Sunteți pe pagina 1din 18

UNIVERSITATEA DIN ORADEA

FACULTATE DE PROTECȚIA MEDIULUI


SPECIALIZARE T.M.E.A.Z.
MASTER I

CULTIVAREA PLANTELOR MEDICINALE

Prof. Univ. Dr. Ing.


Bandici Gheroghe
Student
Halász(Köteles) Emese

Oradea
2019
TEHNOLOGII ECOLOGICE MODERNE DE OBŢINERE A
PLANTELOR AROMATICE ŞI MEDICINALE

GENERALITĂŢI

Plantele medicinale sunt tot atât de vechi ca şi omul şi în prezent (ultima


jumătate a secolului XX), în urma noilor cercetări, au fost readuse în actualitate şi
considerate ca o preţioasă bogăţie oferită de natură omului, ceea ce a făcut ca în
ultimul timp ele să fie utilizate din ce în ce mai des în prevenirea sau vindecarea a
numeroase boli ce afectează organismul uman.

În terapia naturală utilizarea plantelor medicinale prezintă avantaje care nu pot


fi contestate, comparativ cu medicamentele de sinteză, mai ales pentru faptul că
preparatele farmaceutice de origine vegetală sunt mai bine tolerate de organism, nu
prezintă efecte secundare, nu produc fenomenul de obişnuinţă, etc.

România este una din cele mai bogate ţări în plante medicinale şi aromatice.
Datorită condiţiilor climatice variate, ca şi a multiplelor forme de relief şi sol, precum
şi a altor condiţii favorabile, în ţara noastră se întâlnesc peste 300 de specii de plante
medicinale. Cele din flora spontană nu pot asigura necesarul de materie primă
vegetală, deoarece diferitele specii cresc răzleţ, pe areale mari, astfel încât depistarea,
culegerea şi transportul lor se face greu. Solicitările mereu crescânde pentru materia
primă vegetală, au impus luarea în cultură a numeroase specii de plante medicinale.

Deşi destul de puţine ca număr, dar cu perspective în agricultura durabilă


plantele medicinale cultivate, dau posibilitatea ca recoltarea să fie făcută atunci când
au cel mai ridicat conţinut de principii active, uscarea produsului se poate face imediat
după recoltare sau se poate prelucra fără uscare în instalaţii speciale.

Cultura plantelor medicinale şi aromatice este o activitate foarte specializată,


fapt pentru care consultanţa este obligatorie.

2
BAZELE ECOLOGICE ALE CULTIVĂRII PLANTELOR MEDICINALE

Clasificarea plantelor medicinale cultivate

Cercetând lucrările ştiinţifice elaborate în ţara noastră, în prezent în medicina


populară sunt folosite aproximativ 870 de specii.

Solicitările mereu crescânde pentru materia primă vegetală,ca urmare a


revenirii la fitoterapie, au dus la luarea în cultură a numeroase specii de plante
medicinale, paralel cu dezvoltarea lucrărilor de ameliorare, în scopul creerii de forme
bogate în principii active şi specializate în componenţi fiziologici activi.

Clasificarea plantelor medicinale cultivate se face după următoarele criterii:


botanic, agroeconomic (organul cu valoare fitoterapeutică) şi durata ciclului de viaţă.

A. Clasificarea botanică este considerată o clasificare ştiinţifică, deoarece


ţine cont de particularităţile biologice ale plantelor medicinale cultivate. Astfel la
plantele medicinale cultivate clasificarea botanică se prezintă după cum urmează:

Plante superioare (Cormophyta), cu două clase:

A. Monocotiledoneae

B. Dicotiledoneae

B. Clasificarea agronomică ţine cont de felul organului sau

organelor cu valoare terapeutică, de specificul agrotehnic şi în mai mică măsură de


apartenenţa botanică. Astfel, în aceeaşi grupă pot fi încadrate specii din familii
botanice diferite, numai dacă au acelaşi organ sau organe cu interes fitoterapeutic sau
asemănătoare în ceea ce priveşte tehnologia culturii.

Clasificarea plantelor medicinale după modul de desfăşurare a etapelor de


creştere şi dezvoltare şi de durata acestora.

3
ECOTEHNOLOGIA PLANTELOR MEDICINALE CULTIVATE

Sistemul agricol, reprezintă un ansamblu alcătuit din plante şi animale, maşini,


echipamente şi utilaje, factori de mediu (sol, climă) în care, prin intervenţia omului se
obţin produse agricole.

Sistemele agricole reprezintă un tip particular de sisteme economice, de fapt


ele reprezintă subsisteme ale altor sisteme economice printre care şi a sistemelor de
producere a principiilor active din plantele medicinale. Sistemul agricol are ca
subsistem de bază subsistemul biologic, acesta devenind un sistem agricol ca urmare a
intervenţiei umane prin tehnologii adecvate şi care modifică procesele vitale ale
plantelor în concordanţă cu scopurile umane.

Lucrările de pregătire a terenului

În elaborarea tehnologiilor de lucrări reduse ale solului factorul principal îl


reprezintă solul. Indiferent de acţiunile pe care le realizează cultivatorul asupra
solului, toate trebuie să conducă la păstrarea sau ridicarea capacităţii de producţie a
lui.

La plantele medicinale cultivate, principiile ecologice care stau la baza acestor


lucrări de pregătire a solului sunt:

- înlocuirea arăturii de bază prin sisteme minime de lucrare a solului;

- mobilizarea şi aerarea solului prin lucrări care să evite îngroparea adâncă a


stratului superficial al lui pentru a nu dilua material organică, a nu distruge humusul şi
a nu perturba viaţa microbiană aflată în straturile superficiale ;

- îngroparea superficială a materiilor organice proaspete (reziduuri de recoltă,


îngrăşăminte verzi, gunoi), ceea ce duce la o prehumificare în mediu aerob;

- limitarea numărului de treceri cu utilaje grele pentru evitarea tasării;

- efectuarea lucrărilor solului la momentul optim, atunci când solul nu este


prea umed, situaţie ce poate duce la o patinare a maşinilor, producând obturarea
porilor existenţi;

4
- la pregătirea patului germinativ se recomandă a se folosi utilaje cu o turaţie
mai mică a pieselor active pentru evitarea distrugerii agregatelor de sol.

Prin lucrările de pregătire a terenului se urmăreşte asigurarea nivelării


acestuia, fertilizarea, afânarea şi mărunţirea cu scopul îmbunătăţirii regimului termic,
hidric şi de nutriţie, combaterea buruienilor, bolilor şi dăunătorilor, în scopul
asigurării plantelor medicinale a unor condiţii cât mai bune pentru creştere şi
dezvoltare.

În câmp prin pregătirea terenului se realizează în funcţie de epoca optimă de


înfiinţare a culturilor de plante medicinal. Indiferent de epoca de înfiinţare, se execută
mai întâi lucrările de desfiinţare a culturilor anterioare şi lucrările de bază,
continuându-se cu lucrările de pregătire a patului germinativ.

Desfiinţarea culturii anterioare este o lucrare obligatorie pentru distrugerea


prin tocare a resturilor vegetale rămase de la cultura anterioară. Se execută în cazul în
care ele nu pot fi incorporate în totalitate în sol prin lucrarea de arătură sau atunci
când arătura nu se poate face în 1-2 zile după desfiinţarea culturii anterioare şi când
terenul mai este încă reavăn şi se poate ara normal fără bolovani. Din punct de vedere
agrotehnic este bine ca, parallel cu tocarea resturilor vegetale, să fie mobilizat şi
terenul pe adâncimea de 6-8 cm, iar lucrarea să se efectueze imediat după recoltarea
plantei premergătoare.

Nivelearea terenului are ca scop corectarea denivelărilor realizate cu ocazia


modelării solului. Se face odată la 3-4 ani sau când este nevoie, cu nivelatorul tractat
(NT-2,8) sau nivelatorul mecanic (NM-3,2).

Aratul constă în mobilizarea solului la o adâncime de cca 18-25 cm pentru o


lucrare de suprafaţă şi la 35 cm pentru o lucrare de profunzime. Prin această lucrare,
terenul arat se încălzeşte mai repede în primăvară, iar transformarea elementelor
insolubile în elemente solubile de către microorganismele aerobe din sol are loc într-o
mai mare măsură.

Cea mai mare cantitate de energie mecanică, o consumă aratul, reprezentând


35 % din totalul de energie consumată pentru efectuarea lucrărilor din producţia
vegetală. Este recomandat ca pe terenurile destinate culturilor plantelor medicinale

5
cultivate să se folosească plugurile reversibile, care după Marinescu A., 2005 oferă
mai multe avantaje comparativ cu plugurile simple:

- plugul reversibil permite răsturnarea brazdei spre stânga sau spre dreapta;

- deplasarea agregatului plug-tractor în suveică permite şi executarea arăturii


şi pe parcele cu lăţime mai mică;

- arătura executată cu plugul reversibil este uniformă, fără creste şi şanţuri;

- timpul de întoarcere la capetele parcelei se menţine constant;

- deplasarea agregatului la arat se face dintr-o parte în alta a parcelei.

Dezavantaje: preţ de cumpărare mai mare.

Pregătirea patului germinativ

Modelarea terenului

Tăvălugirea stratului înainte şi după semănat

Rotaţia culturilor la plantele medicinale

După Dumitrescu şi colab., (1998) rotaţia culturilor reprezintă cultivarea cu


regularitate a două sau mai multe culturi pe o suprafaţă oarecare de teren, într-un
anumit număr de ani. Exploatarea raţională a solului în culturile de plante medicinale
impune folosirea unor asolamente şi rotaţii corespunzătoare, determinate de:

- proprietăţile fizico-mecanice şi biologice ale solului;

- cultivarea an de an, pe acelaşi teren, a aceloraşi specii de plante


medicinale, cu scopul evitării vârfurilor de producţie;

- necesitatea succesiunii raţionale în timp şi în spaţiu a culturilor de plante


medicinal, în scopul evitării vârfurilor de producţie;

- necesitatea raţionalizării folosirii îngrăşămintelor chimice şi a pesticidelor.

În practica agricolă, noţiunea de asolament se confundă cu cea de

6
rotaţie, însă aceasta reprezintă distribuţia plantelor în timp pe o solă, aşadar
asolamentul include rotaţia.

Asolamentul reprezintă împărţirea terenului în sole (tarlale) pe care plantele


de cultură se succed în spaţiu şi în timp într-o ordine bine stabilită şi pe care se aplică
în complex sisteme raţionale de lucrare a solului, de fertilizare şi de erbicidare, în
vederea creşterii fertilităţii, a sporirii cantitative şi calitative a producţiilor agricole.

Guş P., şi colab., (1998) arată că pentru a întocmi în mod corect asolamentele, cu
o rotaţie raţională a culturilor, trebuie respectate următoarele criterii: criterii de ordin
natural, condiţiile economico-organizatorice şi criterii agrobiologice.

Criteriile de ordin natural abordează concret condiţiile de relief, sol, expoziţia


terenului, adâncimea şi gradul de mineralizare a apei freatice, clima, etc. Toate aceste
condiţii pedoclimatice ajută la alegerea speciilor de plante ce se vor cultiva în
asolamente şi a măsurilor agrotehnice care se vor aplica. În stabilirea sortimentului de
culturi, un rol determinant îl au factorii climatici: temperatura şi precipitaţiile.

Condiţiile economico-organizatorice sunt reprezentate de cerinţele economiei de


piaţă, de reţeaua de drumuri, de necesitatea folosirii raţionale a forţei de muncă şi a
mijloacelor mecanice, de distanţa faţă de centrele populate, de preţurile şi
posibilităţile de valorificare a produselor agricole.

Criteriile agrobiologice cu referire la cerinţele plantelor olosite în rotaţie, în


funcţie de particularităţile lor biologice. Astfel, după plantele prăşitoare care
degradează structura şi accentuează mineralizarea humusului este obligatoriu să
urmeze cereal păioase.

Asolamentele joacă un rol important în evitarea sau cel puţin diminuarea


pericolului îmburuienării. Cultivarea fără întrerupere a unei plante pe aceeaşi solă
determină înmulţirea buruienilor specifice acelei plante de cultură.

Asolamentul este considerat pivotul central al agriculturii durabile, adică o


măsură de bază în planificarea şi organizarea activităţii din exploataţiile agricole. Din
punct de vedere ecologic, asolamentul contribuie la reducerea substanţelor chimice în
agricultură, care în majoritatea lor sunt toxice, adică poluante.

7
Prin urmare, plantele medicinale cultivate trebuie încadrate într-un asolament cu
aplicare judicioasă a măsurilor agrofitotehnice. Importanţă deosebită în cadrul rotaţiei
o are planta premergătoare, care trebuie să îndeplinească anumite condiţii, în funcţie
de specia care urmează a fi cultivată. În primul rând specia premergîtoare trebuie să
lase terenul curat de buruieni (culture prăşitoare). Pentru speciile de plante medicinale
care se seamănă la sfârşitul verii, toamna sau în pragul iernii, se fixează ca
premergătoare culturile timpurii, care părăsesc terenul devreme (borceagurile pentru
fân, leguminoasele sau cerealele păioase).

Asolamentul este cea mai eficace metodă de luptă împotriva buruienilor, bolilor şi
dăunătorilor plantelor medicinal cultivate. Tipul de asolament, în funcţie de unitatea
cultivatoare, de numărul de specii cultivate, de suprafaţele cultivate, poate fi alcătuit
numai din specii de plante medicinale sau poate fi mixt.

În concluzie, rotaţia culturilor presupune succesiunea planificată în timp a mai


multor culture pe aceeaşi solă, fiind unul dintre cele mai importante elemente care pot
influenţa fertilitatea solului, lupta împotriva buruienilor, bolilor şi dăunătorilor.

Fertilizarea culturilor de plante medicinale

Prin îngrăşăminte se înţeleg substanţele simple sau compuse, de natură


minerală sau organică, care se aplică sub formă solidă sau lichidă în sol, la suprafaţa
lui sau pe plantă, pentru completarea necesarului de substanţe nutritive şi în scopul
îmbunătăţirii condiţiilor de creştere ţi dezvoltare a plantelor, a facilităţii
descompunerii retsurilor organice, a intensificării activităţii microbiologice şi a
ridicării stării generale de fertilitate a solului.

Fertilizarea reprezintă acţiunea de aplicare a îngrăşămintelor în vederea


sporirii fertilităţii solului sau a unui substrat de cultură şi creşterii producţiei vegetale.

Asigurarea unui nutriţii echilibrate cu macroelemente (N, P, K, Ca, Mg, S) şi


microelemente (Fe, Cu, Mn, B, Zn, Mo) este hotărâtoare în realizarea unor producţii
superioare la plantele medicinale, atât din punct de vedere cantitativ şi calitativ, dar
fără a influenţa negative mediul înconjurător.

Principiile generale ale unei fertilizări raţionale:

- fertilizarea trebuie efectuat în regim controlat, în aşa fel încât

8
să se asigure utilizarea optimă de către plantele medicinale cultivate a nutrienţilor deja
existenţi în sol şi a celor proveniţi din îngrăşămintele minerale şi organice aplicate;

- evaluarea necesarului de nutrienţi se face în funcţie de oferta

solului, de condiţiile climatice locale, precum şi de cantitatea şi de calitatea producţiei


prognozate;

- fertilizarea trebuie integrată într-o agricultură de înaltă tehnică,

care conservă şi ameliorează fertilitatea solului şi potenţialul său productiv şi este


capabilă să asigure sustenabilitatea sistemelor de cultură, protejând calitatea mediului
înconjurător;

- conservarea şi ameliorarea fertlităţii solului şi crearea unor condiţii adecvate


de nutriţie mineral mai bune în cadrul asolamentului, printr-o fertilizare raţională într-
un sistem de rotaţie a culturilor;

- fertilizarea să se realizeze prin întocmirea unui plan de fertilizare la nivelul


fiecărei exploataţii agricole;

- fertilizarea şi momentul efectuării acesteia trebuie adaptată la

tipul de cultură şi la însuşirile solului;

- recomandările de fertilizare trebuie făcute pe baza unor analize

de sol şi material vegetal, în corelaţie cu habitatul şi necesităţile nutritive ale culturii,


de însuşirile fizice şi chimice ale îngrăşămintelor, de compotamentul lor în sol, de
condiţiile climatice.

Fertilizarea constituie veriga tehnologică cheie a agriculturii ecologice, prin


intermediul căreiatrebuie să se asigure cele mai bune condiţii microflorei solului, care
mai departe furnizează plantelor medicinale cultivate toate elementele nutritive de
care acestea au nevoie.

În agricultura ecologică, baza fertilizării o constituie utilizarea îngrăşămintelor


organice şi a îngrăşămintelor minerale naturale.

9
Fertilizarea organică contribuie la creşterea conţinutului de humus a solului şi
la ridicarea fertilităţii acestuia, ca urmare a sporirii conţinutului de elemente nutritive,
intensificarea activităţii microbiologice, îmbunătăţirea structurii solului, mărirea
capacităţii pentru apă şi îmbunătăţirea circulaţiei aerului.

Materia organică introdusă în sol prin aplicarea îngrăşămintelor organice este


descompusă de către microorganisme, proces în urma căruia se eliberează elemente
nutritive în forme uşor accesibile plantelor.

În agricultura ecologică, conform Normelor Metodologice de aplicare a


Hotărârii de Urgenţă a Guvernului României nr. 34/2000, îngrăşămintele organice
admise sunt următoarele: gunoiul de grajd de la animale şi păsări; gunoi de grajd uscat
sau deshidratat; gunoi de grajd compostat, de la animale şi păsări; excremente de
animale sub formă lichidă (urină, noroi cu urină); compost din retsuri menajere;
compost rezultat de le cultura ciupercilor; compost de râme; compost din resturi
vegetale; turbă; guano; produse sau sub produse de origine animală (făină de sânge,
făină de copite, făină de coarne, faină peşte, făină de carne, făină de pene, lâna, blană,
păr); produse şi subproduse organice de origine vegetală (făină de turte oleaginoase,
radicele de malţ; alge şi produse din alge; rumeguş şi resturi lemnoase; scoarţă de
copac compostată; drojdii de la distilare.

Compostul, în agricultura ecologică, este un îngrăşământ de bază şi se obţine din


fermentarea aerobă a unui amestec de deşeuri vegetale şi animale până la
transformarea acestora într-o masă omogenă cu structură granuloasă, foarte bogată în
humus şi microorganisme.

Compostul este un îngrăşământ organic de bază, fiind foarte activ, bogat în


elemente nutritive (1.3 % azot, 0,2-1 % potasiu, 0,2 -0,5 % fosfor) şi cu efecte directe
cantitative şi calitative asupra producţiei.

Îngrăşămintele verzi reprezintă culturi care se încorporează în sol, în scopul


îmbunătăţirii proprietăţilor acestuia.

Efectele benefice ale îngrăşămintelor verzi:îmbogăţesc solul în materie organică;


intensifică activitatea microbiologică; îmbogăţesc solul în azot (leguminoasele);
ameliorează structura solului; reduc eroziunea prin vânt sau apă; previn levigarea
elementelor nutritive (în special a nitraţilor).

10
Ca şi îngrăşăminte verzi importanţă deosebită o au leguminoasele şi gramineele,
iar dintre acestea cele mai importante sunt leguminoasele, ca urmare a posibilităţii
acestora de a fixa azotul atmosferic prin simbioza cu bacteriile din genul Rhizobium:
Rhizobium leguminosarum pentru mazăre, linte şi latir; Rhizobium phaseoli pentru
fasole; Bradyrhizobium japonicum pentru soia; Rhizobium cicerii pentru năut;
Rhizobium lupini pentru lupin; Rhizobium trifolii pentru trifoi; Rhizobium meliloti
pentru lucernă, sulfină şi ghizdei.

Fertilizarea minerală, nu este exclusă în agricultura ecologică, deoarece ea


completează acţiunea fertilizantă a a îngrăşămintelor organice, dar nu pot înlocui
îngrăşămintele organice care sunt singurele ce furnizează solului humusul atât de
indispensabil fertilităţii.

Îngrăşămintele chimice sunt substanţe obţinute în general prin prelucrarea


diverselor produse de natură anorganică.Ele pot fi simple, cu un singur elenment
(azotatul de amoniu, ureea, superfosfatul, sarea potasică, sulfatul de potasiu) sau
complexe, când conţin două sau mai multe elemente nutritive (Complex I, Complex
II, Complex III). Acestea se administrează înainte de înfiinţarea culturilor de plante
medicinale, precum şi în timpul perioadei de vegetaţie.

Lucrările de întreţinere a culturilor de plante medicinale

Producţiile mari, de calitate şi bogate în principii active la plantele

medicinale se pot realiza numai printr-un control stric al ecosistemului agricol şi


influenţarea factorilor biotici prin lucrări ce se aplică de la apariţia plantelor şi până la
recoltare.

După înfiinţarea culturilor, pe tot parcursul perioadei de vegetaţie este necesar


să se aplice o serie de lucrări de întreţinere, cu scopul asigurării plantelor medicinale a
unor condiţii cât mai bune de creştere şi fructificare. Pentru ca efectul acestor lucrări
să fie maxim este necesar ca ele să se execute la momentul potrivit, deoarece orice
întârziere contribuie la diminuarea recoltei şi la creşterea cheltuielilor de executare
ulterioară.

11
După modul cum influenţează creşterea şi dezvoltarea, cât şi după direcţia
modelatoare de aplicare, lucrările de întreţinere a culturilor de plante medicinale, se
pot grupa în: lucrări aplicate solului şi lucrări aplicate plantelor.

Lucrările de întreţinere la plantele medicinale constau în: distrugerea crustei prin


grăparea culturilor, asigurarea desimilor optime (prin rărit sau prin completarea
golurilor), prăşit, plivit, erbicidare, fertilizare suplimentară, irigare, combaterea bolilor
şi dăunătorilor.

Combaterea integrată a buruienilor din culturile de plante medicinale

Randamentul unei culturi, ca şi calitatea producţiei, sunt rezultatul corelării


mai multor factori cum ar fi: nutriţia optimă (fertilizarea, structura solului), protejarea
plantelor faţă de factorii de stress climatic (tehnologii de cultură, irigare) şi faţă de
agenţii patogeni, dăunători şi buruieni.

Pagubele produse de buruieni sunt deosebit de importante pentru cultura plantelor


medicinale, producând deprecieri calitative de recoltă, scăderea cantităţilor de
principii active, pigmenţi. Combaterea chimică a buruienilor a fost considerată o mare
perioadă de timp ca unica metodă modernă de luptă cu “duşmanul verde ”- buruienile.
Cercetătorii insistă, pe dreptate, asupra necesităţii aplcării consecvente a tuturor
verigilor necesare pentru a face faţă oricărei situaţii de îmburuienare, inclusive
aplicarea unor erbicide special (cu selectivitate redusă la un anumit număr de specii,
dar cu eficacitate asupra unui număr mare de buruieni) pentru combaterea unor
buruieni problem.

În agricultura durabilă trebuie menţinută fertilitatea solului, protejarea


economică a producătorilor şi nu în ultimul rând protejarea mediului înconjurător. În
acest context, un rol important, revine şi managementului combaterii integrate a
buruienilor, care se bazează pe elemente tehnologice, ecologice şi economice. Acestea
reprezintă o îmbinare a metodelor chimice, biologice şi agrotehnice, care permit
menţinerea populaţiilor de buruieni sub pragul economic de dăunare (P.E.D.).

Conceptul de combatere integrată a buruienilor (C.I.B) presupune elaborarea


unor tehnologii în care să fie reunite mijloacele de prevenire şi combatere, a căror
aplicare să contribuie la obţinerea celor mai bune rezultate, eficiente şi economice.
Conceptul de combatere integrată trebuie considerat o componentă a

12
managementului combaterii integrate a buruienilor (M.C.I.B.). Producţia plantelor
medicinale va fi guvernată în viitor de acest concept, un sistem modern de înţelegere a
problemei care echilibrează recoltele economice cu responsabilităţile faţă de mediu.

Managementul combaterii integrate a buruienilor (M.C.I.B.) înseamnă de fapt


practicarea unei tehnologii “prietenoase” faţă de mediu şi cu o încadrare pe
reţionamente economice, ecologice şi productive, în sistemul de agricultură durabilă.
Atitudinea “prietenoasă” faţă de mediu trebuie să prezinte ca obiectiv NU eradicării
buruienilor, ci reducerea influenţei acestora până la un nivel acceptabil-tolerabil.

Combaterea integrată a buruienilor comportă trei etape: prevenirea, combaterea,


şi eradicarea.

Prevenirea îmburuienării se referă la înlăturarea din timp a tuturor posibilităţilor


de infestare cu buruieni a culturilor de plante medicinale:

- evitarea transportării şi diseminării seminţelor de buruieni;

- utilizarea seminţelor selectate în prealabil şi eliberate de buruieni


problemă;

- distrugerea buruienilor aflate în zonele din afara yonelor cultivate;

- evitarea răspândirii buruienilor perene.

Combaterea propriu-zisă cuprinde un complex de măsuri care limitează


infestarea culturilor cu buruieni, aplicarea acestora fiind determinată adesea de pragul
economic de dăunare al culturii, rotaţia culturilor şi distrugerea mecanică, biologică,
fizică şi chimică.

Aplicarea rotaţiei culturilor, ca mijloc de luptă împotriva buruienilor, se bazează


atât pe faptul că unele buruieni sunt specifice anumitor culturi cât şi pe faptul că unele
plante de cultură (cereale păioase, leguminoase anuale şi perene) sunt mult mai
competitive, asigurând o reprimare a buruienilor. Ca urmare, plantele din aceste
categorii trebuie să fie prezente cel puţin odată la 4 ani pe aceeaşi solă, având o mare
eficienţă în combaterea buruienilor din culture.

13
Distrugerea buruienilor prin prăşit, este o măsură agrotehnică de combatere a
buruienilor şi totodată operaţia care se execută mecanic sau manual cu sapa,în scopul
distrugerii buruienilor.

Eradicarea, reprezintă complexul de măsuri prin care se realizează îndepărtarea


(eliminarea) completă a tuturor buruienilor de pe suprafaţa cultivată.

Combaterea ecologică a bolilor şi dăunătorilor

În concepţia ecologică, protecţia fitosanitară este o componentă esenţială şi


chiar specifică a tehnologiilor agricole. Starea de sănătate a culturilor este legată de
totalitatea factorilor independenţi de natură diferită: climă, tehnica culturală,
fertilizare, irigaţie, evoluţia bolilor şi dăunătorilor, cât şi de condiţiile din sistemele
ecologice în care organismele dăunătoare îşi desfăşoară activitatea de prădători.

Mănescu (2000) arată că folosirea pe scară largă a pesticidelor, cu toate


implicaţiile bioeconomice asupra plantelor şi mediului ambiant a impus formare unei
noi disciplie (Ecologia pesticidelor), care studiază impactul asupra biosferei, ecosferei
şi asupra omului. Această disciplină studiază efectele acestor substanţe asupra
produselor agricole sub raport cantitativ, având în vedere şi calităţile nutritive,
comerciale, organoleptice şi toxice ale alimentelor vegetale şi animale.

În perioada actuală, prin conceptul de combatere integrată se înţelege


aplicarea unui sistem de reglare a populaţiilor de dăunători care, ţinând cont de mediul
particular şi de dinamica spciilor luate în considerare, foloseşte toate metodele
(agrotehnice, fizice, mecanice, chimice, microbiologice şi biologice) într-un mod cât
mai raţional pentru a menţine dăunătorii la un nivel care să nu producă pagube de
importanţă economică.

Metode de combatere a bolilor şi dăunătorilor

Protecţia plantelor cuprinde un sistem de metode şi mijloace de combatere a


paraziţilor vegetali: avertizarea şi prognoza fitosanitară a bolilor şi dăunătorilor;
combaterea prin măsuri agrotehnice; combaterea biologica clasică, combaterea
biologică modernă,combaterea chimică directă şi combaterea chimică indirectă.

Combaterea prin măsuri agro-fitotehnice constă într-o serie de metode


agrofitotehnice de combatere cu rol profilactic şi constau în schimbarea condiţiilor de

14
mediu în asemenea măsură, încât acestea să devină favorabile pentru plantele
medicinale şi nefavorabile pentru dezvoltarea şi evoluţia dăunătorilor. Protecţia
ecologică şi integrată a plantelor cultivate nu poate fi durabilă fără folosirea măsurilor
agro-fitotehnice, ele făcând parte din lupta raţionaţă, alături de mijloacele biologice şi
biotehnologice.

Măsurile agro-fitotehnice cu rol în diminuarea populaţiilor de dăunători sunt


următoarele:

- alegerea terenurilor libere de boli şi dăunători;

- utilizarea unui material biologic de înmulţire sănătos, liber de viroze, de


boli şi dăunători;

- rotaţia culturilor, semănatul şi plantatul să se facă la epoca optimă;

- tratarea termică a seminţelor;

- pregătirea optimă a terenului;

- dezinfecţia utilajelor, uneltelor şi construcţiilor;

- înlăturarea din cultură a plantelor bolnave;

- recoltarea frunzelor şi fructelor bolnave şi arderea lor;

- distrugerea buruienilor gazdă pentru anumiţi dăunători;

- aplicarea unui sistem raţional de fertilizare şi de irigare a solului;

- recoltarea la timp a culturilor;

- distrugerea resturilor vegetale rămase după recoltare;

- folosirea unor soiuri sau hibrizi rezistenţi la atacul bolilor şi dăunătorilor;

- folosirea metodelor de combatere fizică a bolilor şi dăunătorilor (prin


temperature scăzute, prin foc, prin folosirea de pulberi dezhidratante,
folosirea sunetelor, a luminii, helioterapia) ;

- combaterea mecanică prin colectarea şi distrugerea insectelor dăunătoare,


folosirea de şanţuri capcană, inundarea, instalarea de curse mecanice.

15
Combaterea biologică a bolilor şi dăunătorilor trebuie să ocupe primul loc în
stabilirea fiecărei strategii de protecţie a agroecosistemului de plante medicinale,
eficace şi fără efecte poluante asupra mediului ambiant. Metodele biologice de
combatere a bolilor şi dăunătorilor la plantele medicinale sunt de două feluri: clasice
şi moderne.

Metodele biologice clasice se bazează pe multiplicarea şi folosirea diferiţilor


inamici şi microorganisme: zoofagi, acarifagi şi entomofagi, pentru distrugerea
insectelor dăunătoare, la care se adaugă microorganismele entomofage sau
biopreparatele (virotice, bacteriene, fungice).

Metodele biologice moderne pun accentul pe utilizarea acţiunii exhormonilor


şi endhormonilor la insecte (produşi pe cale sintetică), pe însuşirile de rezistenţă
naturală, pe cunoaşterea hipersensibilităţii plantelor şi a comportamentului insectelor
din punct de vedere genetic şi trofic.

Recoltarea, uscarea, ambalarea şi păstrarea plantelor medicinale

Cercetările ştiinţifice au demonstrat că principiile active nu sunt răspândite în


toate organele unei plante medicinale, un organ acumulând o cantitate mai mare, altul
o cantitate mai mică sau neglijabilă, pe când alte organe sunt lipsite total. De aceea
este foarte important ca la plantele medicinale să se cunoască bine care din organele
componente sunt cele mai bogate în principii active.

Cantitatea de principii active din organul sau organele din plantă, nu este
constantă pe tot parcursul anului sau pe toată perioada de vegetaţie. Concentraţia
maximă în aceste substanţe este realizată doar într-o anumită perioadă din ciclul de
vegetaţie, perioadă care reprezintă momentul optim de recoltare.

Recoltarea plantelor medicinale cultivate are o importanţă aparte, determinată


de necesitatea obţinerii unor recolte cu un conţinut cât mai ridicat în principii active.

Recoltarea plantelor medicinale este operaţia care influenţează cantitatea şi


calitatea materiei prime prin următoarele aspecte:

- respectarea momentului optim de recoltare în cursul perioadei de vegetaţie;

16
- respectarea momentului optim de recoltare în cursul zilei: de exemplu
recoltatul în cursul dimineţii, pe rouă, duce la deprecierea materiei prime;

- metodele de recoltare condiţionează strângerea materiei prime în condiţii


optime;

Imediat după recoltare se va efectua condiţionarea producţiei, care nu se va


depozita în grămezi mici şi se va avea mare grijă pentru a nu veni în contact cu
substanţe care o pot murdări.

După condiţionarea materiei prime aceasta se usucă, într-un spaţiu închis, iar
ca sursă de încălzire se va utiliza curentul electric sau gazul metan. Umiditatea finală
trebuie să fie de 8 %. La uscarea materiei prime tratamentele chimice sunt categoric
interzise.

Nu se recomandă o mărunţire exagerată. Înainte de ambalare, drogul va avea


temperatura mediului din spaţiul de ambalare. Ambalajul nu trebuie să conţină
substanţe dăunătoare. El trebuie să protejeze perfect drogul de influenţa luminii.

Depozitarea se va face la întuneric, în loc uscat şi răcoros. Se vor efectua


controale săptămânale privind condiţiile de păstrare.

Culegerea de plante, ciuperci şi fructe din flora spontană, se consideră parte a


agriculturii biologice, iar recolta poate fi certificată dacă:

- suprafeţele de provenienţă nu au fost tratate în ultimii trei

ani cu substanţe interzise;

- culesul nu afectează stabilitatea ecologică zonelor naturale

şi nu periclitează existenţa speciilor.

Zona de recoltare trebuie bine delimitată geografic. Activitatea de cules


trebuie bine documentată şi să permită un control eficient. Zonele de recoltare trebuie
să fie departe de arealele cultivate în mod convenţional.

17
18