Preot Ionel Rusu

Bucură-te, pământ românesc!

Cu un Cuvânt înainte al autorului
Prefaţă, de preot prof. univ. dr. Vasile Grăjdian
Consideraţii, de preot Adrian Portase
Gânduri, de poet Sandu Cătinean din Bonţida
Recenzie, de prof. dr. Mariana Anton
Postfaţă, de prof. Ana Barbu

Editura TRADIŢIE
BUCUREŞTI, 2018
Redactor de carte: Vera Maria NEAGU
Tehnoredactor: Constantin PĂUN
Grafica: Sorina Fădor VĂDEANU

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

RUSU, IONEL
Bucură-te, pământ românesc! / preot Ionel Rusu ; cu un
cuv. înainte al autorului ; pref. de preot prof. univ. dr. Vasile
Grăjdian ; consideraţii de preot Adrian Portase ; gânduri de
poet Sandu Cătinean ; recenzie de prof. dr. Mariana Anton ;
postf. de prof. Ana Barbu. - Bucureşti : Tradiţie, 2018
ISBN 978-973-8469-59-4

I. Portase, Adrian (pref.)

II. Cătinean, Sandu (pref.)
III. Anton, Maria (postf.)
IV. Barbu, Ana (postf.)

821.135.1
 CUPRINS

Cuvânt înainte al autorului .................................................................. 5

Prefaţă, de preot prof. univ. dr. Vasile Grăjdian ..................... 9
Considerații: Dragostea de ţară în imn de acatist, de Pr.
Adrian Portase ............................................................................................. 11
Gânduri pentru volumul de poezie „Bucură-te, pământ
românesc!”, de poet Sandu Cătinean din Bonţida (Cluj) .... 17

POEZII

Bucură-te, pământ românesc! ............................................................ 21

Sub pavilion românesc ............................................................................ 25
De la 1918 ........................................................................................................ 27
Odă României ............................................................................................... 28
Anotimpuri româneşti ............................................................................. 30
În ţara mea ..................................................................................................... 31
Cine eşti, Românie? .................................................................................. 33
Moşii de toamnă ......................................................................................... 35
Dor de ţară ...................................................................................................... 37
Ţara mea, azi ................................................................................................. 39
Pământul românesc .................................................................................. 41
Balada românului înstrăinat .............................................................. 42
Româneasca mânăstire ........................................................................... 44
Ostrovul românilor .................................................................................... 45

3
Medalion liric – La centenarul naşterii Părintelui Constantin
Galeriu .............................................................................................................. 48

Recenzie: ... român, românesc, româneşte, de prof. dr.

Mariana Anton ............................................................................................. 55
„Recapitulăm dăinuirea” – Primiţi colinda?, de prof. Ana
Barbu ................................................................................................................. 58
Curriculum Vitae ........................................................................................ 63

4
 Cuvânt înainte al autorului

Motto:
„În ziua douăzeci și cinci a lui Brumar,
S-a împlinit, divin, un nobil ideal,
Sublim, Preasfânt și Național.
Vis zămislit de-o sută patruzeci de ani,
Lăsat ca testament în scris,
Lângă Luceafăr, pe-un colț de manuscris.
Multe obstacole au fost de atunci la noi, în țară,
Și azi românii se închină în Marea Catedrală.”
(Preot Ioan Rusu)

Dragă cititorule,

Este o datorie de suflet să-ţi iubeşti patria, care,

atunci când ai venit din nefiinţă la fiinţă, te-a asumat
necondiţionat, dăruindu-ţi ocrotire. Din iubirea de
Dumnezeu se naşte iubirea de oameni şi din iubirea de
oameni, iubirea de ţară. Nu în fiecare zi ţi se cere să faci
declaraţie de dragoste faţă de Dumnezeu, faţă de semeni
şi faţă de ţară, ci atunci când o cere situaţia mărturisirii
glasului conştiinţei.

5
 Părintele Constantin Galeriu, de la a cărui naştere în
ţinutul băcăuan al Răcătăului s-au împlinit anul acesta
100 de ani, a fost, este şi va rămâne un exemplu viu şi
sănătos de patriot şi credincios al Sfintei noastre Biserici.
Dragostea duhovnicească din timpul vieţii pământeşti s-a
revărsat asupra lui Dumnezeu cu prisosinţă. În
iubirea sa a încăput toată lumea: soţia, copiii, enoriaşii şi
toţi românii de aici şi de pretutindeni.
În calitate de fost student şi doctorand al său, cu
toată recunoştinţa şi consideraţiunea, închin acest volum
de versuri intitulat: Bucură-te, pământ românesc!
vrednicului de pomenire Părintele Galeriu, emerit
cărturar al neamului. Poeziile apărute în premieră sunt în
duhul de trăire curată a simţământului creştinesc şi
românesc de care a dat dovadă Sfinţia Sa. Niciodată în
cuvântările sale nu a despărţit Neamul de Biserică şi
Biserica de Neam, ci le-a afirmat cu tărie, împreună.
Iubirea de Neam şi de Biserică şi-a arătat-o, mai ales, în
perioada de detenţie, jertfindu-se după modelul hristic.
Titlurile poeziilor sunt sugestive, sub aspectul
legăturii fiinţiale a românului cu neamul său şi cu Sfânta
Biserică Ortodoxă. Am ales titlul volumului Bucură-te,
pământ românesc!, întrucât unii fraţi de credinţă şi neam
au dobândit, fie trăind în România, fie în diaspora,
complexul subestimării sau al supraestimării, în
comparaţie cu alte neamuri. De la Părintele ne-a rămas o
sintagmă vrednică de reţinut: „Nu suntem de lăudat (ca
români şi creştini ortodocşi), dar nici de lepădat!”.
Suntem ceea ce suntem, căci şi Dumnezeu i-a spus lui
Moise pe Sinai când i-a dat Legea „Eu sunt Cel ce sunt”.
(Ieşire III 14).
Sentimentul naţional, patriotic şi creştin în această
plachetă de poezii nu înclină spre exagerare, ci credem că

6
este unul echilibrat, ceea ce ne obligă să lăudăm şi să
mulţumim Domnului pentru taina neamului şi a credinţei
dreptmăritoare. Drept pentru care, îţi recomand cu
căldură să deschizi această carte cu miez spiritual şi
patriotic, dorindu-ţi să conştientizezi că nu eşti al
nimănui, ci al ţării şi al Bisericii care te asumă câte zile îţi
dă Dumnezeu pe pământ să fii, nedezrădăcinându-te, nici
înstrăinându-te, nici fiind indiferent sau pasiv în faţa
curentelor care vor să-ţi pervertească sufletul cu tot
dinadinsul.
Bucură-te, românule creştin, pe pământul tău pe
care ţi l-a dăruit Dumnezeu prin înaintaşi, precum
Burebista, Decebal, Mircea cel Bătrân, Mihai Viteazul,
Avram Iancu, Alexandru Ioan Cuza, regele Ferdinand şi
regina Maria, dar, îndeosebi, prin sfinţi ca Ştefan cel
Mare, Neagoe Basarab, Constantin Vodă Brâncoveanu cu
cei patru fii ai săi şi mulţi alţii.
Pe această cale, aduc un prinos de mulţumire şi de
preţuire soţiei, copiilor şi colaboratorilor mei de suflet,
pentru înţelegere, răbdare şi îngăduinţa creştină de care
au dat dovadă.
Lectură plăcută!
În an centenar, cinstire Bisericii neamului şi marilor
făuritori ai Unirii celei Mari!
Cu drag, prin purtarea de grijă a Preasfintei Treimi,

preot Ionel Rusu

7
 Prefaţă

Când cuvântul comun îşi pierde tăria şi gustul, prin

folosirea subprozaică a politicienilor care nu mai sunt
slujitorii polis-ului, ci cine mai ştie ai cui, sau prin
moartea sa, a însuşi cuvântului, în „litera” mediatică
repetată industrial până la trista îndobitocire, ce cale mai
rămâne spre învierea sa, a cuvântului?
Poeţii inspiraţi, după chipul profeţilor, nu de duhuri
înşelătoare, ci de însuşi Harul Duhului Sfânt, păstrează în
taina sufletului lor, ca într-un chivot de mare preţ, însăşi
Taina ascunsă a nădejdii Învierii Cuvântului Celui cu
totul Adevărat în Duhul Tatălui, pentru că doar prin
Acesta mai rămâne nădejdea învierii tuturor celor create,
văzute şi nevăzute,şi a reaşezării lor în rânduiala cea
dumnezeiască dintru început, spre veşnicie...
Poemele Părintelui Ionel Rusu, din latura inspirată
a imnelor Bisericii, ne deschid ochii inimii noastre spre
vederea duhovnicească a „Pământului românesc... ce nu
mai doreşte să fie vândut pe treizeci de arginţi... şi nu mai
poate înghiţi otrăvuri..., dar crede că are chemarea de a
găzdui locaşuri pentru Dumnezeu... cu văzduh ce miroase
a pace, a moaşte, a isop cu rugăciuni...”.
Pentru că „În ţara mea” – „a mea” însemnând a
oricăruia căruia Duhului Cuvântului îi răspunde adâncul

9
de taină al sufletului – „aerul miroase a busuioc, florile au
mirosul raiului, pâinea, vinul şi cozonacul au gust încă...,
fluturii colindă, norii se primenesc, morţii au colac şi
prescuri..., icoanele au tricolor şi ştergar, copiiişi tinerii
au lumină în ochi, şi carte, încă… pământul are glas şi
toaca lui Noe, cu mirosul de paltin şi brad, din răşini, mai
răsună în sufletul meu, şi bolta-i prietenoasă, încă...”,
chiar dacă unii „fii s-au îmbrăcat cu veşmântul
străinătăţilor”, iar pentru alţii ea este „cetate cu spărturi
prin care intră şi ies oamenii de hârtie, codru de aramă
sluţit de pădurari prefăcuţi, grădină năpădită de spinii
neiubirii de neam...” – dar toate acestea doar „până-ntr-o
zi...” când va fi „încoronată ca o regină..., în lumină, cu
străluciri de daruri...”
În general despre poezie nu se poate vorbi în proza
ternă a cuvântului secătuit de lumina inspiraţiei, decât cu
riscul de a o scoborî din condiţia sa adevărată, celestă... şi
de aceeaşi despre odele Părintelui Ionel Rusu închinate
României veşnice, mult dincolo de un trecător veac
trecut, ca despre orice poezie, nu se poate a vorbi decât
întru cuvântul imnului inspirat, care ne invită, prin
lectură, spre împărtăşire duhovnicească: „Românie, plai
cu soare, gata eşti de sărbătoare... Dumnezeu să
te-ngrijească, Maica să te ocrotescă, ca pe-o pasăre
măiastră, credinţa să altoiască viţa noastră strămoşească,
Neamul să se mântuiască, cu Hristos în veci rodească!”

Preot Vasile Grăjdian

Noiembrie, Sibiu, 2018

10
 Dragostea de ţară în imn de acatist

În Anul Centenar 2018 ni s-a propus să

conştientizăm mai mult unitatea de credinţă şi de neam şi
să nu îi dăm uitării pe cei care s-au jertfit de-a lungul
istoriei, pentru realizarea idealului naţional: făuritorii
Marii Uniri şi toţi eroii neamului românesc. Au fost de-a
lungul anului numeroase activităţi, programe şi acţiuni
de tip instituţional, comunitar, şcolar şi particular în
acest sens. Dar, din păcate, am auzit prea puţin de
iniţiative personale care să arate că a fi român astăzi este
o frumoasă stare de fapt.
Cu puţin mai înainte de a sărbători cei fix 100 de ani
de la înfăptuirea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918,
Părintele Ionel Rusu ne propune un exerciţiu firesc de
român: îşi arată dragostea de neam şi de ţară prin darul
pe care i l-a dat Dumnezeu: cuvântul versificat.
Placheta de versuri pe care o ţineţi acum în mâini,
intitulată magistral „Bucură-te, pământ românesc!”, este
declaraţia de dragoste publică pe care Părintele-poet o
face neamului în care trăieşte şi de care este legat nu doar
prin trai, ci, mai ales, prin trăire.
Părintele Ionel Rusu, îndrăgostit fiinţial deţara sa,
nu îşi exprimă sentimentele filiale în mod formal, sec,
imparţial sau pătimaş, cum am fi tentaţi să credem, dacă
am filosofa despre patriotismul actual. Ci Părintele-poet
vede iubirea de patrie ca o meditaţie lirică şi imn latreutic

11
deopotrivă. Cu alte cuvinte, poetul şi preotul Ionel Rusu
îşi elogiază şi îşi cântă propria ţară într-un Imn Acatist.
Acatistul nu este altceva decât o slujbă specifică
Bisericii Ortodoxe, prin care se măreşte, se cântă, se
laudă viaţa unui sfânt sau a unui eveniment deosebit din
istoria mântuirii. Un acatist cuprinde 13 condace (condac =
compoziţie bisericească scurtă în care este structurată
importanţa sărbătorii) şi 12 icoase (icos = cântare
bisericească sub formă de stihuri, în care se prezintă
succint calităţile sfântului celebrat) care se cântă într-o
anumită formă şi care prezintă într-o formă clară şi
concisă virtuţile sfântului sau importanţa evenimentului
mântuitor. Fiecare condac se termină cu cuvântul
„Aliluia”, iar fiecare icos cu cuvântul „Bucură-te....”,
ambele reluate de cor sau credincioşi ca un îndemn de
permanentizare a stării de bucurie create de prăznuirea
sfântului, dar şi a prezenţei spirituale a aceluiaşi sfânt în
viaţa credincioşilor.
La fel este creat şi acest mic volum de versuri. Chiar
dacă autorul nu a intenţionat sau nu a avut în minte
particularizarea lui în acest fel, pentru cititor devine
limpede acest lucru. Chiar în deschiderea sa avem poezia-
generic „Bucură-te, pământ românesc!”, care deja te
introduce în starea deosebită de bucurie sfântă şi pace
harică întâlnită la slujba acatist. Însăşi poezia pare
concepută astfel: să cinstească „pământul românesc” şi
sub aspectul puterii sale sfinţitoare, dată de Dumnezeu.
Pe parcursul celor 33 de versuri admirative, alcătuite în
stilul unui stih de icos, poetul fericeşte plaiul, glia, huma, –
într-un cuvânt, pământul din care rodim –, dându-i
acestuia o dimensiune eclezială: „pământ binecuvântat de
Domnul Hristos prin mâinile Sfântului Andrei”; „pământ
presărat cu biserici şi mânăstiri pretutindeni”; „pământ

12
(...) pe care îl sărută ca pe o icoană (...)”. Pentru Părintele
Rusu, pământul nu este doar loc, ci mai ales mod de
împlinire spirituală. Pământul ţării devine un „pământ
sfinţit”, un „pământ preasfânt” şi un „pământ paradisiac”.
De aceea, Părintele-poet îi aduce laudă cântându-i:
„Bucură-te!...”
Discursul poetic decurge lin, lectura versurilor fiind
uşoară, dar nu simplă. Tematica alternează, la fel şi
dimensiunea strofelor, precum şi metrica, ceea ce îi dă şi
mai mult amploarea unui Imn Acatist către „Sfânta” Ţară.
Fidel stilului său personal, Părintele teoretizează
mult. Versurile sale, chiar dacă la prima vedere nu par,
capătă profunzimea unei teoreme, a unei sentinţe, pe care
poetul o dă, nu neapărat pentru că doreşte acest lucru, ci
pentru faptul că el este cel dintâi care este convins de ea
(vezi poezia „Ţara mea, azi” şi, parţial, poezia „De la 1918”).
Sentimentul de patriotism nu este unul redundant.
Privind către ţară, poetul alternează stările sale reflexive.
Nu rămâne numai în emfază, ci este şi realist când îşi
vede ţara singură, tristă şi parcă abandonată. Poetul
doineşte:
„(…) aştept, ca-ntr-o gară, la o oră târzie,
Bătrâna cu cojocul alb, care să ne adune mai devreme la
gura sobei,
În faţa icoanei,
Sub tricolor,
Pentru ca să luăm aminte!” („Anotimpuri româneşti”),
„În ţara mea,
Aerul miroase a busuioc,
Florile au mirosul raiului,
Pâinea, vinul şi cozonacul au gust încă,
Încă…” („În ţara mea”).

13
„Fie pâinea rea sau bună,
Să fim cu toţii-mpreună,
Şi la bine şi la greu,
Braţ la braţ cu Dumnezeu…”
(„Balada românului înstrăinat”)

În alte versuri meditează adânc, ca în poezia „Cine

eşti, Românie?” şi „Dor de ţară”.
Dar poetul nu-l lasă prea mult pe cititor în starea de
jale, astfel că două poezii din volum îl redeşteaptă pe
cititor la o nouă stare de bucurie, de nădejde şi de
împlinire românească:
„Dumnezeu să te-ngrijească,
Maica să te ocrotească,
Ca pe-o pasăre măiastră,
Credinţa să altoiască
Viţa noastră strămoşească,
Neamul să se mântuiască,
Cu Hristos în veci rodească!” („Odă României”)
„Foaie verde de trifoi,
Veniţi în ţară la noi,
Să vedeţi un colţ de rai,
Să rămâneţi fără grai.” („Ostrovul românilor”).

De altfel, în poezia „Ostrovul românilor” vom întâlni

şi câteva accente satirice, în duh topârcean:
„O raţă mai nărăvaşă,
Făcuse o boroboaţă,
Nu se-asigură la «Stop»,
S-a-mpiedicat de mohor,
Şi a rămas într-un picior.”

14
 sau:
„La o margine de trestii,
Un căţel predase lecţii,
Politeţea-n el vibra,
Nu-l auzea nimenea!”

Sub aspectul expresivităţii sunt demne de amintit

poeziile „Sub pavilion românesc”, „Moşii de toamnă” şi
„Dor de ţară”, care fac din Părintele Ionel Rusu un poet
polivalent.
La final, cititorul va avea parte de o nouă „tuşă”
personală a poetului-sacerdot: un medalion liric închinat
Părintelui Constantin Galeriu (al cărui ucenic vechi este)
de la a cărei naştere se împlinesc, în acest An Centenar,
fix 100 de ani. Iată că pământul ţării sale nu este doar
contemplat, analizat sau fericit, ci el este şi personificat
parcă, prin acest exemplu viu de Bun Român pe care îl
întruchipează Părintele Galeriu, pe care Părintele-poet
aşa l-a cunoscut şi aşa doreşte să îl vadă şi alţii:
„Milostiv cu cei lipsiţi,
Frate cu cei prigoniţi,
Rugător în privegheri,
Răbdător cu cei mai mici,
Neiubitor de argint,
Duhovnic prea iscusit,
Cititor împătimit,
Slujitor neprihănit,
Mărturisitor iubit,
În ispite îndârjit,
Precum fierul înroşit,
Şi ca aurul topit.
Mare cărturar în ţară,
Vestitor de primăvară”

15
 A vorbi astăzi despre ţară este ciudat. A-ţi arăta
astăzi dragostea de ţară pare arhaic şi desuet. Dar
Părintele Ionel Rusu face acest lucru în mod firesc: scrie
despre ţara sa simplu, delicat şi onest.
În acest volum îl vedem pe Părintele-poet într-o nouă
ipostază: aceea de român autentic, activ şi neliniştit la
durerile neamului. Părintele Ionel Rusu este o „liră” de
trăire românească care cântă „pământul bogat în oameni şi
în roade” („Bucură-te, pământ românesc!”), dar şi un
„tunet” care înfierează „neghini şi vrăjmăşii” („Odă
României”). Este un glas al conştiinţei naţionale care
îndeamnă la o redeşteptare din ipocrizie, căci sentimentul
de patriotism nu trebuie scos la iveală, ca la paradă, doar la
sărbătorile naţionale, ci trebuie trăit şi exersat în fiecare zi.
În vremile în care valorile sunt superficiale,
normalitatea e ambiguă, iar în ţară sunt numai îndoieli,
acest volum de versuri închinat „pământului românesc”
este deosebit de binevenit, deoarece credem că prin
lectura sa, putem găsi motive destule pentru a redeveni
fireşti, normali şi atenţi cu ţara noastră.
Felicitându-l pe dinamicul autor şi îndemnându-i pe
toţi la preluarea exemplului său scriitoricesc, închei cu un
sfat rimat al străbunilor noştri:
„Limba, ţara, vorbe sfinte
La strămoşi erau,
Vorbiţi, scrieţi româneşte
Pentru Dumnezeu!” (George Sion, „Limba românească”)

Pr. Adrian Portase (iniţiator al cercului literar-

religios Psalm al Arhiepiscopiei Dunării de Jos)
Noiembrie, Galați, 2018

16
 Gânduri pentru volumul de poezie
„Bucură-te, pământ românesc!”

Iată că Părintele Ionel Rusu „recidivează” în a

cocheta cu Muza prozodiei, editând un nou volum de
poezie, a cărui titulatură, „Bucură-te, pământ românesc!”,
ne duce cu gândul la „rugăciunea în picioare” a
credincioşilor Bisericii Ortodoxe Române, respectiv un
acatist prin care se cere „mijlocirea Sfinţilor pe lângă
Dumnezeu”, dar, din creaţia sa poetică, rezultă că
Părintele solicită mai degrabă aici, în vers, mijlocirea
Sfinţilor faţă de cititor, pentru mai buna înţelegere a
meditaţiilor, precum şi mai profunda percepere a
simţămintelor poetice ale domniei sale.
Spre lauda sa, Părintele Ionel Rusu închină realizarea
sa poetică unuia dintre cei mai de seamă duhovnici martiri
ai poporului român ortodox, Părintele Constantin Galeriu,
de la a cărui naştere a trecut, iată, un secol.
Volumul conţine un număr de cincisprezece creaţii
poetice, al căror conţinut este îndeobşte închinat
sfântului pământ românesc, dar şi credinţei milenare
ortodoxe a acestui popor, uneori înstrăinat din cauza
vicisitudinilor vremurilor, cum spune preotul-poet în
„Balada românului înstrăinat”.
Fiind „Anul Centenarului Unirii de la 1918”, nu se
putea, aşa cum se cuvine oricărui patriot român, ca
versurile să nu conţină şi un poem dedicat acestei mari
realizări istorice a poporului român, motiv pentru care
preotul-poet scrie şi poemul „De la 1918”.

17
 Aşadar, într-un mănunchi restrâns de poeme,
preotul Ionel Rusu reuşeşte să îngemăneze personalitatea
unui mare duhovnic al poporului român cu iubirea sa de
glie, precum şi cu o mare şi importantă omagiere istorică.
Datorită acestor cuprinderi, precum şi datorită
indiscutabilului patos poetic pus în conţinutul versurilor
sale, merită ca acestui volum de poeme cititorul să-i
acorde atenţia cuvenită, căutând a-şi însuşi ideile şi
determinarea patriotică pe care le conţine.
Volumul debutează cu un „cuvânt al autorului”, în
care acesta îndeamnă poporul român la o iubire
necondiţionată a neamului său, a Patriei sale, şi a acestui
pământ sfânt pe care avem bucuria să ne fi născut, dar şi
un pios Omagiu adus celui care, citez:
„În calitate de fost student şi doctorand al său, cu
toată recunoştinţa şi consideraţiunea, închin acest volum
de versuri intitulat „Bucură-te, pământ românesc!”,
vrednicului de pomenire Părinte Galeriu.”
În poemul-omagiu, autorul reuşeşte să descrie
poetic uluitoarea viaţă şi trăire duhovnicească ale
Părintelui Constantin Galeriu, precum şi marile
vicisitudini şi cumplite suferinţe pe care acesta a trebuit
să le îndure din partea unor conaţionali care…
„Până ce îl condamnase
La ani grei de închisoare,
Sub regimul de teroare.
Noaptea ni l-au arestat,
Fraţii mari că l-au trădat,
La temniţă a fost dat,”

Menţinând „ritmul” intenselor trăiri patriotice şi

duhovniceşti-poetice, autorul compune un „acatist
pământului românesc”, respectiv poemul „Bucură-te,
pământ românesc!”, poem în care parcă ar vrea să ceară

18
iertare pământului românesc pentru anumite fapte, dar îl
roagă a fi bucuros pentru multe altele demne de a fi
lăudate. Citez:
„Bucură-te, pământ preasfânt, care eşti îndrăgit şi ajutat
de mulţi,
Bucură-te, pământ paradisiac, care devii îmbelşugat prin
rugăciunile Maicii Preacurate,
Bucură-te, pământ misterios, care încă mai tăinuieşti
comori de aur şi de argint,
Bucură-te, pământ înroşit, pentru care ostaşii şi-au dat
viaţa …”

Apoi, într-o tiradă patriotică specifică sângelui

clocotind moldovenesc, autorul îşi aduce contribuţia de
preot-poet al meleagurilor româneşti, continuând cu
poeme de suflet, poeme de îndemn patriotic, certându-şi
concetăţenii nedemni de acest pământ în poemul „Ţara
mea, azi”. Citez:
„Mamă ai cărei fii s-au îmbrăcat cu veşmântul
străinătăţilor,
Cetate cu spărturi prin care intră şi ies oamenii de hârtie,
Codru de aramă sluţit de pădurari prefăcuţi,
Grădină năpădită de spinii neiubirii de neam,
Tu ai ajuns astăzi, Românie!
Şi iar pe Cruce mi te-au pus …”

Continuă, oarecum „spăşit”, în poemul „Cine eşti,

Românie?” cu cealaltă faţetă a românului, faţeta
românului iubitor de glie, citez:
„Mamă care mă primeşti de la început în pântecele tău,
Pământ în care mă împărtăşesc de primul răsărit de soare,

19
Casă ce mă adăposteşti de oamenii răi de când mă ştiu pe
lume,
Aer pe care-l respir fără bani,”

Ei, ... cu „una caldă, alta rece, vreme vine, vreme

trece...” cum duios mi-a venit acum să parafrazez o infimă
parte a nemuritoarelor versuri eminesciene, autorul nu-şi
dezminte sub nici o formă iubirea sa pentru neamul şi
Patria sa, reuşind să pună armonios în versuri – de o
sensibilitate înduioşătoare, uneori, de o dulce-amară
revoltă, alteori – o gândire pe care mulţi dintre noi ar
trebui să ne-o însuşim fără echivoc, şi fără temeri, cu
conştiinţa faptului că „soră-ţi este glia şi mamă România”.
Recomand cu căldură cititorilor lecturarea cu „grijă”
a acestor poeme, nu superficial, nu pompieristic, ci
alăturând sufletul lor versului înălţător-patriotic pe care
autorul îl stăpâneşte dintr-un impuls poetic patriotic-
duhovnicesc pe care, spre lauda sa, nu s-a sfiit a şi-l pune
în „bătaia atenţiei publice”, dorind ca şi pe această cale
să-şi aducă contribuţia nobilă la o mai mare dragoste de
ţară a compatrioţilor săi creştini ortodocşi, şi nu numai a
lor, ci a tuturor cetăţenilor acestei ţări care au dobândit o
conştiinţă suficient de puternică de iubitori ai pământului
pe care mamele lor i-au adus, sub oblăduirea lui
Dumnezeu şi cu grija celor în mijlocul cărora au ajuns să
convieţuiască!
Îl felicit pe autor pentru apariţia acestui volum şi îl
îndemn a continua menirea de mânuitor de condei în
slujba binelui, frumosului şi iubirii necondiţionate de
Patrie!
Cu drag şi consideraţiune:

poet Sandu Cătinean din Bonţida, Cluj,

„Cel care vine din brazi”

20
 Bucură-te, pământ românesc!

Bucură-te, pământ românesc scăldat de-a lungul

secolelor în sângele martirilor,
Bucură-te, pământ binecuvântat de Domnul Hristos prin
mâinile Sfântului Andrei,
Bucură-te, pământ bogat în oameni şi în roade,
Bucură-te, pământ udat de ape de-a lungul şi de-a latul,
Bucură-te, pământ vândut ca Hristos pe treizeci de
arginţi şi râvnit de cei mari,
Bucură-te, pământ străbun împodobit cu munţi şi câmpii
împădurite,
Bucură-te, pământ presărat cu biserici şi mânăstiri
pretutindeni,
Bucură-te, pământ roditor de pâine şi vin pentru ospăţul
Stăpânului Hristos,
Bucură-te, pământ mănos cu multe bunătăţi sufleteşti,
Bucură-te, pământ primitor ce dăruieşti pită şi sare
oaspeţilor din afară,
Bucură-te, pământ sfinţit de picioarele Sfinţilor români
ştiuţi şi neştiuţi,
Bucură-te, pământ siluit de hoardele barbare, cărora nu
le-a păsat de localnici,
Bucură-te, pământ răstignit de marile imperii după bunul
lor plac,
Bucură-te, pământ apărat cu dârzenie de voievozi şi
domnitori trăitori în dreapta credinţă,

21
22
Bucură-te, pământ minunat, care farmeci pe cei care vin
cu gânduri bune,
Bucură-te, pământ mărinimos, că din coapsele tale au
ieşit adevăraţi români şi creştini,
Bucură-te, pământ pribegit, căci la vremi de cumpănă te-a
apărat Dumnezeu prin rugăciunile Preasfintei Biserici,
Bucură-te, pământ pustiu, din care au răsărit oaze de
linişte duhovnicească pentru cei obosiţi de duhul lumii
acesteia,
Bucură-te, pământ îngustat, care te învecinezi cu Marea
Neagră şi cu alte pământuri româneşti,
Bucură-te, pământ încercat, care nu ai fost scutit de
războaie, secetă, inundaţii, foc şi cutremure peste care a
biruit mila lui Dumnezeu,
Bucură-te, pământ de seamă, care adăposteşti de multă
vreme şi fii ai altor neamuri,
Bucură-te, pământ iubitor, care dăinuieşti prin jertfă în
faţacelor care nu vor să te iubească,
Bucură-te, pământ iertător, care îi aştepţi să se întoarcă
acasă pe cei dezrădăcinaţi de neamul lor,
Bucură-te, pământ curăţit prin lacrimile vieţuitorilor din
crăpăturile tale,
Bucură-te, pământ frumos, văzut din înălţimile cerului,
Bucură-te, pământ uitat, pe care îl sărută ca pe o icoană
cei ce te-au părăsit pentru totdeauna,
Bucură-te, pământ matern, care nu ai alungat niciun
român din aria ta,
Bucură-te, pământ robit, care la 1 Decembrie 1918 ai
fost una cu ţara şi neamul,
Bucură-te, pământ dulce, care îi ţii pe mulţi să te
străjuiască,

23
Bucură-te, pământ preasfânt, care eşti îndrăgit şi ajutat
de mulţi,
Bucură-te, pământ paradisiac, care devii îmbelşugat prin
rugăciunile Maicii Preacurate,
Bucură-te, pământ misterios, care încă mai tăinuieşti
comori de aur şi de argint,
Bucură-te, pământ înroşit, pentru care ostaşii şi-au dat
viaţa …

24
 Sub pavilion românesc

Luna se-alintă plină pe casă,

Bruma sărută cu pace pridvorul,
Gutuiul din curte e-un sfânt cu mireasmă,
Timpul se subţiază cum firul de lână fuiorul.

Soarele parcă se ceartă cu lumea,

Lemnul trosneşte ca osul de-a frigului frică,
Dumitriţe adorm sub plăpumi de mătase,
Timpul se furişează prea mult într-o rugă.

Zgomotul s-astâmpără ca un hun din răpiri,

Ţintirimul mănâncă cu poftă trupuri de moşi,
Sfinţii îşi schimbă veşmântul şi-apar pe la porţi,
Timpul se grăbeşte nebun printre ramuri cu mii de culori,
Sub pavilion românesc,
Prin cetăţile Sfântului Acoperământ al Preacuratei …

25
26
 De la 1918

De-o sută de ani, oficial, suntem împreună fraţi,

Şi Crucea ni-i dată de sus, ca platoşă,
În lupta ce ne stă înainte …
De zece decenii se nasc, trăiesc şi mor în Hristos copii,
Azi suntem bogaţi cu Dunărea, cu râurile, cu Munţii
Carpaţi …
De-un secol în limba română gândim şi scriem în
bătătură, şi-n graiuri …
De-o sută de ani pâinea şi vinu-s pe masă,
Şi clopotul Reîntregirii la Alba,
Codrul şi doina-s la ele acasă …
De zece decenii e vreme bună şi rea,
Pâinea-i sfinţită de preoţi în ţara mea,
De-un secol trudim laolaltă pământul,
Grâul se-nchină nouă când bate vântul,
De-o sută de ani este greu şi frumos pe-acasă,
Dorul de ţară şi mamă pe mulţi îi apasă,
De zece decenii sunt viaţă şi moarte,
Eroii noştri se odihnesc cu evlavie în pace,
De-o sută de ani, botezuri, nunţi, prohodiri şi-nvieri se
petrec,
Românii îşi poartă Crucea între pământ şi cer,
Şi-s ceasuri fierbinţi!
Din nou, între ei răsar, printre prăpăstii punţi,
De zece decenii, de-un secol, în fiecare zi …
Recapitulăm dăinuirea …

27
 Odă României

Românie, plai cu soare,

Gata eşti de sărbătoare,
Ai grădină roditoare,
Cu pământ şi busuioc,
Mânăstiri din loc în loc,
Bucuri orice trecător.
Românie, plai cu flori,
Eşti bogată-n sărbători,
Îmbrăcată-n trei culori,
De creştinii tăi feciori,
Care au rămas în văi.
Eşti aleasă în izvoare,
Plină de mărgăritare,
Păsările călătoare
Duc şi dorurile tale
După vechile hotare.
Românie, plai cu sfinţi,
Te ştiu numai în genunchi,
Mori şi înviezi din groapă,
Cu Hristos faci ochii roată,
Să vezi cine te-a trădat.
Românie, plai cu verdeaţă,
În purpură îmbrăcată,
De sus până jos blamată,
Înconjurată de rău,
De martiri azi apărată,

28
Sângele din trupul tău
Se prelinge tot mai greu.
Românie, plai cu mitră,
Ai copii din colimvitră,
Eşti cu galben aurită,
Cu Liturghii primenită,
Pâinea ce le-o dai la mese,
E din paiul strâns în Iesle.
Românie, plai din rai,
Trandafir voios în scai,
Eşti ca cerul de albastră,
Senină ca o mireasă,
Limpede ca Dunărea,
Tulbure pe-alocurea,
Zveltă ca o rândunea.
Românie, plai cu grâne,
Cu cimitire bătrâne,
Dăinuieşti ca o minune,
Prin bătaia inimii,
Cu neghini şi vrăjmăşii,
Având suflete curate,
Ce se tem de mari păcate.
Dumnezeu să te-ngrijească,
Maica să te ocrotescă,
Ca pe-o pasăre măiastră,
Credinţa să altoiască,
Viţa noastră strămoşească,
Neamul să se mântuiască,
Cu Hristos în veci rodească!

Amin …

29
 Anotimpuri româneşti

Port în suflet, ca toţi românii,

Patru surori atrăgătoare la chip,
Adevărate prietene ce mă însoţesc,
Pe drumurile nestatornice ale vieţii.
Pe toate le îndrăgesc,
Asemenea copiilor curioşi de taine:
primăvara, vara, toamna şi iarna.
Cea dintâi mă pune în genunchi,
Cu lumina Învierii lui Hristos,
Văzând cum luminează verdele din adâncuri,
Cea de-a treia mă lasă fără grai,
Împărtăşindu-mă din dărnicia sufletului ei,
Stând ca un copil cuminte,
Printre covoarele argintii ale brumei,
Din suişuri preaînalte,
Cu o crizantemă de aur în mână.
Şi privirea mi-i fermecată,
De vraja pufului auriu al gutuilor …
De cea de-a doua am cam uitat,
Timpul mă sabotează,
Dar aştept, ca-ntr-o gară, la o oră târzie,
Bătrâna cu cojocul alb,
Care să ne adune mai devreme la gura sobei,
În faţa icoanei,
Sub tricolor,
Pentru ca să luăm aminte!

30
 În ţara mea

În ţara mea
Aerul miroase a busuioc,
Florile au mirosul raiului,
Pâinea, vinul şi cozonacul au gust încă,
Încă …
În ţara mea
Fluturii colindă,
Norii se primenesc,
Morţii au colac şi prescuri,
Şi grâu pe câmpii,
Icoanele au tricolor şi ştergar,
Copiiişi tinerii au lumină în ochi,
Şi carte, încă …
Pământul are glas de toaca lui Noe,
cu mirosul de paltin şi brad, din răşini,
Mai răsună în sufletul meu,
Şi bolta-i prietenoasă,
Încă … Încă … Încă …

31
32
 Cine eşti, Românie?

Mamă care mă primeşti

De la început în pântecele tău,
Pământ în care mă împărtăşesc
De primul răsărit de soare,
Casă ce mă adăposteşti
De oamenii răi de când mă ştiu pe lume,
Aer pe care-l respir fără bani,
Bob de grâu care te zdrobeşti
De bună voie sub fălcile morilor,
Carte pe care o citesc în taină,
Ale cărei imagini mă urmăresc până la mormânt,
Chivot prin care sufletul mi se sfinţeşte
Prin lucrarea Celui de sus,
Livadă cu pomi răsădită
Cu lacrimi în genunchi de tata,
Cine eşti?
EU, TU, EL, EA, NOI, VOI, EI şi ELE,
TOŢI ÎMPREUNĂ,
Care te iubim curat, cu adevărat …
Grădină cu sfinţi şi eroi, cu fraţi …
ŢARA MEA,
Eşti o stare de spirit care nu te vei stinge,
O taină între taine,
Aceasta este ţara mea,
Neamul meu cel românesc,
Ca o flacără olimpică,
Vei arde în suflete, lăuntric,
De nu te va părăsi Dumnezeu …

33
34
 Moşii de toamnă

Când gutuia coboară la geam,

În poartă bat iarăşi ai mei strămoşi,
Cu straie româneşti,
Cu stigmatul crucii în piepturi,
Îi primesc în chilia cea mai de taină,
A sufletului meu,
Lângă jarul nestins al căţuii ferecate în rugi,
În hora cu lumini din sfeşnic,
La masă.

Să apuce o fărâmă de prescură,

Sfărâmată în vin,
Printr-o mare minune,
Să se îmbrace cu haina dragostei de frate,
Dăruită numai de Hristos tuturor,
Şi-i aştept cu dor,
Să culegem roadele iubirii de fraţi,
În coşurile recunoştinţei,
Şi-i chem în fiecare an şi anotimp,
Cu mic, cu mare, să se adune la praznic,
În veri cu carele de boi,
În ierni cu sănii trase de cai,
Coborând din vremuri sfinte ca să prânzim laolaltă,
Să ne vindecăm de uitare şi de singurătăţi …

35
36
 Dor de ţară

În miezul nopţii m-a furnicat drept în inimă

Un dor nestins de tine, Ţară,
Măreaţa mea casă;
Îţi văd ca-n ghicitură grădina cu flori,
Pe care mama o stăreţea,
Uliţa plină de copii care-şi trăiau copilăria,
Prin surâsuri de îngeri,
Morţii din morminte cum se cuminecau din jertfe,
Şi clopotul de sub streaşina bisericii cum plângea …
Mă topesc de dor acum, O, Doamne!,
După Crăciunul meu Bătrân, Sfânt şi Bun,
Cu-ai lui colindători, cu traiste de covrigi,
Tânjesc după Paştile meu luminos, românesc,
Cu ouă încondeiate şi mii de iertări,
Alerg în vis după Boboteaza
Ce curăţa apele până-n străfunduri,
Mi-e foame de pâinea din cuptor,
Frumoasă ca feţele sfinţilor din icoane,
Aştept dojanele părinteşti,
Îmbrăţişarea fraţilor şi Sfânta Duminică din familie,
Şi doresc să-ţi sărut pământul tău,
Ca pe sfinte moaşte, la întoarcere, cu pocăinţă,
Cu lacrimi de bucurie, acum încă înăbuşite
De spinii necruţători ai înstrăinării,
Cerându-ţi iertare pentru că te-am uitat,
Acum când îţi este cel mai greu …

37
38
 Ţara mea, azi

Mamă, ai cărei fii s-au îmbrăcat cu veşmântul străinătăţilor,

Cetate cu spărturi prin care intră şi ies oamenii de hârtie,
Codru de aramă sluţit de pădurari prefăcuţi,
Grădină năpădită de spinii neiubirii de neam
Tu ai ajuns astăzi, Românie!
Şi iar pe Cruce mi te-au pus …
Ai locuri părăsite,
Ca-n vremea hoardelor migratoare
Şi-un suflet răbdător …
Dar şi nădejde sfântă, prin rugile sihaştrilor.
Până-ntr-o zi,
După canonul de pocăinţă al neamului,
Când vei fi încoronată ca o regină,
Pe Muntele demnităţii,
Aşa cum te doresc străbunii,
În cinste şi onoare,
În lumină, cu străluciri de daruri,
Cu o fărâmă de tihnă din somnul lor …

39
40
 Pământul românesc

Mi-a şoptit într-o seară,

La un ceas de taină,
Un vechi prieten de-al nostru,
Că nu mai doreşte să fie vândut pe treizeci de arginţi,
Nu mai îngăduie
Să fie pângărit de necredincioşi,
Şi nu mai poate înghiţi otrăvuri
Pământul românesc.
Dar crede că are chemarea
De a găzdui locaşuri pentru Dumnezeu,
A hrăni pe cei flămânzi de-acasă
Cu pâine şi sare,
A arăta ca o grădină suspendată,
Cu flori şi arbori de smarald,
Cu văzduh ce miroase a pace,
A moaşte, a isop cu rugăciuni.
Astăzi e mâhnit
Că mărul românesc îşi schimbă bunătatea,
De la un an la altul,
Pământul românesc …
Dar într-o zi,
Numai Dumnezeu ştie,
Ne vom trezi,
Poate,
Când se va mişca mai mult …

41
Balada românului înstrăinat

Pentru o leafă mai mare,

A plecat departe-n zare,
După lapte, după miere,
Ca să poate face avere.

Se petrece ceva-n timp,

Fără să ne mai gândim,
Dorul de pământ şi ţară,
Uşor i se-atrofiază.

Se răceşte încet de mamă,

De soţie şi de ţară,
I-e ruşine să grăiască,
Limba sfântă românească.

Vine acasă, e străin,

Şederea-i ca pe ghimpi,
Pleac-acolo,-i tot străin,
Plânge-n palme cu suspin.

Copiii s-au nărăvit,

Nu-l recunosc la sosit,
Femeia i s-a schimbat,
Nu ştie de-al-ei bărbat.

Unu-n stânga, altu-n dreapta,

Cruntă astăzi le e soarta,

42
Zic c-acolo este treabă,
Câinii-s cu colaci în coadă.

Dar tributul e prea mare,

Grava dezrădăcinare
E ca floarea în grădină,
Ce nu are rădăcină.

Ce-a făcut banul din om,

L-a transformat în neom,
Nu îi pasă de cei dragi,
Doar de bani la buzunar.

L-a luat din acest loc,

A crezut mult în noroc,
Şi l-a dus pe val galop,
Pentru fericiri cu strop.

Merită efortul, oare,

Când nu este la-ngropare,
Să dăruiască iertare,
Celor căzuţi în uitare?

Dragii mei, români feciori,

Înturnaţi-vă acasă,
Ţara să o ridicaţi,
În ea să vă aşezaţi.

Fie pâinea rea sau bună,

Să fim cu toţii-mpreună,
Şi la bine şi la greu,
Braţ la braţ cu Dumnezeu …

43
Româneasca mânăstire

Drumul şerpuieşte,
Şi se miruieşte,
Printre fulgi de nea,
Cu sclipiri de stea.
Verdele s-ascunde,
Vântul bate-n unde,
Timpul se-ngustează,
Şi se furişează.
Ziua încă scade,
Codrul parcă doarme,
Cerul se prăvale,
Peste-a lumii stare.
Pe-o glie străbună,
În veşmânt de humă,
Cu braţele-ntinse,
De rău neatinse,
Stă ascunsă-n vale,
Departe de cale,
O dulce mireasă,
De Hristos aleasă.
Liniştea-i în groapă,
Rugile aşteaptă,
Pelerini să vină,
S-aprindă lumină …

44
Ostrovul românilor

Foicic-a bobului,
Capătul pământului,
Ostrovul românului,
Pe sub pana corbului.

Pe canale se iviră,
Nuferii că şi zâmbiră,
O egretă mai isteaţă
Zburat-a prin faţa noastră.

Un cormoran mai nervos,

Şi-arăta ciocul pe dos,
Şi, grăbit se tot ducea,
I-era dor de maică-sa.

O raţă mai nărăvaşă

Făcuse o boroboaţă,
Nu se-asigură la stop,
S-a împiedicat de mohor,
Rămânând într-un picior.

Două păsări coţofene

Semănau mult între ele,
Vulturul cam cenuşiu
S-agita ca-ntr-un pustiu.

45
Albatroşii, ticăloşii,
S-ascundeau în stuf ca hoţii,
Lebedele sclifosite
Se părea că-s ameţite.

O lişiţă zdrenţuroasă
Nu trecu demult pe-acasă,
Se ascunse dup-o barcă,
Îşi făcu ziua frumoasă.

Pescăruşi cu pene dalbe

În baltă vor să se scalde
Şi cu peşti să se îndoape,
Uite! I-au găsit aproape!

O epavă-n depărtare
Toată era o mirare,
Ajunsese de pomină,
Îmbrăcându-se-n rugină.

Broaştele au concertat,
Şi cocoşii au cântat,
Ţânţarii i-au speriat
Pe cei ce au înnoptat.

La o margine de trestii,
Un căţel predase lecţii,
Politeţea-n el vibra,
Nu-l auzea nimenea!

Slujbă ca la stăreţie
Se făcu în parohie,

46
În casa părintelui,
Lângă vama stufului.

Foaie verde de trifoi,

Veniţi în ţară la noi,
Să vedeţi un colţ de rai,
Să rămâneţi fără grai!

47
 Medalion liric
La centenarul naşterii Părintelui
Constantin Galeriu

Într-un an al mântuirii,
Aflat pe drumul Unirii,
Pe la început de secol,
S-a născut un mic miracol,
Constantin – din doi părinţi
Simpli, credincioşi şi harnici.
Lâng-o vale strămoşească,
De Ştefan-Vodă aleasă
Cu loc sfânt de vieţuire
Pentru maici de mănăstire,
În îndepărtat cătun,
Dintr-un sat cu nume bun,
De obârşie răzeşească,
Pe-o moşie românească,
Ochii i-a deschis la vatră.
A crescut la Răcătău,
Ţinut cu bogat ogor,
De mic fură necăjit,
Sapă, seceră şi coasă
I-au îndoit spinarea,
Ştia bine aşezarea,
Viaţa mereu l-a cernut,
Ca făina-n sită deasă.

48
La şcoală a fost isteţ,
Premiant şi îndrăzneţ,
Cu umoru-i sănătos,
Dat din neamul lui duios.
De la tata a luat munca,
Mama i-a dăruit ruga,
Pe-amândouă le-a-ndrăgit,
Le-a-mpletit şi le-a iubit.
Şi astfel a intrat în viaţă
Ca roua de dimineaţă,
Bucurii ca să împartă
La toţi fraţii cei din casă.
Într-o şcoală prea smerită,
Veselă şi frumuşică,
Nu a învăţat de frică,
Ci cu drag şi interes,
Pentru-al binelui său mers.
Cu chemarea din născare,
Aplecat spre contemplare,
În biserică, la slujbă,
Se ruga cu voce blândă,
A dorit, întâi de toate,
Calea Domnului s-arate
Celor ce vor mântuire,
De acum şi în vecie.
Să fie preot la sat,
Unde-i omul înclinat
Spre biserici, la-nchinat.
La Roman se îndreptase,
Seminarul îi da pace,
Deprins cu oratoria,
Cultiva prietenia,
Opt ani de ucenicie

49
50
I-a trăit ca-n mânăstire.
Avu de la-naintaşi
Râvnă pentru cercetaşi,
Pasionat pentru lectură,
Nu-i plăcea „mura în gură”,
Ci muncea din răsputeri.
Viaţa-l duse mai departe,
Student pe la facultate,
Cu multă seriozitate,
Ca la oamenii cu carte,
Şi exemplul personal
Ăsta i-a fost ideal.
A avut ce să culeagă
De la fiecare-o boabă
De lumină şi de har,
Ca albină lucrătoare,
Tot ce e frumos sub soare.
Veni darul de la Rege,
Bursier de nota zece,
„Nu am fost de lăudat,
Şi nicicum de lepădat”,
Zicea dânsul, repetat.
N-avea gândul de-nsurat.
Îi sorbea din ochi pe Blaga,
Crainic, Mehedinţi şi Iorga,
Nu lipsea la conferinţe,
Chiar de nu avea merinde.
În trei zile s-a-nsurat
Cu fată de-orfelinat,
Şi în optimismul său
Îl simţea pe Dumnezeu.
Într-o zi Duhul Preasfânt
Îl sfinţi cu legământ,

51
Să slujească cu credinţă
Turma lui Hristos rănită.
Patru ani cu încercări,
Păstor la Podu-Văleni,
În ţinutul prahovean,
Fiind un mare gospodar,
I-a respectat pe ţărani,
Neuitând de băcăuani.
Le-a pus în sânge credinţa,
I-a-nvăţat ce-i umilinţa,
Domnul prin el semăna
Dragostea de turma Sa.
După sfânt apostolat,
Ierarhul l-a transferat,
Fiind vrednic şi fruntaş,
Să facă slujbe-n oraş,
Aproape de Bucureşti,
Chiar în oraşul Ploieşti.
Aicea păstorul bun
A fost urmărit nocturn,
Fiind sincer poporan,
L-au tratat ca pe-un duşman,
Având conştiinţa trează,
Dânsul şi-a văzut de treabă.
Nu făcu nimica rău,
Îl iubea pe Dumnezeu,
Dar şi pe norodul său,
Netemându-se de greu,
I-a-nvăţat ca să trăiască
Evanghelia în viaţă,
Mai ales să-şi spovedească
Păcatele ce-i apăsă,
Apoi să se-mpărtăşească,

52
Cu canon şi cu iertare,
Pentru suflet ridicare.
În „Oaste” se înrolase,
Până ce îl condamnase
La ani grei de închisoare,
Sub regimul de teroare.
Noaptea ni l-au arestat,
Fraţii mari că l-au trădat,
La temniţă a fost dat,
Credinţa i s-a încercat,
Din familie-ndepărtat,
De două ori măcinat,
Turma s-a-ngândurat,
De prea mult aşteptat.
La Canal cu-amărăciune
Metri cubi săpa în grote,
Renunţa la biata pâine
În favoarea altuia,
Atât de milos era!
Numai Sfânta Liturghie
L-a păzit întreg la minte.
De prea multă îndurare,
A făcut un icter mare,
Copiii nu-l cunoscură,
Într-o toamnă le sosiră,
În ziua lui Sfânt’ Dumitru,
Din anul cincizeci şi trei.
În tăcere şi-a dus crucea,
Şi în crunt anonimat,
Până când a venit ziua,
Pe faţă a predicat.
Capitala l-a primit,
Deşi era obosit,

53
Avea multă dăruire,
La altar şi la catedră,
Milostiv cu cei lipsiţi,
Frate cu cei prigoniţi,
Rugător în privegheri,
Răbdător cu cei mai mici,
Neiubitor de argint,
Duhovnic prea iscusit,
Cititor împătimit,
Slujitor neprihănit,
Mărturisitor iubit,
În ispite îndârjit,
Precum fierul înroşit,
Şi ca aurul topit.
Mare cărturar în ţară,
Vestitor de primăvară,
Ceasul predicii sosiră,
Tineri el uceniciră,
Domnul iar îl cercetă,
Prin jertfe ni-l curăţă,
Un poem cu sfinte versuri,
În august s-a scris în ceruri,
În hora cu sfinţi şi îngeri,
Pentru noi, sărmanii oameni,
Care rătăcim cu anii …

54
 ... român, românesc, româneşte
(recenzie)

Acordurile vibrant patriotice ale scrisului Părintelui –

preot dr. Ionel Rusu sunt dovezi incontestabile ale unei
trăiri authentic româneşti. Volumul „BUCURĂ-TE,
PĂMÂNT ROMÂNESC!” este o invitaţie la hierofanie –
adresată omului modern, în faţa uluitoarelor schimbări
de paradigmă ale contemporaneităţii, în care „mărul
românesc îşi schimbă bunătatea”; o chemare la pocăinţă
adresată trăitorului acestor binecuvântate plaiuri de a-şi
(re)descoperi originile ca pe „un văzduh ce miroase a
pace, a moaşte, a isop cu rugăciuni”. (Pământul
românesc).
Textul care dă titlul volumului se ţese ca un acatist
de o tulburătoare simţire românească: Bucură-te,
pământ românesc!, un îndemn la trezvie spirituală
adresat unui neam binecuvântat „de Domnul Hristos prin
mâinile Sfântului Andrei”, un imn hristic ce invocă un
„pământ robit care la 1 Decembrie 1918 a fost una cu
ţara şi neamul” şi care s-a înnobilat prin „mila lui
Dumnezeu”, un „pământ bogat în oameni şi în roade”,
„răstignit de marile imperii”, dar „apărat cu dârzenie de
voievozi şi domnitori trăitori în dreapta credinţă”.
Respectul pentru istoria naţională, limba strămoşească şi
eroii neamului este unul dintre pilonii spiritualităţii

55
autohtone, asupra căruia autorul atrage atenţia prin
tonalităţi liturgice. Momentul 1918 este cel care, „de-un
secol, în fiecare zi”, cheamă la o simbolică „recapitulare”
a „dăinuirii”. (De la 1918)
Lirismul profund spiritualizat se concentrează în
jurul imaginii complexe a ţării – un topos ce cuprinde în
stihurile de aleasă simţire dimensiunea unică a identităţii
naţionale. Inefabil rai autohton, ce nu poate fi descris
decât cu ecouri doinite, „Foaie verde de trifoi, / Veniţi în
ţară la noi / Să vedeţi un colţ de rai, / Să rămâneţi fără
grai.” (Ostrovul românilor), în care se armonizează
întreg universul „ce miroase a busuioc”, ţara este ca o
icoană cu „tricolor şi ştergar”. (În ţara mea),
condamnată adesea să îmbrace prin fiii săi „veşmântul
străinătăţilor” şi să-şi vadă „grădina năpădită de spinii
neiubirii de neam”. (Ţara mea – azi) Definită ca „o
stare de spirit”, o „carte” care se citeşte ca „o taină între
taine”, dar şi „chivot prin care sufletul se sfinţeşte prin
lucrarea Celui de sus”, ţara îşi adună fiii creştini, ca într-o
„grădină cu sfinţi şi eroi, cu fraţi”. (Cine eşti,
Românie?) Aici se rescrie povestea „celor patru surori” –
„în lumina Învierii lui Hristos” (Anotimpuri
româneşti); aici ţara este „pasăre măiastră”, iar „Sub
pavilion românesc / Prin cetăţile Sfântului Acoperământ
al Preacuratei” (Sub pavilion românesc), credinţa
altoieşte „viţa strămoşească”. (Odă României)
Chiar dacă ţara înseamnă vieţuirea pe aceste plaiuri
într-o armonie milenară, în care azi creştinii „cu straie
româneşti, cu stigmatul crucii în piepturi”, „lângă
jarul nestins al căţuii ferecate în rugi”, culeg „roadele
iubirii de fraţi în coşurile recunoştinţei” (Moşii de
toamnă), nu trebuie uitaţi cei care ne sunt model. Nu

56
întâmplător, volumul se închide în acorduri baladeşti, cu
un Medalion liric închinat mărturisitorului întru
Dumnezeu – Părintele Constantin Galeriu: „Prin jertfe ni-l
curăţă, / În hora cu sfinţi şi îngeri.”. Şi, în acelaşi spirit,
acelaşi ochi care plânge trebuie să verse o lacrimă şi
pentru cei ce plătesc tributul „dorului de pământ şi ţară” –
„grava dezrădăcinare” (Balada românului
înstrăinat), ce înăbuşă „spinii necruţători ai
înstrăinării”. Vocea simbolică a celui plecat este un urlet
nepotolit după „uliţa plină de copii”, după „Crăciunul cel
Bătrân” / cu-ai lui colindători, cu traiste de covrigi”,
după „Paştile cel luminos, românesc, cu ouă încondeiate
şi mii de iertări” sau după „Boboteaza ce curăţa apele
până-n străfunduri”. Dorul de casă şi de ţară înseamnă
foamea „de pâinea din cuptor, frumoasă ca feţele
sfinţilor din icoane” şi aşteptarea „dojanelelor părinteşti,
îmbrăţişarea fraţilor şi Sfânta Duminică din familie.”
(Dor de ţară)
Împodobită de sonorităţi harice, arcuite pe temelia
rugăciunilor, poezia Părintelui Rusu Ionel este, fără
putinţă de tăgadă, un sărut preacucernic pe glia
pământului strămoşesc, în care este înfiptă sfinţenia
tricolorului! Stihurile devin o chemare la artistica
împărtăşire cu marile minuni ale Domnului!

prof. dr. Mariana Anton

Colegiul Naţional „Vasile Alecsandri” – Galaţi

57
 „Recapitulăm dăinuirea”
Primiţi colinda?

Prof. Ana Barbu

Cu inima în forma unei coapte gutui, preacoapte

uneori de toamna târzie care a uitat să mai fugă din
crengile noduroase ale unui copac pedepsit la colţul
grădinii, cu sânge călător prin vene fără timp din trupul
unui oştean al veşniciei în care poposesc toţi moşii şi
blajinii, cu o scoarţă transparentă de atâta milă făcută
aerului din preajma sa... Iată cum se zăreşte conturul
unui om, român prin neamul căruia i-a fost dăruit, infinit
prin trăirea pe care o cerne prin degetele sale sacerdotale,
fluid prin capacitatea de a lua forma tuturor sufletelor
întâlnite. Poetul părinte al blândelor legănări de cuvinte
Ionel Rusu porneşte într-o binecuvântare a neamului, cu
Ajunul. Fie el Ajunul Naşterii Domnului, ajunul Zilei
Naţionale a României, ajunul viitorilor o sută de ani de la
Marea Unire, toţi românii primim o binecuvântare
învelită în plăpumioara caldă a colindei strămoşeşti –
volumul „ Bucură-te, pământ românesc!”.
Uneori picturală, alteori catehetică, poezia
Părintelui Rusu conţine in nuce sonoritatea clopotului.
Câteodată grav, tânguios, alteori sprinţar, ca o ghirlandă
de zurgălăi, melodia în ritmurile căreia spusele prind

58
contur este plămădită din România, din trupul, dorul şi
suspinul ţărişoarei acesteia: „ŢARA MEA, eşti o stare de
spirit care nu te vei stinge, o taină între taine” (Cine eşti,
Românie?). Parcurgând volumul mângâierilor lirice,
poetul ne predă o lecţie – acum recapitulăm dăinuirea
unui popor.
„ Mi-a şoptit într-o seară,
la un ceas de taină,
un vechi prieten de-al nostru,
că nu mai doreşte să fie vândut pe treizeci de arginţi.”
(Pământul românesc)

Se simte în texte un continuu tangaj între stări

decăzute şi ipostaze edenice ale vieţuirii neamului
românesc, între chin şi înviere, între suferinţă şi
grandoare. Detaliile coboară uneori până la cele mai fine
aspecte ale plămădirii portretistice – „Când gutuia
coboară la geam” (Moşii de toamnă), „ca o grădină
suspendată, cu flori şi arbori de smarald” (Pământul
românesc). Sentimentul domesticului este nota
fundamentală a liricii Părintelui Ionel Rusu. Inevitabil
vizualizezi ca cititor locurile tale natale, arhetipul acestui
topos fiind valabil pentru oricine aparţine acestui neam –
„Luna se-alintă plină pe casă,
Bruma sărută cu pace pridvorul,
Gutuiul din curte e-un sfânt cu mireasmă,
Timpul se subţiază cum firul de lână fuiorul.”
(Sub pavilion românesc)

59
 Colindul cântat pretutindeni este cel al învierii după
modelul hristic, spălat în jertfă şi durere, mereu meritate
pentru darul ce ni se promite în veac:
„Coborând din vremuri sfinte ca să prânzim laolaltă,
Să ne vindecăm de uitare şi de singurătăţi...”
(Moşii de toamnă)

Părăsind uneori teritoriul confortabil al maternităţii

rurale, poetul vede perspectiva de neam – „Românii îşi
poartă Crucea între pământ şi cer / Şi-s ceasuri fierbinţi!”
(De la 1918). Apariţia unor imagini ce creionează etosul
românesc accentuează stările jertfelnice amprentate
profund în istorie –
„ Cu straie româneşti, cu stigmatul crucii în piepturi,
Îi primesc în chilia cea mai de taină a sufletului meu,
Lângă jarul nestins al căţuii ferecate în rugi,
În horă cu lumina din sfeşnic,
La masă.”
(Moşii de toamnă)

Ceea ce surprinde este densitatea stării de

apartenenţă a autorului, precum un copil care are ca
singură certitudine a existenţei sale pe mamă, dar nu
oricare, ci pe mama mea. România este „ţara mea”.
„În ţara mea,
Aerul miroase a busuioc,
Florile au mirosul raiului,
Pâinea, vinul şi cozonacul au gust încă,
Încă...”
(În ţara mea)

60
 „Grădină năpădită de spinii neiubirii de neam
Tu ai ajuns astăzi, Românie!”
(Ţara mea – azi)

Sfâşietoare, ca o tânguire de doină, apare ipostaza

martirizării „după canonul de pocăinţă al neamului” –
„Şi iar pe Cruce mi te-au pus...” (Ţara mea – azi). Aceste
golgotice trăiri au dus la neaşteptate învieri ale realităţii
neamului românesc, singurele filoane de rezistenţă în
timpurile secularizate ale vieţuirii noastre: „suflet
răbdător”, „rugile sihaştrilor”, „Muntele demnităţii”, „În
cinste şi onoare, / În lumină, cu străluciri de daruri”
(Ţara mea – azi).
Emblematică este imaginea unui român dincolo de
timpuri, dincolo de vârste, dincolo de uitare – Părintele
Constantin Galeriu, căruia poetul, slujitorul, ucenicul
Ionel Rusu îi închină un medalion liric, suav şi cristalin ca
un râu de câmpie.
Ca din amvon, păşind de această dată în ipostaza
paternă, Ionel Rusu porneşte urarea cunoscută a căutării
lui Hristos, Dumnezeu născut în iesle, umblând şi
colindând, adresându-se plenar, ca un avvă, tuturor
orfanilor de ţară – „Balada românului înstrăinat”:
„Dragii mei, români feciori,
Înturnaţi-vă acasă,
Ţara să o ridicaţi,
În ea să vă aşezaţi.

Fie pâinea rea sau bună,

Să fim cu toţii-mpreună,
Şi la bine şi la greu,
Braţ la braţ cu Dumnezeu...”

61
 Adunaţi toţi într-o îmbrăţişare sfântă, într-o horă de
neam, peste timp, la care joacă şi chipul mamei, şi gutuile
de la geam, şi fuiorul cu lână, poetul ţese un ostrov al
românilor în ritmuri campestre:
„Foie verde de trifoi,
Veniţi în ţară la noi,
Să vedeţi un colţ de rai,
Să rămâneţi fără grai.”
(Ostrovul românilor)

La final de urătură, cu bucuria Naşterii de Hristos,

cu nădejdea deşteptării de neam, cu demnitatea credinţei
strămoşeşti, primim colinda Părintelui Ionel Rusu, noi
toţi, românii Centenarului unităţii de neam:
„Dumnezeu să te-ngrijească,
Maica să te ocrotească
Ca pe-o pasăre măiastră,
Credinţa să altoiască
Viaţa noastră strămoşească,
Neamul să se mântuiască,
Cu Hristos în veci rodească!”
(Odă României)

Niciodată punct. Mereu de la capăt. Recapitulăm

dăinuirea neamului românesc!

62
 Curriculum Vitae

Rusu Ionel, născut la 5 septembrie 1969, în

municipiul Tecuci, judeţul Galaţi, din părinţii Nicolae şi
Gherghina, absolvent al şcolii gimnaziale „Sfântul
Stelian” din comuna Umbrăreşti (1984), absolvent al
primei trepte a Colegiului Naţional „Spiru Haret” din
Tecuci (1986), absolvent al Seminarului Teologic
„Chesarie Episcopul” din municipiul Buzău (1991),
absolvent al cursurilor de teologie pastorală ale Facultăţii
de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din cadrul
Universităţii Bucureşti (1995), licenţiat în Teologie
(1995), absolvent al cursurilor de masterat, secţia
Teologie Practică ale aceleiaşi facultăţi, Magister în
Teologie (1996), absolvent al cursurilor de doctorat din
cadrul Universităţii din Bucureşti şi al Universităţii
„Lucian Blaga” din Sibiu (1999 - 2009), doctor în Teologie
cu teza „Părintele Constantin Galeriu – opera de inspiraţie
imnografică” (2009), profesor de religie voluntar la şcoala
gimnazială nr. 1 din Buzău (1990 - 1991) şi la şcoala
gimnazială nr. 1 „Sfinţii Arhangheli” din Bucureşti (1991 -
1995), membru fondator al revistei „Muguri” a
Seminarului din Buzău (1990), membru activ în Asociaţia
Studenţilor Creştin-Ortodocşi Români din Bucureşti
(1990-1995) şi în Liga Tineretului Ortodox din România,
filiala Umbrăreşti, judeţul Galaţi (1992-1995), ambele cu

63
binecuvântarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe
Române, profesor de religie suplinitor la şcoala
gimnazială nr. 9 „Calistrat Hogaş” din municipiul Galaţi
(1995 - 1996), profesor de religie titular la Colegiul Naţional
„Costache Negri” din Galaţi (1996 - 2005), membru
fondator al revistei de religie ortodoxă „Millenium” a
Colegiului Naţional „Costache Negri”, autorul lucrării
„Viaţa şi opera Părintelui Constantin Galeriu”, Editura
Arhiepiscopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2014, cu
binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului Părinte Casian
Crăciun, Arhiepiscopul Dunării de Jos, autor al volumelor
de poezie: Cădind miresme, 2017; Un râu pe bolta
rusalimă, 2018; Pe aripile credinţei, 2018; fost preot de
caritate la Capela „Sfântul Mare Mucenic Pantelimon” a
Spitalului Municipal „Elisabeta Doamna” din Municipiul
Galaţi (1997 - 2005), actualmente preot slujitor la parohia
„Sfânta Ana” din acelaşi oraş, autor al unor articole şi
studii de specialitate, cetăţean de onoare al comunei
Umbrăreşti de la 01.07.2018, căsătorit cu Aurora Rusu,
tată a doi copii, Alexandra şi Flavian.

64