COMPOZIŢIA BIOCHIMICĂ A MEMBRANELOR BIOLOGICE

Pentru a înţelege funcţiile membranelor biologice este necesar a le cunoaşte structura

moleculară. Componentele moleculare ale oricărei membrane biologice sunt proteinele, lipidele
polare şi glucidele în alcătuirea glicoproteinelor şi glicolipidelor.
Proporţiile în care sunt reprezentate diferitele componente biochimice variază cu funcţia şi
localizarea biomembranelor respective.
De exemplu, mulţi neuroni au extensiile învelite de o teacă de mielină. Teaca de mielină care
este multistratificată este compusă în mare parte din lipide care induc rolul de izolator electric. La
nivelul membranelor mitocondriilor sau cloroplastelor (echivalentul mitocondriilor la celulele
vegetale), acolo unde au loc numeroase reacţii catalizate enzimatic, proteinele sunt majoritare.
Fiecare specie, fiecare tip de ţesut sau de celulă precum şi diferitele tipuri de organite posedă
un set caracteristic de lipide membranare. De exemplu, plasmalema hepatocitelor este bogată în
colesterol şi nu conţine nivele detectabile de cardiolipină. În acelaşi timp, membrana
mitocondrială internă a hepatocitelor prezintă o distribuţie inversată. Este evident că în celulă
există mecanisme de control a cantităţii de lipide sintetizate şi a modului de distribuţie.
Compoziţia proteică a membranelor variază mai mult decât compoziţia lipidică, reflectând
specializarea funcţională (1 funcţie – 1 specie proteică). De exemplu, la nivelul celulelor cu
bastonaş din retină, o porţiune a celulei este specializată pentru recepţia luminii. La acest nivel,
peste 90% din compoziţia plasmalemei este reprezentată de o glicoproteină fotoabsorbantă –
rodopsina. Plasmalema eritrocitului, care are o specializare mai redusă faţă de celulele cu
bastonaş, prezintă circa 20 de tipuri de proteine esenţiale şi alte câteva sute de importanţă mai
mică. Multe din aceste proteine sunt transportori pentru solviţi prin membrană.
Unele proteine membranare sunt legate covalent de reţele complexe de carbohidraţi. De
exemplu, glicoforina, o glicoproteină din membrana eritrocitului este compusă în proporţie de
60% din unităţi oligozaharidice complexe ataşate covalent la reziduuri specifice de aminoacizi
(cele mai utilizate puncte de legătură le reprezintă reziduurile Ser, Thr şi Asn). Ca şi exemplu
antinomic prezentăm rodopsina, glicoproteina majoritară din membrana celulelor cu bastonaş din
retină care prezintă un singur hexazaharid. Componentele glucidice de la suprafaţa
glicoproteinelor influenţează plierea lanţurilor de aminoacizi precum şi stabilitatea şi destinaţia
intracelulară; joacă de asemenea un rol esenţial în cuplarea specifică a liganzilor la nivelul
receptorilor glicoproteici de suprafaţă. Membranele intracelulare (de exemplu, membranele
mitocondriale, conţin rareori componente carbohidrate cuplate. Unele proteine sunt cuplate
covalent la unul sau mai multe lipide care joacă rolul de ancore hidrofobe.

ARHITECTURA SUPRAMOLECULARĂ A MEMBRANELOR BIOLOGICE

Membranele biologice:
 sunt impermeabile pentru solviţii polari şi permeabile pentru soluţiile non-polare;
 au o grosime care variază între 5-8 nm (50-80 angstromi);
 au un aspect trilamelar (trilaminar) pe secţiune, prin vizualizare la microscopul
electronic;
Studiile combinate de microscopie electronică şi de compoziţie chimică, de studiu a
permeabilităţii şi mobilităţii lipidelor şi proteinelor a determinat dezvoltarea modelului de mozaic
fluid.
 Conform acestui model, fosfolipidele şi sterolii formează un bistrat lipidic în care regiunile
nepolare ale moleculelor lipidice sunt dispuse în apoziţie (faţă în faţă) la nivelul miezului
bistratului în timp ce capetele polare privesc spre exterior. În acest bistrat, lipidele sunt inclavate
la intervale neregulate şi menţinute prin interacţiuni hidrofobe dintre lipidele membranare şi
domeniile hidrofobe ale proteinelor. Unele proteine protruzionează numai pe o singură parte a
bistratului lipidic, altele având domenii de ambele părţi ale acestuia. Orientarea proteinelor în
bistrat este asimetrică dând aspectul regionalizat al membranei. Domeniile proteice expuse de o
parte şi de alta a bistratului diferă, ceea ce reflectă asimetria funcţională. Modelul de mozaic fluid
reprezentat de lipidele şi proteinele membranare are particularitatea esenţială a libertăţii de
mişcare laterală în planul membranei.

LIPIDELE MEMBRANARE

Lipidele reprezintă substanţe cu semnificaţie biologică particulară care sunt insolubile în apă şi
solubile în solvenţi organici cum ar fi: acetona (propanona), etanol, cloroform (triclorometan),
dietileter (etoxietan) şi petrol uşor (cu punct de fierbere la 40-60°C).
Din punct de vedere biochimic, lipidele se pot clasifica în:
 lipide de stocare – neutre
 lipide membranare – polare
o fosfolipide
 glicero-fosfolipide
 sfingo-fosfolipide
o glicolipide – sfingo-glicolipide
o colesterol

Lipidele sunt molecule care conferă membranei funcţia de barieră. Hartley, în 1936, le-a descris
ca şi structuri amfifile sau amfipatice. Aceasta înseamnă că lipidele sunt molecule asimetrice, ele
posedând un “cap” polar, hidrofil şi o porţiune alungită “coadă” hidrofobă.

Fosfolipidele (sau fosfogliceridele).

Sunt cele mai abundente molecule lipidice. Ele sunt compuse dintr-un cap polar şi o coadă
non-polară. Ele provin din esterificarea glicerolului (propan-1,2,3-triol) la nivelul grupelor -OH.
Aceste esterificări se fac la nivelul grupărilor OH din poziţiile 1 şi 2 cu acizi graşi iar la nivelul
OH-ului din poziţia 3 cu un derivat al acidului fosforic.
Natura substituentului X, fixat la nivelul acidului fosforic precizează natura fosfogliceridului.
Cel mai simplu compus rezultat din esterificare (în cazul în care X este hidrogenul -H) se
numeşte acid fosfatidic. Acesta nu este un component al membranei, el apărând numai în cadrul
sintezei altor fosfogliceride. Cele mai importante fosfogliceride membranare sunt:
Sfingolipidele sunt lipide de o mare diversitate, construite pe baza unui schelet constituit de o
moleculă de sfingozină care este un alcool aminat cu lanţ lung de atomi de carbon.
Putem distinge 3 clase de sfingolipide:
 Sfingofosfolipide (sfingomieline) Sfingomielinele joacă un rol important la nivelul
membranelor mielinice.

 Glicosfingolipide neutre
Glicosfingolipidele neutre sau glicozil-ceramidele sunt formate din ataşarea la nivelul
primului alcool al ceramidei, printr-o legătură glicozidică, a glucozei, galactozei sau a unui alt
polizaharid (di, tri sau tetrahexoză). Putem astfel obţine o mare diversitate de glicosfingolipide.
Ele sunt denumite popular cerebrozide deoarece au fost descrise prima oară la nivelul creierului
(-galactozil-ceramida); ulterior ele au fost descrise şi la nivelul altor ţesuturi (-galactozil-
ceramida, în splină, la un pacient cu maladie Gaucher).
Exemplificarea implicării glicolipidelor neutre în determinismul grupelor sangvine. Aceste
glicolipide fac parte din antigenele de suprafaţă care determină grupele sangvine la suprafaţa
hematiilor.
Grupa 0 posedă anticorpi antiA şi antiB iar antigenul specific este prezentat în figura de mai
jos. Cei cu grupa 0 pot primi sânge numai de la grupa 0.
Grupa A posedă anticorpi antiB iar antigenul specific este prezentat în figura de mai jos Acest
antigen este similar cu cel de la grupa 0 având însă în plus o grupare N-acetil-galactozamină. Cei
cu grupa A pot primi sânge de la grupa A şi 0.

Grupa B posedă anticorpi antiA iar antigenul specific este prezentat în figura de mai jos.
Antigenul este similar cu cel de la grupa A dar în loc de N-acetil-galactozamină prezintă
galactoză. Cei cu grupa B pot primi sânge de la grupa B şi 0.
Grupa AB nu posedă anticorpi iar la suprafaţa hematiilor găsim ambele tipuri de glicolipide
de la grupele A şi B. Cei cu grupa AB pot primi sânge de la toate grupele.

 Glicosfingolipide acide
c. derivă din glicolipidele neutre.
Cuprind 5 clase:
- sialo-glico-sfingolipide (gangliozide – conţin unul sau mai multe reziduuri de acid
sialic, denumit şi acid N-acetil neuraminic - NANA);
- urono-glico-sfingolipide (conţin unul sau mai multe reziduuri de acid uronic);
- sulfo-glico-sfingolipide (conţin grupări esterice carbohidrat-sulfat);
- fosfo-glico-sfingolipide (conţin grupări mono sau diester-fosfat);
- fosfono-glico-sfingolipide (conţin grupări 2-aminoetil-hidroxifosforil)
Descoperite în celulele ganglionare (de unde şi denumirea de gangliozide), ele reprezintă 6%
din lipidele membranelor neuronale dar se găsesc şi în alte celule. Glicolipidele sunt acide, deci
încărcate electric datorită acidului sialic (care are o încărcare negativă). Rolul lor nu se cunoaşte
precis (sunt presupuşi receptori) dar există câteva exemple:
 epiteliile de acoperire conţin o cantitate mare de gangliozide care protejează membrana de
acţiunea degradativă a factorilor diverşi, cum ar fi pH-ul, enzimele litice.
 prezenţa gangliozidelor în membrane poate influenţa încărcarea electrică şi captarea ionilor
de Ca2+.
 toxina vibrionului holeric nu poate penetra enterocitele decât în prezenţa, la polul apical al
acestor celule, a unui gangliozid, denumit GM1. Pătrunderea acestei toxine în interiorul
enterocitelor produce creşterea concentraţiei de AMPc care conduce la o secreţie crescută de Na
şi apă către lumenul intestinal, ceea ce produce diareea caracteristică.
Proprietăţile lipidelor membranare
 Autoaranjarea spontană (autoorganizarea).
Această proprietate se datorează caracterului amfifil (sau amfipatic) descris; astfel, fosfolipidele
şi glicolipidele introduse în apă formează un dublu-strat.
Din diverse experimente, cunoaştem 2 tipuri de organizare a bistraturilor lipidice:
 bistraturi lipidice plane (denumite şi membrane negre);
 bistraturi lipidice ce formează vezicule - denumite liposomi.
 o altă formă de organizare spontană este reprezentată de micelii, de asemenea sferice ca
şi liposomii, dar, spre deosebire de aceştia, cozile lor hidrofobe exclud apa din interiorul lor.
A. Bistraturile lipidice plane
Pot fi obţinute prin amplasarea unei picături lipidice dizolvate în solvenţi organici, la nivelul unui
orificiu care separă 2 compartimente ce conţin apă.
B. Liposomii
Fosfolipidele introduse în apă pot forma liposomi multilamelari, cu un diametru de aproximativ 2
m. Formarea lor poate fi accelerată de agitarea mecanică a vasului de formare. Prin tratamentul
lor ultrasonic pot fi transformaţi în liposomi unilamelari. Liposomii sunt folosiţi în experienţe de
reconstruire a membranelor prin adiţie de proteine. Astfel ei sunt utilizaţi în terapeutică. Ei permit
vehicularea (transportarea) unor medicamente pe care le înglobează, în torentul sangvin de unde
pot fi dirijaţi către ţesuturile ţintă.
C. Miceliile
Miceliile reprezintă structuri sferice care conţin câteva zeci până la câteva mii de molecule
lipidice dispuse cu regiunile hidrofobe agregate spre interior, excluzând moleculele de apă, şi cu
capetele hidrofile spre exterior, în contact cu mediul apos.
 Fluiditatea bistraturilor lipidice. Bistraturile lipidice sunt structuri cvasifluide, interiorul
bistratului fiind fluid. Această cvasi-fluiditate este rezultatul mişcărilor efectuate în special de
fosfolipidele membranare. Cele mai importante mişcări efectuate de lipide sunt rotaţia în jurul
propriei axe şi mişcările lanţurilor laterale. Fluiditatea este proporţională cu amplitudinea
acestor mişcări şi are ca rezultat deplasarea lipidelor şi a proteinelor în planul membranei.
Mişcările lipidelor sunt:
a. Intramoleculare - când se deplasează numai anumite porţiuni ale moleculei lipidice.
b. De rotaţie şi de translaţie când în mişcare este angajată întreaga moleculă.

Mişcările intramoleculare sunt puţin accesibile şi numai metodelor de investigaţie ca RMN

(Rezonanţa Magnetică Nucleară) sau RES (Rezonanţa Electromagnetică de Spin). Aceste mişcări
sunt reprezentate de mişcări ale grupurilor de atomi în jurul legăturilor simple precum şi de
mişcări segmentare la nivelul acizilor graşi şi modificări de conformaţie la nivelul grupărilor
polare.

Mişcările de rotaţie şi de translaţie sunt mai accesibile investigaţiilor.

Mişcarea de rotaţie este foarte rapidă (10-6-10-7 sec.). Moleculele se răsucesc în jurul propriei
axe şi, din cauza flexibilităţii lanţurilor laterale, molecula lipidică va fi flectată la maxim la
nivelul miezului dublului strat lipidic şi mai puţin flectată la nivelul capetelor polare.
Mişcările de translaţie sunt de două tipuri:
 o mişcare de translaţie laterală
 o migrare a lipidelor dintr-un strat în altul.
Prin translaţie laterală, lipidele îşi schimbă locurile între ele de circa 107 ori pe secundă, deci
coeficientul de difuziune (D) este în medie de 10-8 cm2/sec. Aceasta înseamnă că o moleculă
lipidică poate difuza ("străbate") suprafaţa unei bacterii mari (aprox. 2 m) într-o secundă. Este
permisă comparaţia cu un ocean lipidic în care moleculele componente au libertate de mişcare
datorită interacţiunilor Van der Waals. Mişcările de lateralitate afectează şi mobilitatea
proteinelor care, pentru regionalizare şi păstrarea polarităţii funcţionale necesită sisteme specifice
de ancorare prin generarea de clustere (agregate macromoleculare lipido-proteice care păstrează
poziţiile relative ale proteinelor în membrană) sau prin ancorarea la elementele citoscheletului
cortical (cazul proteinelor transmembranare). Un exemplu util este cel al glicoforinelor şi
pompelor Na/bicarbonat care sunt cuplate şi imobilizate de spectrină, o proteină specifică
citoscheletului eritrocitelor.
 Asimetria dublului strat lipidic.
Un mare număr de membrane au o componenţă lipidică diferită pentru cele 2 monostraturi din
structură. Originea asimetriei chimice se găseşte la nivelul locului lor de sinteză, adică în reticulul
endoplasmic neted (un organit celular specializat), unde se găsesc translocatori ai lipidelor care le
inseră şi le repartizează într-un monostrat sau în altul (aşa cum se va vedea în capitolele
referitoare la organitele celulare, reînnoirea membranelor celulare depinde de reticulul
endoplasmatic - atât rugos cât şi neted - care "înmugureşte" trimiţând vezicule spre membrana
celulară cu care fuzionează).

Citoschelet

INTRODUCERE
Organizarea celulară la eucariote, adoptarea unei geometrii variabile şi mişcările
executate depind de CITOSCHELET - o reţea intricată de proteine filamentoase care se extinde
în întreaga citoplasmă.
În celulele animale o funcţie de o importanţă deosebită este menţinerea volumului celular
în limite normale, în absenţa peretelui celular. Deşi nu demult citoscheletul era comparat, la
scară, cu scheletul osos uman, astăzi concepţia include proprietăţile dinamice ale citoscheletului,
astfel încât comparaţia se extinde la sistemul osteo-muscular uman.
Interiorul unei celule se află într-o continuă mişcare iar elementele citoscheletului
reprezintă suportul acestor mişcări: pentru schimbarea poziţiei organitelor în celulă, segregarea
cromosomială în timpul mitozei, separarea celulelor fiice prin apariţia şanţului de diviziune.
Citoscheletul pare a fi o noutate la nivelul eucariotelor; lipseşte la procariote iar la eucariote joacă
un rol crucial. Celula eucariotă este asemenea unei companii care realizează o mare varietate de
produse şi care posedă o înaltă compartimentare şi specializare şi în acelaşi timp interconexiuni
deosebite prin sisteme de transport. Citoscheletul controlează atât localizarea organitelor cât şi
translocarea acestora.
Citoscheletul este o reţea formată din trei tipuri de proteine filamentoase:
- filamente de actină
- microtubi
- filamente intermediare
Fiecare tip de filament este format din tipuri diferite de subunităţi proteice: filamentele de actină
au la bază actina, microtubii au la bază tubulina iar filamentele intermediare sunt formate de o
familie de proteine fibroase.
MICROFILAMENTELE DE ACTINĂ

Actina există în celulă sub două forme: actina G – forma globulară şi actina F, forma fibrilară
organizată în microfilamente.
Actina este una din cele mai abundente proteine în celulele eucariote.
La păsări şi mamifere s-au descris 6 tipuri diferite de actină:
- 3 tipuri de -actine, fiecare din ele fiind caracteristică unui anumit tip de muşchi;
- 2 tipuri de actine nemusculare denumite -actină şi -actină, găsindu-se în aproape
toate celulele nemusculare;
- un tip de -actină, specifică muşchiului neted intestinal.

Actina globulară este formată dintr-un singur polipeptid cu greutate moleculară de 45000 Da, de
formă globulară, cu lungime de 6 nm şi lăţime de 4 mn. Actina G are locuri de cuplare pentru mai
multe substanţe: pentru profilină (o proteină care inhibă polimerizarea), pentru ioni cum sunt Ca
sau Mg care controlează polimerizarea, pentru ATP (care furnizează energia pentru polimerizare)
şi pentru miozină (mai exact pentru capul moleculei de miozină).
Actina fibrilară (actina F sau microfilamentele de actină) este formată prin polimerizarea actinei
G, în prezenţa actinei G, datorită energiei determinate de hidroliza ATP. Polimerizarea actinei G
pentru a forma actina F are loc în două etape:
1. faza iniţială, denumită faza de lag, în care polimerizarea are loc cu o viteză scăzută
2. faza de creştere rapidă, în care, prin energia furnizată de hidroliza ATP, monomerii de
actină G se adaugă la filamentul de actină în creştere. Procesul de polimerizare se opreşte
în momentul în care concentraţia monomerilor din filament o egalează pe cea a
monomerilor din soluţia rămasă.
3. un filament de actină poate fi distrus prin procese inverse de depolimerizare.
Filamentele de actină interacţionează cu cele de miozină în celulele musculare. În celulele
nemusculare filamentele de actină interacţionează cu molecule izolate de miozină. În celulele
nemusculare, microfilamentele de actină intră în compoziţia specializărilor plasmalemei cum ar fi
microvilii şi stereocilii, sau participă la formarea joncţiunilor nemusculare.
Fenomenul de polimerizare este influenţat de medicamente cum ar fi citochalazinele care inhibă
procesul. Alte substanţe cum ar fi faloidina inhibă depolimerizarea.

Miozina
Miozina reprezintă una din proteinele asociate filamentelor de actină fie în celulele
musculare fie în cele nemusculare.
MICROTUBII
A doua categorie de structuri implicate în motilitatea celulară şi subcelulară şi determinismul
formei celulare este reprezentată de microtubi. Microtubii sunt polimeri alcătuiţi din subunităţi de
tubulină şi care, alături de filamentele intermediare umplu citosolul cuprins între nucleu şi
citoplasmă. Deşi se completează morfologic, microtubii şi filamentele intermediare au funcţii
diferite în celulă.
Microtubii sunt reponsabili de o multitudine de mişcări celulare, ca de exemplu, mişcările
cililor şi flagelilor, transportul vezicular intracelular, creşterea la nivelul conului de creştere
neuronal, iar la unele protiste, de capturarea hranei din mediul extern.
Toate mişcările rezultă din polimerizarea şi depolimerizarea microtubilor şi din acţiunea
proteinelor motrice asociate microtubilor, kinezina şi dineina.
 În unele cazuri, microtubii au funcţii pur structurale, jucând un rol important în
determinismul plasticităţii eritrocitare.

Microtubii sunt polimeri formaţi din subunităţi globulare de tubulină. Aceste subunităţi sunt
dispuse în forma unui cilindru de 24 nm diametru, de 2 ori mai mare decât cel al filamentelor
intermediare şi de 3 ori mai mare decât cel al microfilamentelor. Având lungimi variabile,
microtubii sunt structuri mult mai rigide decât alte elemente citoscheletale, datorită arhitecturii
lor tubulare, mult mai complexă decât a microfilamentelor.

Tubulinele.
Microtubii sunt alcătuiţi din subunităţi dimerice de monomeri de -tubulină şi -tubulină.
Fiecare monomer tubulinic are formă globulară, cu un diametru de 4 nm. Heterodimerul are o
lungime de 8 nm. Fiecare heterodimer leagă 2 molecule de GTP. Primul situs de legare situat la
nivelul -tubulinei, leagă GTP ireversibil şi nu îl hidrolizează în timp ce al doilea situs, situat pe
-tubulină, leagă GTP reversibil şi îl poate hidroliza la GDP. Acest al doilea situs de cuplare al
GTP este denumit situs de schimb, deoarece GDP poate fi înlocuit de GTP. Hidroliza GTP legat
la -tubulină este legată de fenomenul de polimerizare, de adiţie a subunităţilor tubulinice la
capetele microtubilor.
Un microtub este compus din 13 protofilamente dar pot exista şi variaţii, la diferite specii, între
11-15 protofilamente. Adesea, protofilamentele se asociază în structuri de tip dublet sau triplet,
cum ar fi cazul cililor vibratili şi flagelilor (dublete) sau centriolilor (triplete). Un dublet de
microtubi este format din microtubii A şi B. Microtubul A este complet, format din 13
protofilamente, în timp ce microtubul B constă din 10 protofilamente care formează un tub prin
fuzionarea cu peretele tubului A. Un triplet de microtubi are în plus 10 protofilamente adăugate la
un microtub B dintr-un dublet.

Asamblarea şi dezasamblarea microtubilor.

Microtubii se asamblează prin procese de polimerizare ale dimerilor tubulinici . După
asamblare, stabilitatea microtubilor depinde de temperatură: la 4°C, microtubii depolimerizează
în dimeri stabili  iar la 37°C, în prezenţa GTP, dimerii tubulinici polimerizează. Asamblarea
microtubilor este asemănătoare cu cea a filamentelor de actină.
Asamblarea microtubilor este dependentă de concentraţie: la concentraţii ale dimerilor de
tubulină peste Cc se produce polimerizarea iar la concentraţii ale dimerilor sub Cc se produce
depolimerizarea.
Centrii de organizare ai microtubilor (MTOC).(centrozomii)
Structura MTOC.
O analiză atentă arată că reţeaua de organizare a microtubilor este radiară, cu punct de
plecare perinuclear. Acest punct de plecare este reprezentat de centrozom, denumit şi centru de
organizare al microtubilor (MTOC – MicroTube Organizing Center). MTOC apare pe
electronofotografii ca un material amorf, electronodens situat în citosol. Termenul de MTOC
descrie structurile utilizate de celulele interfazice pentru a organiza microtubii. În cele mai multe
cazuri MTOC este un centrozom. În schimb, unele celule epiteliale au MTOC care nu seamănă cu
centrozomii.
Rolul major al MTOC este de suport de nucleere pentru majoritatea microtubilor,
reprezentând şi un situs de control al asamblării. La nivelul MTOC, microtubii se prezintă cu
capătul (-), ceea ce le permite creşterea radiară către plasmalemă. MTOC conţin o pereche de
centrioli înglobaţi într-o substanţă amorfă. Centrozomii sunt situaţi în centrul MTOC dar nu iau
contact direct cu capetele microtubilor citosolici.
Funcţiile microtubilor.
Implicarea în transportul vezicular dintre diverse compartimente
Microtubii sunt structuri dinamice implicate în transportul proteic şi în determinarea
polarităţii unor tipuri de celule. Microtubii au dispoziţii diferite în celulele epiteliale polarizate în
interfază.
O reţea densă de microtubi scurţi şi dispuşi aleator este localizată între membrana apicală
şi aparatul Golgi. În fibroblaste, de exemplu, complexul Golgi este concentrat în apropierea
MTOC. În timpul mitozei, complexul Golgi se dispersează în multiple vezicule în citosol. Când
microtubii citosolici se reorganizează, veziculele Golgi se deplasează de-a lungul microtubilor
către MTOC, unde se reagregă pentru a determina complexe largi membranare. Microtubii sunt
asociaţi şi reticulului endoplasmatic.
Altă mănunchiuri de microtubi sunt dispuse longitudinal în axul apico-bazolateral. Microtubii
sunt orientaţi cu capetele (-) spre membrana apicală şi cu cele (+) spre membrana
bazolaterală. Organizarea spaţială neobişnuită a microtubilor are implicaţii importante în
transportul vezicular ghidat între compartimentele celulare membranare.

Filamentele intermediare.
Filamentele intermediare (FI) formează a treia componentă fibrilară a citoscheletului
celular.
Numele lor derivă din observaţia că diametrul lor (de circa 10 nm) este intermediar între
al microfilamentelor (cca. 7 nm) şi cel al microtubilor (24 nm). FI se găsesc în aproape toate
celulele eucariote, cu preponderenţă în celulele epiteliale şi neuroni, unde sunt de 10 ori mai
abundente decât în alte tipuri celulare. Modul lor de organizare într-o reţea ce străbate întreaga
citoplasmă, mod de organizare oarecum asemănător celui al microtubilor sugerează că funcţia FI
este de a fortifica structurarea intracelulară precum şi a celulelor în ţesuturi. Rolul suportiv jucat
de FI este evidenţiat în cazurile extreme cum sunt ghearele sau firele de păr, vestigii ale celulelor
epidermice. FI sunt importante mai ales în vecinătatea membranei, acolo unde participă la
medierea contactului intercelular sau celule-matrice extracelulară (MEC).
Există o serie de caracteristici fizice şi biochimice care deosebesc FI de microtubi şi
microfilamente:
 FI sunt extrem de stabile; chiar la concentraţii saline mari sau după extracţie cu detergenţi,
filamentele rămân polimerizate; în consecinţă metodele de purificare, care utilizează ca agent
ureea, vor extrage FI dintre proteinele deja solubilizate.
 ca şi structură, FI sunt structuri fibrilare -helicale care vor asambla filamente.
 din punct de vedere al asamblării, FI nu pot cupla nucleotide, deci polimerizarea lor va fi
independentă de ATP sau GTP.
Cu toate deosebirile prezentate, există o serie de puncte comune care se vor observa în
termeni de structură şi funcţie în descrierea de mai jos.

Clasificarea filamentelor intermediare.

FI reprezintă o superfamilie de proteine -helicale care, pe baza similitudinilor de
secvenţă pot fi grupate în 5 clase (vezi tabelul alăturat)
JONCŢIUNILE CELULARE ÎN
BIOLOGIA CELULARĂ ŞI MOLECULARĂ

CLASIFICAREA FUNCŢIONALĂ A JONCŢIUNILOR

1. Joncţiuni ocluzive (joncţiuni strânse)

2. Joncţiuni de ancorare
a. cu situsuri de ataşare a filamentelor de actină
- joncţiuni de adezivitate între celule (aderenţe în centură)
- joncţiuni de adezivitate între celule şi matricea extracelulară
- joncţiuni septate (numai la nevertebrate)
b. cu situsuri de ataşare a filamentelor intermediare
- joncţiuni celulă-celulă (desmosomi)
- joncţiuni celulă-matrice (hemidesmosomi)
3. Joncţiuni de comunicare:
a. joncţiuni gap
b. sinapse chimice
c. plasmodesmata (numai la plante)
Joncţiune Apare între celulele epiteliale învecinate
strânsă şi împiedică trecerea moleculelor printre
acestea
Joncţiuni de Realizează legătura inele de filamente de
adezivitate actină la acelaşi nivel din două celule
adiacente
Desmozom Joncţiuni sub formă de "nituri" care
macular ancorează filamentele intermediare a 2
celule vecine
Joncţiuni gap Joncţiuni intercelulare care permit
trecerea moleculelor mici, hidrosolubile
şi ioni
Hemi- Ancorează filamentele intermediare din
desmozomi celule la membrana bazală

1. Joncţiunile strânse joacă rolul unor bariere dotate cu permeabilitate selectivă care
separă două medii fluide de o parte şi de alta a două celule aflate în contact. Împreună cu
joncţiunile de adezivitate în bandă formează, la nivelul celulelor epiteliale o unitate funcţională
denumită complex joncţional apical.
Joncţiunile strânse apar ca o reţea interconectată de creste pe faţa citoplasmatică a membranelor
adiacente. La magnificaţii importante, aceste creste apar formate din lanţuri de proteine sferice de
3-4 nm diametru; la formarea joncţiunii strânse participă mai multe lanţuri de proteine sferice de
fiecare parte
Bariera realizată de joncţiunile strânse prin intermediul lanţurilor proteice compuse din
ocludine constituie un element rezistiv în calea de transport paracelular a solviţilor. Astfel, 2
medii sunt separate aproape complet şi selectiv în funcţie de starea funcţională a joncţiunilor
strânse.
Joacă un rol deosebit la nivelul celulelor epiteliului intestinal şi al barierei hematoencefalice.
La nivelul intestinului subţire, jonţiunile strânse dintre enterocite realizează separarea
lumenului intestinal de sistemul vascular printr-o barieră dotată cu permeabilitate selectivă.
Pentru a traversa această barieră, moleculele simple, ionii sau apa trebuie să urmeze 2 căi:
transportul paracelular sau transportul transcelular. Joncţiunile strânse împiedică tocmai
transportul paracelular, dar nu complet, deoarece chiar şi la acest nivel, spaţiul intercelular
este de circa 2-8 A. Astfel, apa poate trece de joncţiunile strânse relativ uşor în timp ce
majoritatea ionilor şi a macromoleculelor mici sunt aproape complet blocate. Monozaharidele
şi aminoacizii sunt incapabili de a traversa bariera pe cale paracelulară, fiind obligaţi să
abordeze calea transcelulară.
Joncţiunile strânse contribuie la menţinerea asimetriei membranare în celulele epiteliale.
Această asimetrie reprezintă o necesitate a transportului transcelular. În celulele epiteliale
polarizate, compoziţia plasmalemei polului apical este diferită de cea a regiunii bazolaterale.
Joncţiunile strânse contribuie la menţinerea domeniilor proteice prin împiedicarea difuziunii
în planul membranei. Menţinerea domeniilor proteice permit transferul vectorial al
moleculelor într-un singur sens. De exemplu, glucoza este transportată din lumenul intestinal
spre fluxul sangvin şi nu invers, deoarece transportorii de import sunt localizaţi la polul apical
iar cei de export sunt localizaţi la polul bazal.
Joncţiunile strânse nu sunt identice din punct de vedere funcţional. Selectivitatea
permeabilităţii acestor joncţiuni este raportată în special la transportul de sodiu.
La nivelul barierei hematoencefalice aceste joncţiuni sunt localizate între celulele
endoteliale capilare. Bariera hematoencefalică (celulele endoteliale cuplate prin joncţiuni strânse)
permite trecerea unor substanţe ca glucoza, drogurile, alcoolul – din sânge în LCR, CO2 – din
LCR în sânge. Majoritatea antibioticelor trec destul de dificil, de aceea pot apărea dificultăţi în
tratamentul patologiei infecţioase la nivelul SNC.

2. Joncţiunile de adezivitate
La nivelul ţesuturior, celulele sunt menţinute laolaltă prin diverse tipuri de joncţiuni;
dintre acestea, mai importante pentru adezivitatea fizică dintre celule sau dintre acestea şi mediu,
prezentăm mai jos joncţiunile de adezivitate. Aceste joncţiuni joacă roluri fundamentale în
determinarea şi menţinerea organizării tisulare.
Cele mai importante joncţiuni de adezivitate pot fi clasificate după cum urmează
(Farquhar & Palade, 1963, Burridge & al., 1988, Garrod, 1993, Gumbiner, 1996):
a. joncţiuni cu situsuri de ataşare pentru actină.
b. joncţiuni cu situsuri de ataşare pentru filamente intermediare.

În funcţie de conectare şi moleculele de cuplare transmembranare, joncţiunile se pot împărţi în:

a. joncţiuni celulă-celulă – cuplare prin cadherine
b. joncţiuni celulă-matrice – cuplare prin integrine

a. Joncţiuni cu situsuri de fixare pentru actină.

Joncţiunile celulă-celulă se mai numesc şi aderenţe în centură (zonula adherens – ZA – la
nivelul celulelor epiteliale). Totuşi, aceste joncţiuni iau diverse forme în diferite tipuri celulare:
regiuni de adezivitate la nivelul sinapselor în SNC (Fannon&Colman, 1996), joncţiuni autotipice
la nivelul tecilor de mielină, discurile intercalare situate între miocardocite (Volk & Geiger,
1986). Sistemele de adezivitate cu cadherine funcţionează şi în celulele care prezintă contacte
intercelulare extinse fără a prezenta joncţiuni definibile din punct de vedere morfologic.
Joncţiunile de adezivitate se găsesc în special la nivelul celulelor epiteliale unde formează
o bandă continuă (zonula adherens) care înconjoară interiorul fiecărei celule din complex.

Joncţiuni celulă-matrice se realizează sub forma contactelor focale (plăci de adezivitate).

Ele fac legătura dintre elementele actinice şi matricea extracelulară. Se ataşează la această
matrice prin proteine numite integrine. Ataşarea integrinelor la actină este mediată de proteine ca
talina, -actinina, vinculina.

b. Joncţiuni cu situsuri de fixare pentru filamentele intermediare.

Joncţiuni celulă-celulă – desmozomii. Sunt joncţiuni în formă de buton care conectează 2

celule, având rolul de a distribui forţele de tracţiune şi de forfecare care apar între acestea.

La nivelul lor se descriu o serie de structuri specializate care facilitează conectarea

citoscheletelor celor 2 celule. Astfel, prin intermediul desmozomilor intră în contact filamentele
intermediare ale celulelor adiacente.
În structura desmozomului intră 2 plăci citoplasmatice, una de fiecare celulă în care sunt
ancorate elemente ale citoscheletului fiecărei celule în parte (filamentele de keratină în cazul
celulelor epiteliale şi filamentele de desmină în cazul celulelor miocardice).
Proteinele de legătură transmembranare dintre cele 2 celule aparţin unei clase de proteine
de aderenţă, dependente de Ca2+ şi care sunt tot CADHERINE.

Joncţiuni celulă-matice: hemidesmozomii. Sunt similari desmozomilor cu deosebirea că

fac legătura dintre celulă şi matricea extracelulară. Un exemplu sunt hemidesmozomii care
ataşează celulele epiteliului intestinal (enterocitele) la membrana bazală (o specializare a matricei
extracelulare la limita dintre epiteliu şi ţesutul conjunctiv). La nivelul epiteliilor,
hemidesmosomii determină o rigiditate şi o rezistenţă crescute.
3. Joncţiuni de comunicare
- de tip GAP
- sinapse chimice

Joncţiunile de tip GAP reprezintă modalităţi de comunicare directă între celule şi sunt
distribuite pe suprafeţele laterale ale celulelor adiacente, permiţând schimbul de molecule mici.
Astfel, prin aceste joncţiuni trec ioni – deci curent electric – eveniment important în evitarea
întârzierilor la nivelul sinapselor. Joncţiunile gap sunt prezente şi în ţesuturile non-neuronale
unde deservesc procesele de integrare metabolică prin schimbul de ioni şi molecule mici – AMPc
(329Da), precursorii ADN şi ARN, glucoza-6-fosfat (259Da).
Funcţii:
a. se găsesc în sinapsele electrice şi au un rol important pentru funcţionarea acestora fiind de
10.000 de ori mai permeabile pentru ionii metalici decât restul sinapselor.
b. comunicările intercelulare prin joncţiuni GAP au un rol important în embriogeneză (în
perioada de organogeneză).
c. aceste joncţiuni se găsesc şi la nivelul glandelor salivare, în ficat, rinichi, piele, tiroidă, prin
intermediul lor realizându-se o cooperare metabolică între celule. În cadrul cooperării
metabolice o celulă preia de la celulele vecine substanţe pe care nu le poate sintetiza. Un
component important care poate trece prin joncţiunile gap este AMPc care acţionează ca
mesager secund intracelular. Aşa cum s-a explicat anterior, creşterea AMPc este consecutivă
stimulării hormonale diverse. Trecerea AMPc are o semnificaţie deosebită; astfel, creşterea
concentraţiei intracelulare post-stimulare a AMPc duce la creşterea concentraţiei sale şi în
celulele vecine (de exemplu, în cadrul unui epiteliu), iniţiind simultan acelaşi tip de răspuns
metabolic. Trecerea Ca2+ prin joncţiunile gap permite contracţia muşchiului neted prin
coordonarea contracţiei fibrelor individuale; exemplificând, trecerea Ca2+ prin joncţiunile gap
permite sincronizarea contracţiei celulelor musculare netede intestinale cu determinarea
peristalticii, sau contracţia uterului în timpul naşterii.
d. au un caracter dinamic, comunicarea prin intermediul lor fiind dependentă de Ca şi pH. În
mod normal, concentraţia extracelulară a Ca2+ este destul de ridicată (1x10-3 la 2x10-3M) în
timp ce concentraţia Ca2+ liber în citoplasmă este mai mică de 10-6 M. Dacă se produce o
efracţie membranară la nivelul plasmalemei sau a organitelor de stocare a Ca2+, concentraţia
acestuia din urmă creşte în citosol, rezultatul fiind închiderea canalelor din joncţiunile gap.
Astfel, deteriorarea unei celule împiedică, prin închiderea joncţiunilor gap, răspândirea
mesajului biochimic de leziune, protejând celulele vecine.

NUCLEUL

GENERALITĂŢI
Celulele eucariote pot fi anucleate (hematii, trombocite), uninucleate (cele mai multe) sau
multinucleate (hepatocite, fibre musculare striate, osteoclaste).
Procariotele nu au nucleu; ele posedă un echivalent nuclear.
Forma nucleilor
Respectă în general forma celulei:
- nuclei sferici în celule sferice
- nuclei ovalari în celulele prismatice înalte sau cilindrice
- nuclei aplatizaţi în celulele pavimentoase
- nucleu polilobat la neutrofile etc
Poziţia nucleilor
În mod normal nucleul ocupă în celulă o poziţie centrală care poate fi însă modificată de
numeroşi factori:
- acumularea substanţelor de rezervă în citoplasmă (de exemplu, în celulele secretoare ale
glandei parotide, pancreasul exocrin, nucleul ocupă o poziţie medio-bazală);
- acumularea granulelor de secreţie (de exemplu, în celulele caliciforme din mucoasa
intestinală, nucleul ocupă o poziţie bazală).
Dimensiunile nucleilor
Dimensiunile nucleilor variază în funcţie de tipul celular. Depind de asemenea de faza ciclului
celular şi de activitatea celulară. Dimensiunile medii ale nucleilor variază între 3 şi 25 m. În
celulele nervoase din cortexul cerebelului nucleii nu depăşesc 2-3 m, nucleul spermatozoidului
are 4 m iar cel al ovocitului ajunge la 20-25m. Volumul nucleului depinde de volumul celulei:
se poate vorbi de un raport nucleo-citoplasmatic, raport care este constant, variind între 1/3 şi
1/20. Acest raport se modifică în celulele neoplazice, volumul nuclear crescând exagerat în raport
cu citoplasma.
Numărul nucleilor
Majoritatea celulelor sunt uninucleate. Dacă activitatea metabolică a celulelor este crescută,
celulele pot fi binucleate (ex. condrocite, hepatocite). Unele celule sunt multinucleate; din
acestea, unele au sute de nuclei. Celulele multinucleate se clasifică în:
- plasmodii – sunt formate din celule mononucleare în care nucleii suferă diviziuni
succesive fără diviziunea citoplasmei. Exemple: celule musculare striate, osteoclaste.
- sinciţii – sunt formate prin fuziunea mai multor celule mononucleate. Exemple: sinciţiul
trofoblastic la suprafaţa vilozităţilor placentare.

STRUCTURA
1. Învelişul nuclear
2. Cromatina
3. Nucleolul
4. Carioplasma (nucleoplasma, sucul nuclear)

1. Învelişul nuclear – structură şi funcţii

1.1. STRUCTURA ÎNVELIŞULUI NUCLEAR

Reprezintă o structură complexă, lipoproteică, care separă conţinutul nucleului de citoplasmă.
Este integru în interfază şi se dezintegrează în timpul diviziunii celulare.
Are o structură dublă formată din:
a. membrană externă
b. membrană internă
c. spaţiu intermembranar (cisternă perinucleară)
d. pori nucleari
Structura moleculară a membranei nucleare evidenţiază prezenţa lipidelor în membranele externă
şi internă în proporţie de 30% (majoritatea fosfolipide) şi a proteinelor (majoritatea enzime ca
adenilat ciclaza sau receptori pentru hormonii steroizi) în proporţie de 60-80%. Spaţiul
perinuclear conţine unele enzime (peroxidaza), Ca2+ şi unii metaboliţi.

a. Membrana nucleară externă

Are o structură obişnuită, trilamelară în microscopia electronică, cu o grosime de 5-7,5 nm. La
acest nivel se pot observa ribosomi ataşaţi acestei membrane, ceea ce sugerează similitudinea cu
membranele reticulului endoplasmatic rugos (RER). De altfel, membrana nucleară externă se
continuă cu membrana RER.
b. Membrana nucleară internă
De asemenea cu aspect trilamelat în microscopia electronică, cu grosime tot de 5-7,5 nm, nu
prezintă ribosomi ataşaţi. Pe faţa internă, spre carioplasmă, prezintă o reţea densă de filamente
intermediare, în speţă laminine, care au rolul de a ataşa filamentele cromatiniene la acest nivel.
c. Spaţiul intermembranar (cisterna perinucleară)
Reprezintă spaţiul cuprins între membranele nucleare externă şi internă, având o dimensiune de
20-40 nm. Acest spaţiu se continuă cu lumenul RER.
d. Porii nucleari
Reprezintă punctele de legătură şi continuitate dintre membranele nucleare externă şi internă.
Reprezintă căi de comunicare între carioplasmă şi citoplasmă.
Porii nucleari au o structură complexă, fiind responsabili de fenomenele de transport dintre
nucleu şi citoplasmă, în ambele sensuri.
FUNCŢIILE ÎNVELIŞULUI NUCLEAR
- Funcţii metabolice ilustrate prin similaritate cu membranele reticulului endoplasmatic
rugos: elongarea lanţurilor de acizi graşi, desaturarea acestora, sinteza fosfolipidelor şi
colesterolului, glicozilarea lipidelor şi proteinelor, detoxifierea celulară. Ribosomii ataşaţi
la membrana nucleară externă participă la sinteza proteinelor.
- Funcţie de transport:
o Transportul prin membranele nucleare – învelişul nuclear permite trecerea
moleculelor cu greutate moleculară până în 5000 Da, în ambele sensuri.
Moleculele transportate pot fi nucleotide, aminoacizi, metaboliţi.
o Prin porii nucleari pot trece ARNm complexat cu proteine, formând complexe
ribonucleoproteice, alte enzime care se pliază, căpătând o conformaţie fibrilară în
timpul transportului.
- Transfer de informaţie în dublu sens hormoni steroizi, carotenoizi, molecule lipofile din
citoplasmă în nucleu şi ARNm, enzime, ribonucleoproteine din nucleu în citoplasmă.
- Traficul de membrane: prin înmugurirea membranei nucleare externe.

2. Cromatina nucleară
Cromatina reprezintă masa bazofilică dominantă în interiorul nucleului, vizibilă în microscopia
fotonică. Cromatina nucleară nu are un aspect uniform. Între masele bazofile de cromatină se
găsesc spaţii denumite spaţii intercromatiniene. Cromatina şi cromozomii reprezintă două forme
de organizare a materialului genetic (ADN). În interfază (perioada dintre două diviziuni
succesive), materialul genetic este reprezentat de cromatină iar în timpul diviziunii celulare, de
cromozomi.

Cromatina în microscopia fotonică

Cromatina se găseşte:
1. dispersată în nucleoplasmă, sub diferite forme:
a. granule de diferite mărimi, numite cromocentri
b. granule fin dispersate
c. formă fibrilară
2. condensată la periferia nucleară, pe faţa internă a învelişului nuclear, unde formează
membrana cromatică

Structura biochimică a fibrei cromatiniene:

Macromolecule de ADN – 30%
Macromolecule de ARN – 5%
Proteine bazice – 40% sunt protamine şi histone
Proteine acide – 25% - non-histonice
Alte substanţe în cantităţi mici: lipide, ioni.

Spaţiile intercromatiniene
Reprezintă spaţiile dintre aglomerările de cromatină şi pot avea următoarele aspecte:
1. fibrile pericromatiniene sunt reprezentate de elemente fibrilare dispuse la periferia
cromatinei. Sunt compuse din molecule de ARN
2. granule pericromatiniene au formă de granule- sunt formate din granule de
ribonucleoproteine
3. granule intercromatiniene, grupe de particule formate din ARNm
4. corpi spiralaţi sunt agregate sferice formate din fibrile spirale de ribonucleoproteine

Semnalizarea celulară

Evoluţia de la organisme unicelulare la pluricelulare a durat peste 1 milion de ani datorită

supraspecializării metodelor de comunicare intercelulară. Aceste metode de comunicare sunt
necesare pentru asigurarea contextului social celular şi evitarea tulburărilor de genul
multiplicărilor necontrolate (cancer).

Comunicarea prin semnale intercelulare implică 6 etape:

1. sinteza moleculelor semnal
2. eliberarea moleculelor semnal de către celula care semnalizează
3. transportul semnalului către celulele ţintă
4. detectarea semnalului de către o proteină receptoare specifică
5. o modificare a metabolismului celular sau a expresiei genice la nivelul celulei ţintă,
fenomene induse de către complexul receptor-moleculă semnal
6. îndepărtarea sau inactivarea moleculei semnal şi terminarea răspunsului celulei ţintă

În ceea ce priveşte semnalizarea ca fenomen ea implică: celule, receptori liganzi (molecule

semnal).
Celulele pot emite semnale ce vor fi recepţionate de alte celule (semnalizare intercelulară) sau
chiar de către celulele ce emit aceste semnale (autosemnalizare).
Receptorii sunt macromolecule glicoproteice care pot lega reversibil şi prin complementaritate o
moleculă semnal (ligand). Pot fi situaţi la suprafaţa celulei sau în interiorul ei.
Liganzii sunt de o imensă diversitate. Celulele comunică, schimbând sute de tipuri de semnale
incluzând proteine, peptide mici, aminoacizi, nucleotide, steroizi, retinoizi, derivaţi de acizi graşi
şi chiar gaze solubile ca NO şi CO. De obicei semnalele sunt emise de o celulă prin exocitoză.

Semnalizarea poate avea loc între celule situate la distanţă sau între celule aflate în contact direct.
Între 2 celule situate la distanţă semnalizarea poate fi de tip paracrin, endocrin sau neurocrin
Semnalele emise şi captate de aceeaşi celulă realizează modul de semnalizare autocrin. De

asemenea, 2 celule se pot afla în contact direct, permanent (comunică prin intermediul

joncţiunilor "gap") sau temporar (celulele sistemului imun).

Modul de semnalizare paracrin se dezvoltă între celule situate în imediata apropiere a celulei
emiţătoare de semnal. Semnalizarea se face prin mediatori locali care au o durată de viaţă scurtă,
fiind preluaţi de celulele receptoare, de matricea extracelulară sau degradaţi enzimatic în mediul
extracelular.
Modul de semnalizare sinaptic este descris la nivelul neuronilor care comunică între ei sau cu
celulele efectoare prin intermediul sinapselor (în cazul de faţă chimice - deoarece există şi
sinapse electrice) unde se produce descărcarea unor mediatori sintetizaţi de neuroni şi transportaţi
pe calea axonală până la nivelul sinapsei.

Modul de semnalizare endocrin este un sistem de semnalizare care determină toate celulele
unui organism să se comporte ca un tot.
Semnalele emise de celulele endocrine (grupate în glande endocrine sau relativ disperse în
cadrul sistemului APUD - amine precursor uptake and decarboxylation) sunt numite hormoni;
aceştia sunt eliberaţi în fluxul sangvin care îi transportă către ţesuturile ţintă, deci către celulele
dotate cu receptori specifici, unde vor acţiona specific, determinând un răspuns celular.
Între modurile de semnalizare endocrin şi neurocrin există diferenţe clare, evidenţiate în figura
de mai jos

Modul de semnalizare autocrin reprezintă o modalitate de autosemnalizare în care semnalele

emise de o celulă sunt captate de aceeaşi celulă.
Un bun exemplu îl constituie celulele care au ales o anumită cale de diferenţiere, ele emiţând
semnale pe care le şi recepţionează, confirmând şi întărind decizia direcţiei evolutive.
Semnalizarea autocrină pare a avea o mare importanţă în diferenţierea celulară timpurie
(perioadele embriogenezei) când un grup de celule identice au un comportament social,
răspunzând la acelaşi stimul în timp ce o celulă izolată nu. Un tip de moleculă semnal în
semnalizarea autocrină sunt eicosanoizii. Eicosanoizii sunt derivaţi de acizi graşi sintetizaţi în
plasmalemă, eliberaţi în mediul extracelular unde îşi exercită acţiunile şi apoi sunt rapid degradaţi
enzimatic. Eicosanoizii derivă din acidul arahidonic (desprins de fosfolipaza A2 din membrană) şi
au o mare varietate de acţiuni biologice între care: contracţia fibrelor musculare netede, agregarea
plachetară participând la mecanismele durerii şi inflamaţiei locale.
Intricarea dintre sistemele de reglare paracrin şi autocrin este evidentă.

Tipuri de reacţii de răspuns - în funcţie de timpul de răspuns:

 Reacţii de ordinul milisecundelor (în cazul neurotransmiţătorilor);
 Reacţii de ordinul secundelor (dacă receptorii sunt situaţi la nivelul plasmalemei);
 Reacţii de ordinul orelor/zilelor, dacă receptorii sunt situaţi intracitoplasma-tic sau
intranuclear.

Tipuri de reacţii de răspuns - în funcţie de modalitatea de răspuns:

 Modificare a metabolismului celulei ţintă (de exemplu creşterea glicogenolizei în momentul în
care celula hepatică primeşte un semnal de tipul moleculei de adrenalină).
 O modificare de potenţial la nivelul membranei celulare prin activarea sau inactivarea unor
canale ionice (ex. generarea potenţialului de acţiune).
 O modificarea a expresiei genice: în special procese de transcripţie – la nivelul nucleului (acest
tip de răspuns se produce mai lent şi durează mai mult)
Tipuri de molecule semnal
A. Semnale care traversează plasmalema
- compuşi hidrofobi, liposolubili (hormoni steroidieni, tiroidieni, retinoizi, vitamina D)
- molecule hidrofile suficient de mici sau non-polare (CO, NO).
-
- B. Semnale care nu traversează plasmalema - necesită lanţul receptor-traductor-
amplificator - compuşi hidrofilici, insolubili în medii lipidice.
Iar în imaginea de mai jos se poate observa o comparaţie între cele două moduri de semnalizare la
distanţă, cu receptori la suprafaţă şi receptori intracelulari.
Date generale privind căile sintezei şi secreţiei celulare
Procesele de sinteză şi secreţie celulară reprezintă modalităţi de răspuns ale celulei
ca urmare a recepționării de semnale din varii surse. Punctul central în aceste procese
este reprezentat de sinteza şi maturarea proteinelor. Aceste procese au loc în citoplasmă
şi implică participarea unor organite celulare cum ar fi ribozomii, reticulul endoplasmatic
(RE) şi aparatul Golgi (AG). Dacă sinteza proteinelor are loc la nivelul ribozomilor liberi din
citoplasmă sau a ribozomilor atașați membranelor reticulului endoplasmatic rugos (RER),
maturarea proteinelor nou sintetizate se realizează atât în compartimentul luminal al RE
cât și în cisternele AG. Ulterior, proteinele sintetizate și maturate astfel sunt dirijate spre
plasmalemă, unde au loc procese de exocitoză, realizând finalizarea răspunsului celular
secretor. Traiectoria acestor produși ai secreției urmează un principiu comun - transportul
vezicular de la nivelul organitelor membranare de sinteză (RE) către organitele
membranare de maturare (AG) și ulterior, pe variate căi, spre plasmalemă, pentru secreția
prin exocitoză. Proteinele sintetizate sunt fie proteine de secreție, fie proteine constitutive,
care vor rămâne inserate în structura membranelor celulei sau ale altor membrane ale
organitelor din aceeași celulă. Transportul proteinelor sintetizate între compartimente se
realizează eminamente prin vezicule de transport care provin prin înmugurire din
compartimentul de origine şi care vor fuziona ulterior cu membranele compartimentului
consecutiv pe traiectoria secretorie. Este important de menționat că, de la apariția
veziculelor dintr-un compartiment și până la fuziunea cu membranele compartimentului
următor, membranele veziculare păstrează aceeași simetrie în raport cu citoplasma: fața
non-citoplasmatică rămâne aceeași pe tot parcursul procesului secretor. Astfel, o proteină
inserată în membrana RER sau eliberată în lumenul acestuia va fi transportată de-a lungul
căii secretorii fără a suferi procese de translocare sau de alterare a poziției în membrană.
Odată sintetizate la nivelul RER, proteinele sunt incluse în vezicule de transport
anterograd; aceste vezicule fuzionează între ele și formează un compartiment membranar
aplatizat, denumit cisternă Golgi-cis (fața de formare a AG). Anumite proteine din RE
provin din cisternele cis ale AG prin intermediul unor vezicule de transport retrograd. Din
cisternele cis ale AG, proteinele sunt incluse în noi vezicule de secreție care progresează
și fuzionează cu cisternele mediale ale AG. De aici, proteinele sintetizate circulă prin alte
vezicule anterograde spre zonele trans ale AG. Există și proteine secretorii destinate şi
altor compartimente celulare, cum ar fi mitocondriile, lizozomii, peroxizomii, nucleul; aceste
proteine sunt dirijate spre o rețea complexă de membrane și vezicule numită rețeaua
trans-Golgi (TGN). Ulterior, proteinele sunt dirijate în 3 tipuri de vezicule.
1. Prima categorie de vezicule este emisă prin înmugurire din rețeaua trans-Golgi și se
îndreaptă direct spre plasmalemă pentru procese de exocitoză. Aceste vezicule
sunt caracteristice în toate tipurile celulare pentru anumite proteine de secreție care
sunt emise în mod continuu, realizând un proces de secreție constitutivă.
Exemple în acest sens sunt: secreția colagenului de către fibroblaste sau secreția
proteinelor serice de către hepatocite.
2. A doua categorie este reprezentată de vezicule care sunt stocate în citoplasmă
până în momentul în care un semnal specific de exocitoză inițiază procesul de
eliberare a conținutului acestor vezicule către exteriorul celulei. Această cale de
secreție este numită discontinuă sau reglată. Unii hormoni peptidici (ACTH -
adenocorticotrop, insulină, glucagon) din celule endocrine sau diferite enzime
digestive din celulele acinare pancreatice precum și unii neurotransmițători
neuronali urmează această cale de secreție.
3. A treia categorie de vezicule de secreție se îndreaptă spre lizozomi (organite ale
digestiei celulare), unde conținutul acestora poate fi maturat (clivarea unor pro
2
enzime) înainte de exocitoză. Alți produși de secreție pot fi inactivați și trimiși spre
compartimentele endosomale înainte de fuziunea finală cu lizozomii
Prescurtări:
RER – reticul endoplasmatic rugos
REN – reticul endoplasmatic neted
AG – aparat Golgi
Biosinteza proteinelor
Generalități privind biosinteza proteinelor
Abilitatea celulelor de a menţine un înalt nivel de ordine într-un univers haotic
depinde de informaţia genetică, informaţie care este exprimată, menţinută, replicată şi
ocazional ameliorată printr-o serie de procese specifice cum ar fi: sinteza ARN şi a
proteinelor, repararea ADN, replicarea ADN şi recombinarea genică.
În cadrul acestor procese, informaţia dintr-o secvenţă lineară de nucleotide este
transpusă fie într-un alt lanţ de nucleotide (ADN sau ARN) fie într-un lanţ de aminoacizi
(peptid).
Proteinele constituie mai mult de 50% din masa uscată a unei celule iar sinteza lor
este esenţială pentru menţinerea statusului celular ca şi pentru creştere şi dezvoltare.
Sinteza proteinelor reprezintă cel mai complex proces biosintetic descris până la
momentul de faţă; aceasta deoarece, la eucariote, procesul de sinteză a proteinelor
implică activitatea a 70 proteine ribozomale diferite, a peste 20 de enzime necesare
activării aminoacizilor precursori, a zeci de proteine auxiliare alături de factori de iniţiere,
elongare şi terminalizare, a aproximativ 100 enzime adiţionale pentru procesare finală a
diferitelor proteine, a peste 40 de tipuri de ARNt. Circa 300 de macromolecule sunt
implicate în cooperarea necesară sintezei proteinelor.
Necesar de „materiale” pentru biosinteza proteinelor
Sinteza proteinelor necesită, ca şi construcţia unei clădiri,
- “cărămizi” care în acest caz sunt reprezentate de aminoacizi
- “transportorii” – ARNt specifici
- “constructori” – ribozomii
- “un plan”, aici reprezentat de informaţia cuprinsă în ARNm, copiat pe baza codului
genetic cuprins în ADN
ARNt - de transfer
ARNt reprezintă sistemul de transport pentru aminoacizii care se vor constitui, în
citoplasmă, în viitorul lanţ peptidic; acţionează ca şi molecule adaptor, care vor transla
(traduce) secvenţa nucleotidică în secvenţă peptidică.
Molecula de ARNt este o moleculă mică, având circa 70-90 nucleotide. Are o
structură specifică, cu o extremitate posedând sistemul de conectare la secvenţa
codonului de pe ARNm (deci un anticodon) şi o alta care cuprinde sistemul de conectare
la un aminoacid specific.
O a doua funcţie a ARNt este aceea de a activa un aminoacid (AA) specific,
cuplându-l la capătul carboxi–terminal printr-o legătură de înaltă energie; astfel, capătul
carboxi-terminal “încărcat” din punct de vedere energetic va putea să se cupleze cu
regiunea amino-terminală a următorului aminoacid adus de un alt ARNt. Activarea este
posibilă numai în prezența unei enzime, specifică pentru fiecare aminoacid, numită
aminoacil-ARNt-sintetază. Activarea este necesară, deoarece un AA neactivat nu va putea
3
fi adăugat unui lanţ polipeptidic în creştere. Activarea AA necesită energia furnizată de
hidroliza ATP.
Ribozomii (corpusculii lui Palade) sunt organite celulare nemembranare ce participă
la sinteza proteinelor prin asamblarea acizilor aminaţi într-o ordine stabilită de ARNm şi
ARNt. Sunt prezenţi în toate celulele cu excepţia eritrocitelor; se găsesc liberi în
citoplasmă sau ataşaţi membranelor reticulului endoplasmatic rugos şi membranei externe
a învelişului nuclear. Numărul ribozomilor variază în funcţie de tipul celular şi starea
funcţională a celulelor.
La eucariote, ribozomul, ca și organit fundamental al sintezei proteice, este un
nanosistem și, în același timp, cel mai mare complex biologic asimetric, structura sa fiind
determinată prin difracție cu raze X în anul 2010.
Structura morfologică:
Ribozomii nu pot fi observaţi în microscopia fotonică.
În microscopia electronică au fost descrişi ca şi corpusculi elipsoidali cu diametrul
mare de 20-25 nm iar cel mic de 15-17 nm.
Din punct de vedere ultrastructural cuprind 2 subunităţi:
- Subunitatea mică  la eucariote au un coeficient de sedimentare 40S (30S
la procariote)
- Subunitatea mare  la eucariote au un coeficient de sedimentare 60S (50S
la procariote)
Subunitatea mică prezintă o proeminenţă numită cap, o platformă şi o bază sau
corp (platforma şi baza reprezintă 2/3 din unitate). Între cap şi bază se găseşte o
strangulaţie.
Subunitatea mare prezintă 3 proeminenţe din care una centrală numită
protuberanţă centrală iar celelalte – tulpină şi creastă. Între protuberanţa centrală şi
creastă există o depresiune şi un canal prin care se scurge lanţul polipeptidic în reticulul
endoplasmatic rugos.
4
Ribozomii se formează prin autoasamblarea în citoplasmă a celor două subunităţi
în prezenţa ionilor de Ca2+ şi Mg2+. Informaţia necesară asamblării ribozomilor este
conţinută în componentele sale, nefiind necesari factori neribosomali; ARNr este esenţial
acestui proces.
Asamblarea ribozomilor începe în nucleoli; ARNr după ce este sintetizat este
îmbrăcat în proteine formând precursori ribozomali ce trec în citoplasmă.
Structura moleculară a ribozomilor
Ribozomii au o masă moleculară de 3,3 MDa și sunt compuși din:
- ARN ribozomal (ARNr). Toate speciile de ARNr provin dintr-un precursor comun
care după ce a fost sintetizat pe matriţa ADN este scindat. Pe lângă rolul important
pe care îl are în asamblarea proteinelor ribozomale ARNr joacă rol important în
procesul de recunoaştere între ribozom–ARNm–ARNt
- proteine bazice bogate în arginină şi lizină;
- ioni de Mg2+ şi Ca2+.
a) subunitatea mică este formată dintr-o moleculă de ARNr cu un coeficient de
sedimentare 18S şi pondere moleculară 600000 Da şi 33 de proteine diferite
b) subunitatea mare este formată din:
- 3 molecule ARNr cu un coeficient de sedimentare 28S, 5,8S şi 5S;
- 45 proteine diferite;
Structura tridimensională a ribozomilor a fost descrisă complet pentru E. coli în
august 2000. Astfel s-a constatat că proteinele din compoziţie sunt structuri de asigurare a
unităţii şi mobilităţii ribozomale, fiind situate mai mult la suprafaţa ribozomului de unde
trimit extensii sinuoase spre interior, unde sunt locaţiile de cuplare a ARNt. Sinteza
propriu-zisă a peptidului şi mai ales formarea legăturii peptidice reprezintă opera aproape
exclusivă a ARNr 23S (28S la eucariote). Astfel ribozomul poate fi privit ca o uriaşă
riboenzimă.
ARNm, planul construcţiei proteinelor
ARN este sintetizat (copiat) plecând de la molecula bicatenară de ADN sub
influenţa unor enzime denumite ARN-polimeraze; procesul poartă numele de transcripţie.
Toate cele 3 tipuri de ARN (transfer, mesager sau ribozomal) reprezintă copii ale unor
secvenţe de ADN.
ARNm este deci o moleculă monocatenară, cu lungimea cuprinsă între 70 şi 10.000
de nucleotide. Deşi, în principiu, orice parte a moleculei de ADN poate fi transcrisă, numai
anumite zone sunt utilizate în acest scop, în funcţie de anumite secvenţe nucleotidice,
denumite promotori.
Sunt definite trei tipuri de ARN şi anume ARNm, ARNt şi ARNr.
Codul genetic și modul de interpretare
În timpul sintezei proteice, maşinăria translaţională se mişcă dinspre capătul 5’ spre
capătul 3’ al moleculei de ARNm. Secvenţa ARNm este citită cu câte 3 nucleotide odată (3
nucleotide succesive = codon). Fiecare aminoacid este specificat în secvenţa ARNm de
către un triplet de nucleotide, denumit codon, care corespunde unei secvenţe similare de
nucleotide la nivelul ARNt, anticodon.
Deoarece numai un anumit ARNt poate fi complementar unui anumit codon de pe
ARNm, acesta din urmă va determina aminoacidul specific ce va fi adăugat.
Având în vedere că ARN este compus din 4 tipuri de nucleotide, există 64 de
posibilităţi de a aranja câte 3 nucleotide într-un codon (4x4x4). Trei secvenţe din aceste 64
nu codifică pentru aminoacizi, reprezentând codonii stop. Rămân deci, 61 de codoni care
vor codifica pentru 20 de aminoacizi. De aceea majoritatea AA sunt reprezentaţi de mai
mult de 1 codon, motiv pentru care codul genetic este denumit degenerat. Doi AA, Met şi
Trp sunt reprezentaţi de un singur codon şi în acelaşi timp sunt cei mai puţin abundenţi AA
dintr-o celulă.
Degenerarea codului genetic constă fie în faptul că există mai mulţi ARNt specifici
pentru acelaşi aminoacid fie în acela că un ARNt poate cupla mai mulţi codoni diferiţi. De
fapt, ambele situaţii sunt valabile. Pentru unii aminoacizi există mai mult de un ARNt, iar
unele molecule de ARNt sunt astfel construite încât necesită o omologie numai la nivelul
primelor 2 nucleotide din codon, tolerând o nepotrivire la cel de-al treilea – ipoteza wobble
– şovăială.
De exemplu, alanina (Ala) este codată de tripletele GCU, GCC, GCA sau GCG.
Primele 2 perechi de baze (GC şi AT) la nivelul cuplului codon-anticodon formează legături
puternice de hidrogen (numite legături Watson-Crick); în schimb, a treia bază azotată din
codon (A, U sau C) formează punţi de hidrogen slabe cu reziduul inosinat, localizat în
prima poziţie a anticodonului (vezi figura de mai sus).
Etapele biosintezei proteice şi evenimente moleculare implicate
Sinteza proteinelor include 3 etape principale şi 2 accesorii, una care precede
sinteza propriu-zisă – activarea presintetică a precursorilor şi una postsintetică –
procesarea lanţului de aminoacizi.
ezumat, etapele se prezintă după cum urmează:
Pentru sinteza unui
polipeptid cu o secvenţă
definită sunt necesare 2
condiţii
biochimice:
- grupul carboxil al fiecărui
aminoacid trebuie să fie
activat pentru a facilita
formarea legăturii peptidice
- trebuie stabilită o legătură
între fiecare nou AA şi
informaţia din ARNm-ul
care îl codează.
ETAPA I
Ambele necesităţi sunt
ACTIVAREA
îndeplinite de ataşarea unui
PRESINTETICĂ A
AA la un ARNt specific în
PRECURSORILOR
prima etapă a sintezei
proteice. Ataşarea AA
corect este esenţială.
Această
reacţie are loc în citoplasmă
şi nu în ribozom. Fiecare din
cei 20 de aminoacizi
este cuplat covalent la ARNt
specific prin energia
furnizată de hidroliza ATP,
în
prezenţa unor enzime de
activare dependente de Mg,
 numite ARS (amioacil
ARNt-sintetaze). Odată ce
AA este ataşat la ARNt, se
formează un aminoacil
ARNt (AA-ARNt) iar AA
este numit „activat”.
ARNm care transportă codul
pentru polipetidul de
sintetizat se cuplează la
subunitatea ribozomală mică
şi la AA-ARNt. Apoi are loc
cuplarea subunităţii
mari pentru a forma
ETAPA II complexul de iniţiere. AA-
INIŢIEREA ARNt de iniţiere şi codonul
AUG
de pe ARNm semnalizează
debutul sintezei
polipeptidului. Acest proces
necesită GTP şi este indus
de o serie de factori numiţi
factori de iniţiere.
Polipeptidul nascent este
alungit prin legarea
covalentă succesivă a
unităţilor
AA, fiecare fiind transportat
la ribozom în poziţia corectă
de către ARNt
specific. Elongarea necesită
ETAPA III-a
proteine citoplasmatice
ELONGAREA
numite factori de elongare.
Ataşarea fiecărui AA-ARNt
şi mişcarea ribozomului de-a
lungul ARNm este
determinată de hidroliza
GTP (1 GTP la fiecare
reziduu AA adăugat la
polipeptid).
Completarea lanţului
polipeptidic este semnalizată
ETAPA IV-a de codonii stop din ARNm.
TERMINALIZAREA Polipeptidul este eliberat din
ribozom cu ajutorul
factorilor de eliberare.
ETAPA V Pentru determinarea formei
PLIERE ŞI PROCESARE active biologic, polipeptidul
POSTTRANSLAŢIONALĂ trebuie pliat pentru
determinarea conformaţiei
tridimensionale. Înainte sau
după pliere,
polipeptidele suferă
procesare enzimatică care
include înlăturarea unor
aminoacizi (de obicei de la
capătul amino-terminal),
adiţia grupărilor acetil,
fosforil, metil, carboxil etc.),
ataşarea unor grupări
carboxilice sau prostetice
ETAPA I – ACTIVAREA PRESINTETICĂ A PRECURSORILOR
Aminoacil-ARNt-sintetazele activează ARNt.
Am văzut modul în care un anumit ARNt recunoaşte codonul care specifică un
anumit aminoacid. Să vedem modul în care ARNt cuplează AA devenind activat. Acest
proces crucial este catalizat de 20 aminoacil-ARNt sintetaze (ARSs), fiecare fiind capabilă
de a recunoaşte un anumit AA şi ARNt-ul său corespunzător. Aceste enzime de cuplare
leagă un AA la hidroxilii 2’ sau 3’ care sunt liberi la nivelul ribozei din adenozină, înspre
capătul terminal al moleculei de ARNt. Reacţia de cuplare a AA este o reacţie în doi paşi,
dependentă de hidroliza ATP.
Enzimă + AA + ATP Mg Enzimă(aminoacil-AMP) + PPi
ARNt + Enzimă(aminoacil-AMP) aminoacil-ARNt + AMP + Enzimă
În prima etapă, enzima, aminoacidul şi ATP formează un complex şi eliberează PPi
În a doua etapă, grupul aminoacil este transferat din complexul enzimatic pe ARNt,
care va elibera AMP.
Aproape jumătate din ARSs transferă grupul aminoacil la hidroxilul 2’ al adenozinei,
constituind sintetaze de clasa I, iar celelalte, care transferă aminoacilul la hidroxilul 3’ al
adenozinei reprezintă sintetaze de clasa II. AA-ARNt rezultat păstrează energia rezultată
din hidroliza ATP, reziduul de aminoacid fiind astfel activat. Echilibrul reacţiei este dirijat
7
înspre activarea aminoacidului datorită pirofosfatazei care desface legăturile
fosfoanhidridice înalt energetice din pirofosfat.
Întreaga reacţie se poate scrie sub forma:
AA + ATP + ARNt enzimă aminoacil-ARNt + AMP + 2Pi
Fiecare moleculă de ARNt este recunoscută de o aminoacil-ARNt-sintetază specifică.
Identificarea ARNt de către ARS specifică este la fel de importantă pentru translaţie ca şi
împerecherea corectă codon-anticodon. Odată ARNt încărcat cu un AA, împerecherea
codon-anticodon va direcţiona ARNt pe locul corect din ribosom. Dacă este ataşat un alt
AA se produce o eroare în sinteza lanţului.
Nu se ştie încă precis modul în care ARS identifică ARNt specific. Se ştie totuşi că o ARS
poate adăuga acelaşi AA la 2 (sau mai mulţi) ARNt, cu anticodoni diferiţi care codează
acelaşi AA. Astfel, fiecare din aceşti ARNt diferiţi au situsuri de cuplare similare care vor fi
recunoscute de sintetaze.
În vederea identificării unui anumit AA de către ARNt, un rol important îl joacă structura
braţului acceptor al ARNt. Inserţia unei singure perechi de baze la nivelul braţului acceptor
pentru AA la ARNtPhe poate comuta identitatea acestuia de la Phe la Ala.
INIŢIEREA
Semnalul de iniţiere la nivelul ARNm este codonul AUG.
Primul eveniment al etapei de iniţiere este ataşarea unei molecule libere de Met la
ARNtMet (specific) sub acţiunea unei aminoacil-ARNt-sintetaze specifice. Există cel puţin
2 tipuri de ARNtMet. Primul tip, desemnat sub sigla ARNtiMet, poate iniţia sinteza proteică
în timp ce al doilea poate incorpora Met dar nu participă la creşterea lanţului polipeptidic.
Aceeaşi enzimă, metionil-ARNt-sintetaza poate ataşa Met la ambele tipuri de ARNt dar
numai complexul metionil-ARNtiMet poate cupla subunitatea ribosomală mică în vederea
iniţierii sintezei proteice. (la bacterii, grupul amino al Met este formilat). Complexul
MetARNtiMet (asistat de un complex proteină-GTP) împreună cu subunitatea ribosomală mică
se leagă la ARNm, pe un situs specific, localizat adesea în imediata vecinătate a
codonului de iniţiere AUG.
La majoritatea bacteriilor, subunitatea ribosomală mică identifică situsul de iniţiere prin
interacţiunea dintre anumite secvenţe din ARNr16s şi ARNm. La nivelul ARNm există aşa
numita secvenţă Shine-Delgarno chiar lângă situsul de start al sintezei proteice, secvenţă
care este complementară cu o secvenţă la sau imediat lângă capătul 3’ al moleculei de
ARNr16s. Astfel:
mRNA5’-UAAGGAGG-(5-10 nucleotide)-AUG
HO-AUUCCUCC-(aprox.1400 nucleotide)-5’ rRNA
Semnalele start pentru sinteza proteică nu se potrivesc exact cu secvenţa din ARNr dar în
general există o corespondenţă la 6 din 8 nucleotide. Astfel, ARNr bacterian joacă un rol
esenţial în selectarea unui situs de start al sintezei proteice la nivelul ARNm. Astfel,
ribosomii bacterieni pot iniţia sinteza proteică la nivelul acestor situsuri chiar dacă acestea
sunt situate in mijlocul unor molecule de ARNm foarte lungi.
La eucariote, mecanismul prin care subunitatea ribosomală mică recunoaşte situsul de
iniţiere nu este precizat. Primul semnal recunoscut este capătul 5’, prezent la toate
moleculele ARNm la eucariote. Totuşi, unele molecule de ARNm viral care sunt translate
prin mecanismul celulă gazdă în eucariotele infectate, nu posedă capăt 5’. În acest caz,
recunoaşterea are loc cu ajutorul unor factori proteici adiţionali. De obicei, după
recunoaşterea capului 5’, are loc o glisare a subunităţii mici de-a lungul moleculei de
ARNm în vederea localizării AUG. De obicei este utilizat primul codon AUG dar eficienţa
iniţierii este accentuată considerabil de prezenţa unor anumite nucleotide în preajma AUG.
Această secvenţă, esenţială pentru iniţiere, situată la capătul 5’ al ARNm se numeşte
secvenţă Kozak (Marilyn Kozak).
mRNA5’-ACCAUGGCa şi suport al acestei ipoteze, menţionăm că un ARNm circular artificial
care nu are
capete nu va fi translat. De asemenea, ARNm fără capătul 5’ sunt slab translate iar mutaţii
9
survenite la nivelul secvenţei Kozak duc la o scădere a iniţierii sintezei proteice. Totuşi,
chiar dacă în cazul virusului poliomielitei, lipseşte capătul 5’, ribosomul găseşte situsul de
iniţiere la 600 de nucleotide de acest capăt. Se pare că, la eucariote, translaţia ARNm are
loc după recunoaşterea capului 5’ fie prin utilizarea primului AUG fie prin recunoaşterea
unui AUG proximal datorită secvenţei Kozak specifice.
Factorii de iniţiere, ARNt, ARNm şi subunitatea ribozomală mică formează un complex de
iniţiere.
Subunitatea ribosomală mică poate găsi situsul de iniţiere datorită unui grup de proteine,
denumite factori de iniţiere (IF). Fără aceste proteine nu se poate forma complexul de
iniţiere (cu ARNm, ARNtMet şi subunitatea mică). S-au caracterizat 3 IF la procariote şi cel
puţin 5 la eucariote.
La procariote, IF3 este esenţial pentru găsirea AUG.
La eucariote, complexul eIF4 asigură faptul că ARNm este monocatenar (astfel asigurând
atât fixarea capului 5’ cât şi eliminarea unor structuri secundare nedorite); de asemenea,
eIF4 asigură faptul că 5’ este pregătit pentru ca subunitatea mică să localizeze AUG.
Numai după ce subunitatea mică găseşte şi leagă AUG, subunitatea mare poate fi
adăugată.
Iniţierea lanţului polipeptidic.
eIF2 care aduce cuplată o moleculă de GTP se va lega de Met-ARNtiMet. (la procariote,
Met de la ARNtMet este formilată).
eIF2+ Met-ARNtiMet leagă eIF3 şi complexul eIF4 alături de ARNm şi R40, formând
complexul de iniţiere de 40S.
Are loc poziţionarea corectă a Met-ARNtiMet la AUG, cu consum energetic (ATP şi GTP).
Este eliberat eIF3.
Este cuplată R60, cu intervenţia eIF1 şi eIF5. Se consumă o moleculă de GTP. Se
formează R80, deci ribozomul funcţional, gata de sinteză şi care va cuprinde locurile E şi
P (spre capătul 5’) şi locul A (spre capătul 3’). Sunt eliberaţi factorii de iniţiere care-şi reiau
funcţia.
Inițierea lanțului
polipeptidic.
Capetele 3’ şi 5’ ale ARNm
sunt cuplate
cu un complex proteic care
cuprinde
unii factori de iniţiere şi
proteina de
cuplare PAB. eIF4E şi
eIF4G sunt parte
a unui complex mai mare
numit eIF4F,
complex care cuplează
subunitatea
ribozomală mică (40S)
Elongarea lanţului polipeptidic.
Presupune intervenţia unor factori de elongare (EFTu, EFTs şi EF-G la eucariote).
În acest moment, Met-ARNtiMet ocupă locul P în ribosom.
10
Inserţia. Sub influenţa unui complex EFTu-GTP, are loc poziţionarea corectă a unui AAARNt în
locul A al ribozomului. GTP este hidrolizat iar EFTu-GDP este regenerat sub
influenţa EFTs fiind retransformat în EFTu-GTP.
Transferul. Aici, lanţul peptidic de pe locul P (în acest caz, doar Met) este desprins de
ARNt de pe locul P şi cuplează AA de pe locul A printr-o legătură peptidică. Locul P va fi
ocupat de un ARNt deacilat iar locul A de un dipeptidil ARNt.
Translocarea. Prin hidroliza unei molecule de GTP, ribosomul se deplasează către capătul
3’ cu un codon. Astfel, ARNt de pe fostul loc P este eliberat în citoplasmă, locul P devine
12
acum locul A şi va fi ocupat de acelaşi dipeptidil ARNt. Locul A este acum liber şi gata de
a primi un nou AA-ARNt. Acest proces este mediat de EF-G, proteină care aduce cuplată
molecula de GTP necesară translocării.
Prin acelaşi mecanism se adaugă, pas cu pas câte un nou aminoacid, conform codonilor
respectivi, la lanţul polipeptidic în creştere.
Terminalizarea.
Are loc în momentul când citirea ARNm întâlneşte pe acesta unul din cei 3 codoni stop,
UAA, UAG, UGA. Aceştia nu fixează nici un ARNt ci unul din cei 2 factori specifici, RF1
sau RF2. Aceştia, induc hidroliza legăturii lanţului peptidic cu ultimul ARNt, cu regenerarea
COOH terminal. Sinteza a luat sfârşit.
RETICULUL ENDOPLASMATIC (RE)
RE este un organit celular membranar, localizat perinuclear în interiorul celulelor
eucariote, format din 3 elemente: o reţea de cisterne conectată printr-un sistem tubular
complex alături de vezicule care realizează comunicarea cu alte organite intracelulare.
Membranele RE se continuă, din loc în loc cu membrana nucleară externă. RE este
abundent în celulele cu procese intense de sinteză şi secreţie, membranele sale
reprezentând mai mult de jumătate din totalul suprafeței membranelor într-o celulă
eucariotă. RE se prezintă în celulă sub două forme: Reticul Endoplasmatic Rugos (RER),
cu ribosomi ataşaţi la suprafaţă şi Reticul Endoplasmatic Neted (REN), fără ribosomi
ataşaţi. Cele două tipuri de RE diferă şi ca funcţii şi structură chimică.
Structura generală a reticulului endoplasmatic include o reţea de structuri saculare,
mărginite de membrane, reunite de elemente ale citoscheletului şi conectate printr-o reţea
de canalicule specifice. Membranele RE sunt de natură fosfolipidică şi delimitează lumenul
cisternelor RE, lumen care ocupă 10% din volumul celular şi care se continuă cu spaţiul
perinuclear (spaţiul între membranele nucleare internă şi externă).
Deşi cele două regiuni ale RE, rugos şi neted, nu sunt separate printr-o graniţă netă, ci
prezintă interconexiuni morfologice şi funcţionale; RE rugos este specializat în sinteza
proteinelor (având ribozomii legaţi de membrană), iar RE neted în sinteza lipidelor. De
aceea RE neted este bine dezvoltat numai în celule specializate în sinteza lipidelor, în
restul celulelor fiind slab reprezentat şi în acest caz este numit RE de tranziţie (în loc de
RE neted). RE mai este implicat în depozitarea calciului intracelular, iar membranele sale
reprezintă locul sintezei tuturor tipurilor de proteine şi lipide care intră în compoziţia
organitelor celulare (aparat Golgi, lizozomi, endozomi, vezicule secretorii, chiar RE).
Majoritatea proteinelor destinate interiorului celorlalte organite celulare sau proteinele
destinate exportului (exocitozei), sunt iniţial produse în lumenul RE.
Structura chimică generală a RE include 60% proteine și 40% lipide – fosfolipide şi
colesterol; Glicoproteinele membranare sunt situate pe faţa luminală (non-citoplasmatică)
a membranei. Prin aceasta lumenul RE prezintă asemănări cu spaţiul extracelular, fiindcă
şi în cazul plasmalemei grupările glucidice sunt la exteriorul plasmalemei (pe fața
noncitoplasmatică). Lipidele din membrana RE sunt în majoritate fosfolipide, cele majore fiind:
fosfatidilcolina (45%), fosfatidiletanolamina (30%), fosfatidilserina (10%) şi
fosfatidilinozitolul (5%). Există puţin colesterol, iar acizii graşi din fosfolipide sunt foarte
nesaturaţi, ceea ce conferă o mare fluiditate membranei RE.
Enzimele cele mai frecvent întâlnite la RE sunt: NADH citocromul b5, ATPaza, şi enzima
marker – glucozo-6-fosfatază.
Originea RE nu este clară: este posibil să provină prin înmugurirea membranei nucleare
externe.
RETICULUL ENDOPLASMATIC RUGOS (RER)
RER este format din saci (cisterne) şi tuburi care au un lumen comun, având la
suprafaţă ataşaţi ribosomi.
În microscopia fotonică, RER se poate observa ca o formaţiune bazofilă perinucleară. În
celulă poate ocupa diverse poziţii: în celulele pancreasului exocrin sau în celulele
parotidei, RER ocupă o poziţie bazală. În hepatocite RER este dispus concentric în jurul
nucleului formând corpii Berg. În neuroni este bine dezvoltat la nivelul corpului neuronal
formând corpii Nissl. Membranele RER se continuă cu membrana nucleară externă iar
lumenul RER se continuă cu spaţiul perinuclear (vezi capitolul nucleu).
RETICULUL ENDOPLASMATIC NETED (REN)
Este reprezentat de o reţea de canalicule (canale mai mici) care comunică cu sacii care
formează RER. Nu prezintă ribozomi la suprafaţă. Se poate găsi în toate tipurile celulare,
dar este mai bine dezvoltat în:
celule care sintetizează hormoni steroizi: suprarenală, celule interstiţiale din testicul şi
ovar;
celule care sintetizează mari cantităţi de glicogen: hepatocite, miocite;
celule care sintetizează pigmenţi: melanocite.
Funcţiile RE
Putem descrie trei tipuri de funcţii:
- funcții specifice reticulului endoplasmatic rugos
- funcții specifice reticulului endoplasmatic neted
- funcții comune celor două tipuri de reticul endoplasmatic
Funcţii specifice RER
Sinteza şi sortarea proteinelor prin prezenţa ribozomilor ataşaţi.
Având ribozomi ataşaţi, principala funcţie a RE rugos constă în sinteza proteinelor, şi
anume a proteinelor „de export”, ce sunt secretate de celule, precum şi a proteinelor care
vor intra în structura membranelor, destinate diferitelor compartimente membranare ale
celulei. Se înţelege de ce RE rugos este foarte bine dezvoltat în celulele pancreasului
exocrin (ce secretă enzime digestive), în plasmocite (care sintetizează imunoglobuline), în
hepatocite (care produc albumina şi alte proteine serice). De asemenea, având rol în
biogeneza membranelor, este bine dezvoltat în neuroni, care trebuie să-şi întreţină „o
suprafaţă mare de membrană” în prelungiri.
RER are capacitatea de a capta proteinele din citoplasmă, în timpul sintezei lor de către
ribosomi; o parte dintre aceste proteine sunt translocate parțial prin membrana RER și
devin proteine structurale iar altele sunt translocate complet în lumenul RER, devenind
proteine secretorii.
Mecanismele de translocare prin membranele RER diferă pentru proteinele solubile (de
export) față de cele structurale (cu domenii transmembranare).

IMPORT CO- IMPORT POST-

TRANSLAŢIONAL TRANSLAŢIONAL
Dacă este destinat oricărui Dacă polipeptidele sunt
dintre destinate
compartimentele sistemului citoplasmei sau importului
endomembranar,
polipeptidul devine
asociat cu membranele RER
şi este
transferat prin aceste
membrane în lumen
(cisternele RER) în timp ce
sinteza
continuă. Ulterior,
polipeptidul complet
rămâne în RER sau este
transportat prin
nuclear,
mitocondriilor,
cloroplastelor sau
peroxizomilor, sinteza lor
continuă în
citoplasmă. Atunci când
polipeptidul este
complet, este eliberat din
ribozom şi fie
rămâne în citoplasmă, fie
este transportat în
organitele ţintă prin
transport

19
vezicule la complexul Golgi
sau către alte
destinaţii. Proteinele
posttranslaţional.
membranare integrale
Mecanismele de transport
sunt inserate în membranele
sunt specifice pentru fiecare
RER pe
organit.
măsură ce sunt sintetizate şi
nu sunt
eliberate în lumen.
COMPLEXUL GOLGI (CG)
CG este un organit celular membranar format dintr-un grup heterogen de compartimente
delimitate de membrane – un grup de cisterne.
Structura în microscopia fotonică
În microscopia fotonică, CG este vizibil doar datorită unor coloraţii speciale, cum ar fi
impregnaţia argentică. Este un organit polimorf, cu variate aspecte morfologice: vacuole,
trabecule anastomozate etc. Poziţia CG în celulă variază în funcţie de tipul şi funcţia
celulei. În celulele nervoase (neuroni) CG este dispus perinuclear. În celulele glandelor cu
secreţie exocrină CG este situat între nucleu şi polul apical, aproape de zona de sinteză a
produşilor de secreţie. În celulele endocrine este situat între nucleu şi polul bazal. Este o
structură în permanentă transformare (dinamică) şi mişcare, situându-se în zonele din
celulă unde activitatea metabolică este mai accentuată.
Funcţiile CG
Funcţii în secreţia celulară
formarea de granule de secreţie: compuşii sintetizaţi în RE sunt înglobaţi în microvezicule
şi trimişi la dichtiozomi. Aici, microveziculele fuzionează cu aceştia iar conţinutul se varsă
în lumenul sacilor CG. Enzimele din CG acţionează asupra acestor produşi în variate
moduri;
glicozilarea terminală a proteinelor: produşii de secreţie proveniţi din RE sunt glicozilaţi
terminal în prezenţa glicozil-transferazei şi -manozidazei;
glicozilarea gangliozidelor şi cerebrozidelor are loc în celulele din creier şi rinichi şi este
asistată de glicoziltransferază;
20
sulfatarea produşilor proveniţi din RE, în prezenţa sulfotransferazelor: CG are un rol
important în secreţia mucopolizaharidelor;
concentrarea produşilor de secreţie: are loc în sacii CG. Produşii de secreţie
interacţionează cu unele complexe protein-polizaharidice cu sarcină electrică opusă şi îşi
reduc presiunea osmotică, având ca rezultat eliminarea apei şi concentrarea;
maturarea produşilor de secreţie: de exemplu, proinsulina este transformată în insulină
biogeneza lizozomilor: enzimele lizozomale prezintă un marker, manoză-6-fosfat, pentru
care există receptori la nivelul zonelor dilatate din coarnele CG. Aici enzimele sunt
împachetate în vezicule care se desprind ca lizozomi primari.
traficul de membrane şi reciclarea membranelor: traficul de membrane presupune
transferul de vezicule de la RE la CG urmat de formarea de macrovezicule pe faţa de
maturare cu exocitoza acestora. Circuitul endocitoză-sinteză-exocitoză face ca suprafaţa
totală a plasmalemei să rămână constantă.

SPECIALIZĂRILE PLASMALEMEI

Majoritatea celulelor vegetale şi animale sunt organizate în ţesuturi solide. Celulele animale
agregate în şiruri şi straturi îşi pot exercita capacităţile funcţionale doar dacă plasmalemele lor
sunt organizate în cel puţin două regiuni discrete, fiecare din ele posedând funcţii specifice.
Astfel de celule sunt dotate cu polaritate funcţională. Astfel, în special la nivelul celulelor
epiteliale, distingem doi poli funcţionali, unul apical şi unul bazolateral.

Specializările plasmalemei pot fi permanente şi temporare.

SPECIALIZĂRILE TEMPORARE reprezintă o consecinţă a comunicării permanente dintre

celulă şi mediu, în general apariţia primelor menţionate fiind rezultatul unor fenomene de
semnalizare biologică. Apariţia specializărilor temporare reprezintă o rearanjare a citoscheletului
actinic, în general. Modalităţile diferite de aranjare ale citoscheletului actinic determină apariţia a
două categorii de specializări temporare: protruzii digitiforme (denumite filopodii), protruzii în
bandă (denumite pliuri sau lamelipodii). Dacă în cadrul acestora din urmă filamentele de actină la
nivelul citoscheletului cortical sunt ataşate la plăci de ataşare membranare se formează fibrele de
stress care pot exercita diverse forţe asupra substratului. Semnalele biologice care determină
formarea unor astfel de specializări acţionează asupra unor GTPaze mici din familia Rho
(CDC42, Rac, Rho)(fig.1).
SPECIALIZĂRI PERMANENTE.
În această categorie descriem microvilii, stereocilii şi cilii vibratili. Structura acestor specializări
are la bază filamente de actină pentru microvili şi stereocili şi microtubi în cazul cililor vibratili
precum şi la nivelul cozii spermatozoizilor.

Microvilii
În general, aproape toate ţesuturile epiteliale la suprafeţele exterioară sau interioară ale
organismului sunt formate din straturi celulare polarizate funcţional. Cele mai bine studiate sunt
celulele de la nivelul epiteliului intestinal care sunt înalt specializate pentru absorbţie. Suprafaţa
luminală a celulelor epiteliului intestinal este denumită margine în perie datorită abundenţei de
microvili iar prezenţa acestora din urmă reprezintă o adaptare funcţională la necesităţile
absorbtive.
Sub plasmalemă, la nivelul fiecărei celule, la nivelul marginii în perie, întâlnim o condensare a
reţelei citoscheletale pe care o considerăm a fi citoscheletul actinic cortical. Acesta face parte
teoretic din structurile învelişului celular. Citoscheletul actinic cortical emite mănunchiuri de
filamente de actină care se extind pe de o parte în miezul microvililor iar pe de altă parte sunt
ancorate în reţeaua de origine actino-spectrinică (fig.2)
Stereocilii.
Unele celule, cum ar fi celulele înalte din epiteliul unistratificat al epididimului, posedă la polul
apical o serie de specializări asemănătoare microvililor, denumite stereocili. Deoarece epididimul
are funcţii absorptive şi secretorii, stereocilii sunt utili pentru creşterea suprafeţei acestuia.
Ultrastructura lor este asemănătoare cu cea a microvililor dar nu posedă braţele laterale de
miozină I, ceea ce determină imobilitatea acestor specializări.

Cilii vibratili reprezintă specializări ale plasmalemei implicate în mişcarea celulară. Au un

diametru de 0,25m, lungimi variabile, de la câţiva microni la câţiva mm şi prezintă un miez
format din mănunchiuri organizate de microtubi. Sunt întâlniţi la suprafaţa a numeroase tipuri
celulare, în variate organe, de la protozoare la plante şi la animale.
Funcţia principală a cililor variază în funcţie de localizare. La protozoare şi la celulele libere, cilii
sunt folosiţi la deplasarea fluidelor în jurul suprafeţei celulare, la locomoţie şi nutriţie. La nivelul
unor celule fixe, în ţesuturi animale au funcţii diferite. La specia umană, două localizări deosebite
fac obiectul particularizării în acest caz. Celulele epiteliale ale căilor respiratorii inferioare sunt
dotate la polul apical cu cili (109/cm2) care înoată într-un start fin de mucus, formând un "covor
ciliar". Aceste specializări, dotate cu capacitatea de mişcare sincronizată vor îndepărta particulele
străine pătrunse în căile respiratorii în timpul inspirului împreună cu celulele ce trebuie eliminate.
La nivelul oviductului, transportul ovocitelor se face de asemenea cu ajutorul cililor. O
specializare înrudită, bazată tot pe microtubi, flagelul dotează spermatozoidul, asigurându-i
deosebita mobilitate.
Flagelii (întâlniţi la nivelul cozii spermatozoidului sau la protozoare) seamănă cu cilii în ceea ce
priveşte structura intimă dar sunt de obicei mai lungi. Lungimea cililor şi flagelilor este funcţie de
specie şi nu de resursele celulare în ceea ce priveşte monomerii tubulinici.
Mişcările ciliare diferă de cele flagelare. În timp ce cilii execută mişcări asemănătoare unui bici,
flagelii au mişcări cvasi-sinusoidale, dar baza moleculară a mişcării lor este aceeaşi.

TRANSPORTUL PRIN BIOMEMBRANE se poate face prin bistratul lipidic sau prin
proteine ce străbat bistratul.

TIPURI MAJORE DE TRANSPORTORI PROTEICI PRIN MEMBRANE.

 Transportori cuplaţi cu consumul de ATP (ATPaze): realizează transport împotriva
gradientului de concentraţie.
 Transportori necuplaţi cu consumul de ATP: (nu sunt ATPaze) şi pot fi de 2 tipuri:
 care realizează transport împotriva gradientului de concentraţie (prin cuplarea cu un transport
în sensul gradientului de concentraţie.
 care realizează transport în sensul gradientului de concentraţie.

CLASIFICAREA TRANSPORTULUI ÎN FUNCŢIE DE CONSUMUL DE ENERGIE:

- transport pasiv - nu consumă energie
- transport activ - consumă energie
CLASIFICAREA TRANSPORTULUI ÎN FUNCŢIE DE NUMĂRUL DE MOLECULE
TRANSPORTATE:
- sisteme de transport pentru o singură moleculă – UNIPORT
- sisteme de transport pentru două sau mai multe molecule – COTRANSPORT
o în aceeaşi direcţie – SIMPORT
o în direcţii opuse – ANTIPORT
TRANSPORTUL PASIV
 SE FACE ÎN SENSUL GRADIENTULUI DE CONCENTRAŢIE
 NU CONSUMĂ ENERGIE
 Clasificare:
- difuzia
+ simplă, prin bistrat lipidic
+ prin proteine: canal - simplă (ionofori canal) şi canale ionice selective
carrier - difuzia facilitată şi ionofori carrier
A. Difuziunea simplă prin bistratul lipidic.
 prin acest tip de transport pasiv trec prin membrană substanţele care se dizolvă în bistratul
lipidic (care se numesc substanţe lipofile). Nu sunt implicate proteine.
 se face de la o concentraţie mai mare la una mai mică a substanţei de transportat
 substanţele care pot trece prin această metodă sunt: hormoni steroizi, vitamina A,
medicamente liposolubile
 acest tip de transport depinde de coeficientul de partiţie apă-ulei care ne arată cât de mult este
o anumită substanţă este solubilă în apă sau în ulei. Dacă valoarea coeficientului de partiţie
apă-ulei este mare, atunci substanţa trece mai uşor prin bistratul lipidic, deci este mai
liposolubilă.
 cu cât substanţa este mai liposolubilă cu atât va trece mai uşor prin bistratul lipidic.
 excepţie de la această regulă fac: apa, ureea, metanolul.

 Transportul mediat de proteine:

Membranele celulare sunt permeabile pentru substanţe polare, cum ar fi ionii, zaharurile,
aminoacizii, nucleotidele sau diverşi metaboliţi celulari, spre deosebire de membranele artificiale.
Transportul acesta se datorează unor proteine de transport transmembranare care transportă
specific o anumită clasă de molecule şi uneori numai anumiţi reprezentanţi moleculari ai unei
clase. Proteinele care realizează transportul acesta sunt proteine multi-pass care realizează un
canal cu un interior hidrofil (polar) care va permite trecerea moleculelor polare (ca un fel de butoi
fără capace). Există 2 clase majore de proteine implicate în transportul mediat de proteine:
 proteine canal nu necesită legarea substratului de transportat şi formează pori apoşi în
membrană permiţând transportul, de exemplu, al ionilor anorganici. Se descriu ionofori
canal şi canale ionice selective. Viteza de transport este mai mare decât în cazul
proteinelor carrier.
 proteine carrier (cărăuş, permeaze sau transporteri) necesită legarea substratului
de transportat, suferind apoi o serie de modificări conformaţionale ciclice care permit
transferul substratului de pe o parte a bistratului pe alta. Proteinele carrier pot participa
la transportul pasiv (ionofori carrier sau difuziune facilitată) sau la transportul activ
(proteine carrier cuplate cu o sursă de energie - hidroliza ATP).
TRANSPORTUL ACTIV
Transportul activ reprezintă pomparea moleculelor sau ionilor prin sisteme de transport
membranar, împotriva gradientului de concentraţie.
Transportul activ necesită:
- un transportor întotdeauna proteic;
- o sursă de energie – aici ATP
Energia furnizată de ATP poate fi folosită direct sau indirect.

TRANSPORTUL ACTIV PRIMAR

Unii transportori cuplează ATP în mod direct şi utilizează energia provenită din hidroliză pentru
transportul activ.
NAK ATPaza de exemplu pompează K intracelular şi Na extracelular, stabilind astfel o
concentraţie crescută de K intracelular, concentraţie esenţială pentru generarea unui potenţial
electronegativ în citoplasmă.

Exemple de transportori activi primari:

- Na-K-ATP-aza
- H-K-ATP-aza
- Ca ATP-aza
- Transportori ABC (ATP-binding Cassette)

Pompele ionice (sistemele de transport activ primar) pot fi grupate în 3 clase – V, T şi P.