avare,
fără semnul vostru cunoscut, căzând
peste limpezimea preajmei, cu uitare.