Producţiile grafice, mai ales dacă acestea nu vizează să reproducă un model, fac apel

la o libertate care le face cu deosebire revelatoare pentru lumea interioară a subiectului, pentru
maniera sa personală şi originală de-a concepe realitatea exterioară, şi pentru poziţia sa faţă de
aceasta. Consemnul desenului liber edifică o „situaţie vidă", pentru a relua expresia lui
Anzieu (1973), care favorizează atenuarea refulării şi o anumită regresie. Din acelaşi motiv,
ea oferă acces la conţinuturile refulate, la conflictele şi la dorinţele inconştinete. Cu cât Eul
este mai slab, cu atât situaţiile vide declanşează mişcări regresive şi perderi ale controlului,
care se manifestă între altele prin distorsiuni în desen. Un Eu puternic şi structurat are mai
multă coeziune; este mult mai puţin permeabil şi regresiile sunt mai nuanţate.
Credem de asemenea că atunci când subiectul desenează o persoană, sau chiar un
obiect, el este puternic tributar imaginii pe care şi-o face despre acesta, aceasta fiind legată de
imaginea sa corporală. Fiecare aspect al reprezentării unuia sau altuia dintre personaje poartă
marca imaginii inconştiente a corpului. Angoasele, conflictele interne, fantasmele, sunt trăite,
în primul rând, în plan corporal. Să cităm ca exemplu angoasele primitive de devorare, de
intruziune, cele de-a fi golit de conţinut, care sunt corolarul celor de devorare, de a se
introduce în corpul mamei pentru a-şi însuşi conţinutul acestuia. Aceste fantasme îşi au
rădăcinile în primele experienţe obiectale şi evoluează în raport cu dezvoltarea libidoului,
traversând diferite stadii, oral, anal şi falic-oedipian. Ori, aceste fantasme vizează corpul
copilului, cel al mamei, cel al tatălui. Mai târziu angoasele primitive vor fi urmate de
angoasele de castrare, care încă se referă la o parte din corpul copilului, dar întotdeauna
inserat în relaţia cu cele două figuri parentale.
Formulăm ipoteza că angoasele şi fantasmele, introiecţiile identificatoare, imago-urile
Supra-Eului, obiectele interne bune sau rele care iau naştere, sunt ancorate în corp şi fac parte
din imaginea corpului trăită în parte conştient şi în parte inconştient de către subiect, vor fi
reprezentate într-o anumită manieră când subiectului i se va cere să deseneze un personaj
uman. In desenul familiei, cum subiectului i se cere să deseneze mai mult de un personaj,
putem să ne gândim că fiecare personaj desenat poate reprezenta un aspect al lumii sale
interne, mai ales dacă subiectul a atins un anumit nivel de diferenţiere. La subiecţii care se
confruntă cu dificultăţile diferenţierii între interior şi exterior, care trăiesc confuzii între Eu şi
non-Eu, sau care au fixaţii severe, personajele vor fi prea puţin sau deloc diferenţiate şi
ansamblul personajelor, mai precis aspectul lor, perseverarea şi factorii regresivi pe care îi
regăsim aici, vor ilustra masivitatea conflictului şi a „arhaicităţii" lor.
Astfel, imaginea corporală, în parte conştientă, dar în aceeaşi măsură şi inconştientă,
se constituie plecând de la experienţele corporale ale copilului, precum şi în cadrul relaţiei pe
care a stabilit-o cu mediul şi cu obiectele iubite. Copilul şi-a însuşit şi a trăit această relaţie cu
zonele corpului său care sunt de fapt locuri de schimb cu mama, cu tatăl şi cu mediul: gura,
pielea, urechile, mâinile, anusul şi organele genitale. Tranzacţiile care au avut loc prin
intermediul acestor zone corporale au un impact asupra manierei în care copilul îşi trăieşte
corpul şi se trăieşte pe el însuşi. In mica copilărie trăirea corporală şi trăirea afectivă sunt
strâns întrepătrunse. Copilul îşi construieşte astfel o reprezentare a lumii relaţiilor. Senzaţiile
corporale şi schimburile cu mediul sunt trăite de către copil ca experienţe emanând din
propriul său corp. Aceste experienţe se elaborează progresiv în reprezentări propriu-zise.
Ca şi Winnicott (1969), credem că prin îngrijiri şi comunicare, un contact mamă - nou-
născut şi tată - nou-născut, contact care este plăcut, tandru, vioi, va suscita la copil o trăire de
secuţitate, satisfacţie, confort, de continuitate. Conflictele recurente între părinţi, sau un
„holding" inadecvat (o „ţinere în braţe" neadaptată) din partea unui părinte anxios, agresiv,
febril, nesatisfăcut, pot da naştere la trăiri de furie, insatisfacţie, în funcţie de caracteristicile
proprii copilului, între altele de fragilitatea sa mai mare sau mai redusă. Trebuie notat că nou-
născutul evoluează într-un univers nediferenţiat, Eul său nefiind constituit şi părinţii nefiind
încă percepuţi ca obiecte exterioare, independente, şi având o existenţă proprie.
Astfel, nou-născutul nu este măsură să distingă dacă afectele pe care le conţine sunt provocate
din exterior sau dacă ele provin din el însuşi, respectiv din propriul său corp. în plus, această
nediferenţiere tronează şi în privinţa interiorului său, ceea ce nu-i permite să separe trăirile
corporale de cele emoţionale şi afective, şi să le identifice separat. El este prizonierul
stimulilor, excitaţiilor care, în funcţie de intensitatea şi calitatea lor, sunt agreabili sau
dureroşi, fără să ştie care este provenienţa acestora. In acest fel, el va avea sentimentul de-a se
simţi, satisfăcut şi binevoitor, sau de-a fi dur, nesatisfăcut, respectiv rău, în funcţie de
senzaţiile care îşi au rădăcinile, fie în arbitrariul corporal, fie