http://www.ziarulnatiunea.

ro/2012/01/04/aculturatia-semnificatii-caracteristici-procese/

Aculturaţia: semnificaţii, caracteristici, procese

Data: 4 ianuarie 2012 by Maria Cobianu Băcanu

În lucrări de istoria antropologiei, de teoria culturii, de analiză a dinamicii

schimbului cultural, problema aculturaţiei este prezentă cu multiple nuanţe şi conotaţii, reliefându-se
atât latura teoretică, cât şi cea practică. Reprezentanţi de seamă ai antropologiei culturale au
consacrat lucrări întregi pentru a circumscrie locul procesului de aculturaţie în dinamica culturală,
originea şi efectele lui. Ei au încercat să descifreze istoricul conceptului, mişcarea gândirii teoretice,
evoluţia acesteia în demersul de precizare continuă. În ceea ce priveşte conceptul de aculturaţie, o
seamă de autori îl tratează ca parte a dinamicii culturale sau a fenomenului de universalizare a
culturii; alţii accentuează aspectul politic, relevând, prin aceasta, faptul că fenomenele culturale sunt
derivate ale unor fenomene mai profunde, de ordin economic şi politic sau îl concep ca pe o
dimensiune a unei construcţii mai complexe, cum este aceea de identitate etnică.
Problema definirii conceptului de aculturaţie şi a delimitării realităţii căreia i se poate aplica a început
să se pună în anii 1935-1936, după utilizarea sa meteorică în anumite articole, în cursuri, urmată de o
apariţie destul de frecventă în discuţiile de la întâlnirile antropologilor americani şi în revistele de
specialitate. Termenul acculturation este utilizat de antropologii americani cu semnificaţia larg
acceptată de set de schimbări ce au loc în procesul întâlnirii unor societăţi cu tradiţii culturale diferite,
în timp ce antropologii englezi şi cei cu influenţă engleză din Africa, Oceania şi Asia folosesc termenul
compus de culture contact sau culture change, cu semnificaţia de adoptarea şi asimilarea unei culturi
străine, iar fancezii de rencontre, interpretation sau entrecroisment des civilisations, cu aceleaşi
semnificaţii.

După unii, termenul ar avea o origine germană şi ar fi fost folosit în Germania de Walter Krickeberg în
cursurile sale pe la jumătatea anului 1920, cu referinţă la progresul culturii de bază comune între
triburile găsite cu origini diferite, deşi M. Herskovits susţine că termenul este specific american: „încă
din 1886, W.H.Holmes, discutând despre arta pueblo spaniolă, a folosit cuvântul acculturation ca
atare. Artele (…) trec dintr-un loc în altul, din om în om printr-un proces de aculturaţie, astfel că
oameni de origini diferite practică aceleaşi arte, în timp ce cei de origini asemănătoare se dezvăluie a
practica arte neasemănătoare”. Cuvântul apare în sensul său curent şi la Fr. Boas (1896), acesta
discutând despre răspândirea poveştilor populare printre indienii de pe coasta Pacificului de nord.
Artele triburilor de pe o largă întindere de teritoriu sunt atât de uniforme, încât este aproape imposibil
să descoperi originea chiar a celor mai specializate forme ale producţiilor lor în interiorul unui vast
teritoriu. Aculturaţia a variate triburi a avut efect asupra bazei şi caracterului culturii care este aceeaşi
la cele mai multe triburi. Ca o consecinţă la aceasta, se descoperă, de asemenea, că miturile au
circulat din trib în trib şi că un mare număr de legende aparţin multora în comun. W. J. Mc Gee, în
1898, vorbeşte despre aculturaţie piraterească şi despre aculturaţie amicală prin care înţelege
transferul şi ajustarea obiceiurilor în condiţiile contactului dintre oameni de niveluri joase şi de niveluri
ridicate. În 1900, J.W.Powell spune că progresul culturii are loc prin invenţie şi aculturaţie. Invenţia
este la început individuală, dar când devine acceptată şi folosită de alţii este aculturală, adică, am
spune noi, este rezultatul preluării de la alţii.

Semnificaţia dată de Boas a avut o oarecare frecvenţă în Germania, la Ehrenreich (1905) şi Krickeberg
(1910). În 1928, comunicarea lui M.J.Herskovits (un studiu în aculturaţie) presupune folosirea
termenului aculturaţie într-un sens modern. În 1929, apare o referinţă la aculturaţie a lui Robert
Redfield, fără să se folosească încă termenul ca atare. Primul articol din American Anthropologist care
foloseşte termenul ca atare este articolul lui Ralph Beals, din 1932, despre supravieţuirea băştinaşilor
din cultura Mayo, urmat de articolul lui Richard Thurnwald: „The psychology of acculturation”.  În
acelaşi an, Margaret Mead a publicat articolul „Changing culture of an Indian tribe”, cea mai timpurie
lucrare consacrată în principal efectelor contactului sau ale fenomenului de „acculturation”. În 1933,
E.Cl.Parsons a folosit termenul în „Some Aztec and Pueblo Parallels”.

Toate aceste studii au pregătit terenul, în 1936, pentru definirea riguroasă a termenului. Definiţia a
fost prezentată de Comitetul Consiliului Cercetării Sociale ca o parte a Memorandum-ului desemnat să
funcţioneze drept ghid în cercetarea aculturaţiei. Din comitet făceau parte Robert Redfield, Ralph
Linton şi M.J.Herskovits.

În 1929, Bronislaw Malinowski scria despre necesitatea dezvoltării unei noi ramuri a antropologiei care
să se ocupe cu studiul băştinaşilor în schimbare, cu problemele contactului şi ale difuziunii, el însuşi
fiind preocupat să dezvolte tehnicile pentru a rezolva problemele practice ale administraţiei coloniale
africane.

Prima recunoaştere sistematică a contactului dintre culturi pare să fi fost Five Year Plan of Research in
Africa, în anul 1932. Acest Memorandum nu foloseşte termenul culture contact, dar este clar orientat
spre problemele administrativ-practice ale schimbului cultural. De altfel, o caracteristică a celor mai
multe studii britanice este legătura strânsă dintre antropologia culturală şi practică, studiile despre
contactul dintre culturi fiind cu referire la contactele dintre băştinaşi şi europeni.

La începutul secolului 20, studiul influenţei culturii unui popor asupra altuia a fost stimulat de
proporţia inestimabilă a problemelor create de contactele culturale din lumea modernă, în mod
deosebit, de problemele administrative cărora trebuiau să le facă faţă guvernele care se ocupau de
popoarele băştinaşe intrate în zona lor de influenţă economică şi politică. Studiile despre aculturaţie au
apărut cu frecvenţă crescândă, dar termenul, aşa cum recunoaşte Nancy O. Lurie, a început să piardă
precizia (1968,), deoarece el a fost aplicat la o multitudine de rezultate ale contactului, de la
schimburile îndelung stabilite de bunuri peste mari distanţe, pe rute comerciale recunoscute, până la
şcolile indienilor americani, deliberat orientate spre ştergerea identităţii originale a indienilor şi
asimilarea lor într-o societate mai mare.

Definiţia cuprinsă în Memorandum-ul despre aculturaţie din 1936, elaborată de Redfield, Linton şi
Herskovits ar fi aceea că Aculturaţia cuprinde acele fenomene ce rezultă când grupuri de indivizi care
au diferite culturi vin într-un continuu contact de mâna întâia, urmate de schimbări corespunzătoare în
modelele culturale originale ale unuia sau ale ambelor grupuri.

Memorandum-ul a identificat tipurile şi situaţiile de contact, procesele, mecanismele psihologice şi

rezultatele. A menţionat procesele de determinare, selecţie şi integrare, rezultate din prezentarea
propriilor trăsături de către grupul donator în situaţiile de contact, precum şi acceptarea de trăsături
de către grupul receptor şi modificarea trăsăturilor acceptate. Prin termenii acceptare, adaptare şi
reacţie s-a recunoscut procesul de înlocuire a elementelor culturale, de combinare, de creare de a
întreguri şi de respingere a unor elemente. Aceste elemente au devenit baza pentru o analiză
ulterioară a fenomenului de aculturaţie.

După Memorandum-ul din 1936, un număr crescând de cercetători de teren în aculturaţie au avut
ocazia dezvoltării şi rafinării conceptelor. Herskovits, în studiile sale despre culturile Lumii Noi a
Negrilor, a oferit numeroase analize a ceea ce se numeşte sincretism sau recombinarea de elemente
culturale din diferite societăţi în întreguri noi. A introdus conceptul de focus cultural, ca aria cea mai
conştientă şi creatoare de noi elemente, cu cele mai rapide schimbări, dar, în anumite condiţii, şi aria
cu cea mai mare rezistenţă la schimbare.

Ca metode în investigaţia aculturaţiei se pot folosi: documentaţia istorică, cercetarea interdisciplinară,

metoda etno-istorică, lărgind, astfel, însăşi semnificaţia aculturaţiei, care se limita la contactele din
perioada contemporană. Studiul aculturaţiei devine, astfel, considerăm noi, un studiu complex al
trecutului, al prezentului şi al viitorului, chiar. Acolo unde obiectul de cercetare sunt situaţiile de
contact din trecutul istoric al grupurilor umane, situaţia aculturativă poate fi studiată prin utilizarea
materialelor  documentare.

În procesele de împrumut specifice aculturaţiei, fenomenul fundamental îl constituie re-elaborarea, re-

interpretarea prin care elementele culturale, complexele de practici ale culturii donatoare se schimbă
nu numai ca formă, dar şi ca semnificaţie în termenii culturii receptoare. Studiul ariilor culturale, mai
ales, al societăţilor din aceeaşi arie culturală, a evidenţiat manifestări schimbate ale modului de bază
în trecerea de la un grup la altul, demonstrând nu numai nevoia de continuitate, dar şi caracterul
creator, inventiv al preluărilor. Analize şi elaborări de o deosebită fineţe la definiţia dată a adus Ralph
Linton. Una din problemele de care s-a ocupat a fost distincţia a două tipuri de condiţii  care pot
prezida situaţia de contact, de forţă şi de libertate. Schimbul cultural dirijat reflectă condiţiile în care o
societate dominantă induce sau forţează schimbarea în modul de viaţă al unei societăţi subordonate.
În acest caz, consecinţele sunt diferite în raport cu condiţiile în care o societate este capabilă să aleagă
liber elementele culturale.

Mişcările popoarelor băştinaşe, reacţia la impunerea forţată a unor modele culturale, nu sunt decât
expresia deprivatizării grupurilor şi oamenilor de ceea ce le era propriu, de ceea ce îi definea în fiinţa
lor culturală. Mişcarea ”Hau” a Maorilor din Noua Zeelandă, Mişcarea „Mau” a Kikuyu-lor din Africa de
Est, ca şi numeroase astfel de mişcări băştinaşe din Sudul Africii, sudul Americii, din America Centrală
au devenit obiect de cercetare şi de descriere detaliată de către antropologi.