identităţii sexuale a subiectului.

Abraham scoate în relief două feluri de identificări: prima, pozitivă, este identificarea
anaclitică, contrastând cu identificările de defensă. în al doilea caz este vorba pentru copil de-
a căuta o protecţie şi de a nu fi copleşit de sentimentele de neputinţă. Identificarea pozitivă
urmăreşte pregătirea sa în faţa absenţei recurente a obiectului şi a contribuţiei securizante şi
gratifiante a acestuia, şi evitarea rănirilor de ordin narcisic. Ea antrenează o mai mare
acceptare de sine, şi o stăpânire a tendinţelor agresive. Cât priveşte identificarea defensivă, o
cităm pe cea mai importantă, identificarea cu agresorul. Aceasta survine în urma unei
intruziuni, agresiuni sau frustrări intense din partea obiectului, contra cărora copilul mic nu
are alt sistem de protecţie decât să preia în interiorul său caracteristicile agresorului, de a şi le
însuşi. Această introiecţie, continuă Abraham, conduce la o identificare ambivalenţă, şi la
afecte sadice şi mazochiste, în relaţia cu sine însuşi şi cu celălalt. Pe de altă parte, alte
identificări sunt foarte primitive şi îşi au sursa în conflictele orale.
În planul topicii psihice, ea precizează că regăsim la nivelul Eului identificări pozitive
cu calităţile obiectului, şi de asemenea, identificări reacţionale cu obiectul. Supra-Eul va fi
sediul introiecţiei interdicţiilor care ţin mai puţin de inducerile reale ale părinţilor decât ale
Supra-Eului acestora, adesea deosebit de represiv, care va subjuga Eul. Ea mai diferenţiază, în
spiritul lui Melanie Klein, identificările cu obiectul total, şi cele vizând obiecte parţiale.
Acest proces identificator se derulează în corp, în planul imaginii corporale, care va fi
modificată de acesta, colorată, în unele cazuri alterată, atunci când relaţiile copilului cu
părinţii, şi în consecinţă evoluţia identificărilor, sunt tulburate de intruziuni parentale, de
microtraumatisme relaţionale.
Identificările perturbate vor fi marcate de o serie de trăsături, ca sentimentele intense
de culpabilitate, fantasmele sadice şi mazochiste, influenţate de către un Supra-Eu rigid şi
sever; remarcăm de asemenea angoase de castrare, confuzii în diferenţierea sexuală.
Stima de sine şi îndoiala, devin importante, imaginea de sine este clătinată, ceea ce
antrenează o valorizare a ceea ce posedă celălalt, între altele sexul acestuia. Anxietatea este
astfel mai marcată, mai ales în legăturile cu sine însuşi şi cu ceilalţi. întreaga dezvoltare a
autonomiei, maturizarea Eului sunt frânate, şi uneori oprite, în favoarea unei dependenţe de
celălalt.
Identificările defensive, mai precis identificarea cu agresorul, generează o mai mare
distructivitate a subiectului, care se va imprima în imaginea corporală. Regăsim aici
repercusiunile în ilustrarea grafică.
Pentru Wallon, Cambier şi Engelhart (1990), desenul exprimă ceva ce ţine de subiect
şi ceva ce ţine de obiect. Referitor la subiect, ,desenul povesteşte ceea ce sunt eu pentru că
gesturile mele îmi aparţin şi pentru că liniile produse astfel sunt expresia şi traducerea de
moment a existenţei mele, a gândirii mele, a interiorităţii mele" (Wallon & Co., 1990; p. 16).
Este vorba despre o comunicare simbolică; este expresia unei stări psihice, a unei stări care
este prezentă, dar în care se regăsesc indici ai istoriei subiectului. Desenul se referă la obiect
pentru că este vorba de a comunica ceva celuilalt, şi pentru că elementele utilizate pentru a
desena, amintirile, percepţia, imaginile, sunt împrumutate de la obiect. Adesea, desenul
încearcă să reproducă realitatea, deci să preia unul sau mai multe aspecte ale obiectului şi să le
redea realităţii în mod mai mult sau mai puţin conform.
Porot (1965) consideră că testul desenului familiei subiectului, de o utilizare simplă şi
la îndemână, oferă acces la adevăratele sentimente pe care subiectul le are faţă de familia sa şi
la locul pe care el crede că îl ocupă în cadrul acesteia. De fapt, putem înţelege cum îşi
reprezintă copilul familia, sau cu alţi termeni, realitatea psihică a acesteia la copil. Putem
descoperi, deci, graţie desenului familiei realitatea subiectivă a subiectului şi imaginea
familiei sale aşa cum a remodelat-o în fantasmele sale.
Cea mai mare parte dintre copii vor desena o familie după criterii subiective, o familie
corespunzând unei dorinţe. Compararea acestei familii subiective cu familia reală va fi
revelatoare pentru motivaţiile interne ale copilului, pentru „tendinţele afective", după expresia
lui Corman. El distinge două feluri de tendinţe afective: tendinţele pozitive care semnifică
investirea şi valorizarea de către copil a obiectului vizat şi tendinţele negative care duc la
dezinvestire, şi la devalorizare.
Morval (1974) s-a inspirat din această structură de analiză într-o grilă de cotare care cupinde
115 criterii. Ea a studiat, între altele, în secţiunea „conţinut", valorizarea şi devalorizarea unui
personaj, personajele de identificare, ca şi prezenţa şi tipul de acţiune. Ea pune accent pe
valoarea proiectivă a testului desenului unei familii imaginare, care permite subiectului o mai
mare libertate de