„Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu...

”
 Alexandru Lăpuşneanul revine în ţară, „întovărăşit de şepte mii spahii şi de vro trei mii oaste
de strânsură”,pentru a lua scaunul domniei de la Ştefan Tomşa. Mai înainte fusese înlăturat din
domnie şi înlocuit de către Iacob Eraclidul, cunoscut sub numele Despot Vodă; acesta „perise
ucis de buzduganul lui Ştefan Tomşa”.
Lângă Tecuci, unde oastea face popas într-o dumbravă, patru boieri, Vornicul Moţoc,
Postelnicul Veveriţă, Spătarul Spancioc şi Stroici, sunt primiţi, la cererea lor, de către
Lăpuşneanul în cort. Unde Moţoc comunică pretendentului la domnie că „obştia ne-au trimis
pre noi să-ţi spunem că norodul nu te vrea, nici te iubeşte”, însă „– Dacă voi nu mă vreţi eu vă
vreu, răspunde Lăpuşneanul, a cărui ochi scânteiară ca un fulger, şi dacă voi nu mă iubiţi, eu vă
iubesc pre voi, şi voi merge ori cu voia, ori fără voia voastră”. Apoi viitorul domn întreabă,
referindu-se la perioada cât a condus ţara: „Cum a fost oblăduirea mea? Ce sânge am vărsat?
Care s-au întors de la uşa mea, fără să câştige dreptate şi mângâiere? Şi însă, acum nu mă
vreţi, nu mă iubiţi?”.
Pleacă Spancioc, Veveriţă şi Stroici dar Moţoc rămâne, propunându-i lui Lăpuşneanul să
renunţe la oştile turceşti, căci îl vor sprijini boierii cu oamenii lor în lupta pentrutron. Ca răspuns,
Lăpuşneanul îşi arată neîncrederea: „învechit în zile rele, deprins a te ciocoi la toţi domnii, ai
vândut pre Despot, m-ai vândut şi pre mine, vei vinde şi pre Tomşa; spune-mi, n-aş fi un
nătărău de frunte, când m-aş încrede în tine?”. Dar îi făgăduieşte lui Moţoc să nu îl ucidă
(„sabia mea nu se va mânji în sângele tău”) căci va avea nevoie de el „ca să mă
uşurezi [completează Lăpuşneanul] de blăstemurile norodului”.
II
„Ai să dai samă, doamnă!...”
 Tomşa părăseşte tronul şi se refugiază în Valahia, în timp ce pe Lăpuşneanul poporul „îl
întâmpina cu bucurie şi cu nădejde, aducându-şi aminte de întâia lui domnie, în care el nu
avusese vreme a-şi dezvăli urâtul caracter”.
Noul domn pune să fie umplute cu lemne şi arde toate cetăţile Moldovei, cu excepţia Hotinului,
cetăţile fiind locuri de rezistenţă şi comploturi ale boierilor împotriva domnitorului.
Pentru ca „să stârpească cuiburile feudalităţii, îi despoia pe boieri de averi sub diferite pretexte,
lipsindu-i cu chipul acesta de singurul mijloc cu care puteau ademeni şi corumpe pre norod”. În
plus, execută boierii la „cea mai mică greşală regătorească, la cea mai mică plângere ce i se
arăta” iar capetele celor ucişi sunt atârnate de poarta curţii domneşti.
În sala tronului intră Doamna Ruxandra, soţia lui Lăpuşneanul şi fiica lui Petru Rareş („avea
acea frumuseţă, care făcea odinioară vestite pre femeile României.”); soţul ei o ia „ca pe o
pană” şi şi-o aşează pe genunchi. Ruxandra îşi imploră soţul să cruţe pe boieri, spunându-i şi
motivul ce a îndemnat-o să i se adreseze: „– De-aş şti că mă vei şi omorî, nu pot să tac. Ieri,
când voiam să întru, o jupâneasă cu cinci copii s-au aruncat înaintea rădvanului meu şi m-au
oprit arătându-mi un cap ţintuit în poarta curţii. «Ai să dai seamă, doamnă, îmi zise, că laşi pre
bărbatul tău să ne taie părinţii, bărbaţii şi fraţii... Uită-te, doamnă, acesta-i bărbatul meu,
tatăl copiilor acestora, care au rămas săraci! Uită-te!»”. După ce Doamna îi cere să înceteze
omorurile, Lăpuşneanul îi promite că îi va îndeplini dorinţa „de poimâine”, zice el, după ce îi va
da Doamnei, a doua zi „un leac de frică”.
 III
„Capul lui Moţoc vrem...”
 Sunt anunţaţi boierii „să se adune a doua zi, fiind sărbătoare, la mitropolie, unde era să fie şi
domnul, ca să asculte liturghia şi apoi să vie să prânzească la curte”.
După slujbă, Lăpuşneanul se adresează boierilor, spunându-le că îi pare rău pentru că a „arătat
asprime” faţă de ei, apoi îşi motivează actele crude prin „dorinţa de a vedea contenind
gâlcevirile şi vânzările unora şi altora, care ţinteau la răsipa ţării şi la peirea mea”. Adăugând
că vrea să trăiască alături de boieri „de acum în pace, iubindu-ne ca nişte fraţi”, îşi cere iertare
de la ei şi de la norodul adunat în biserică.
La cuvântarea „deşănţată” a domnitorului asistaseră Spancioc şi Stroici, care decid că nu vor
participa la masa oferită de domn, din neîncredere.
Boierii sosind la casa domnească, în număr de 47, observă prezenţa lefegiilor înarmaţi în
curte, şi a patru tunuri îndreptate spre poartă, dar nu dau atenţie faptului.
Masa ce s-a servit era simplă, conform obiceiurilor vremii: „Cel mai mare ospăţ se cuprindea în
câteva feluri de bucate. După borşul polonez, veneau mâncări greceşti ferte cu verdeţuri, care
pluteau în unt; apoi pilaful turcesc şi, în sfârşit, fripturile cosmopolite. Pânza mesii şi şervetele
erau de filaliu ţesute în casă, tipsiile pe care aduceau bucatele, talgerele şi tipsiile erau de
argint”.
Aproape de încheierea ospăţului, un boier, Veveriţă, închină un pahar urând lui Vodă ca să-l
întărească Dumnezeu în gândul bun „de a nu mai strica pe boieri şi a bântui norodul...”. Sub
pretextul că în urare s-ar ascunde o jignire adusă domnitorului, armaşul ordonă uciderea
boierilor care, „neavând nici o grijă, surprinşi mişăleşte pe din dos, fără arme, cădeau făr-a se
mai împotrivi”, cu excepţia unora dintre cei tineri – transformă în arme tacâmurile, vasele,
scaunele. Sunt ucise şi slugile boierilor, aflate în curte, dar câteva scapă fugind peste ziduri şi
poartă vestea despre cele întâmplate.
În faţa porţii palatului domnesc se adună „tot oraşul” şi oamenii, întărâtaţi, încep să lovească în
poartă cu topoarele. Lăpuşneanul cere armaşului să-i întrebe ce doresc, iar ca răspuns, după
un moment de ezitare, gloata se hotărăşte: „– Capul lui Moţoc vrem!”, arătând şi motivul, „–
Am rămas săraci!/– N-avem bani!/– Ne i-au luat toţi Moţoc!”.
Auzind cele transmise de armaş în legătură cu cererea mulţimii, vornicul Moţoc solicită
domnitorului să îl apere („Pune să deie cu tunurile într-înşii... Să moară toţi! Eu sunt boier mare;
ei sunt nişte proşti!”) dar acesta refuză („Proşti, dar mulţi, răspunse Lăpuşneanul cu sânge
rece”) şi vornicul este aruncat de pe zid mulţimii, „care într-o clipală îl făcu bucăţi”,
apoi „gloata”, „mulţămindu-se de această jertfă, se împrăştie”.
Vodă ordonă să se reteze capetele boierilor ucişi, le aşează pe masa de ospăţ în formă de
piramidă, „puind pe ale celor mai mici boieri dedesupt şi pe ale celor mai mari deasupra”; o
aduce pe DoamnaRuxandra ca să vadă priveliştea, care leşină, ceea ce prilejuieşte un
comentariu soţului: „– Femeia tot femeie, zise Lăpuşneanul zâmbind”.
Trimişi să-i aducă pe Spancioc şi pe Stroici, oamenii armaşului îi ajung pe fugari când tocmai
treceau hotarul de pe Nistru şi cei doi boieri îi trimit lui Lăpuşneanul vorbă că îl vor „vedea
păn-a nu muri”.
 IV
„De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu...”
După patru ani de la uciderea celor 47 de boieri, Lăpuşneanul se mută în cetatea Hotinului,
pentru a-i putea supraveghea pe Spancioc şi Stroici, refugiaţi în Polonia. Îi era teamă de
faptul că cei doi vor veni cu oaste polonă în Moldova.
În acest timp îşi ţinuse promisiunea făcută Doamnei Ruxandra, în sensul că nu mai omora, dar
„Scotea ochi, tăia mâni, ciuntea şi seca pe care avea prepus”.
Îmbolnăvindu-se, cere mitropolitului, episcopilor şi boierilor pe care îi chemase lângă el să îl
călugărească, dacă îl vor vedea că se apropie de moarte. Deoarece face o criză puternică, este
călugărit şi primeşte numele de Paisie, doamna Ruxandra este numită regentă iar fiul său,
Bogdan, noul domn.
Sosesc Spancioc şi Stroici, ajung în faţa camerei unde se afla Lăpuşneanul bolnav şi, ascultând
la uşă, aud acuzele aduse de către acesta mitropolitului şi călugărilor care se aflau acolo, ca
urmare a călugăririi sale, precum şi ameninţarea rostită („M-aţi popit voi, dar de mă voi
îndrepta, pre mulţi am să popesc şi eu!”).
Deoarece Lăpuşneanul îşi ameninţase soţia şi fiul cu răzbunarea, Spancioc şi Stroici o conving
pe Doamna Ruxandra să pună otravă în apa cerută de Lăpuşneanul, pentru a-şi salva fiul.
Intrând în camera fostului domn, care băuse deja din otravă, cei doi îl silesc să bea şi
resturile ei.
Alexandru Lăpuşneanul a murit în chinuri şi a fost îngropat, adaugă autorul, în „monastirea
Slatina, zidită de el”.
Alexandru Lapusneanul este personajul principal al operei, prezentat in toate scenele nuvelei, in jurul
caruia se polarizeaza intraga actiune si personajele operei. El este un personaj romantic, exceptional ce
actioneaza in situatii extraordinare (scena uciderii boierilor, a pedepsirii lui Motoc,a mortii sale).
Personaj memorabil, el este bine individualizat inca din titlu, fiind o figura inconfundabila in galeria
portretelor masculine ale literaturii romane.

El intruchipeaza tipul domnitorului sangeros, tiran, crud, cu o psihologie complexa, plin de defecte si
calitati puse in slujba raului, un adevarat “damnat romantic”(G. Calinescu)

Valoarea sa este exprimata chiar in afirmatia criticului George Calinescu : “nuvela istorica Alexandru
Lapusneanu ar fi devenit o scriere la fel de celebra precum Hamlet daca ar fi avut in ajutor prestigiul unei
limbi universale”.

„Pe când palatul domnesc era considerat ca un soi de templu, iar domnul ca un soi
de Budă nefailibil, C. Negruzzi avea curagiul a scoate la lumină imaginea cruntă a lui
Alexandru Lăpuşneanu şi a spune boierilor un mare adevăr: 
răspunde Lăpuşneanu vornicului Moţoc, în scena măcelului din palat, atunci când
poporul adunat la poarta Curţii striga: Acel răspuns al domnului: cuprindea în trei
cuvinte o adevărată revoluţie socială. Prin urmare novela fu rău văzută la palat, rău
primită de boieri, însă ea îşi dobândi pe loc rangul cel mai înalt în literatura română,
şi va rămâne totdeauna un model perfect de stil, de limbă frumoasă, de creaţie
dramatică şi de o necontestată originalitate.”
Vasile Alecsandri,
Introducere la Scrierile lui Constantin Negruzzi, 

Numele lui C. Negruzzi este legat de obicei de nuvela istorică Alexandru Lăpuşneanul
care ar fi devenit o scriere celebră ca şi Hamlet dacă literatura română ar fi avut în
ajutor prestigiul unei limbi universale. Nu se poate închipui o mai perfectă sinteză de
gesturi patetice adânci, de cuvinte memorabile, de observaţie psihologică şi
sociologică acută, de atitudini romantice şi intuiţie realistă. Eroii au un desen uimitor.
Negruzzi a înţeles spiritul cronicii române şi a pus bazele unui romantism pozitiv,
scutit de naive idealităţi. În cronică domnul taie pe boieri şi boierii pe domn şi toată
durata unei domnii este o încordare de suspiciuni, de uneltiri, de trădări şi de crimă.
Nuvela ar intra în rândul naraţiunilor de asasinate italiene, de nu s-ar fi dat eroului
principal o semnificaţie superioară. Lăpuşneanu e dominat, osândit de Providenţă să
verse sânge şi să năzuie după mântuire. El suferă de melancolie sanguinară, colorată
cu mizantropie. Echilibrul între convenţia romantică şi realitatea individului, aceasta
e minunea creaţiei lui Negruzzi.”