FIZIOLOGIA

APARATULUI RESPIRATOR
CURSUL 1

1. PARTICULARITĂŢI MORFOLOGICE ŞI FUNCŢIONALE

2. VASCULARIZAŢIA
GENERALITĂŢI
Respiraţia reprezintă ansamblul fenomenelor fizice, chimice şi biologice prin care se asigură schimburile de
gaze între organism şi mediu, necesare proceselor de oxidare tisulară.
Respiraţia este asigurată prin activitatea coordonată de deplasare a aerului prin sistemul de
conducte aeriene cu sistemul hemodinamic de mişcare a sângelui spre capilarele pulmonare.
Ramificaţiile celor două sisteme converg, astfel încât la nivelul membranei alveolo-capilare cele
două fluide în mişcare sunt aproape în contact, grosimea stratului separator fiind minimă şi perfect adaptată
funcţiei de schimb.
Respiraţia se realizează în 3 etape: pulmonară, sanguină şi tisulară, cu participarea căilor aeriene
şi a plămânilor, pe de o parte, şi a pompei cardiace, pe de altă parte.
Sistemul respirator are doi poli:
· Polul pulmonar, la nivelul căruia are loc respiraţia externă şi unde se disting două zone:
1. zona de conducere, nealveolizată, care nu participă la schimburile gazoase, fiind reprezentată prin cavitatea
nazală, faringe, laringe, trahee şi bronhiile principale;
2. zona respiratorie, alveolizată, care este sediul hematozei pulmonare, fiind reprezentată prin acinii pulmonari,
alcătuiţi din bronhiolele respiratorii, ductele alveolare, sacii alveolari şi alveolele pulmonare.
· Polul tisular, la nivelul căruia are loc respiraţia internă cu participarea a două categorii de procese, fizice
şi chimice:
1. schimbul de gaze respiratorii între sânge şi ţesuturi, prin intermediul lichidului interstiţial;
2. respiraţia internă celulară, cu utilizarea oxigenului şi formarea bioxidului de carbon, de către celule.
Legătura între cei doi poli o realizează sângele, care este calea de transport a gazelor respiratorii.
1. PARTICULARITĂŢI MORFOLOGICE ŞI FUNCŢIONALE
1. CĂILE RESPIRATORII SUPERIOARE
A. Particularităţi morfologice
Cavitatea nazală
Este primul segment al căilor respiratorii.
Septul nazal desparte cavitatea nazală în două cavităţi simetrice (fose nazale), cu direcţie antero-
posterioară, sub baza craniului şi deasupra cavităţii bucale.
Comunică cu exteriorul prin orificiile narinare şi cu rinofaringele prin coane.
Anterior, fosele nazale sunt protejate de piramida nazală care este o proeminenţă situată pe linia
mediană a feţei, cu rol de a proteja fosele nazale.
Fosele nazale sunt două conducte situate înapoia piramidei nazale, de la orificiile narinare până la coarne şi
prezintă un segment anterior, numit vestibul, şi un segment posterior, fosele nazale propriu-zise.
La interior, fosele nazale sunt acoperite de mucoasa nazală, care are o structură deosebită în partea
superioară faţă de rest.
În regiunea olfactorie a mucoasei, situată deasupra cornetului superior şi în dreptul lamei ciuruite a
etmoidului, sunt celulele senzoriale olfactive şi celulele de susţinere
Regiunea respiratorie a mucoasei cavităţii nazale este întinsă, are o bogată vascularizaţie şi o culoare roşietică.
Ea acoperă toţi pereţii cavităţii nazale, cu excepţia celui superior, unde se află mucoasa olfactivă. Este alcătuită
dintr-un epiteliu cilindric ciliat. Mucoasa respiratorie are glande tubulo-acinoase.
Faringele
Este un conduct musculo-membranos, dispus de la baza craniului până în dreptul vertebrei C8, unde se continuă
cu esofagul.
Are forma unui jgheab deschis anterior, care se îngustează de sus în jos, cu lungimea de 15 cm.
Cavitatea faringelui este divizată în trei etaje şi anume: nasofaringele (rinofaringele), bucofaringele
(orofaringele) şi laringofaringele
În structura faringelui se află aponevroza intrafaringiană, muşchii faringelui şi mucoasa faringelui. La exterior
este acoperit de adventiţia faringelui formată din ţesut conjunctiv lax.
Aponevroza intrafaringiană se găseşte la nivelul pereţilor laterali şi posterior ai faringelui şi se inseră superior
pe baza craniului, având o structură fibroasă şi rezistentă.
 Muşchii faringelui sunt striaţi, grupaţi în muşchi constrictori şi ridicători.
Muşchii constrictori au fibre circulare şi prin contracţia lor micşorează diametrul antero-posterior şi
transversal al faringelui.
Muşchii ridicători au fibre longitudinale şi prin contracţia lor ridică faringele în timpul deglutiţiei.
La interior, faringele este căptuşit de mucoasă care are în structura sa un epiteliu cilindric ciliat la
nivelul rinofaringelui şi un epiteliu pluristratificat pavimentos necheratinizat la nivelul bucofaringelui şi
laringofaringelui.
La exteior, faringle este acoperit de adventiţia faringelui, care se continuă cu advenţia esofagului.

Laringele
Este un organ cu dublă funcţie: conduct aero-vector şi organ al fonaţiei.
Laringele are o formă de piramidă triunghiulară trunchiată cu baza în sus.
Baza comunică cu laringo-faringele printr-un orificiu, numit aditus laringis, care, anterior este delimitat de
epiglotă, posterior de cartilajele aritenoide şi lateral de repliurile epiglotico-aritenoidiene, întinse între epiglotă
şi cartilajele aritenoide.
Vârful laringelui se continuă în jos cu traheea.
Laringele este format din cartilaje legate între ele prin ligamente şi articulaţii. Asupra cartilajelor acţionează
muşchii laringelui (striaţi). La interior este tapetat cu mucoasă, sub care se găseşte submucoasa.
Cartilajele laringelui sunt: cartilaje neperechi (cartilajul tiroid, epiglota şi cartilajul cricoid) şi perechi
(aritenoide, corniculate, cuneiforme şi cartilajele sesamoide). Toate cartilajele, sunt formate din cartilaj de tip
hialin, exceptând epiglota, care este formată din cartilaj de tip elastic.
Muşchii laringelui sunt striaţi şi se împart în intrinseci şi extrinseci.
Unii sunt constrictori ai glotei, apropriind plicile vocale (muşchiul cricoaritenoidian lateral, muşchiul
interaritenoidian), alţii sunt dilatatori ai glotei, depărtând plicile vocale (crico-aritenoidian posterior), iar alţii
sunt tensori ai plicilor vocale (muşchiul vocal, situat în plica vocală, şi muşchiul tirocricoidian, care realizează
mişcarea de balans înainte a cartilagiului tiroid).
Tunica mucoasă căptuşeşte cavitatea laringelui şi se continuă în sus cu mucoasa faringelui, iar în jos cu
cea a traheei. Este formată din epiteliu şi corion. Epiteliul, exceptând plicile vocale, este cilindric ciliat. La
nivelul plicilor vocale este pluristratificat pavimentos. Tunica mucoasă conţine glande care secretă mucus. În
corion se găseşte ţesut limfoid care este bogat la nivelul ventriculilor laringieni.
Submucoasa este formată din ţesut conjunctiv lax.
Traheea
Traheea este un organ sub formă de tub care continuă laringele şi se întinde de la vertebra C6 până la vertebra
toracală T4, unde se împarte în cele două bronhii.
Are o lungime de 10 – 12 cm şi un calibru de 1,6 – 2 cm.
Prezintă un segment cervical şi unul toracal.
În structura traheei se distinge un schelet fibrocartilaginos, format din 15 – 20 de inele cartilaginoase
incomplete posterior.
Cartilajele sunt unite între ele prin ligamente fibroelastice. În partea posterioară, unde inelele sunt incomplete,
există fibre de colagen, elastice şi fibre musculare netede (muşchiul traheal).
La exterior se află adventiţia formată din ţesut conjunctiv, iar la interior traheea este acoperită de
mucoasă cu epiteliu cilindric ciliat. Tunica mucoasă este bogată în glande.
Bronhii principale
La nivelul vertebrei T4, traheea se împarte în cele două bronhii principale (dreaptă şi stângă).
Aceste bronhii pătrund în plămân prin hil, unde se ramifică intrapulmonar, formând arborele bronşic.
Bronhia dreaptă este aproape verticală, cea stângă aproape orizontală.
Bronhia stângă este mai lungă (5 cm) faţă de cea dreaptă (2,5 cm), în schimb bronhia dreaptă are un
calibru mai mare (1,5 cm) faţă de cea stângă (1 cm). Bronhia stângă este înconjurată de crosa aortei, cea dreaptă
de crosa marii vene azygos.
Structura bronhiilor principale este asemănătoare traheei, bronhiile principale fiind formate din inele
cartilaginoase incomplete posterior (9 – 11 la stânga, 5 – 7 la dreapta), unite prin ligamente figroelastice
CAILE RESPIRATORII SUPERIOARE -Particularităţi funcţionale
1. Funcţiile respiratorii
Căile respiratorii superioare constituie un sistem de condiţionare a aerului şi un sistem de conducere a aerului.
Sistemul de condiţionare a aerului de realizează datorită funcţiilor căilor respiratorii superioare în
izotermizarea, purificarea şi umectarea aerului.
 Izotermizarea aerului constă în încălzirea aerului atmosferic, dacă respiraţia se face în mediu rece şi
răcirea aerului, dacă respiraţia se face în mediu cald. Acest lucru este posibil datorită reţelei vasculare venoase
bogate şi mecanismelor vasculare de schimb în contracurent.
Purificarea aerului constă în captarea şi respingerea particulelor inhalate.
Prezenţa septului nazal şi a cornetelor nazale imprimă aerului inspirat o curgere turbulentă, astfel încât
particulele mai grele, ajung să fie proiectate pe peretele posterior al mucoasei nazale sau al faringelui, unde sunt
fixate de mucus. Particulele mai mici ajung până în trahee şi bronhii, unde aderă la fel de mucus.
Mucoasa căilor respiratorii prezintă cili, animaţi de mişcări continue. Prin deplasarea mucusului, şi
odată cu el şi a particulelor aderente, cu viteza de 10–16 mm/min, acestea ajung fie la nivelul faringelui, de
unde pot fi expectorate sau înghiţite.
Umectarea aerului se datoreşte stratului de lichid secretat în permanenţă de către glandele seroase ale mucoasei.
Pe cale respiratorie, se pot pierde zilnic cantităţi de 350 – 500 ml apă, prin evaporare.
Sistemul de conducere a aerului se realizează prin căile respiratorii superioare şi inferioare, care sunt
conducte aeriene ce asigură deplasarea aerului în ambele sensuri.
Conductele aeriene superioare au o armătură cartilaginoasă dispusă în potcoavă, închisă posterior printr-
o porţiune musculară. Ţesutul conjunctiv cartilaginos le conferă o rigiditate, care le permite să rămână
permeabile în cazul presiunii crescute intratoracice, din expirul forţat, iar componenta musculară, prin colabarea
adecvată, determită creşterea vitezei de mişcare a aerului, favorizând eliminarea sa.
2. Funcţiile nerespiratorii
Căile respiratorii superioare participă la olfacţie şi la gustaţie, datorită receptorilor analizatorilor corespunzători,
iar laringele participă la fonaţie.
2. PLĂMÂNII
A. Particularităţi morfologice
Plămânii sunt principalele organe ale respiraţiei.
Sunt doi plămâni (stâng şi drept), situaţi în cavitatea toracică, fiecare fiind acoperit de pleura viscerală.
Plămânii au forma unei jumătăţi de con.
Greutatea plămânilor este de 700 g pentru plămânul drept şi 600 g pentru cel stâng.
Capacitatea totală a plămânilor este de 5000 cm3 aer.
Consistenţa plămânilor este elastică, buretoasă.
Diametrul vertical este de 22 cm, antero-posterior la bază de 18 – 20 cm, iar transversal la bază de
9 – 10 cm (la plămânul drept diametrul vertical este mai mic decât la stângul, dar celelalte diametre sunt mai
mari).
Faţa externă a plămânilor este convexă şi vine în raport cu coastele.
Pe această faţă se găsesc şanţuri adânci, numite scizuri, care împart plămânii în lobi.
Pe faţa externă a plămânului drept se găsesc două scizuri, una oblică (principală) şi una orizontală
(secundară).
Aceste două sciziuni împart plămânul drept în trei lobi (superior, mijlociu şi inferior).
Pe faţa externă a plămânului stâng se găseşte o singură scizură (scizura oblică) care împarte plămânul stâng în
doi lobi (superior şi inferior).
Faţa internă este plană şi vine în raport cu organele din mediastin.
Pe această faţă, mai aproape de marginea posterioară a plămânilor, se află hilul pulmonar, pe unde intră
sau ies din plămân vasele, nervii şi bronhia principală.
Baza plămânilor este concavă şi vine în raport cu diafragma. Vârful plămânului depăşeşte în sus prima
coastă şi vine în raport cu organele de la baza gâtului.
Organizarea structurală a plămânilor este determinată de distribuţia arborelui bronşic intrapulmonar care
cuprinde căile respiratorii de conducere şi o porţiune finală respiratorie, terminată prin alveole.
Plămânul drept are 3 lobi şi 10 segmente, iar plămânul stâng 2 lobi şi 9-10 segmente.
Lobii sunt unităţi anatomice mari, alcătuiţi la rândul lor din segmente.
Segmentele sunt unităţi morfologice şi funcţionale mai mici, alcătuite la rândul lor din lobuli.
Unitatea morfofuncţională a plămânului este acinul pulmonar, format din totalitatea parenchimului
tributar unei bronhiole respiratorii. Acinul este alcătuit din ductele alveolare, sacii alveolari şi alveolele
pulmonare.

ARBORELE BRONŞIC – Particularităţi morfologice

Arborele bronşic cuprinde totalitatea bronhiilor intrapulmonare rezultate din ramificaţia bronhiilor
extrapulmonare.
 Bronhia principală, pătrunzând în plămân prin hil, se împarte intrapulmonar la dreapta în trei bronhii
lobare(superioară, mijlocie şi inferioară), iar la stânga în două bronhii lobare (superioară şi inferioară).
Bronhiile lobare se divid apoi în bronhii segmentare care asigură aeraţia segmentelor bronhopulmonare.
Bronhiile segmentare se divid în bronhiole lobulare care deservesc lobulii pulmonari, unităţi morfologice ale
plămânului.
Bronhiolele lobulare, se ramifică în bronhiole respiratorii de la care pleacă ductele alveolare terminale
spre sacii alveolari.
Pereţii sacilor alveolari sunt compartimentaţi în alveole pulmonare.
Bronhiolele respiratorii, împreună cu formaţiunile derivate din ele (ductele alveolare, sacii alveolari şi alveolele
pulmonare) formează acinii pulmonari.
Acinul este unitatea morfofuncţională a plămânului.
Structura arborelui bronşic se modifică şi ea.
Bronhiile lobare au structură asemănătoare bronhiilor principale.
Bronhiile segmentare au un schelet cartilaginos, însă cartilajul este fragmentat (insule de cartilaj).
Bronhiile lobulare şi respiratorii îşi pierd complet scheletul cartilaginos.
Bronhiiolele lobulare şi respiratorii au un perete fibroelastic, peste care sunt dispuse fibre musculare netede, cu
dispoziţie circulară.
În pereţii ductelor alveolare întâlnim numai membrana fibroelastică acoperită de epiteliu.
Alveolele pulmonare au forma unui săculeţ, cu perete extrem de subţire, adaptat schimburilor gazoase.
Există circa 300 milioane de alveole pentru ambii plămâni, însumând o suprafaţă de schimb de 70 – 120
m2, în zona de contact cu capilarele sanguine.
În jurul alveolelor se găseşte o bogată reţea de capilare perialveolare, care împreună cu pereţii alveolelor
formează bariera alveolo-capilară, în a cărei structură menţionăm epiteliul alveolar, membrana bazală
fibroelastică a alveolelor, membrana bazală a capilarului şi endoteliul capilar.
La nivelul acestei bariere au loc schimburile de gaze dintre alveole şi sânge.
PLĂMÂNII – Particularităţi funcţionale
1. Funcţiile respiratorii
Prin sistemul de conducte aeriene inferioare, care constituie arborele bronşic, se asigură transportul şi
distribuţia gazelor respiratorii, iar prin membrana alveolo-capilară se realizează schimbul gazos respirator.
2. Funcţiile nerespiratorii
• Apărare nespecifică fizică şi chimică
• Apărare imunologică specifrică
• Metabolică: glucidic, lipidic, protidic
• Depozit
• Filtru
• Cale de administrare a unor substanţe
• Menţinere a echilibrului fluido-coagulant
• Endocrină
• Control al presiunii arteriale pulmonare şi sistemice
• Menţinere a echilibrului hidroelectolitic
• Menţinerea promptă (de 1 – 15 min) a echilibrului acidobazic
• Menţinere a echilibrului termic (mediu cald, febră)
Fiecare plămân este învelit de o seroasă numită pleură.
Pleura prezintă o foiţă parietală, care căptuşeşte pereţii toracelui şi o foiţă viscerală, care acoperă
plămânul pătrunzând şi în scizuri.
Cele două foiţe se continuă una cu cealaltă la nivelul pediculului pulmonar şi ligamentului pulmonar,
astfel că fiecare plămân are sacul său pleural propriu.
Suprafaţa pleurală totală este de circa 1 m2.
Între cele două foiţe seroase se găseşte un strat foarte fin de lichid pleural, în cantitate redusă de 1 – 15
ml.
Cavitatea pleurală este o cavitate virtuală.
Pelicula fină de lichid împreună cu cele două foiţe formează un tot funcţional, care are un rol important
în mecanica respiratorie, prin ataşarea plămânilor de pereţii cutiei toracice.
Foiţa parietală este aderentă de pereţii cutiei toracice.
Vidul pleural dintre cele două foiţe determină aderarea pleurei viscerale de cea parietală.
Lichidul pleural existent permite alunecarea foiţelor una pe alta.
 Plămânul nu este aderent anatomic de cutia toracică, însă datorită pleurelor el urmează cu fidelitate
mişcările respiratorii ale acesteia.
În raport de fazele respiraţiei, valorile vidului pleural sunt de: –6 până la –8 mmHg, în inspiraţie şi de
–2,5 până la –4 mmHg, în expiraţie.
4. CUTIA TORACICĂ – Particularităţi morfologice
Plămânii sunt situaţi în cutia toracică, formată dintr-un schelet osos şi muşchi.
Scheletul osos este alcătuit din segmentul toracal al coloanei vertebrale, coaste şi stern, articulate între
ele.
Musculatura cutiei toracice cuprinde muşchi proprii – intrinseci şi muşchi extrinseci. Cutia toracică
este separată de cavitatea abdominală prin muşchiul diafragm.
Are forma unui trunchi de con cu baza orientată în jos şi diametrul transversal mai mare ca cel anteroposterior.
La procesele respiratorii participă primele 7 perechi de coaste – coastele adevărate – articulate cu sternul
prin cartilaje costale proprii şi coastele VIII– X – coaste false – articulate cu sternul prin intermediul cartilajului
coastei a VIII-a.
În inspiraţie, coastele superioare dispuse cu convexitatea spre exterior şi faţă în faţă, suferă o mişcare de
torsiune şi ridicare.
Prin ridicare are loc creşterea diametrului transversal al cutiei toracice.
Datorită inserţiei lor sternale, ele contribuie la creşterea diametrului anteroposterior.
Coastele inferioare, care au curburile dispuse oblic şi în sus, suferă o mişcare de ridicare, astfel încât
curburile ajung să se privească faţă în faţă şi determină creşterea diametrului transversal al cutiei toracice.
Musculatura toracelui, după poziţie, acţiune şi origine se subîmpart în muşchi intrinseci şi muşchi extrinseci.
1. Muşchii intrinseci sunt muşchi proprii cutiei toracice, cu aceeaşi origine embrionară şi inervaţie asigurată de
nervii intercostali.
Sunt dispuşi în trei straturi: extern – muşchii intercostali externi, mijlociu – muşchii intercostali interni şi
intern – muşchii: subcostali, transvers al toracelui şi ridicători ai coastelor.
Prin contracţie, împreună cu muşchiul diafragm contribuie la mişcările cutiei toracice în cursul respiraţiei.
2. Muşchii extrinseci se prind de torace şi pe oasele centurii scapulare şi ale articulaţiei scapulohumerale, prin
care se leagă de torace şi asupra cărora acţionează.
Prin aşezare, aparţin toracelui, dar prin acţiune şi inervaţie asigurată de plexul branhial aparţin membrelor
superioare.
Muşchii extrinseci sunt pectoralul mare, pectoralul mic şi dinţatul anterior (mare dinţat).
Cutia toracică participă la ventilaţie prin modificările diametrelor transvers şi anteroposterior, determinate de
mişcările imprimate coastelor, sternului şi coloanei vertebrale, de către musculatură.
Mişcările principale sunt cele ale coastelor şi sternului, care servesc ca punct de origine şi de inserţie
pentru muşchii respiratori principali.
În inspiraţia normală coloana vertebrală constituie punct fix, pe când inspiraţia forţată va efectua o
mişcare de extensie accentuând orizontalizarea coastelor şi creşterea suplimentară a volumului cutiei toracice.
În expiraţia forţată, coloana vertebrală va efectua o mişcare de flexie, proporţională cu profunzimea
expiraţiei, contribuind la micşorarea dimensiunilor cutiei toracice.
Revenirea cutiei toracice, în expiraţie, se datoreşte elasticităţii cartilajelor costale şi tendinţei de retracţie
a plămânului
2. VASCULARIZAŢIA
VASCULARIZAŢIA CĂILOR RESPIRATORII SUPERIOARE
Vascularizaţia sanguină
Vascularizaţia sanguină a căilor respiratorii superioare este de tip nutritiv.
Pereţii nasului şi ai cavităţii nazale sunt irigaţi de artere care provin din artera maxilară, artera facială şi
arterele etmoidale anterioare.
Venele duc sângele spre venele superficiale ale feţei, ale vălului palatin şi ale faringelui şi apoi, spre sinusurile
venoase ale durei mater, care în final se varsă în vena jugulară internă.
Vascularizaţia nasului se caracterizează printr-un sistem bogat de anastomoze arteriovenoase.
Aceste anastomoze, prin care circulă jumătate din fluxul sanguin nazal, joacă un rol important în schimburile
termice, asemănător anastomozelor arteriovenoase cutanate.
Din punct de vedere funcţional, la nivelul nasului s-au descris două importante mecanisme vasculare de schimb
în contracurent.
Unul dintre acestea intervine în mediu rece şi în apă, pentru încălzirea corpului şi poate menţine prin
sistemul de schimb în contracurent o temperatură adecvată a sângelui prin schimburile între vasele arteriale,
care ajung la vârful nasului prin mucoasa nazală şi venele, prin care sângele este drenat dinspre vârful nasului
expus la rece.
Un al doilea sistem de schimb contracurent este situat la nivelul reţelei vasculare carotide de la baza
craniului, unde sângele răcit, care părăseşte nasul, vine în apropiere de sângele răcit, care irigă creierul.
În cazul creşterii temperaturii ambiante şi dacă umiditatea scade, prin evaporarea apei la nivelul vârfului
nasului are loc răcirea muscoasei şi a sângelui, ceea ce determină şi răcirea temperaturii creierului.
În mediu cald, are loc vasoconstricţia venei faciale, ceea ce asigură o răcire mai mare a sângelui spre
reţeaua carotidiată şi întreţinerea unei temperaturi mai scăzute a creierului.
Arterele faringelui provin din artera carotidă externă, iar sângele venos este drenat în vena jugulară internă.
Arterele laringelui provin din artera tiroidiană superioară şi inferioară şi din artera laringiană superioară şi
inferioară. Sângele venos este drenat în vena jugulară internă.
Vascularizaţia traheei şi bronhiilor principale este asigurată de ramuri din arterele tiroidiene la nivelul gâtului
şi, de ramuri din arterele bronşice, la nivelul toracelui. Venele, în porţiunea cervicală, se varsă în vena jugulară
internă, iar în porţiunea toracală, în venele azygos.
Vascularizaţia limfatică
Limfaticele cavităţii nazale drenează limfa către ganglionii retrofaringieni şi paratidieni, şi de aici în ganglionii
cervicali regionali.
Limfaticele faringelui conduc limfa către ganglionii retrofaringieni şi ganglionii cervicali profunzi.
Limfaticele laringelui conduc limfa spre ganglionii regionali: cervicali profunzi, laringieni şi traheali.
Limfa traheei şi bronhiilor principale ajunge în ganlionii traheobronşici şi mediastinali.
VASCULARIZAŢIA PLĂMÂNULUI
VASCULARIZAŢIA SANGUINĂ
Plămânul este un organ cu o dublă vascularizaţie.
1. nutritivă, care aparţine marii circulaţii sau circulaţiei sistemice, asigurată de vasele bronşice;
2. funcţională, care formează mica circulaţie sau circulaţia pulmonară, asigurată de vasele pulmonare.
1. Vascularizaţia nutritivă
Arterele bronşice, ramuri ale aortei descendente toracale, aduc plămânului sânge oxigenat şi încărcat cu
substanţe nutritive pentru arborele bronşic, parenchimul pulmonar şi arterele pulmonare.
Pătrund în plămân prin hil şi însoţesc arborele bronşic până la nivelul bronhiolelor terminale, fără a
ajunge la zona alveolizată, unde se termină cu capilarele.
Reţeaua capilară formată se continuă cu două plexuri venoase – submucos şi peribronşic, între care se
găsesc numeroase anastomoze venovenoase.
Sângele venos, încărcat cu CO2, este drenat diferit: din plexul peribronşic spre vena azygos, în dreapta şi spre
vena hemiazygos şi intercostală superioară, în partea stângă.
Din plexul submucos drenajul se face în cea mai mare parte în venele pulmonare.
Vascularizaţia nutritivă asigură irigaţia arborelui bronşic, a sistemului nervos pulmonar, a vaselor
limfatice şi a vaselor mari, a septurilor fibroase şi a pleurelor. Debitul sanguin din arterele bronşice reprezintă
circa 1-2% din cel cardiac.
Între vasele nutritive şi cele funcţionale există un sistem complex de anastomoze sau şunturi.
S-au descris conexiuni între arterele bronşice şi pulmonare.
Presiunea din teritoriul arterial pulmonar este determinată de debitul arterial bronşic. Ea nu poate atinge
valori mai mari de 20%, chiar dacă anastamozele bronhopulmonare arteriale sunt foarte numeroase.
2. Vascularizaţia funcţională
Începe prin trunchiul arterei pulmonare, care porneşte din ventriculul drept şi transportă spre plămân sânge
încărcat cu CO2.
După un scurt traiect, aceasta dă două ramuri: artera pulmonară dreaptă şi artera pulmonară stângă, care
pătrund în plămânii respectivi prin hil.
În plămâni, arterele pulmonare se divid în ramuri care însoţesc ramificaţiile armorelui bronşic până la
nivel alveolar, unde formează o reţea capilară perialveolară, care aparţine funcţional membranei alveolo-
capilare.
La acest nivel au loc schimburile gazoase.
Sângele venos este drenat de la reţeaua capilară spre venele pulmonare (câte două pentru fiecare
plămân), care părăsesc plămânul prin hil şi se varsă în atriul stâng.
Vasele funcţionale, împreună cu bronhiile şi bronhiolele din ţesutul conjunctiv al plămânului, alcătuiesc
pachete vasculobronşice.
A. PARTICULARITĂŢILE MORFOLOGICE ALE VASELOR PULMONARE
Vasele arteriale pulmonare pot fi elastice, musculare şi arteriole.
Arterele elastice au calibru mare (peste 1 mm) şi se întind pe o distanţă de 20 cm de la emergenţa
trunchiului arterei pulmonare.
Peretele arterei pulmonare este de 3 ori mai subţire ca al aortei.
În teritoriul arterelor elastice se găseşte circa 80% din volumul total al circulaţiei pulmonare.
Suprafaţa de secţiune totală este cuprinsă între 3 – 25 cm.
Au o distensibilitate crescută: în timpul sistolei, peste volumul de 50 ml conţinut în diastolă în arterele
pulmonare şi ramurile lor, se adaugă încă circa 35 ml din debitul sistolic, fără ca presiunea arterială medie să se
modifice.
Arterele musculare au calibru mijlociu (între 1 mm – 100 µm) şi un perete subţire relativ bogat în fibre
musculare netede.
Arteriolele sunt vase de calibru mai mic (între 100 µm – 10 µm) şi cu un perete muscular gros şi îngust,
în care sângele circulă la o presiune relativ mare, dar este distribuit capilarelor la o presiune mică.
Se întind pe o distanţă de circa 2 mm, au o suprafaţă totală de secţiune de 20 – 40 cm2 şi conţin un volum de
sânge de numai 3 ml.
Reprezintă zona de rezistenţă maximă la curgere şi de control al vasomotricităţii pulmonare.
Vasele precapilare în număr de circa 300 milioane se continuă cu capilarele, fără a fi prevăzute cu
sfincterele precapilare.
Au un diametru cuprins între 40 – 20 µm.
Sunt mai bine reprezentate ca în circulaţia sistemică şi cuprind circa 5 ml sânge, care circulă cu o
viteză mică, ce scade de la 2 la 0,2 cm/sec, atingând valori de circa 20 de ori mai mici faţă de cele în sectorul
capilar, ceea ce favorizează schimburile gazoase.
Au un diametru de circa 8 µm. În sectorul capilar pulmonar se află o cantitate de circa 150 ml sânge.
Reţeaua capilară pulmonară are în ansamblu aspectul unei plase, cu ochiuri hexagonale sau a unei
pelicule de sânge aproape continuă, limitată prin două membrane fine de fiecare versant alveolar.
B. PARTICULARITĂŢILE FUNCŢIONALE ALE CIRCULAŢIEI PULMONARE
Circulaţia pulmonară este unicul circuit sanguin care primeşte debitul cardiac în totalitate (5 l/min).
Deplasarea sângelui în circulaţia pulmonară se face la presiuni mult mai mici, comparativ cu cele din circulaţia
sistemică (1/6 din valorile din aortă), dar, deşi arterele pulmonare sunt scurte, timpul de tranzit nu este diferit de
cel din circulaţia sistemică, datorită suprafeţei capilare enorme.
Vasele pulmonare funcţionează la un regim de joasă presiune determinată de presiunea scăzută din ventriculul
drept în timpul sistolei (25 mmHg), complianţa mare a sistemului vascular pulmonar şi rezistenţa mică opusă la
curgerea sângelui.
Presiunea arterială pulmonară măsoară valori maxime de 20 – 25 mmHg, valori minime de 8 – 10 mmHg şi
valori medii de circa 15 mmHg.
Presiunea în atriul stâng este de circa 8 mmHg în cursul diastolei, astfel încât gradientul de presiune în sistemul
pulmonar este de circa 7 mmHg, comparativ cu gradientul de circa 90 mmHg din circulaţia sistemică
Scăderea presională din artera pulmonară spre capilare este relativ mică.
În capilarele pulmonare presiunea medie este de 7 – 10 mmHg.
În venele pulmonare scăderea este de 4 – 5 mm Hg apropiată de cea din atriul stâng din perioada de sistolă
care este de 5 – 7 mmHg.
Curgerea sângelui are un caracter pulsatil în arterele pulmonare şi capilare, datorită lipsei sistemului de
sfinctere precapilare.
Deoarece presiunea sângelui din capilarele pulmonare este de 7 – 10 mmHg şi presiunea coloidosmotică
(oncotică) este de 25 mmHg, gradientul de presiune de 15 – 18 mmHg împiedică filtrarea (trecerea lichidului în
interstiţiu pulmonar şi în alveole).
Volumul sanguin în circulaţia pulmonară este de circa 1 l/unitatea de timp: volumul sanguin arterial este de 120
– 150 ml la sfârşitul diastolei şi de 170 – 200 ml în sistolă, pe când volumul capilar este mai mic de 200 ml
(cu limite de variaţie între 90 – 240 ml).
În trunchiul arterei pulmonare viteza de circulaţie a sângelui este aceeaşi cu cea din aortă (circa 40 cm/sec) şi
scade rapid, pentru a creşte din nou în venele pulmonare mari.
Viteza undei pulsului are valoarea de 1-2 m/sec.

Rezistenţa vasculară pulmonară se poate calcula pe baza formulei:

RV = (Pi – Pe)/F
 în care: RV = rezistenţa vasculară
Pi = presiunea la intrarea în vas
Pe = presiunea la ieşirea din vas
F = fluxul sanguin
Pentru fluxul sanguin de 6 l/min şi (Pi – Pe) egale cu 10 mmHg - 5 mmHg. RV = 1,7
mmHg/1 min.
Gravitaţia are un efect relativ marcat asupra circulaţiei pulmonare.
În funcţie de poziţia corpului, datorită gravitaţiei volumul sanguin este inegal repartizat. În ortostatism,
gradientul de presiune creşte de la vârful plămânilor spre bază, determinând o creştere liniară a fluxului sanguin
pulmonar, din regiunea apicală spre bază.
Zonele de flux sanguin pulmonar dependente de diferenţa de presiune alveolo-arterială-venoasă.
Datorită dispoziţiei în serie a vaselor marii circulaţii, cu cele care aparţin micii circulaţii, cantitatea de sânge
deplasată ritmic de ventriculul stâng în circulaţia sistemică este egală cu cea propulsată de ventriculul drept în
circulaţia pulmonară.
La nivelul plămânilor pot fi descrise trei zone ale fluxului sanguin pulmonar:
- zona 1, lipsită de irigaţie, datorită faptului că presiunea alveolară este superioară presiunii arteriale;
- zona 2, cu circulaţie intermitentă, datorită faptului că presiunea arterială sistolică este superioară presiunii
alveolare, iar presiunea distolică este inferioară celei alveolare;
- zona 3, cu irigaţie continuă, datorită faptului că presiunea arterială se menţine superioară presiunii alveolare.
VASCULARIZAŢIA PLĂMÂNULUI
VASCULARIZAŢIA LIMFATICĂ
Plămânul este organul dotat cu cea mai abundentă circulaţie limfatică din organism.
Reţelele de vase limfatice sunt situate la nivelul plămânului periarterial, perivenos, peribronşic şi intrabronşic,
la nivel septal şi la nivelul pleurelor (viscerală şi parietală).
Limfaticele periferice se află la 1-2 mm de septurile alveolare, fără să ajungă la membrana alveolo-capilară.
Au un diametru mai mare decât al capilarelor sanguine şi o structură care le conferă un grad crescut de
permeabilitate şi o membrană bazală discontinuă.
Vasele limfatice sunt prevăzute cu valve şi prezintă contracţii ritmice ceea ce permite generarea unei presiuni de
până la 20 – 25 mmHg.
Factorii principali care asigură circulaţia într-un singur sens al limfei sunt însă mişcările respiratorii şi vidul
toracic.

CURSUL 2

RESPIRAŢIA PULMONARĂ
1. VENTILAŢIA PULMONARĂ
2. SCHIMBURI GAZOASE LA NIVEL PULMONAR
ETAPELE RESPIRAŢIEI
Respiraţia se realizează în trei etape:

1. Pulmonară (externă) cu două faze:

a. mecanică, ventilatorie;
b. fizico-chimică, schimburi gazoase la nivel pulmonar.
2. Sanguină:
a. transportul sanguin al oxigenului de la plămân la ţesuturi;
b. transportul sanguin al bioxidului de carbon de la ţesuturi la plămân.
3. Tisulară (internă):
a. schimburi gazoase la nivel tisular;
b. respiraţia celulară propriu-zisă.

Respiraţia se realizeză datorită particularităţilor morfologice şi funcţionale ale căilor respiratorii şi plămânului,
pe de o parte, şi a pompei cardiace, pe de altă parte.
RESPIRAŢIA PULMONARĂ
Respiraţia pulmonară (externă) se realizează în două faze: una mecanică, ventilatorie, şi alta fizico-chimică,
reprezentată de schimburile gazoase la nivel alveolo-capilar.
 1. MECANICA VENTILAŢIEI PULMONARE

Actul complex al respiraţiei începe cu fenomene mecanice de distensie şi retracţie a cutiei toracice şi a
plămânului care împreună formează sistemul toraco-pulmonar indispensabile ventilaţiei pulmonare ce asigură
schimburile gazoase între mediul extern şi aerul alveolar.

Sistemul toraco-pulmonar este alcătuit din:

1. Organe active, reprezentate de muşchii respiratori;

2. Organe pasive, reprezentate de plămân şi scheletul cutiei toracice.

A.MIŞCĂRILE CUTIEI TORACICE

Cutia toracică în ansamblu este o formaţiune relativ rigidă, fermă. Rigiditatea este conferită de elementele
scheletului, ţesutului conjuctiv şi musculatura pereţilor. Funţional i se disting 2 zone.
Zona superioară este cea mai rigidă din punct de vedere funcţional şi cuprinde centura scapulară şi primele 5
coaste. Dimensiunile sale se modifică mai puţin în cursul respiraţiei de repaus, prin variaţia diametrului
anteroposterior.
Zona inferioară este cea mai mobilă din punct de vedere funcţional şi se întinde de la coasta a V-a, până la
coasta a XII-a, coloana vertebrală corespunzătoare şi zona sternocostală. Dimensiunile sale se modifică mai
mult în cursul respiraţiei de repaus, datorită în special cartilajelor costale, care îi conferă elasticitate şi
muşchiului diafragm care determină modificări ale diametrului longitudinal şi transversal.
Mişcările respiratorii ale cutiei toracice sunt determinate de muşchii respiratori şi pot fi apreciate prin
modificarea diametrelor.
Pătrunderea şi ieşirea aerului în şi din plămâni are loc în cursul respiraţiilor de repaus (ventilaţia de repaus),
sau în condiţii de inspiraţie sau expiraţie forţată (ventilaţie forţată).
MUŞCHII RESPIRATORI
Grupul de muşchi şi
Originea Inserţia Inervaţia Acţiunea
numele muşchiului

Muşchii inspiratori principali

m. diafragm - porţiunea lombară pe nervul frenic din creşterea diametrului

corpul vertebrelor L1 – L3 plexul cervical longitudinal cu 2 cm,
porţiunea costală pe (C3 – C5) creşterea diametrului
-
transversal al bazei
ultimele 6 coaste
cutiei toracice
- porţiunea sternală pe
apendicele xifoid

m. intercostali externi pe buza externă a pe buza externă a marginii nervii intercostali creşterea diametrului
marginilor superioare a inferioare a coastei anteroposterior şi
coastelor subiacente supraiacente transversal

m. abductori ai corzilor pe cartilajele ononime ale nervi laringieni deschiderea glotei

vocale (cricoaritenoidieni laringelui inferiori
posteriori) (recurenţi), din
nervul vag
 Grupul de muşchi şi
Originea Inserţia Inervaţia Acţiunea
numele muşchiului

Muşchii expiratori

m. intercostali interni pe buza internă a pe buza externă a nervi intercostali scăderea diametrului
marginii superioare a şanţului subcostal de pe anteroposterior şi
coastei subiacente marginea inferioară a transversal
coastei supraiacente

m. adductori ai corzilor pe cartilajele omonime nervi laringieni închiderea glotei

vocale(cricoaritenoidieni ale laringelui inferiori
laterali şi (recurenţi), din
interaritenoidian) nervul vag

Grupul de muşchi şi numele Originea Inserţia Inervaţia Acţiunea

muşchiului

Muşchii inspiratori accesori

m. scaleni: anterior, mijlociu şi pe procesele transversale ale coasta I şi II plexul cervical ridică cutia toracică
posterior vertebrelor C3 – C7

m. dinţaţi:
dinţatul anterior (mare dinţat) pe marginea internă a scapulei pe coastele I – X plexul brahial ridică coastele

dinţatul posterior şi superior procesele spinoase ale ultimele 4 coaste

vertebrelor C7, T1 – T3 nervi intercostali ridică coastele

m. sternocleido-mastoidian pe procesul mastoid al pe stern şi claviculă nervulaccesor ridică toracele

temporalului

m. lungul gâtului pe tuberculul anterior al pe corpurile ultimelor vertebre plexul cervical ridică toracele
atlasului cervicale şi primelor vertebre
toracale

m. pectorali - porţiunea claviculară pe plexul brahial ridică toracele

marele pectoral pe creasta marelui tubercul al claviculă
humerusului - porţiunea sternocostală pe
stern şi cartilajele costale
- porţiunea abdominală pe teaca
marelui drept abdominal
- pe coastele III – V

micul pectoral pe procesul caracoid al plexul brahial ridică coastele

scapului

m. trapez pe claviculă, acromiom şi pe apofizele spinoase ale nervul accesor ridică coastele
spina scapulei vertebrelor cervicale şi toracale

TRAVALIUL RESPIRATOR
 Grupul de muşchi şi numele
Originea Inserţia Inervaţia Acţiunea
muşchiului

Muşchii iexpiratori accesori

m. drept abdominal pe marginea superioară a pe cartilajele coastelor V – nervi intercostali şi coboară coastele
simifizei pubiene VII şi pe apendicele xifoid plexul lombar

m. oblici
oblicul extern pe creasta iliacă a osului pe faţa externă a coastelor idem coboară coastele
coxal, pe pubis şi pe linia albă V – XII

pe creasta iliacă
oblicul intern pe cartilajele costale, pe linia idem coboară coastele
albă şi pe pubis

m. transvers abdominal pe creasta iliacă şi ultimele pe linia albă idem coboară coastele
cartilaje costale

m. pătrat al lombelor pe creasta iliacă pe coasta a XII-a şi procesele plexul lombar coboară coastele
transversale ale primelor
vertebre lombare

m. dinţat posterior şi inferior pe procesele spinoase ale ultimele 4 coaste nervii intercostali coboară coastele
vertebrelor T11 – T12 şi L1 – L2

TRAVALIUL RESPIRATOR
În cursul ventilaţiei, muşchii efectuează un lucru mecanic (travaliu) ventilator (LM), care reprezintă produsul
dintre volumul deplasat şi presiunea exercitată.
Travaliul poate fi exprimat prin relaţia:

LM = V x P

în care: LM = lucrul mecanic

V = volumul şi
P = presiunea

În mod normal, muşchii respiratori efectuează un lucru mecanic ventilator numai în inspiraţie. Pentru a realiza
mărirea de volum a cutiei toracice, prin contracţie, dezvoltă o forţă care trebuie să egaleze şi să depăşească
forţele opozante sau rezistenţele din cadrul sistemului toraco-pulmonar.
DIAMETRELE CUTIEI TORACICE – Diametrul anteroposterior
În timpul ventilaţiei au loc creşteri ale diametrelor cutiei toracice, în inspiraţie şi revenirea la dimensiunile de
repaus, în expiraţie.
Modificările se datoresc în principal contracţiei muşchilor respiratori şi în mai mică măsură particularităţilor
funcţionale ale coloanei vertebrale.
Diametrul anteroposterior creşte în inspiraţie de repaus datorită mişcărilor de la nivelul articulaţiei coastei I –
a cu sternul şi a orizontalizării coastelor II – VI.
Diametrul anteroposterior creşte în inspiraţie de repaus, prin contracţia muşchilor intercostali externi şi a
muşchilor scaleni, iar manubriul sternal este împins înainte şi deplasat în sus.
Diametrul anteroposterior creşte în special în jumătatea superioară a cutiei toracice, prin accentuarea ridicării şi
orizontalizării coastelor, ca urmare a modificării punctului de inserţie fixă pe elementele învecinate cutiei
toracice.
În expiraţie forţată, ca urmare a inserţiei mobile a muşchilor expiratori pe marginile inferioare ale cutiei
toracice, rebordurile costale se apropie, ceea ce va micşora şi diametrul anteroposterior.
DIAMETRELE CUTIEI TORACICE – Diametrul transversal
Diametrul transversal se măreşte în inspiraţie de repaus, datorită unei mişcări de rotaţie de la nivelul coastelor
II – X.
 Porţiunea medie a coastelor II – VI, mai ridicată faţă de capete, asigură creşterea diametrului prin
rotirea lor în jurul unui ax oblic dispus anteroposterior.
Coastele VII – X se rotesc în jurul unui ax, care anterior trece prin linia mediană, iar posterior prin
gâturile coastelor, contribuind la mărirea diametrului transversal al bazei toracelui.
Coborârea diafragmului în inspiraţie şi aplatizarea sa, va determina, prin comprimarea viscerelor
abdominale, o presiune laterală asupra reborturilor costale, cu creşterea diametrului transversal.
Diametrul longitudinal se modifică ca urmare a contracţiei şi relaxării diafragmului.
Creşte în inspiraţie de repaus cu 1,2 – 1,5 cm şi poate depăşi chiar 10 cm în inspiraţie forţată.
Scade în cursul expiraţiei de repaus, revenind la poziţia iniţială, ca urmare a relaxării diafragmului.
Scăderea suplimentară a diametrului longitudinal în expiraţie forţată se datoreşte contracţiei muşchilor
abdominali şi aspiraţiei toracice.

TIPURI RESPIRATORII
În funcţie de grupele de muşchi care participă la respiraţie şi modificările produse asupra poziţiei coastelor şi a
diafragmului se descriu:

1. respiraţia toracică (tipul respirator costal) este determinată în principal de mişcările musculaturii
intercostale, în timp ce diafragmul urmează pasiv modificările presiunii intratoracice.
Este caracteristică femeilor şi se realizează prin creşterea diametrelor transversal şi anteroposterior;

2. respiraţia abdominală (tipul respirator abdominal) se datoreşte excursiilor diafragmului.

Este caracteristică bărbaţilor şi se realizează prin creşterea diametrului longitudinal.

Tipurile respiratorii se apreciază cu ajutorul unui aparat numit pneumograf, iar graficul obţinut se
numeşte pneumogramă.

B. MIŞCĂRILE PLĂMÂNULUI - Expansiunea

Expansiunea plămânului

Expansiunea plămânului se datoreşte prezenţei între foiţele pleurale a unei cantităţi minime de lichid
pleural şi a unei presiuni intrapleurale negative.
În interiorul cavităţii pleurale, în starea de repaus a plămânilor (în expiraţie), presiunea este mai mică
decât cea atmosferică cu circa 4 mmHg.
În inspiraţie, valoarea presiunii negative interpleurale creşte la 12-18 mmHg.
În procesul ventilaţiei pulmonare, la dilatarea plămânilor în inspiraţie în acelaşi sens şi concomitent cu
presiunea negativă interpleurală, contribuie şi tracţiunea hidraulică (forţa de adeziune a peliculei foarte fine de
lichid, aflată între cele două foiţe pleurale), prin intermediul căreia acestea aderă între ele şi efectuează o
mişcare de alunecare una pe alta.
Presiunea negativă interpleurală şi forţa de adeziune fac ca cele 2 foiţe pleurale să nu se poată depărta,
din care cauză, în inspiraţie, mărirea diametrului cutiei toracice va atrage după sine foiţa viscerală, care,
aderând intim de plămâni, va produce distensia acestora.
MIŞCĂRILE PLĂMÂNULUI - Retracţia
Retracţia plămânului

Forţa de retracţie a plămânului (reculul elastic), elasticitatea cartilajelor costale şi forţa de gravitaţie
asigură revenirea cutiei toracice şi a plămânului la dimensiunile iniţiale, de la începutul inspiraţiei.
Retracţia plămânului participă la expiraţia de repaus şi se datoreşte în proporţie de 1/3 elementelor
elastice din structura sa şi în rest, în proporţie de 2/3, tensiunii superficiale a surfactantului, care tapetează
alveolele.
În inspiraţie, plămânul este destins datorită solidarităţii sale cu pereţii cutiei toracice prin presiunea
negativă intrapleurală, care depăşeşte forţa de retracţie.
După inspiraţie, plămânul revine la poziţia de expiraţie, datorită forţei de retracţie a plămânului şi
proprietăţilor elastice ale cutiei toracide.
PRESIUNEA INTRAPULMONARĂ
Presiunea intrapulmonară şi modificările de volum ale plămânilor
În inspiraţia de repaus, ditalarea plămânilor determină scăderea presiunii intrapulmonare cu circa 1 mmHg
faţă de presiunea atmosferică, ceea ce determină ca aerul să pătrundă în plămâni.
În inspiraţia forţată, cu glota închisă, vidul intrapulmonar poate să crească la 100 mmHg.
La sfârşitul inspiraţiei se realizează o egalare a presiunii atmosferice cu presiunea de la nivelul alveolelor.
În inspiraţie se produce o alungire a cărilor aeriene, începând cu traheea şi terminând cu canalele alveolare.
În expiraţia de repaus revenirea cutiei toracice la volumul iniţial comprimă plămânii şi presiunea
intrapulmonară devine mai mare decât cea atmosferică cu circa 1 mmHg, determinând expulzia aerului spre
exterior prin mecanism pur fizic.
În cursul expiraţiei forţate cu glota închisă, presiunea intrapulmonară poate să crească până la 140 mmHg.

EXTENSIBILITATEA PLĂMÂNULUI
Extensibilitatea plămânului şi a toracelui

Plămânul are proprietăţi elastice determinate de fibrele elastice din ţesutul pulmonar şi de prezenţa
surfactantului.
Surfactantul este un amestec lipoproteic secretat de pneumocitele granulare (tipul II de celule), care
intră în alcătuirea epiteliului alveolar.
El se află localizat la suprafaţa lichidului intraalveolar care este o peliculă foarte fină de lichid ce
căptuşeşte alveola, având rol în favorizarea difuziei gazelor la nivel alveolar.
Surfactantul are rol de a reduce tensiunea superficială a lichidului intraalveolar de 7–14 ori,
împiedicând colabarea alveolelor în timpul expiraţiei.

Extensibilitatea plămânului şi a toracelui este denumită complianţă.

Complianţa pulmonară (C) este definită ca fiind creşterea volumului pulmonar (ΔV), exprimat în litri,
pentru fiecare creştere cu o unitate a presiunii alveolare, exprimată în cm H2O (P).
(C) = ΔV/ΔP.
Complianţa plămânului normal, combinată cu a toracelui, este de circa 0,2 litri pentru o presiune de 1
cm H2O.
Fiecare creştere a presiunii alveolare (sau scăderii presiunii interpleurale) cu 1 cm H2O determină o creştere a
volumului pulmonar cu circa 200 ml.
VENTILAŢIA PULMONARĂ
Ventilaţia pulmonară este un proces fiziologic ce constă în pătrunderea şi ieşirea aerului din plămâni, prin
inspiraţie şi, respectiv, expiraţie, în vederea menţinerii compoziţiei constante a aerului alveolar.
Aerul intră şi iese din plămâni datorită diferenţei de presiune, ce se creează între aerul atmosferic şi
interiorul plămânilor, ca urmare a variaţiei de volum a cutiei toracice.
Factorii care contribuie la ventilaţia pulmonară sunt:
1. mişcările de expansiune (inspiraţie) şi retracţie (expiraţie) ale cutiei toracice;
2. presiunea negativă interpleurală şi tracţiunea hidraulică;
3. elasticitatea plămânilor, care îi conferă posibilitatea de a urma în mod pasiv pereţii toracelui,
4. elasticitatea toracelui, care îi permite revenirea la forma iniţială, după ce contracţia muşchilor
inspiratori a încetat.
AERUL ATMOSFERIC, EXPIRAT ŞI ALVEOLAR
Prin ventilaţia pulmonară, aerul alveolar este în permanenţă primenit, îmbogăţit în O2 şi sărăcit în CO2.

Componentul Compoziţia procentuală Presiunea parţială în mmHg

aer inspirat aer expirat aer alveolar aer inspirat aer expirat aer alveolar

O2 20,9 16,3 14,2 158,3 116,0 100,0

CO2 0,04 4,5 5,5 0,3 32,0 40,0

N2 79,03 79,7 80,0 596,4 565,0 573,0

H2O 0,50 6,2 6,2 5,7 47,0 47,0

Variaţiile concentraţiei CO2 din aerul alveolar determină modificări adaptative ale ventilaţiei pulmonare.
Normoventilaţia se realizează în condiţiile unei compoziţii a aerului alveolar menţinut de ritmul ventilator de
repaus (eupnee).
În cazul hiperventilaţiei în aerul alveolar, CO2 scade, iar O2 creşte.
În cazul hipoventilaţiei, modificările sunt inverse.
Ele sunt compensate reflex prin apnee şi bradipnee, în caz de hiperventilaţie şi respectiv prin polipnee sau
tahipnee, în caz de hipoventilaţie.

SPAŢIUL MORT
Spaţiul mort reprezintă teritoriul căilor respiratorii care nu participă la schimbul gazos şi cuprinde spaţiul mort
anatomic şi spaţiul mort fiziologic.
a. Spaţiul mort anatomic este teritoriul căilor respiratorii superioare, la nivelul căruia aerul pendulează.
El măsoară circa 170 – 230 ml şi reprezintă circa 30% din volumul curent.
b. Spaţiul mort fiziologic numit şi spaţiu mort funcţional (total) cuprinde teritoriul respirator neperfuzat
şi este format din spaţiul anatomic şi spaţiul mort alveolar.
Spaţiul mort alveolar este reprezentat de alveolele aerate, dar neirigate (nefuncţionale).
La persoanele sănătoase cele două spaţii sunt identice.
În sectorul pulmonar neperfuzat, schimbul gazos nu are loc, iar compoziţia aerului alveolar este identică
cu cea a aerului inspirat.
Spaţiul mort fiziologic creşte în toate situaţiile când sunt afectate schimburile gazoase alveolare.
Ventilaţia spaţiului mort reprezintă fracţiunea din debitul ventilator care nu participă la schimbul gazos,
deoarece ventilează căile respiratorii şi alveolele neirigate sau slab irigate.
Se poate exprima prin formula:
VD = VE – VA

în care: VE = debitul ventilator

VA = ventilaţia alveolară/min.
Valorile normale ale VD sunt de 1,5 – 2 l/min în repaus.
Ventilaţia alveolară reprezintă fracţiunea din debitul ventilator care participă la schimbul gazos.
Se calculează prin formula:
VA = VE – VD

Valorile normale ale VA sunt de 3,5 – 5 l/min.

Se exprimă de obicei în procente faţă de ventilaţia globală:
VA / VE = 70 – 80%.
DISTRIBUŢIA AERULUI VENTILAT - MIXICA
În condiţii fiziologice, distribuţia intrapulmonară a aerului inspirat sau mixica se face inegal, în plămân existând
zona unde aerul nu ajunge în alveole datorită repartiţiei neuniforme la nivelul suprafeţei pleurale, a forţei de
expansiune şi a distensibilităţii inegale a zonelor din parenchimul pulmonar.
În funcţie de extinderea acestor zone se instalează insuficienţa respiratorie de diferite grade, cu un grad
accentuat de neuniformitate a disribuţiei aerului inspirat şi prelungirea timpului de amestec intrapulmonar
(timpul de mixică) cu consecinţe negative asupra schimbului gazos alveolo-capilar.
Hipoventilaţia anumitor teritorii duce la hipoxemie arterială relativă prin alterarea raportului
ventilaţie/perfuzie în alveolele hipoventilat.
RAPORTUL VENTILAŢIE - PERFUZIE
Se stabileşte între debitul ventilator alveolar (VA) şi debitul circulator din teritoriul pulmonar, respectiv,
cantitatea de aer care ajunge în alveole odată cu fiecare inspiraţie = 350 ml x 12 rep/min, raportată la valoarea
debitului circulator de 5 l/min.
Raportul ventilaţie/perfuzie optim unei arterializări normale a sângelui venos este de 0,8 – 1 sau 4/5 – 1.
Valorile raportului depind de mărimea alveolelor, variaţiile regionale ale presiunii intrapleurale, inegalitatea
diametrului căilor respiratorii, influenţa gravitaţiei asupra circulaţiei pulmonare şi poziţie.
În ortostatism, perfuzia bazală a plămânului este de 8 ori mai mare faţă de zona apicală.
Teritoriile alveolare în care raportul ventilaţie/perfuzie este crescut reprezintă spaţiu mort funcţional.
Teritoriile cu un raport ventilaţie/perfuzie scăzut reprezintă „scurtcircuite funcţionale”.
În ambele situaţii apare hipoxemie arterială.

EXPLORAREA VENTILAŢIEI – Volume pulmonare

Explorarea ventilaţiei se face pe baza determinării prin spirometrie a volumelor pulmonare, a debitelor
ventilatorii, iar graficul obţinut se numeşte spirogramă.
Volumele pulmonare
Volumul curent (VC) sau volumul tindal (VT) este cantitatea de aer (500-800 ml) care este inspirată sau
expirată în timpul unui act respirator de repaus.
Volumul inspirator de rezervă (VIR) este cantitatea suplimentară de aer (1500 - 2000 ml) care poate fi inspirată
forţat după o inspiraţie de repaus.
Volumul expirator de rezervă (VER) este volumul de aer (800-1500 ml) ce poate fi expirat forţat după o
expiraţie de repaus.
Volumul rezidual (VR) reprezintă volumul de aer rămas în plămâni (1000-1500 ml) după o expiraţie maximă.
VALORILE ŞI SEMNIFICAŢIA VOLUMELOR DE AER
Volumul Valorile Semnificaţia

CV 3500 – 4500 ml variaţii fiziologice:

- în raport de vârsta, înălţimea şi sexul subiectului: după 25 de ani scade cu 200 ml/min creşte cu înălţimea
(lungimea) toracelui
mai scăzută la femei cu 20-25%
- scade în raport de poziţia subiectului în cursul determinării (ex.decubit lateral şi clinostatism) şi în sarcină cu
300 – 600 ml;
variaţii patologice:
- scade în afecţiuni toracvice, diafragmatice, pleurale, bronşice (ocluzii), leziuni pulmonare extinse şi reducerea
parenchimului pulmonar funcţional
volume - CV dă indicii asupra capacităţii mobilizabile de aer; scăderile sub 50% din valoarea calculată indică reduceri
componente: ale ventilaţiei maxime
VT 500 – 800 ml
15% din CV - aer vehiculat în ciclul respirator de repaus

VIR 1500 – 2000 ml - aer vehiculat din poziţia de repaus inspirator, la poziţia de inspiraţie maximă
60% din CV

VER
800 – 1500 ml - aer vehiculat din poziţia de repaus expirator, la poziţia de expiraţie maximă
25% din CV

VR
1000 – 1500 ml - variaţii fiziologice în raport de vârstă
19-30% din CPT - variaţii patologicve în aceleaşi condiţii ca şi CRF: creşterea este patologică, dacă depăşeşte 20% din valoarea
de referinţă

CRF
2500 – 3000 ml - volumul mare previne modificările în compoziţia aerului alveolar şi colabarea alveolelor („volumul tampon”)
30% din CPT - creşterile apar în: disfuncţiile respiratorii obstructive, emfizem pulmonar, hiperinflaţii compensatorii în
exereze pulmonare, cifoscolioze; scăderile apar în: fibozele interstiţiale difuze, alveolite, edem pulmonar

CPT 4500 – 6000 ml - variaţii fiziologice de ±20% din valoarea teoretică

- scade sinergic cu scăderile patologice ale CV, creşte sinergic cu creşterile patologice ale VR
- modificările sunt mai puţin marcate ca aler CV şi VR

EXPLORAREA VENTILAŢIEI – Capacităţi respiratorii

Capacitatea vitală pulmonată (CV) reprezintă cantitatea de aer care poate fi expirată forţat după o inspiraţie
maximă.
Are o valoare de 3500-4500 ml şi rezultă din însumarea VC, VIR, VER.
Capacitatea inspiratorie (CI) cuprinde volumul de aer ce poate fi inspirat forţat.
Are valoarea de 3500 ml, care rezultă din suma VC şi a VIR.
Capacitatea funcţională reziduală (CRF) reprezintă cantitatea de aer de 2500-3000 ml care rămâne în
plămân după o expiraţie normală.
Capacitatea pulmonară totală (CPT), de 4500 - 6000 ml, cuprinde CV + VR, fiind cantitatea de aer care
se găseşte în plămâni la sfârşitul unei inspiraţii forţate.
EXPLORAREA VENTILAŢIEI – Debite respiratorii
Debitul (minut-volumul) respirator de repaus (DVR) reprezintă cantitatea de aer proaspăt care ventilează
plămânii în decursul unui minut.
El rezultă din produsul volumului curent cu frecvenţa respiratorie.
În condiţii de repaus, valoarea DVR este de 8-9 litri/minut.
 În timpul efortului frecvenţa respiratorie creşte la 30-40 resp/minut, concomitent cu creşterea
amplitudinii mişcărilor respiratorii ventilaţia făcându-se cu aproape întreaga capacitate vitală.
Minut-volumul de efort creşte până la 100-120 l.
Debitul ventilator maxim (DVM) reprezintă cantitatea de aer, care poate fi ventilată prin plămâni în mod
voluntar în unitatea de timp (15 s).
DVM are o valoare normală de 125-170 l/minut.
Volumul expirator maxim pe secundă (VEMS). Determinarea se face prin înregistrarea în timp a unei
expiraţii de maximă amplitudine şi rapiditate, efectuată după o inspiraţie profundă.
Se consideră normal un VEMS a cărui cantitate a fost eliminată în proporţie de peste 50% în prima
jumătate de secundă.
Indicele Tiffneau-Pinelli (ITP) este indicele de permeabilitate bronşică. ITP = VEMS x
100/CV = 70-80%.
VALORILE ŞI SEMNIFICAŢIA DEBITELOR PULMONARE ŞI ALE INDICILOR CORELAŢI
Debitul Valoarea normală Semnificaţia

DVR 5 – 8 l/min creşte prin creşterea frecvenţei sau amplitudinii respiraţiilor creşte în insuficienţele respiratorii
extrapulmonare prin afectarea fazei de transport

DVM 100 – 170 l/min; permite aprecierea rezervelor ventilatorii: adaptarea la efort scade în disfuncţii ventilatorii prin reducerea CV
la femei: (disfuncţiile restrictive) sau prin reducerea VEMS-ului (disfuncţiile obstructive) sau a ambelor (disfuncţiile
100 – 120 l/min mixte)
şi la bărbaţi: - scăderile sunt sub 80% din valoarea limită
130 – 150 l/min

VEMS 80% din CV peste 2500 ml scade paralel cu CV din aceleaşi cauze şi independent de CV în disfuncţiile respiratorii obstructive

ITP 80% din CV scade în disfuncţiile ventilatorii de tip obstructiv

FAZELE VENTILAŢIEI - Inspiraţia

Ciclul respirator are două faze: inspiraţia şi expiraţia, cu o durată de 3 sec.
Raportul inspiraţie/expiraţie (I/E) = 1/2.
Frecvenţa respiratorie (FR) este de 12–16 resp/min în repaus şi de 40–50 resp/min în efort.
1. Inspiraţia
Constă în deplasarea aerului atmosferic în plămâni şi se realizează printr-un mecanism activ, prin contracţia
muşchilor inspiratori care produc mărirea tuturor diametrelor cutiei toracice.
Diametrul vertical (longitudinal) al cutiei toracice creşte prin contracţia muşchiului diafragm.
În repaus diagrafmul are forma unei cupole cu convexitatea în sus, iar în timpul contracţiei coboară şi se
aplatizează, presând asupra viscerelor care, la rândul lor, vor exercita o presiune laterală asupra rebordurilor
ultimelor coaste.
În felul acesta contracţia diafragmului măreşte nu numai diametrul longitudinal al cutiei toracice, ci şi
circumferinţa bazei acesteia.
Suprafaţa mare a diafragmului, de circa 270 cm2, face ca prin coborârea sa cu un cm să se producă o mărire a
cavităţii toracice cu circa 300 ml.
În fiecare inspiraţie de repaus diafragmul coboară cu 1,2 – 1,5 cm, iar în cursul inspiraţiilor forţate coborârea
poate atinge 10 cm.
Diametrul antero-posterior şi transversal se măresc prin contracţia muşchilor inspiratori, care au ca punct fix
centura scapulară.
Inserţia mobilă pe coaste şi scurtarea fibrelor musculare ridică coastele şi le proiectează înainte şi
înafară.
 În inspiraţia de repaus se contractă muşchii inspiratori principali (supracostali, intercostalii externi şi
diafragmmul).
În inspiraţia forţată participă şi muşchii inspiratori accesori (sternocleidimastoidieni, scalenii, trapezul,
pestoralii, largul dorsal şi marele dinţat).
Contracţia acestor muşchi poate modifica diametrele cutiei toracice, datorită articulaţiilor semimobile
ale coastelor cu coloana vertebrală şi sternul şi datorită poziţiei de sus în jos şi dinafară înăuntru a coastelor în
repaus (coastele VI – XII ).
La nivelul porţiunii inferioare a toracelui contracţia muşchilor ridicători ai coastelor produc ridicarea
extremităţii anterioare a coastelor astfel încât acestea devin orizontale şi în acelaşi timp, ele sunt proiectate în
afară, determinând creşterea şi a diametrului transversal.
2. Expiraţia.
După inspiraţie, care durează circa o secundă, urmează expiraţia, care la adult durează aproximativ 2
secunde.
Expiraţia de repaus este un act pasiv, care se produce prin relaxarea muşchilor inspiratori, ceea ce
determină revenirea la poziţie iniţială a cutiei toracice.
La revenirea plămânului în poziţia de repaus contribuie şi elasticitatea viscerelor abdominale, care o
dată cu relaxarea diafragmului, vor urca spre torace şi elasticitatea plămânului, a ligamentelor şi cartilajelor
costale, care au fost întinse în inspiraţie.
În expiraţia forţată intervin muşchii expiratori accesori (intercostalii interni, muşchii drepţi
abdominali, oblicii abdominali externi şi interni şi pectoralii mici), iar pe de altă parte, coloana vertebrală
execută o mişcare de flexie, proporţională cu profunzimea expiraţiei.
Muşchii intercostali interni sunt coborâtori ai coastelor.
Prin contracţia celorlalţi muşchi expiratori se comprimă viscerele abdominale care deplasează
diafragmul spre cutia toracică şi apropie rebordurile costale, reducând volumul toracelui.
CARACTERISTICILE FAZELOR VENTILAŢIEI – Ventilaţia de repaus
Caracteristica Faza de inspiraţie Faza de expiraţie

Tipul de proces activ Predominant pasiv

Elementele participante:
organele active: contracţia m. inspiratori principali (diafragma, intercostali externi, relaxarea m. inspiratori şi contracţia m.expiratori
- muşchii abductori ai corzilor vocale, scaleni) (intercostali interni, adductori ai corzilor vocale)

creşterea diametrelor anteroposterior, transversal şi vertical şi revenirea la dimensiunile de repaus, datorită

organele pasive mărirea volumului elasticităţii cartilajelor costale şi ligamentelor şi
- cutia toracică datorită gravităţii

destinderea datorită structurilor elastice şi a forţei de adeziune revenirea la dimensiunile de repaus, datorită
- plămânii pleurală tendinţei de retracţie dată de 1/3 de structurile
elastice de 2/3 de surfactant

Valoarea presiunii intrapleurale -6 până la –8 mmHg -2,5 până la –4 mmHg

Valoarea presiunii intrapulmonare -1 până la –2 mmHg +1 până la +2 mmHg

(intraalveolare)

Valoarea tensiunii superficiale 40 – 50 mM/m 2 – 5 mM/m

intraalveolare

CARACTERISTICILE FAZELOR VENTILAŢIEI – Ventilaţia forţată

 Caracteristica Faza de inspiraţie Faza de expiraţie

Tipul de proces activ activ

Elementele participante:
organele active: m. inspiratori principali şi m.inspiratori accesori dinţaţi, trapez, m. expiratori şi m.expiratori accesori (abdominali:
- muşchii pectorali, sternocleidomastoidieni, lungul gâtului, romboid) drepţi, oblici şi transversali, pătrat al lombelor,
dinţat posterior şi inferior, triunghiular al sternului)

organele pasive creşterea suplimentară a diametrelor revenirea şi reeucerea suplimentară a dimensiunile

- cutia toracică de repaus

- plămânii destinderea suplimentară retracţie suplimentară

Valoarea presiunii intrapleurale -12 până la –30 mmHg

Valoarea presiunii intrapulmonare -50 până la –80 mmHg în inspir forţat cu glota închisă 80 până la 150 mmHg în expir forţat cu glota închisă
(intraalveolare)

2. SCHIMBUL DE GAZE LA NIVEL ALVEOLO-CAPILAR

Schimbul de gaze se realizează la nivel pulmonar prin membrana alveolo-capilară care se
interpune între aerul alveolar şi sângele din capilarele pulmonare.
Schimbul de gaze la nivel alveolar reprezintă finalitatea respiraţiei pulmonare.
Procesul este continuu datorită primenirii permanente a aerului alveolar, cu cantităţi crescute de oxigen
şi a sângelui venos din capilarele pulmonare din cantităţi crescute de bioxid de carbon.
Factorii care determină difuzia gazelor respiratorii sunt: 1. diferenţa presiunii parţiale a gazelor
respiratorii de o parte şi alta a membranei alveolo-capilare; 2. permeabilitatea membranei; 3. mărimea
suprafeţei alveolare; 4. viteza circulaţiei pulmonare; 5. viteza reacţiilor chimice din sânge.
MEMBRANA ALVEOLO-CAPILARĂ
Reprezintă sediul proceselor de schimb gazos la nivelul pulmonar.
Alveolele pulmonare, în număr de circa 300 milioane, realizează o suprafaţă de schimb de circa 70 m2.
Membrana alveolo-capilară cuprinde următoarele straturi:
1. epiteliul alveolar;
2. membrana bazală a epiteliului alveolar;
3. spaţiul interstiţial;
4. membrana bazală a endoteliului capilarelor pulmonare;
5. endoteliul capilarelor pulmonare.

SCHIMBUL GAZOS PENTRU OXIGEN

La nivel pulmonar, difuziunea O2 în gradient se realizează dinspre aerul alveolar, spre sângele venos din
capilarele pulmonare, respectiv de la valori de 100 mmHg spre valori de 40 mmHg.
Saturarea sângelui capilar cu O2 se face rapid în circa 0,30 sec, timpul de difuziune mai scurt, de 2,5 ori
faţă de cel din circulaţia pulmonară a eritrocitului(0,75 sec), asigurând oxigenarea completă a sângelui.
Începând cu extremitatea arterială a capilarului pulmonar se constată o creştere progresivă a PaO2
(presiunea parţială a O2 arterial), ceea ce arată că valorile gradientului PO2 de 60 mmHg sunt maxime numai în
momentul contractului iniţial aer alveolar – sânge venos şi diminuă spre extremitatea venoasă a capilarului.
SCHIMBUL GAZOS PENTRU BIOXID DE CARBON
La nivel pulmonar, difuziunea CO2 în gradient se realizează dinspre sângele venos din capilarele pulmonare,
spre aerul alveolar, respectiv de la valori de 46 mmHg spre valori de 40 mmHg.
Schimbul are loc instantaneu, cu o viteză de 25 ori mai mare ca pentru O2, concentraţia CO2
echilibrându-se extrem de rapid de o parte şi alta a membranei alveolo-capilare.
Deşi, diferenţa de PCO2 este redusă 6 mmHg, comparativ cu cea a O2, schimbul este facilitat de
solubilitatea şi capacitatea de difuziune superioare a CO2 faţă de O2.
CARACTERISTICILE SCHIMBURILOR GAZOASE
Caracteristica Oxigenul Bioxidul de carbon

Sensul de schimb aer alveolar →sânge venos capilar sânge venos capilar→ aer alveolar

Concentraţia medie în vol% în:

- aerul inspirat 20,93 0,04
- aerul expirat 16,3 4,0
- aerul alveolar 14,2 5,5
- sângele venos 14,2 – 15,5 52,6 – 56
- sângele arterial 19,7 – 20,3 49,0

Presiunea parţială în mmHg în:

- aerul inspirat 158 0,3
- aerul expirat 116 28 – 32
- aerul alveolar 100 40
- sângele venos 37 – 40 46
- sângele arterial 95 – 100 40

Gradientul de presiune alveolo-venos în mmHg

60 6

Saturaţia cu =2 a hemoglobinei = oxigenarea % în;

- sângele venos
- sângele arterial 73 – 75
96 – 98

Timpul de difuziune în sec 0,3 instantaneu

Capacitatea de difuziune în ml/min 15 – 20 300 – 600 (de 20 – 30 ori mai mare ca pentru O2)

Coeficientul de solubilitate în 0,0239 0,567 (de 24 ori mai mare ca pentru O2)
ml gaz/ml lichid