Situaţia creşterii

ovinelor pentru carne in perioada

2012-2017
 Cuprins

Capitolul I

1.1 Sistematica Zoologica

1.2 Clasificarea

Capitolul II

Tehnologii de crestere

Capitolul III

Importnta cresterii; Scopul;Compozitia chimica.

Capitolul IV

Situatia cresterii pe plan mondial

Capitolul V

Situatia cresterii pe plan european

Capitolul VI

Situatia cresterii pe plan national

Capitolul VII

Tendinţe şi orientări actuale în exploatarea ovinelor pentru producţia de carne

Concluzii
Bibliografie

Capitolul I

1.1 Sistematica zoologica

Oaia domestică (Ovis aries)face parte din increngătura vertebrate, clasa mamifere,
ordinul ungulate, subordinul artiodactyle sau paricopitate, grupa rumegătoare, familia
cavicorne, subfamilia ovidee, genul ovis .
Din punct de vedere filogenetic, se presupune că strămoşul indepărtat
al oilor este Coryphodonul, care a trăit in cretaceu şi din care ar deriva toate
ungulatele actuale. S-a stabilit că, in prima parte a filiaţiunii, familia ovideelor
are aceeaşi origine geologică indepărtată ca şi bovinele, diferenţierea
istorică incepind de la strămoşul fosilic comun Gelocus din miocenul inferior.
Stabilirea cu precizie a originii geologice a genului ovis intimpină dificultăţi
din cauza asemănării din punct de vedere osteologic cu genul capra şi
se poate spune că nu este incă suficient clasificată.

Subfamilia ovideelor se subdivide astfel:

Primele trei genuri cuprind oi sălbatice care nu trăiesc in Europa.

Oile sălbatice, in diferitele lor forme, se mai găsesc răspindite şi astăzi
in emisfera nordică (Europa de sud, Asia, Africa de nord şi America de Nord), iar in emisfera
de sud nu se găsesc sub nici o formă.
Unele forme sălbatice de oi nu dau produşi prin hibridare cu oile domestice,iar altele
dau hibrizi fecunzi la infinit. După acest criteriu de reproducţie,oile sălbatice se pot impărţi in
două grupe:
— grupa formelor sălbatice care nu au afinitate cu oile domestice, din această
grupă făcind parte primele patru genuri din subfamilia ovideelor;
— grupa oilor sălbatice din genul ovis care au afinitate cu oile domestice din care se
crede că au derivat oile domestice actuale.
Dintre toate genurile subfamiliei ovidee, ne interesează in mod deosebit genul ovis,
deoarece din unele specii ale lui au derivat oile domestice. Genul vis, prin caracterele şi
particularităţile sale biologice, se deosebeşte evident de celelalte genuri cu care— de altfel —
nici nu fecundează, iar toate incercările
făcute in acest scop au rămas fără rezultate. Prin urmare genul ovis constituie o entitate
sistematică distinctă şi nu se poate afirma că el ar deriva din celelalte genuri. In schimb toate
speciile din interiorul genului ovis fecundează intre ele.
Formele sălbatice ale acestui gen sint răspindite in Europa de sud (Sicilia,
Sardinia şi Corsica), Asia de nord, Asia Mică, nordul Siberiei, Africa şi America de Nord. Ele
trăiesc de regulă in regiuni muntoase cu zăpezi permanente, numai O. vignei trăieşte in
regiuni de şes şi de stepă din sud-vestul Asiei.
Animalele din acest gen sint de talie mică, au fose lacrimale pronunţate
(la celelalte genuri, inclusiv capra, lipsesc) şi glande interdigitale la toate membrele, in timp
ce la genul capra lipsesc şi sint prezente numai la membrele
posterioare la celelalte genuri ale subfamiliei ovidee. Mamela este formată
din două jumătăţi cu două sfircuri, iar coada este cilindrică (la unele
lată) şi acoperită cu producţie piloasă. Formele sălbatice au 10 vertebre coccigiene, iar cele
domestice 13 vertebre şi mai multe. Berbecii nu au miros specific aşa de pronunţat, iar barba
lipseşte la ambele sexe. La unele forme sălbatice există o producţie piloasă mai dezvoltată pe
partea inferioară a gitului
şi pe părţile laterale ale corpului.

1.2 Clasificare
Formele sãlbatice de ovine se împart în douã grupuri mari:
9
Grupa formelor sãlbatice-nu au afinitate reproductivã cu oile domestice
Oaia cu barbã sau Amotragus tragelaphus
9
Grupa oilor sãlbatice au afinitate reproductivã cu oile domestice şi care, în urma
încrucişãrilor (hibridãrilor) dau produşi fecunzi:
 Ovis musimon
  Ovis vigner
 Ovis ammon
 Ovis montana

Muflonul european (Ovis mussimon):

– este cel mai mic reprezentant al oilor sãlbatice;
– se mai gãseşte astãzi în Corsica şi Sardinia.
–Cuprinde douã subspecii: Ovis musimon (Muflonul european) şi Ovis orientalis (Muflonul
asiatic).

Muflonul asiatic (Ovis orientalis):

- rãspândit în Asia Micã, mai mic decât Muflonul european
- este strãmoşul oilor fãrã coarne din Asia şi Europa
- din el provin oile palustre (O. aries-palustris)

Arkarul Ovis vignei arkar (Oaia de stepa):

–se gãseşte în stare sãlbaticã în stepele de la estul Mãrii Caspice pânã în Hymalaia
–este mai mare decât muflonul
–are o masã corporalã de 80-90 kg, coarne mari, triunghiulare la bazã
–din el ar proveni rasele de oi cu coada lungã (Ovisdolihura) ca: Ţurcanã, Ţigaie, Karakul,
Merinos

Urialul sau Ovis vignei cycloceros

–este strãmoşul unor oi domestice din Iran şi Tibet cu lânã groasã
–mai trãieşte în stare sãlbaticã în nord estul Indiei

Argalul Arhalul sau Ovis ammon

–trãieşte în munţii Altai si podişul Pamir
–este forma sãlbaticã cu cea mai mare dezvoltare corporalã (taliade 1,20 m, ajungela 200 kg)
–din el provinoilecu coadagroasãdin Asia Centralã(Kurdiuk)

Rasa Merinos de Palas : a fost creata în cadrul Institutului de Cercetare Dezvoltare pentru
Cresterea Ovinelor si Caprinelor  Palas, fiind omologata ca rasa în anul 1960.
 În urma perfectionarii, Merinosul de Palas a devenit o rasa mixta, de lâna fina si carne,
cu precocitate ridicata. Poate fi considerata cea mai perfectionata rasa de oi din România fiind
competitiva pe plan international cu rase de tip merinos si poate fi folosita la ameliorarea
productiilor  raselor locale.
Conformatia corporala este armonioasa, cu un format mezomorf, masiva,orientata
pentru productia de lâna si carne.
Caracteristicile rasei:
 productia de lâna berbeci – 12-14 kg, oi 6-8 kg;
 greutatea corporala berbeci – 99,8-103,2 kg; oi – 57,6-60,1 kg;
 finetea fibrelor de lâna – 20,0-22,5 microni;
 randamentul lânii la spalare – 50-55%;
 indici de reproductie: fecunditatea – 95,6%, prolificitatea – 111,3%, miei întarcati pe
oaie –1,06 capete.[/*]

Merinos Transilvanean
Merinosul Transilvanean s-a format în secolul trecut, din Turcana, Tigaie si metisi din
Câmpia de Vest a tarii, încrucisata  cu berbeci din rasele Merinos Rambouillet si Negretti,
apoi cu Merinosul Precoce si Merinosul unguresc de pieptene, conturându-se ca o rasa proprie
în primele decenii ale secolului trecut.
Datorita numarului mare de rase care au participat la formarea lui si datorita
conditiilor diferite de întretinere si alimentatie, s-au diferentiat doua tipuri: tipul mare, crescut
în zona de campie si tipul mic sau de coline, crescut în zona de coline.
Merinosul Transilvanean, se caracterizeaza printr-un format corporal mijlociu spre
mic, cu o dezvoltare corporala mai accentuata la tipul de câmpie.

Caracteristicile rasei:
 productia de lâna berbeci – 10-14 kg, oi 4,5-810 kg;
 greutatea corporala berbeci – 70-90 kg; oi – 50-60 kg;
 finetea fibrelor de lâna – 22,0-23,0 microni;
 randamentul lânii la spalare – 39-45%;
 indici de reproductie: -  fecunditatea – 95-96%,[
 prolificitatea – 110-115%
Rasa Turcana
Forma salbatica din care deriva rasa Turcana nu este cunoscuta cu precizie. Multi
cercetatori care au studiat originea animalelor domestice sustin ca Turcana ar deriva din Ovis
vignei arkar, însa când, si unde, a fost domesticita, precum si modul de raspândire nu sunt
cunoscute cu certitudine.
Marele cercetator în domeniul cresterii ovinelor si anume N.,Teodoreanu, citat de V.
Tafta (1983 si 1996) si C. Pascal (1997 si 1998), sustine ca oaia Turcana a fost domesticita în
tinutul Muntilor Carpati înca din perioadele preistorice de unde s-a raspândit prin
transhumanta si în alte zone.
Studii  recente efectuate  de catre R. Balevsca si A. Petrov (1972), evidentiaza faptul
ca, oaia Turcana, este cea mai veche rasa de ovine. A aparut initial în regiunea Kirt din zona
Marii Egee, de unde s-a extins treptat în toata Peninsula Balcanica si de aici pe teritoriul
actual al tarii noastre si apoi si în alte zone de est, nord si vest fata de România.
Este o rasa rustica si rezistenta, face parte din tipul morfoproductiv mixt, fiind
exploatata, în functie de varietate, pentru productiile de lâna grosiera de covoare, lapte,
pielicele si carne.
Rasa Turcana, prezinta trei varietati de culoare :
 varietatea alba;
 varietatea neagra;
 varietatea  brumarie.

Varietatea alba este raspândita compact în zonele submontane si montane de pe tot

cuprinsul tarii, însa poate fi întâlnita sporadnic si în zonele de deal.
Varietatea neagra si brumarie ocupa un areal restrâns situat în partea centrala a
Moldovei, în arealul  de  cresterea ovinelor pentru pielicele – lapte.
Diversitatea geoclimatica si traditia crescatorilor din zona, la care se adauga si
conditiile diferite de crestere si întretinere a tineretului, precum si directiile diferite de
orientare a selectiei, au favorizat aparitia, chiar în cadrul aceleasi rase, a unor populatii cu
însusiri morfologice diferite proprii fiecarei zone sau bazin de crestere.

CLASIFICAREA COMERCIALĂ A CĂRNII

Pe animalul viu carnea nu este de aceeaşi calitate in toate regiunile corpului. Calitatea
ei este influenţată de poziţia anatomică şi implicit de funcţiunea pe care o indeplinesc
muşchii.
 După regiuneacorporală , se disting la oaie 4 calităţi de carne.
Calitatea I cuprinde jigoul, partea de la rinichi şi
cotletele. Jigoul este format din coapsă, fesă,
gambă şi partea posterioară a crupei, iar partea de
la rinichi este formată din regiunea lombară.
Calitatea a Il-a cuprinde spata, braţul şi coastele
(costiţele), adică sferturile
anterioare şi coastele.
Calitatea a III -a cuprinde pieptul, gitul, coada şi
pintecele.
Calitatea a IV-a cuprinde capul şi picioarele
(extremităţile inferioare ale membrelor).
După categoria de ovine şi starea lor de ingrăşare, se disting două grupe calitative:
grupa mieilor şi batalilor şi grupa oilor. Fiecare grupă cuprinde trei calităţi. Astfel, in grupa
mieilor şi batalilor se repartizează la calitatea I cei mai buni miei şi batali ingrăşaţi, la
calitatea a II-a se repartizează miei in stare de ingrăşare mijlocie şi bătălii mai bătrini
ingrăşaţi, iar la calitatea a III -a mieii şi bătălii mai puţin ingrăşaţi. In grupa oilor, la calitatea
I se repartizează oile cele mai bune, la calitatea a II-a oile mijlocii şi la calitatea a III-a oile
slabe.
 Capitolul II

TEHNOLOGIILE DE CRESTERE PENTRU OVINE

Deosebim trei sisteme: pe pãşune, semistabula semistabulaţie şi în stabula stabulaţie

permanentã permanent.

Întreţinerea oilor pe pãşune

Oile se grupeazã în turme, dupã starea lor fiziologicã:

 Oile mulgãtoare (sau “mânzãrile”), câte 400-500 capete – 2 - 3 ciobani.

 Mioarele (tineretul de 1 an) şi oile sterpe – în turme de 300 capete – 1 - 2 ciobani
 Cârlanii şi cârlanele - tineretul ovin pânã la 1 an, în turme de 250-300 capete;
 Berbecii de reproducţie - câte 80 capete, iar batalii în turme de 300-400 capete,
deservite de 1-2 ciobani

Întreţinerea în semistabula semistabulaţie

 Pãşunat limitat de 2-3 ore pe zi - mai mult pentru plimbare

 În rest oile sunt întreţinute în saivan unde, la iesle, primesc furaje suculente, fibroase
şi concentrate

Întreţinerea în stabulaţie permanentã

 Întreţinerea oilor - vara şi iarna - în stabulaţie (saivan) sau în tabere amenajate special

B. Tehnologii de ingrasare a ovinelor

 Tehnologia de ingrasare a tineretului ovin in sistem intensiv. In cadrul acestei
tehnologii, mieii sunt preluati la greutatea de circa 12 kg și livrati la greutatea de circa 45
kg. Ingrașarea cuprinde trei etape distincte (acomodare, ingrasare propriu-zisa si finisare)
și are o durata totala de circa 100 de zile. Hranirea animalelor se face la discretie cu un
amestec unic administrat de doua ori pe zi (dimineata si seara), fapt ce permite reducerea
pierderilor de furaje cu 15-20%, marirea gradului de consum al furajelor fibroase si
grosiere cu 20-45% si mecanizarea tuturor lucrarilor de preparare si administrare.
Ingrasarea in sistem intensiv cu durata de 100 de zile se poate aplica si la tineretul caprin,
greutatea de valorificare fiind de circa 30 kg.

Tehnologia de ingrasare a tineretului ovin in sistem semiintensiv se plaseaza

intermediar intre sistemul intensiv si extensiv, deoarece reclama o cantitate de concentrate
de numai circa 400 g/zi/cap si permite folosirea masei verzi de pe pajistile naturale sau
cultivate, fapt ce atrage reducerea costurilor ingrasarii. Ingrasarea se face in doua variante,
respectiv de 140-150 de zile si de 200 de zile, mieii fiind preluati la greutatea de circa 20 si
respectiv circa 12 kg si ingrasati in stabulatie si la pasunat pana la greutatea de circa 45 kg.
Scopul esential al stabilirii secventelor tehnologice este de a obtine produsi care sa
prezinte o dezvoltare corporala adecvata pentru productia de carne, iar in urma sacrificarii
sa rezulte carcase de calitate superioara si cu randamente ridicate.
Ingrasarea animalelor adulte are loc intr-o perioada de 2-3 luni si se poate face la
pasune, in stabulatie sau mixt. Prin aceasta tehnologie, greutatea corporala a animalelor
creste cu 15-20%, in special pe seama depunerii de grasime, concomitent cu marirea
randamentului la sacrificare cu 20% si imbunatatirea semnificativa a insusirilor calitative
ale carnii.

Alimentatia ovinelor in perioada premergatoare a montei

Alimentatia ,precum si starea de intretinere in care se afla ovinele in perioada
premergatoare a montei reprezinta factori cu o influenta deosebita in exprimarea
fecunditatii si prolificitatii acestei specii.Aici se adauga o tehnca frecvent utilizata numita
flushing ,care consta in furajarea stimulativa a ovinelor in ultimele 20-25 de zile de
dinaintea debitului montei.Stimularea consumului se poate realiza prin urmatoare tehnici :
reducerea gradului de incarcare pe unitatea de suprafata ,cresterea cantitatii de furaje
administrate si imbunatatireacalitatii gustative ale acestora,reducerea timpului de pasunat
la nivelul unei parcele,administrarea furajelor concentrate.
Alimentatia ovinelor in perioada de gestatie
In prima parte a gestatiei (luna 1) are loc o dezvoltare libera a embrionului in
cavitatea uterina ,fixandu-se pe peretii acesteia spre ziua a 16-a.Insa pentru a preveni
mortalitatiile embrionare se continua regimul alimentar aplicat in perioada de monta .In
conditii optime in prima luna cresterea in greutate este superioara cresterii tractusului
genital si al mamelei.In ultima parte a gestatiei ,tractul genital si al mamelei realizeaza
cresteri importante.
In partea a doua de gestatie (lunile 2-3) datorita faptului ca embrionul are un spor mai mic
in crestere,cerintele nutritive aferente sun practic neglijabile.In acest interval de timp are
loc formarea si definitivarea placentei si se inregistreaza totodata si accelerare a dezvoltarii
tesutului osos si nervos .Acest aspect impune administrarea unor cantitati de furaje cu o
usoara depasire a necesarului de intretinere.In cazul mioarelor aflate in partea a doua de
gestatie hrana se suplimenteaza cu 10 % UN si 20% PD,iar raportul nutritiv va avea valori
de 1/7.

Ultima parte a gestatie (lunile 4-5) se caracterizeaza printr-o evolutie ascendenta a

greutatii tractusului genital concomitent cu o inaintare in varsta.Aceasta situatie impune
administrarea unor cantitati suplimentare nutritive pentru a nu forta organismulu ovinei
mame sa consume din rezerva proprie.

Alimentatia ovinelor aflate in perioada de lactatie

Perioada de lactatie reprezinta etapa ciclului de productie in care nivelul cerintelor
nutritionale atinge valorile cele mai mari .Aceste cerinte nutritive ale ovinelor sunt in
stransa relatie cu productia de lapte,compozitia chimica a acestuia si randamentul de
transformare a substantelor nutritive din furaje in substante nutritive implicate in
producerea laptelui .
Pentru oile aflate in lactatie ,ratiile vor trebui sa acopere necesarul de substante
nutritive corespondente evolutiei productiei de lapte.Astfel,in prima parte a perioadei de
muls ratia zilnica va cuprinde orientativ urmatoarele sorturi si cantitati de furaje : 1,5 -2.5
kg fibroase din care cca.2/3 fanuri de buna calitate si 1/3 grosiere : 2-3 kg suculente,0,2-0,4
kg amestec de concentrate cultivate.Partea a doua a lactatie se desfasoarape parcursul
perioadei de pasunat si in general necesarul zilnic de substante nutritive este asigurat de
masa verde(8-10 kg/zi/individ).
 Capitolul III

IMPORTANȚA CREȘTERII OVINELOR

Reprezintă o îndeletnicire foarte veche, practicată cu plăcere de gospodarii din zona de

deal şi munte, aceasta fiind manifestarea dragostei şi a pasiunii oamenilor pentru creşterea oilor
în scopul asigurării veniturilor necesare consolidării gospodăriei, cât şi pentru acoperirea
nevoilor proprii de consum. Din aceste considerente, creşterea ovinelor se poate practica şi în
unele gospodării din zona de şes a României, cu toate că oaia este considerată ca fiind
principala concurentă a bovinelor, animale ce se dezvoltă bine în toate zonele ţării.

Cu alte cuvinte, în gospodăriile din zona de deal şi munte ovinele se cresc în turme mari,
deoarece această îndeletnicire oferă câştiguri importante crescătorilor de oi, care, prin tradiţie,
se numesc ciobani sau oieri. În zonele de câmpie, de obicei, gospodarii se ocupă în special de
creşterea şi exploatarea bovinelor, această acţiune fiind considerată ca activitate de bază, pe
lângă care, în exploataţie aceştia mai cresc un număr de 10 până la 100 oi. În scopul realizării
unei eficienţe economice care să asigure un câştig satisfăcător pentru crescător, se recomandă
ca în zonele de deal şi munte să fie organizate exploataţii familiale de creştere a ovinelor şi o
capacitate de circa 250 oi şi mioare, activitate ce se poate dimensiona după posibilităţile date
de condiţiile locale.

Ca o particularitate a creşterii acestei specii, trebuie să menţionăm de la început că

exploatarea ovinelor nu este legată, în mod special, de existenţa exclusivă a terenului pentru
producerea furajelor de volum, ca de altfel pentru bovine. Ovinele reprezintă specia care poate
să-şi asigure hrana prin practicarea transhumanţei, metodă foarte veche aplicată de ciobani.
Transhumanţa este, de fapt, plimbarea (pendularea) ovinelor din zonele de deal şi munte în
zonele de şes, pentru consumarea excedentului de furaje de volum existente în exploataţiile
familiale asociative sau la societăţi comerciale agricole din aceste zone.

Deşi, ca practică, această metodă este foarte veche, în condiţiile ţării noastre ea poate fi
recomandată, în continuare, pentru creşterea şi exploatarea ovinelor, deoarece în perioada de
toamnă-iarnă devine destul de eficientă datorită faptului că este mai uşor să plimbi turmele în
diferite perioade ale anului în funcţie de furajele ce se pot asigura pe mirişti, porumbişti sau
alte păşuni, decât să fie transportate cantităţi însemnate de furaje voluminoase de la şes la deal
şi munte.
 Creşterea oilor a reprezentat din totdeauna un factor important în dezvoltarea producţiei
animaliere şi a societăţii umane în general, această specie fiind una dintre cele mai rentabile
din punct de vedere economic, comparativ cu celelalte animale de fermă.

Pentru poporul roman, ca dealtfel şi pentru alte numeroase popoare pastorale, creşterea
ovinelor a reprezentat din cele mai vechi timpuri un mod de existenţă şi de manifestare a
unităţii spirituale.

Ovinele reprezintă specia cu cea mai mare diversitate morfoproductivă şi răspândire,

datorită marii adaptabilităţi la cele mai diferite condiţii de mediu cât şi a influenţei umane.
Rentabilitatea creşterii ovinelor este determinată de particularităţile biologice caracteristice
speciei, particularităţi ce permit:

- obţinerea a numeroase produse şi subproduse (lână, carne, lapte, pielicele, blănuri, piei, etc.);

- valorificarea superioară a unor subproduse din sectorul vegetal (coceni, paie, vreji, capitule,
colete, etc.), a păşunilor de mare altitudine, îndepărtate, a celor sărăturoase, sărace, improprii
altor specii de animale;

- ovinele necesită investiţii mai mici comparativ cu alte specii de animale, îndeosebi în privinţa
adăpostirii şi îngrijirii.

Urmare a celor arătate numărul de ovine înregistrează o oarecare creştere, cu toată

concurenţa producţiei de fibre sintetice şi vegetale, la ora actuală procesul de formare şi
răspândire a unor noi populaţii, desfăşurându-se într-un ritm accentuat.
Consecinţă a exploziei demografice se simte acut nevoia, creşterii producţiei de alimente
în special alimente proteice. Ca urmare a acestui lucru crescătorii de ovine, marii producători,
îşi îndreaptă atenţia spre producţia de carne, ovinele oferind mari posibilităţi cu rezultat
implicit în creşterea rentabilităţii economice. Pe plan mondial creşterea ovinelor este
direcţionată spre producţia de carne şi lapte, fără a se minimaliza producţia de lână, care
rămâne una dintre producţiile de bază, ştiut fiind faptul că indiferent de specializarea raselor,
toate ovinele produc lână. Prin intensivizarea funcţiei de reproducţie şi perfecţionarea
tehnologiilor de îngrăşare intensivă a ovinelor, dar şi prin practicarea încrucişărilor cu rasele
specializate pentru producţia de carne se urmăreşte creşterea cantitativă a producţiei.Datorită
creşterii cererii pentru lapte şi derivatele lui, face în prezent obiectul unei ameliorări intense,
indiferent de rasă, scopul final fiind creşterea potenţialului lactogen al speciei.
Pe lângă valoarea biologică foarte ridicată a unor produse (lapte, carne, lână), ovinele se
impun tot mai mult din punct de vedere ecologic. În acest sens, se cunoaşte că ovinele sunt
animale uşoare, vioi, care se pot deplasa cu uşurinţă pe pante abrupte sau pe distanţe mari
pentru căutarea hranei, iar dejecţiile lor, foarte bogate în azot, sunt consistente, permiţând o
îngrăşare (prin târlire) destul de uniformă a solului, fără să-l polueze.

În toate timpurile, ovinele autohtone şi produsele lor au fost apreciate la export şi au adus
ţării un aport valutar deosebit de important. Cercetările efectuate, precum şi experienţa în
domeniu acumulată în decursul anilor au demonstrat că rasele de ovine autohtone reacţionează
pozitiv, în cazul practicării încrucişărilor, în direcţia ameliorării producţiilor de carne şi lapte.
Prin urmare, practicarea diferitelor sisteme de încrucişare în mod dirijat are ca rezultat sporirea
producţiilor de lapte şi carne, fără a afecta din punct de vedere calitativ producţia de lână.

Schimbările generate de trecerea la economia de piaţă au determinat noi priorităţi în

exploatarea ovinelor, dictate în principal de nevoile imediate ale populaţiei (lapte, carne) şi mai
puţin de nevoia de lux: lână fină şi pielicele tip Karakul. După anii 1990-1991, în scopul
realizării unor producţii superioare de lapte şi carne, s-a trecut în mod nesistematic, la
practicarea unor încrucişări între diferite rase şi tipuri de ovine, cu efecte dăunătoare asupra
eficienţei economice privind exploatarea acestei specii.

În scopul dinamizării acestei vechi îndeletniciri, care este creşterea şi exploatarea

ovinelor, o importanţă deosebită revine “Asociaţiei Crescătorilor de Ovine”, care are menirea
apărării intereselor crescătorilor şi implementarea unor programe viabile de eficientizare a
acestui sector.

Caracteristicile calitative ale cărnii şi grăsimii de ovine

Structura macroscopică a cărnii

Partea comestibilă a cărnii ovinelor sacrificate este constituită din ţesutul muscular
împreună cu cel conjunctiv, adipos, osos şi cartilaginos, tendoane, aponevroze, vase, nervi şi
ganglioni limfatici.

Proporţia musculară în compoziţia cărnii depinde de rasă, sex, vârstă, regiunea corporală
şi starea de îngrăşare a animalelor. Din punct de vedere al structurii morfologice generale,
ţesutul muscular este alcătuit din fascicole primare, secundare şi terţiale, toate încadrate în ţesut
conjunctiv şi particole de grăsime. Tineretul deţine o cantiate mai mare de ţesut conjunctiv
decât ovinele adulte la care este şi mai puţin elastic, consecinţă a fixării fierului şi calciului.
 În ceea ce priveşte ţesutul adipos, acesta reprezintă un „ţesut conjunctiv specializat” în
care se acumulează grăsimile rezultate în urma proceselor metabolice a valorificării diferitelor
sortimente de furaje. În carne, ca pondere ocupă locul trei, după apă şi proteine. În perioada de
creştere şi îngrăşare, grăsimea se depune mai întâi pe mezenter, apoi perirenal, inter şi
intramuscular şi în final subcutanat.

Depunearea grăsimii între grupe de muşchi şi de fascicule imprimă cărnii aspectul

marmorat, iar grăsima intrafasciculară, aspectul perselat. În afară de rasă, sex şi sortimentele de
furaje cu un conţinut ridicat de grasime şi hidraţi de carbon, ponderea ţesutului adipos este
condiţionată în principal de vârstă, în sensul că aceasta creşte pe măsură ce animalul devine
adult.

Cunoaşterea acestor aspecte generale prezintă o importaţă practică deosebită pentru

aplicarea şi dirijarea celei mai adecvate tehnologii de creştere şi îngrăşare a ovinelor, în
vederea obţinerii unor carcase de calitate superioară.

Caracteristici fizice şi organoleptice ale cărnii de ovine

Între acestea se numără: culoarea, consistenţa, depunerile de grăsime, fibrilajul apreciate

pe carnea în stare crudă şi gustul, mirosul, suculenţa şi frăgezimea apreciate sub formă
preparată.

Culoarea imprimă cărnii un anumit aspect, de la roz-pal la roşu închis, fiind strâns legată
de calitatea acesteia şi în special de gradul ei de suculenţă. Depinde de cantitatea de
hemoglobină şi pigmenţi, care variază în raport cu vârsta, sexul, nivelul de alimentaţie şi starea
de sănătate a animalului, în acelaşi timp culoarea variază şi cu regiunea musculară.

Consistenţa cărnii este determinată de starea ei biochimică. Sub formă proaspătă şi

maturată, carnea prezintă o elasticitate pronunţată, fapt ce se constată după rapiditatea
dispariţiei formei imprimate prin apăsarea cu degetul, ulterior devenind mai consistentă, mai
dură. Depunerea de grăsime în special sub formă de infiltraţie itramusculară, se corelează
pozitiv cu însuţirile de suculenţă şi frăgezime, împreună imprimând cărnii gust plăcut. În afară
de rasă, cantitatea şi modul de repartizare a grăsimii depinde şi de nivelul şi natura alimentaţiei
precum şi de durata îngrăşării.

Seul sau grăsimea ovinelor este de culoare alb-cretacee cu tendinţă spre uşor gălbuie,
consistenţă tare şi sfărmicioasă la răcire. Seul nedorit este cel de culoare închisă, consistenţă
tare şi care se topeşte greu şi se întăreşte uşor. Cel de bună calitate este inodor, puţin onctuos,
de cosinsteţă albă şi de culoare albă.

Fibrilajul este exprimat de mărimea grăuntelui muscular sau de granulaţia cărnii.Se

apreciază prin trecerea uşoară a degetelor pe suprafaţa secţiunilor transversale a unui muşchi.
Se consideră că fibrilajul este strâns legat de gradul de frăgezime şi suculenţa cărnii, în sensul
că aceasta este cu atât mai mare cu cât fibrele sunt mai groase.

Frăgezimea exprimă rezistenţa pe care o opune la tăiere, rupere, presare sau zdrobire
prin masticaţie. Acestă însuşire depinde de fineţea fibrelor musculare, de cantitate şi calitatea
grăsimii de infiltraţie şi de valoarea conţinutului de ţesut conjunctiv.

Suculenţa este însuşirea cărnii de a reţine o anumită cantitate de apă de care depinde
menţinerea propriului ei suc, perceptibilă în timpul masticaţiei. În afară de apa de constituţie,
suculenţa este determinată şi de cantitatea de grăsime de infiltraţie intramusculară. În general,
carnea animalelor tinere şi în stare bună de îngrăşare este mai suculentă decât a celor adulte.

Gustul este condiţionat în principal de conţinutul în substanţe lichide, hidraţi de carbon şi

săruri minerale. Aroma în mod deosebit este legată de prezenţa substanţelor volatile şi de
stadiul de maturitate a cărnii şi se detectează prin dizolvarea componentelor solubile în salivă
sau sucul ce se eliberează prin intermediul receptorilor de gust. Ambele caracteristici sunt
influenţate de sistemul şi starea de îngrăşare a ovinelor, de structura şi calitatea sortimentelor
de furaje, vârstă, stare de sănătate şi de tehnica culinară.

Gustul, aroma sau savoarea, suculenţa şi frăgezimea corespunzătoare, imprimă cărnii o

palatabilitate plăcută, perceptibilă sub formă friptă, pe bază de degustare şi punctaj.

Mirosul specific plăcut, mai mult sau mai puţin intens, este determinat de cantitatea
moderată de grăsime de infiltraţie şi de natura proteinelor sucului din carne. În mare măsură
depinde şi de conţinutul în sulf şi amoniac, care atunci când sunt în cantitate prea mare
imprimă cărnii un miros neplăcut.

Mirosul amoniacal specific cărnii de ovine este evident în special în cazul celei provenit
de la ovinele adulte cu stare mediocră şi submediocră de întreţinere şi aproape lipseşte din
carne mieilor şi tineretului îngrăşat intensiv.

În general carnea de calitate superioară, indiferent de categoria comercială căreia îi

aparţine, dacă este bine condiționată înainte şi după sacrificare, se pretează ca atare sau sub
formă de semipreparate la obţinerea unui număr însemnat de produse culinare foarte
diversificate şi deosebit de apreciate de consumatori.

Compoziţia chimică şi valoarea nutritivă a cărnii de ovine

Valoarea calitativă, nutritivă a cărnii de ovine este determinată practic de compoziţia ei

chimică şi în special de conţinutul în aminoacizi esenţiali, vitamine şi săruri minerale.Acestea
sunt însă influenţate de numeroşi factori, între care: rasa, vârsta, sexul, regiunea anatomică,
starea de îngrăşare a ovinelor şi modul de conservare a cărnii.

Principalii componenţi ai cărnii sunt apa 75-76%, proteinele 19- 21%, grăsimea
intramusculară 1,5-2,5%, sărurile minerale 1-2% şi diferite vitamine şi enzime.

Apa, atât cea de constituţie cât şi cea de legătură sau de absorbţiea musculaturii, deţine
ponderea cea mai ridicată 50-70% şi contribuie la frăgezimea şi suculenţa cărnii.

Substanţele azotate proteice (miozină, actină, globulină) şi substanţe azotate neproteice

(creatină şi creatinină, carnozină şi anserină), reprezintă circa 80% din substanţa uscată a cărnii
de ovine.

Glucidele (glicogenul, glucoza, maltoza), deşi sunt în cantităţi foarte reduse, prezintă
totuşi o importanţă deosebită pentru activitatea contractilă a musculaturii şi pentru biochimia şi
calitatea cărnii.

Lipidele (gliceridele, steridele, fosfatidele) se găsesc în conţinutul fibrei musculare şi a

ţesutului conjunctiv perifascicular, contribuind la perselarea şi marmorarea cărnii. Reprezintă
principalul component energetic al cărnii şi suportul vitaminelor liposolubile (A, D, E).

Sărurile minerale, deşi în cantitate reduşă, totuşi au un rol important în funcţionalitatea

diferitelor sisteme şi organe precum şi în biochimia cărnii. Sunt reprezentate în principal de
fosfor, calciu, sodiu, potasiu, fier, cobalt, zinc şi iod.

Vitaminele sunt reprezentate în carnea de ovine în cantitate mai mare de cele ale
complexului B, apoi în cantități mai reduse la vitaminele A, C, D, PP și E. Desigur că la aceste
elemente se mai adaugă și o serie de enzime (fosforilaze, lipaze, catalaze, fosfataze) care pe
lângă rolul lor fiziologic, își aduc aportul și în procesul de maturare al cărnii.

Indiferent de categoria de vârstă, la animalele slabe conținutul de apă și proteine este mai
ridicat, iar cel de grăsime mai redus și invers la animalele adulte.
 Compoziția chimică a grăsimii de ovine este reprezentată de circa 10% apă, 1,5%
proteină și 88,5% substanțe grase la ovinele cu o stare medie de îngrășare și de respectiv circa
5,05%, 0,93% și 94,02% la cele cu stare bună de îngrășare. Grăsimea este constituită din
gliceride, care dețin proporția cea mai mare, și din steride, fosfolipide, pigmenți carotenoidici
și vitamine liposolubile care sunt în cantități mai reduse.

Grăsimea în cantitate moderată, contribuie pozitiv la imprimarea în carne a unor însuțiri

organoleptice dorite, precum și la valoarea ei energetică manifestată printr-un anumit număr de
calorii. În ceea ce privește valoarea calorigenă, aceasta este egală cu a cărnii de vită și mai
redusă ca a celei de porc. În funcție de starea de îngrășare, aceasta este de 1050-1200 cal/kg la
oi, de 1677 cal/kg la berbeci, de 1732 cal/kg la batalii tineri și de 2500 cal/kg la batalii adulți
îngrășați.

Factori și metode de care depinde sporirea producției de carne

Producția cantitativă și calitativă de carne ca și celelalte producții ( lână, lapte ) este

condiționată de un complex de factori genetici și negenetici. În factorii genetici se numără:
rasa, individualitatea, sexul și tipul de fătare; condiții de mediu intern: vârstă, stare de sănătate
și fiziologică; condiții de mediu extern: clima și metodele de intensivizare a creșterii și
îngrășării ovinelor.

Factori genetici

Rasa acționeză asupra aptitudinii pentru producția de carne, prin gradul ei de precocitate
și calitate a carcasei. Sub acest aspect, pe primul loc se situează rasele specializate în această
direcție, cu o energie sporită de creștere și îngrășare, potențial ridicat de conversie a furajelor,
durată redusă de îngrășare, randament superior la sacrificare și calitate superioară a carcasei.

Paralel cu aceasta, există rasele tardive precum și cele ameliorate, ai căror parametri se
situează sub limita valorilor raselor specializate.

Individualitatea în cadrul fiecărei rase, indiferent de gradul ei de precocitate, stă la baza

unei largi variabilități, ceea ce creează posibilitatea izolării și valorificării eficiente prin selecție
a plusvariantelor existente în cadrul acestora.
 Sexul și tipul de fătare acționează asupra sporirii producției de carne, în sensul că
masculii și metișii proveniți din fătări unipare au o energie de creștere și îngrășare mai intensă
decât cei din fătări multipare.

Vârsta este strâns legată de categoria comercială de carne, de potențialul animalelor de

creștere și îngrășare și în special de depunere a musculaturii și a grăsimii precum și de
conversie a hranei. Calitativ, carcasele tineretului sunt superioare din punct de vedere
organoleptic și nutritiv animalelor adulte.

Starea de sănătate, respectiv rezistența organismului față de anumite maladii, de

asemenea este sub controlul ereditar.

Factorii de mediu natural

Aceștia pot favoriza dezvoltarea aptitudinii pentru producția de carne a ovinelor. Astfel,
climatul oceanic, cu vegetație permanentă pe întreg anul calendaristic, a contribuit după cum se
știe la formarea raselor englezești de carne, iar cel temperat la menținerea acestei aptitudini la
rasele ameliorate de ovine.

Factorii de mediu artificial

Nivelul de alimentație, microclimatul, igiena adăposturilor și corporală, regimul de

mișcare și gimnastica funcțională, desigur că reprezintă o altă grupă importantă de factori de
influență care condiționează în mare măsură aptitudinea pentru producția de carne.

O pondere importantă în ambele categorii de factori, genetici și negenetici, revine însă

aplicării celor mai eficiente metode și tehnologii de ameliorare a acestei aptitudini. Printre
acestea, o însemnătate deosebită o reprezintă intensivizarea reproducției, incrucișarea
industrială și de infuzie și tehnologia îngrășării intensive.
 Capitolul IV

SITUATIA CRESTERII PE PLAN MONDIAL

Capitolul V

Exploatarea ovinelor ca activitate economică trebuie să valorifice toate resursele biologice ale
speciei în raport de condiŃiile de creştere şi cerinŃele social-economice. Diversitatea
producŃiilor obŃinute din exploatarea ovinelor a constituit şi constituie un avantaj economic
deosebit de important. Nivelul şi modul de realizare a acestor producŃii reprezintă pentru
omenire preocupări, pentru satisfacerea unor nevoi vitale în Ńările slab dezvoltate sau
satisfacerea unor cerinŃe preferenŃiale care să conducă la creşterea nivelului de trai în Ńările
avansate.
La nivel mondial, productia de ovine înregistrează în ultimul timp sporuri importante. Astfel
in anul 2012 productia totală de ovine a înregistrat un efectiv de 127mil , iar in anul 2016 s-a
inregistrat o productie de ovine de cca 164 mil.

Creşterea interesului pentru carnea de ovine pe plan mondial se datorează faptului că aceasta
are o valoare biologică ridicată datorită conŃinutului bogat în aminoaciazi esenŃiali, fiind
recomandată nu numai în hrana oamenilor sănătoşi, ci şi a convalescenŃilor, a celor supuşi la
dietă şi a copiilor, având un conŃinut în calciu şi fosfor mai ridicat decât cea de bovină. În
multe Ńări acest produs constituie şi o importantă sursă de materie primă pentru industria
alimentară, deoarece din carnea de ovine se obtin o gamă largă de produse de mezelărie pe
bază de amestec cu alte sortimente de carne. În majoritatea Ńărilor din Europa Occidentală şi
în SUA, carnea de ovine este apreciată ca “delicatese”, ponderea consumului acesteia din
consumul total de carne/locuitor fiind ridicată

.Anal
iza efectivelor prezente în fiecare dintre cele cinci continente reliefează faptul că cel mai
numeros, ca pondere, se află în creştere şi exploatare în Asia. Acestă zonă a lumii deţinea, din
efectivul mondial, cca 42,5%. Aceeaşi tendinţă de creştere uşoară a efectivelor de ovine, sub
aspect numeric şi a ponderii, se constată şi pe continentul african. În acest caz, efectivul de
ovine 29,8%. Acestea sunt urmate de Europa cu o pondere de 11.3%.
Pe plan mondial, China se situează in fruntea tuturor ţărilor in ce priveşte
numărul ovinelor. Ea este urmată de Australia, unde condiţiile favorabile de
mediu sint folosite intensiv pentru dezvoltarea creşterii ovinelor. Productia de
ovine la momentul actual in China este de cca 160mil, iar in Australia de cca 64
mil, avand o scadere radical fata de anul 2013 cand se afla pe primul loc in
clasamentul modial.
 Capitolul V
SITUATIA CRESTERII PE PLAN EUROPEAN

În Europa centrală(România, Bulgaria, Slovenia, Serbia şi Muntenegru, Croaţia,

Macedonia, Grecia, Turcia) se cresc oi din tipul morfoproductiv de lână fină,lână fină-
carne,lână grosieră-lapte,lână semifină-lapte şi de pielicele. În zona orientală a Europei,
condiţiile climatice foarte diverse afecteaza la creşterea unui însemnat efectiv de ovine
aparţinând unor tipuri morfo-productive variate (lână fină, lână fină-carne, lână grosieră-lapte,
carne-grăsime şi pielicelelapte).
Cu toate acestea există, însă, şi zone care nu sunt prielnice creşterii ovinelor. Aceste
areale improprii se caracterizează printr-un regim de umiditate mare asociat fie cu temperaturi
prea ridicate, fie cu altele scăzute, care au o influenţă negativă asupra evoluţiei, sănătăţii şi a
productivităţii ovinelor. Ca structură de rasă ţările situate în partea continentală a Europei şi
îndeosebi cele aflate în partea vestică şi centrală, cresc rase şi tipuri de carne şi de carne-lână
(Germania, Franţa, Italia, Polonia). Rasele de oi cu lână fină sunt crescute cu precădere în
Spania, Portugalia şi Franţa, iar cele specializate pentru producţia de lapte sunt crescute şi
exploatate în mod deosebit în Franţa, Italia, Spania şi Grecia.
Spania, care are aproape acelaşi număr de ovine ca Anglia şi posedă păşuni intinse de
munte,este cunoscută prin creşterea oilor Merinos (circa 30% din efectivul ţării), in timp ce pe
teritoriul Insulei Britanice, din cauza climei umede, aceste oi nu s-au adaptat. In Spania s-a
format şi de aici s-a răspindit rasa Merinos, in timp ce Anglia se caracterizează prin creşterea
oilor precoce specializate pentru producţia de carne, formate şi răspindite de această ţară.
Se observa o crestere a productiei de ovine pe plan european, astfel in anul 2016 avand un
efectiv de cca. 131 mil de capete, iar in anul 2012 un efectiv mai scazut, de cca 128 mil de
capete. Europa se afla pe locul 3 la nivel modial,avand o pondere de 11,3%
 CAPITOLUL VI

SITUATIA CRESTERII PE PLAN NATIONAL

Reprezintă o îndeletnicire foarte veche, practicată cu plăcere de gospodarii din zona de

deal şi munte, aceasta fiind manifestarea dragostei şi a pasiunii oamenilor pentru creşterea
oilor în scopul asigurării veniturilor necesare consolidării gospodăriei, cât şi pentru acoperirea
nevoilor proprii de consum. Din aceste considerente, creşterea ovinelor se poate practica şi în
unele gospodării din zona de şes a României, cu toate că oaia este considerată ca fiind
principala concurentă a bovinelor, animale ce se dezvoltă bine în toate zonele ţării.
Cu alte cuvinte, în gospodăriile din zona de deal şi munte ovinele se cresc în turme
mari, deoarece această îndeletnicire oferă câştiguri importante crescătorilor de oi, care, prin
tradiţie, se numesc ciobani sau oieri. În zonele de câmpie, de obicei, gospodarii se ocupă în
special de creşterea şi exploatarea bovinelor, această acţiune fiind considerată ca activitate de
bază, pe lângă care, în exploataţie aceştia mai cresc un număr de 10 până la 100 oi. În scopul
realizării unei eficienţe economice care să asigure un câştig satisfăcător pentru crescător, se
recomandă ca în zonele de deal şi munte să fie organizate exploataţii familiale de creştere a
ovinelor şi o capacitate de circa 250 oi şi mioare, activitate ce se poate dimensiona după
posibilităţile date de condiţiile locale.
Ca o particularitate a creşterii acestei specii, trebuie să menţionăm de la început că
exploatarea ovinelor nu este legată, în mod special, de existenţa exclusivă a terenului pentru
producerea furajelor de volum, ca de altfel pentru bovine. Ovinele reprezintă specia care poate
să-şi asigure hrana prin practicarea transhumanţei, metodă foarte veche aplicată de ciobani.
Transhumanţa este, de fapt, plimbarea (pendularea) ovinelor din zonele de deal şi munte în
zonele de şes, pentru consumarea excedentului de furaje de volum existente în exploataţiile
familiale asociative sau la societăţi comerciale agricole din aceste zone.
Deşi, ca practică, această metodă este foarte veche, în condiţiile ţării noastre ea poate
fi recomandată, în continuare, pentru creşterea şi exploatarea ovinelor, deoarece în perioada
de toamnă-iarnă devine destul de eficientă datorită faptului că este mai uşor să plimbi turmele
în diferite perioade ale anului în funcţie de furajele ce se pot asigura pe mirişti, porumbişti sau
alte păşuni, decât să fie transportate cantităţi însemnate de furaje voluminoase de la şes la deal
şi munte.
 Creşterea oilor a reprezentat din totdeauna un factor important în dezvoltarea
producţiei animaliere şi a societăţii umane în general, această specie fiind una dintre cele mai
rentabile din punct de vedere economic, comparativ cu celelalte animale de fermă.
Pentru poporul roman, ca de altfel şi pentru alte numeroase popoare pastorale,
creşterea ovinelor a reprezentat din cele mai vechi timpuri un mod de existenţă şi de
manifestare a unităţii spirituale.
Ovinele reprezintă specia cu cea mai mare diversitate morfoproductivă şi răspândire,
datorită marii adaptabilităţi la cele mai diferite condiţii de mediu cât şi a influenţei umane.
Rentabilitatea creşterii ovinelor este determinată de particularităţile biologice caracteristice
speciei, particularităţi ce permit:
- obţinerea a numeroase produse şi subproduse (lână, carne, lapte, pielicele, blănuri, piei,
etc.);
- valorificarea superioară a unor subproduse din sectorul vegetal (coceni, paie, vreji, capitule,
colete, etc.), a păşunilor de mare altitudine, îndepărtate, a celor sărăturoase, sărace, improprii
altor specii de animale;
- ovinele necesită investiţii mai mici comparativ cu alte specii de animale, îndeosebi în
privinţa adăpostirii şi îngrijirii.
Urmare a celor arătate numărul de ovine înregistrează o oarecare creştere, cu toată
concurenţa producţiei de fibre sintetice şi vegetale, la ora actuală procesul de formare şi
răspândire a unor noi populaţii, desfăşurându-se într-un ritm accentuat.
Consecinţă a exploziei demografice se simte acut nevoia, creşterii producţiei de
alimente în special alimente proteice. Ca urmare a acestui lucru crescătorii de ovine, marii
producători, îşi îndreaptă atenţia spre producţia de carne, ovinele oferind mari posibilităţi cu
rezultat implicit în creşterea rentabilităţii economice. Pe plan mondial creşterea ovinelor este
direcţionată spre producţia de carne şi lapte, fără a se minimaliza producţia de lână, care
rămâne una dintre producţiile de bază, ştiut fiind faptul că indiferent de specializarea raselor,
toate ovinele produc lână. Prin intensivizarea funcţiei de reproducţie şi perfecţionarea
tehnologiilor de îngrăşare intensivă a ovinelor, dar şi prin practicarea încrucişărilor cu rasele
specializate pentru producţia de carne se urmăreşte creşterea cantitativă a producţiei.Datorită
creşterii cererii pentru lapte şi derivatele lui, face în prezent obiectul unei ameliorări intense,
indiferent de rasă, scopul final fiind creşterea potenţialului lactogen al speciei.
Pe lângă valoarea biologică foarte ridicată a unor produse (lapte, carne, lână), ovinele
se impun tot mai mult din punct de vedere ecologic. În acest sens, se cunoaşte că ovinele sunt
animale uşoare, vioi, care se pot deplasa cu uşurinţă pe pante abrupte sau pe distanţe mari
pentru căutarea hranei, iar dejecţiile lor, foarte bogate în azot, sunt consistente, permiţând o
îngrăşare (prin târlire) destul de uniformă a solului, fără să-l polueze.
În toate timpurile, ovinele autohtone şi produsele lor au fost apreciate la export şi au
adus ţării un aport valutar deosebit de important. Cercetările efectuate, precum şi experienţa în
domeniu acumulată în decursul anilor au demonstrat că rasele de ovine autohtone
reacţionează pozitiv, în cazul practicării încrucişărilor, în direcţia ameliorării producţiilor de
carne şi lapte. Prin urmare, practicarea diferitelor sisteme de încrucişare în mod dirijat are ca
rezultat sporirea producţiilor de lapte şi carne, fără a afecta din punct de vedere calitativ
producţia de lână.
În scopul dinamizării acestei vechi îndeletniciri, care este creşterea şi exploatarea
ovinelor, o importanţă deosebită revine “Asociaţiei Crescătorilor de Ovine”, care are menirea
apărării intereselor crescătorilor şi implementarea unor programe viabile de eficientizare a
acestui sector.

În România, efectivele de ovine au crescut de la an la an, în anul 2012 efectivul să fie

de 8.500k, iar apoi sa creasca considerabil depasind in 2016 9.500k.
În Europa centrală şi de est România se situează pe locul 5 atât la efective cât şi la
producţii, de aceea trebuie să profităm de acest lucru pentru a câştiga un loc cât mai bun pe
piaţa europeană a carnii şi laptelui de oaie. Producţiile realizate sunt de calitate medie spre
satisfăcătoare.

Capitolul VII

PERSPECTIVELE PIEȚEI CĂRNII DE OVINE ȘI CAPRINE

 Potrivit studiului Perspective Agricole 2011-2020, realizat de OECD-FAO
(Organisation for Economic Cooperation and Development – Food and Agriculture
Organization) exporturile de carne ale UE se vor micşora până în anul 2020, pe fondul
reducerii producţiei odată cu aplicarea noii PAC, dar şi a creşterii consumului intern ca
urmare a procesului de lărgire a Uniunii.

Preţurile se vor menţine în continuare ridicate, tendinţă susţinută în special de cererea

din partea ţărilor în curs de dezvoltare.

Este de aşteptat ca majorarea producţiei de carne la nivel mondial, temperată de

costuri de producţie tot mai mari în cursul perioadei analizate, să scadă până la 1,8% pe an,
faţă de 2,1% în ultimul deceniu.

Estimarea importurilor de carne de ovine și caprine până in anul 2025

În ceea ce privește estimarea importurilor de carne de ovine și caprine până in anul

2025, acestea se presupune ca vor crește, ajungand la un tota de 221,41 de tone, mai mult cu
un procent de 16,61% comparativ cu anul 2015

Estimarea exporturilor de carne de ovine și caprine până in anul 2025

 În ceea ce privește estimarea exporturilor de carne de ovine și caprine până in anul
2025, acestea se presupune ca vor crește, ajungand la un tota de 89,14 tone, mai mult cu un
procent de 57,06% comparativ cu anul 2015

IMPACTUL ADERĂRII ROMÂNIEI LA UE ÎN CAZUL PIEȚEI CĂRNII DE

OVINE ȘI CAPRINE

Sectorul este dominat încă de micii (ori mai marii) producătorii tradiționali. Numărul
de ovine sacrificate a crescut în perioada 2007-2012 cu circa 28,4% de la 5.641 mii capete la
7.242 mii capete, în vreme ce greutatea în carcasă a ovinelor sacrificate a crescut cu 65% de la
45.246 mii tone la 74.543 mii tone în același interval de timp. În trecut, România a fost un
partener de prim rang pentru exportul de ovine vii pentru țările din Uniunea Europeană și
țările arabe. Berbecuții destinați exportului, în special pentru țările din Orientul Mijlociu, au
constituit o activitate foarte productivă în trecut, dar odată cu eliminarea fermelor de îngrășare
pentru miei, exporturile s-au prăbușit. Deși în România carnea de oaie și de miel se consumă
ocazional (mai ales de Paști ori toamna, sub formă de pastramă), oferta este slabă, din cauza
exporturilor de animale cu o greutate mai mare, în special și pentru că rasele nu sunt
specializate în producția de carne. În consecință, apreciază autorii studiului ”Impactul
Aderării la UE asupra Industriei Cărnii din România” carnea de oaie sau miel nu este de o
calitate foarte bună pentru consumatori. De asemenea, în lipsa specializării pentru producția
de carne, producătorii nu pot oferi acele părți din corpul animalelor solicitate la consum
(cotlet, picior), astfel încât procesatorii apelează pentru aceasta la marii producatori din
Australia și Noua Zeelandă.

Aderarea României la Uniunea Europeană este posibilă să determine pe termen scurt variaţii
ale preţurilor de consum induse de adoptarea unor mecanisme şi politici specifice Uniunii
Europene (Politica Agricolă Comună, Politica Vamală Comună), precum şi de influenţe
provenind din integrarea într-o piaţă comună.

Astfel, începând cu data aderării la Uniunea Europeană, România va aplica politica

comercială comună a U.E., respectiv:

 tariful vamal comun;

 schema de preferin ţe generalizate (SGP) a UE;
 măsurile de apărare comerciale- acordurile preferenţiale comerciale şi de cooperare
încheiate cu ţările terţe.
 Concluzii

Zootehnia reprezintă principala ramură productivă care asigură hrana populaţiei şi

importante cantităţi de materii prime pentru industriile alimentare, dar şi nealimentare.
Creşterea ovinelor sau “Ovicultura”, reprezintă o ramură principală a zootehniei şi a
avut o contribuţie deosebită la dezvoltarea economică a statelor crescătoare, participând în
mod direct la îmbunătăţirea nivelului de trai al oamenilor, alături de celelalte sectoare
specifice creşterii animalelor.
1. Creşterea producţiei de ovine , având în vedere că este un produs cerut pe piaţă,
datorită noilor tendinţe de alimentaţie. Acest lucru se poate realiza prin pătrunderea pe
noi pieţe, pentru comercializare.
2. Analizând evoluţia producţiei de ovine la nivelul Europei , se constată că pe plan
mondial deţine locul trei, iar producţia este în crestere, avand un procent de 13% din
efectivul modial.
3. Conditiile geografice ale Romaniei sunt favorabile cresterii oilor . Doua treimi din
relief este alcatuit din dealuri si munti si aproximativ 33% din totalul terenului agricol
este pasune,
4. Existenta zonelor traditionale de crestere a oilor , in aceasta ocupatie fiind angrenata
majoritatea populatiei din mediul rural,
5. Tendinta de crestere a efectivelor de ovine , ce ne permite locul 4/5 in UE dupa Marea
Britanie, Spania si Gecia.
6. Se observa o scadere radicala a productiei de ovine in Australia, acesta fiind in anii
anteriori fruntasa in topurile modiale pentru productia de ovine.
 BIBLIOGRAFIE

1. TĂPĂLOAGĂ, Dana.Sisteme de productie animaliera. Bucureşti: Editura VOX,

2008
2. www.fao.org
3. BANU, Constantin.Alimente, Alimentație, Sănătate. Editura Agir, București, 2005;

4. COJOCARU, Constantin.Analiza economico – financiară a exploatațiilor agricole

și silvice, Ediția a doua :Editura Economică, București, 2000
5. MORAR, Roman.Zootehnie generală și specială . Editura Didactică și Pedagogică,
București, 1995
6. OANCEA, Margareta.Managementul gestiunea și strategia unităților
agricole.Editura Ceres, București, 2007;
7. http://facultate.regielive.ro/proiecte/agronomie_industria-alimentara_medicina-
veterinara/tehnici-de-crestere-a-animalelor-ovine-204062.html
8. http://agrointel.ro