Constantin Negruzzi s-a născut în anul 

1808 la Trifeștii
Vechi (astăzi Hermeziu), din apropierea Prutului, lângă Iași, fiind
fiul lui Dinu Negruț[1], de origine răzășească, ajuns boier în rang
de paharnic, și al Sofiei Hermeziu, fiica logofătului dreptății Iorgu
Hermeziu. În anul 1809 mama sa s-a stins din viață. Costache
Negruzzi și-a început învățătura în greacă cu unul din dascălii greci
mai cu renume pe atunci în Iași, iar să citească românește a învățat
singur dintr-o carte a lui Petru Maior, precum însuși mărturisește
într-un articol intitulat Cum am învățat românește, foarte interesant
pentru detaliile pe care le dă asupra
metodelor pedagogice întrebuințate de profesorii din acea vreme.
Izbucnind revoluția din 1821, s-a refugiat în Basarabia cu tatăl său.
La Chișinău face cunoștință cu poetul rus Pușkin, care-i trezește
interesul pentru literatură și cu un emigrant francez de la care ia
lecții de limba și literatura franceză. Din această perioadă datează
primele sale încercări literare: Zăbavele mele din Basarabia în anii
1821, 1822. După moartea tatălui său, intră copist la visterie,
începând astfel viața politică, cum făceau mulți fii de boieri pe
atunci. În acest timp publică câteva traduceri de poezii
(Mnemon de Voltaire, Prostia Elenei de Marmontel), și câteva
nuvele, care făcură mult efect. Îndemnat de scrierile patrioților de
peste munți, studiază istoria și dă la lumină poemul Aprodul
Purice ca un fel de protest indirect la adresa domnului și a boierilor
din timpul său. Ales, în 1837, deputat de Iași în Obșteasca obișnuită
adunare, instituită de Regulamentul Organic, apoi ca funcționar
superior și ca director al teatrului (alături de Mihail
Kogălniceanu și Vasile Alecsandri), se arată pătruns de idei liberale
și doritor de progres. În 1840 era ales primar al orașului Iași.
Negruzzi nu ia parte la mișcarea din 1848 și mult timp rămâne
retras din afacerile statului, reintrând mai târziu ca judecător,
membru în Divanul domnesc (1857) și apoi, sub domnia lui Cuza, ca
director al departamentului finanțelor, deputat și epitrop la Sf.
Spiridon. Se stinge din viață la 24 august 1868, și este înmormântat
în cimitirul bisericii din Trifeștii Vechi.
Structura operei
Nuvela este structurată pe patru capitole, fiecare purtând câte un motto cu rol rezumativ și care
constituie replici memorabile ale personajelor:

 Capitolul I: „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu...” - răspunsul dat de Lăpușneanul

boierilor care îi ceruseră să se întoarcă de unde a venit pentru că nu este dorit de
populație.
 Capitolul al II-lea: „Ai să dai samă, Doamnă!” - Amenințarea soției unui boier ucis
de Lăpușneanu adresată doamnei Ruxanda.
 Capitolul al III-lea: „Capul lui Moțoc vrem” - cererea de răzbunare a mulțimii
poporului care consideră că Moțoc este vinovat pentru toate nemulțumirile.
 Capitolul al IV-lea: „De mă voi scula, pre mulți am să popesc eu...” - amenințarea
rostită de Lăpușneanul care fusese călugărit și pierduse puterea domnească.

Rezumat
Alexandru Lăpușneanu intră în Moldova cu o armată turcească, hotărât să-și recupereze tronul.
Pe drum primește o solie compusă din patru boieri, Veveriță, Moțoc, Spancioc și Stroici, care
încearcă să-l convingă că țara este mulțumită cu actualul domnitor, Ștefan Tomșa. Alexandru
Lăpușneanu refuză să se întoarcă din drum și le dă de înțeles că va face tot ce-i stă în putință să
slăbească puterea boierilor după ce va fi luat țara în primire. Mâhniți, toți boierii, mai puțin
Moțoc, pleacă, iar acesta încearcă să-l convingă pe Lăpușneanu să vină în țară fără armată,
pentru a aprecia singur situația țării. Simțind capcana, acesta râde de încercarea lui Moțoc,
spunându-i că-l va cruța când va prelua țara, deoarece va avea nevoie de un „intrigant” ca să țină
boierii în frâu. Auzind de venirea lui, voievodul Ștefan Tomșa fuge în Țara Românească, iar
Lăpușneanu este primit cu nădejde și încredere de popor. Din postura de domnitor acesta
pornește să sărăcească boierii și să-i omoare la cea mai mică provocare. Moțoc, ajuns vornic, se
folosește de nepăsarea lui Vodă pentru a mări taxele. Boierii apelează la soția lui, doamna
Ruxanda, care încearcă să-l convingă să înceteze să omoare, amintindu-i de viața de apoi, dar
fără succes. Ca să scape într-un final de amenințarea boierilor, noul domnitor îi cheamă la un
praznic, sub pretext de împăcare și pune gărzile să-i omoare. Ulterior pune să li se taie capetele și
să fie așezate pe o masă. Mulțimea se adună afară furioasă și-l cere pe Moțoc drept ofrandă,
cerere pe care domnitorul le-o satisface fără ezitare. Apoi o aduce pe soția sa în sala măcelului,
ca „leac de frică”, dar aceasta leșină. Singurii care scapă sunt cei doi boieri tineri, Spancioc și
Stroici, care fug și trec Nistrul. Patru ani mai târziu, Alexandru Lăpușneanu îi face pe plac
doamnei Ruxanda și nu mai omoară, doar schingiuie. El încearcă să-i prindă pe cei doi boieri
fugari (Spancioc și Stroici), fără succes însă, și, în așteptarea unui atac, întărește
cetatea Hotinului, unde se îmbolnăvește de febră tifoidă și e bântuit de cruzimea sa din trecut.
Alexandru îl cheamă pe mitropolitul Teofan, își cere iertare și cere să fie călugărit înainte de
moarte. Când este cuprins de un leșin care îl lasă rece și rigid, preoții, crezându-l mort, îl
călugăresc sub numele de Paisie și-l numesc domnitor pe fiul lui minor, Bogdan. Auzind acestea,
Spancioc și Stroici se întorc în țară. La trezire, Lăpușneanu este cuprins de furie aflând faptele
mitropolitului și-l dă afară din cameră. Cei doi boieri, care stăteau la ușă, o conving pe Ruxanda
că Lăpușneanu vrea să-l omoare pe Bogdan și o conving să-l otrăvească. Tot cei doi, Spancioc și
Stroici, îl veghează pe Alexandru când acesta își dă duhul.
Personaje
 Alexandru Lăpușneanul
Este personajul eponim al operei, statut care îi relevă importanța. Proiecție
romantică a unei figuri istorice reale, Alexandru Lăpușneanu este un personaj
static, încrâncenat, până la sfârșit, în teribila lupta împotriva boierilor. Personaj
principal a cărui voință domină destinele supușilor, acesta reprezintă tipul
Tiranului crud și violent, care încalcă orice principii religioase și morale, în scopul
de a-și păstra puterea. Cuvintele proprii îl caracterizează ca pe un om hotărât
(„Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu...”), lucid și prevăzător care nu acceptă să
renunțe la oastea străină, gândindu-se că boierii îl vor trăda din nou. Alteori, felul
în care vorbește îi relevă viclenia și prefăcătoria. Așa se întâmplă în scena
cuvântării de la mitropolie, când se preface că regretă ceea ce a făcut: „m-am
arătat cumplit, rău, vărsând sângele multora. Unul Dumnezeu știe de nu mi-a
părut rău și de nu mă căiesc de aceasta”. În aceeași zi, după uciderea boierilor,
când mulțimea cere capul lui Moțoc, acesta speră că Vodă îl va salva, punând
tunurile să tragă în acea gloată de „proști”. Răspunsul lui Lăpușneanul („Proști,
dar mulți”) îi atestă inteligența și calitățile de bun psiholog, întrucât astfel scapă de
boierul intrigant și-și atrage poporul. Unele atitudini ale voievodului scot în
evidență alte trăsături. Sfătuit să facă drumul înapoi, căci țara nu-l vrea,
Lăpușneanul abia își stăpânește impulsivitatea, punând mâna pe buzdugan (pentru
a-l lovi pe sol), tot așa cum gestul de a apuca jungherul devine reflex. În această
scenă, ochii care „scâteiară ca un fulger”, mușchii feței, care „i se suceau” și râsul
sinistru arată un om violent care-i îngheață pe cei din jur. Elocventă în acest caz
este scena măcelului: „El râdea, iar Moțoc, silindu-se a râde ca să placă
stăpânului, simțea părul zburlindu-i-se pe cap și dinții săi clănțănind”. Cruzimea
constituie dominanta trăsăturilor acestui om și aceasta este vizibilă nu doar în
scena menționată, ci mereu. Atunci când face el însuși piramida de capete,
Lăpușneanul nici nu tresare, apoi se spală pe mâini (gest care îi arată cinismul) și o
cheamă pe soția sa. Nicolae Iorga explica actele acestui domnitor prin faptul că el
avea „sufletul unui bolnav ce-și află alinarea unei suferințe tainice, numai la
vederea și auzul suferinței altora”. Din tipologia romantică, el se încadrează în
tipologia demonilor. Pentru a-și realiza răzbunarea, demonul are nevoie de o
punere în scenă grandioasă: arderea cetăților, capetele tăiate puse la poarta
palatului, măcelul de la ospăț, piramida de capete, sunt tot atâtea elemente ale
„recuzitei” sale.
Doamna Ruxanda
Este personaj secundar, deorece se regăsește numai în unele episoade ale acțiunii.
De asemenea, ea pune în evidență, prin antiteză, aspectele negative din firea
crudului ei soț. Portretul pe care autorul i-l face doamnei, în capitolul al doilea, îi
reliefează descendența nobilă și frumusețea: fiică a domnitorului moldovean Petru
Rareș, Ruxanda „era îmbrăcată cu toată pompa cuvenită unei soții, fiice și surori
de domn”. Pe chipul ei mândru se citea însă o tristețe adâncă pricinuită de soarta ei
vitregă: „Ea însă era tristă și tânjitoare, ca floarea expusă arșiței soarelui ce nu
are nimică s-o umbrească”. Din cuvintele pe care i le adresează temutului ei soț,
reies bunătatea și compasiunea față de cei aflați în suferință. Astfel, întrebată fiind
care este pricina pentru care și-a lăsat lucrul, blânda doamnă invocă „lacrimile
jupâneselor văduve care se varsă la ușa mea”. Atitudinile și faptele doamnei
Ruxanda o caracterizează ca pe o ființă sensibilă (care leșină atunci când vede
piramida de capete), dar și hotărâtă să-i apere pe cei bătuți de soartă. Prizonieră a
unui spațiu întunecat (palatul voievodal) străjuit de capetele celor uciși, Ruxanda
pare a fi un înger căzut în Infern. Pentru a se salva și, mai ales, pentru a-și mântui
fiul de moarte, blânda doamnă acceptă „rolul” care i se dă: ea va deveni „mâna”
pedepsitoare a destinului.
Vornicul Moțoc
Este un boier „învechit în rele” (cum îl caracterizează chiar voievodul) și un
trădător care l-a părăsit pe domitor, atunci când îi era greu (în prima domnie),
procedând la fel și cu Tomșa - Vodă. Laș și slugarnic, acceptă să rămână alături de
Lăpușneanul (căruia îi sărută mâna „asemenea câinelui care, în loc să muște, linge
mâna care-l bate”). Necruțător în strângerea birurilor, este urât de oamenii din
popor, care îl vor ucide. Personaj secundar, Moțoc reprezintă tipului lașului perfid,
care face orice pentru a intra în grațiile stăpânului.

 Mulțimea
Apare ca personaj colectiv, în capitolul al treilea. Fragmentul constituie prima
scenă de masă din literatura română, caracterizată prin uniformizarea tuturor
figurilor. Într-un tablou vizual și auditiv, autorul surprinde momentul de derută al
mulțimii („Prostimea rămase cu gura căscată”), vocile răzlețe unindu-se apoi într-
un singur glas: „Capul lui Moțoc vrem!”. În acestă scenă, substantivul colectiv
„prostimea”, căruia i se adaugă verbele la singular numind acțiunile gloatei
(„rămase”, „nu se aștepta”, „venise”, „vrea”, „începu”) omogenizează figurile (ca
și când ar fi una singură)

Opera: Alexandru Lăpușneanu

Autor: Costache Negruzzi
Alte opere ale autorului: „Aprodul Purice” (1837), „Sobieski
și românii” (1845), „Regele Poloniei și Domnul Moldaviei”
(1839), „Cântec vechi” (1843).
Specia literară: Nuvelă istorică
Gen literar: Genul epic
Personaje: Alexandru Lăpuşneanu, Vornicul Moţoc,
Postelnicul Veveriţă, Spătarul Stroici, Spătarul Spancioc,
Doamna Ruxanda, mulţimea (personaj colectiv)
Semnificația titlului: Titlul poartă numele personajului
principal, domnitor al Moldovei. Imaginea protagonistului
este, de fapt, o proiecţie romantică a unei figuri istorice
reale. Lăpușneanul este reprezentat drept un lider sângeros,
crud, pasionat de uciderea în masă.
Tema principală: „Alexandru Lăpușneanul” abordează
tema trecutului istoric al Moldovei.