Lecţia XLIV

HI RELIGIA EVREILOR. IUDAISMUL

INTRODUCERE. IZVOARE. TEOLOGIA.

| LOCAŞURILE DE CULT I
1. Introducere
Evreii sînt unul dintre puţinele popoare antice care şi-au păstrat
neştirbită identitatea etnică. Originari din Chaldeea, chiar din capitală,
din Ur (cetatea-capitală), ei şi-au urmărit în mod conştient istoria
proprie într-un mod în care nu şi-a urmărit-o nici un popor antic. Evreii
şi-au scris propria istorie, îmbinată cu elementele religioase pe care ei
înşişi le-au simţit şi le-au trăit ca atare, confirmîndu-le şi mărturisin-
du-le totodată. Cuvîntul «eoer» se pare că înseamnă «de dincolo, adică
persoană care a trecut cursul unui rîu şi a sosit pe malul celălalt. Şi
într-adevăr, aşa s-a şi întîmplat cu evreii, după consemnările făcute de
ei înşişi, evident, sub inspiraţie divină : ei au trecut peste ape venind
din Chaldeea şi pînă în Ţara Sfîntă — Palestina. Este vorba, deci, de o
emigraţie care stă la baza constituirii unui popor între alte popoare. Căci
găsim în istoria sacră a evreilor o descriere suficient de exactă a mo-
mentelor formării unui popor. Anume, o «plecare», un exod, poruncit de
către adevăratul Dumnezeu : Avraam pleacă din Ur-ul Chaldeii, spre ţi-
nuturi necunoscute lui şi nepotului său Lot. Mina lui Dumnezeu — uni-»
cui şi adevărat — îi ocroteşte astfel încît nici unul, nici celălalt să nu
se întoarcă vreodată la rătăcirea idolatră. 1

Istoria religiilor studiază religia evreilor potrivit celor trei perioade principale
ale ei: a) de la Avraam pînă la Moise ; b) de la Moise pînă la dârîmarea
Ierusalimului (anul 70 d. Hr.) ; c) de la dărîmarea Ierusalimului, cind evreii s-
au râspîndit în lume, şi pină astăzi. O altă periodizare ar fi şi aceasta : a) de la
Avraam pînă la Samuel (sau începutul regalităţii) ; b) de la Samuel care unge
pe regele Saul şi pînă la dârîmarea Ierusalimului ; c) de la dărîmarea
Ierusalimului pînă la Moise Maimonide (1131—1204); d ) de la Moise
Maimonide şi pînă astăzi. Aici vom reţine prima periodizare.
2. Izvoare
Religia evreilor este cunoscută, în special, din cărţile Vechiului Testament
(Pentateuhul adică cele cinci cărţi ale lui Moise sau Tora, Cărţile profetice sau
Nebiim, şi celelalte cărţi, istorice şi literar-religioase sau Kctubim). Noi descoperiri,
cum sînt Manuscrisele^ de la Marea Moartă, aruncă o nouă lumină asupra
religiei evreilor din epoca elenistică. In mod special, pentru secolul I d.Hr. se pot
afla date despre religia evreilor şi din Cărţile Noului Testament (Evangheliile,
Faptele Apostolilor, Epistola către Evrei a Sfîntului Apostol Pavel etc.). Toate aceste
scrieri servesc la cunoaşterea religiei evreilor pînă în anul 70, cînd Ierusalimul este
asediat şi dărîmat de romani. După anul 70, se găsesc da'te preţioase în Literatura
rabinică : Mişna — redactată de Iuda hâ-Nasi (164—217) şi Adaosul la Mişna sau
Mişna Toseita • Comentariile la Mişna, sau Gemara, făcute de învăţaţii evrei din
sec. III şi IV. Mişna şi Gemara formează împreună Talmudul. După provenienţa
Ge-marei, din mediul palestinian sau cel babilonean, Talmudul este, şi el, Talmud
palestinian şi Talmud babilonean. Diversele comentarii la Sfînta Scriptură a
Vechiului Testament au purtat numele de Midraşimj dacă sînt de natură juridică,
ele se numesc Halakah («cale de urmat»), iar dacă sînt de natură istorică şi morală
ele se numesc Haggada (învăţătura). Tot aici trebuie menţionate şi traducerile din
ebraică în aramaică, însoţite de unele interpretări. Ele se numesc Targumim
(targum = traducere).
In evul mediu au apărut curente mistice în iudaism, dar abia în sec. XIII s-a dat
la iveală «Cartea Splendorii» (Seier ha Zohar) de către Moise de Leon. Cartea este
cunoscută sub numele de Kabbala («tradiţie», de la qibbel — a primi instrucţiunea).
între timp, Moise Maimonide a scris un Ghid pentru cei nedumeriţi şi a
formulat 13 articole de credinţă sau dogmatice ale iudaismului, acestea rămînînd
pînă astăzi un nucleu doctrinar.
După o serie de iluştri comentatori şi interpreţi ai tezaurului de credinţă şi de
pietate iudaică — între care amintim pe Şneur Zaîman Lituanianul (1746—1813),
filosoful pietismului iudaic (Hassidism) ; pe David Friedländer (1756—1834),
iniţiatorul Reformei iudaice ,• şi pe Theodore Herzl (Î860—1904) —, a apărut una
dintre marile figuri ale teologiei iudaice, Martin Buber. Acesta a scris celebra
lucrare Ich und Du (Eu şi Tu), în care descoperă noi aspecte ale relaţiei dintre om
şi Dumnezeu.
La izvoarele scrise în mod firesc se adaugă izvoarele arheologice, care sînt din ce
în ce mai bogate. >.
3. Teologia
Evreii s-au afirmat în lume ca un popor exclusiv monoteist. Dumnezeu este unul
singur şi fără egal. încă din momentul cînd îl cheamă

pe Avram să iasă din Ur-ul Chaldeii, El îşi descoperă unicitatea Sa, într-o lume
rătăcită spre politeism. De aceea şi dînd poruncile, Decalogul, iui Moise, El
insistă : «Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine!» (Ieşirea 20, 3). Dumnezeu este
Creatorul, Proniatorul şi Stăpînul universului. El
conferă existenţă tuturor existenţelor, este veşnic, atotînţelept, călăuzitor,
omniprezent. Numele Său este «Cel ce este» (Iahve : Ieşirea 3, 14). Mai este numit:
El (Dumnezeu) sau Elohim, sau Adonai (Domnul). Comunică cu cei aleşi prin
teofanii, prin semne şi prin preoţie, dar în chip deosebit prin îngeri sau trimişi şi
 profeţi, pe temeiul unui legămînt special (berith), încheiat cu poporul evreu: «Iată
Eu trimit înaintea ta pe îngerul Meu, ca să te păzească în cale şi să te ducă la
pămîntul acela pe care l-am pregătit pentru tine. Ia aminte la tine însuţi, să-1
asculţi şi să nu-i fii necredincios, că nu te va ierta, pentru că numele Meu este în el.
De vei asculta cu luare aminte glasul său şi vei face toate cîte îţi poruncesc şi vei păzi
legamîntul Meu, îmi veţi fi popor ales dintre toate neamurile, că al Meu este tot
pămîntul, iar voi îmi veţi fi preoţie împărătească şi neam sfînt. Spune cuvintele
acestea fiilor lui Israel: De veţi asculta cu luare aminte glasul îngerului Meu şi veţi
împlini toate cîte vă voi spune, voi fi vrăjmaş vrăjmaşilor tăi şi potrivnicilor tăi,
potrivnic» (Ieşire 23, 20—22). Semnul legăturii sau al legămîntului dintre Dumnezeu
şi fiecare evreu este tăierea împrejur a bărbaţilor şi îndeplinirea cu stricteţe a
prevederilor legii dumnezeieşti în toate privinţele.

4. Locaşurile de cult « »
Fiind încă de la început un popor de păstori, evreii s-au închinat lui Dumnezeu
în locurile de popas, fără să aibă sanctuare propriu-zise. Abia după robia egipteană,
după exod, la începutul peregrinării prin pustiul Sinai, evreii au construit un cort
sfînt, ca loc de păstrare a cni-votului Legii (în care se aflau cele două table ale Legii)
şi de jertfă pentru curăţirea păcatelor poporului. Cortul, numit şi «Cortul
mărturiei», era compus din două încăperi: simtă şi sfînta sfintelor. In sfînta aveau
acces preoţii, iar în «sfînta sfintelor», numai Marele preot (arhiereul), iar acesta
numai o singură dată pe an. Forma cortului mărturiei era dreptunghiulară, o treime
fiind rezervată «sfintei sfintelor», iar două treimi din spaţiu pentru «sfînta». Cortul
era portabil şi, desigur, pînza din care era făcut se reînnoia după trebuinţă.
După aşezarea definitivă a evreilor în Canaan şi după consolidarea puterii de
stat prin instituirea regalităţii, s-a trecut la construirea unui măreţ templu — templul
din Ierusalim. Acest templu a fost o dorinţă pioasă şi fierbinte a regelui-poet David
(III Regi, 17 şi 18), dar realizarea
în fapt a fost posibilă în timpul domniei fiului său, Solomon. Templul
s-a zidit începînd din a doua lună ( Z i i ) a anului 480, după exodul din
Egipt şi în al patrulea an al domniei lui Solomon (III Regi 6, 1). Templul
avea 60 de coţi în lungime, 20 în lăţime şi 30 în înălţime. Se păstrau
aceleaşi proporţii pentru cele două încăperi : 1/3 pentru «sfînta sfinte-
lor» şi 2/3 pentru «sfînta». Construcţia templului a durat şapte ani
(III Regi 6, 38). I I
întrucît aqest templu era de o frumuseţe rară, e necesar să redăm exact
descrierea lui : «Templul pe care 1-a "zidit regele Solomon Domnului era lung de
şaizeci de coţi, lat de douăzeci şi înalt de treizeci. Pridvorul de dinaintea templului
era lung de douăzeci de coţi, răspunzînd cu înălţimea templului, şi lat de zece coţi
înaintea templului. Şi a făcut el la acele odăi ferestre cu zăbrele, largi înăuntru şi
strimte în-afară. Şi a mai făcut o clădire lîngă zidul templului, cu trei caturi în jurul
pereţilor templului, în jurul Sfintei Sfintelor. Catul de jos al clădiri era lat de cinci
coţi ; cel din mijloc, lat de şase coţi, iar cel de-al treilea, lat de şapte coţi ; căci
împrejurul templului erau făcute prichi-ciuri de zid, ca zidirea să nu fie lipită de
pereţii templului. Cînd s-a zidit templul, la zidirea lui au întrebuinţat pietre cioplite,
lucrate mai dinainte. Aşa că nici ciocan, nici topor, nici orice altă unealtă de fier nu s-
au auzit la zidirea lui. Intrarea la catul de jos al clădirii era pe partea dreaptă a
templului. Pe scări în spirală se suiau la catul din mijloc, şi de la catul din mijloc, la
catul al treilea» (III Regi 6, 2—8).
In templu se afla jertfelnicul de aur şi o masă de aur pentru pîinile punerii
înainte. înaintea sfintei sfintelor se aflau zece sfeşnice de aur curat : cinci de o parte şi
cinci de alta. în sfînta sfintelor, ca de obicei, se păstrau tablele Legii, toiagul lui
Aaron — Marele preot, fratele lui Moise, şi năstrapa cu mană.
Templul lui Solomon a fost devastat şi ruinat în timpul cuceririlor
babilonice. Nabucodònosor a dus la Babilon «o parte din vasele templu-
lui şi le-a pus în capiştea sa din Babilon» (II Paralip. 36, 7). Acest rege
a pus să se dea foc templului şi a dărîmat zidurile Ierusalimului (II Pa-
ralip. 36, 19). ^ A
La întoarcerea din robie, s-a refăcut cetatea Ierusalimului, dar abia Irod cel
Mare va rezidi templul, fără a-i putea reda strălucirea iniţială. Acest templu a fost
devastat de romani în anul 70 d.Hr.
Nevoia de cult, prezentă în oricare oraş din Palestina, a dus la construirea unor
locaşuri speciale. Acestea sînt sinagogile. Acolo se păstrează sulurile cu textele sfinte
şi tot acolo se desfăşoară cultul local.

Lecţia XLV

SACERDOŢIUL. PROFEŢIA.
SĂRBĂTORILE. RUGĂCIUNEA

5. Sacerdoţiul

Funcţia sacerdotală a fost îndeplinită individual de fiecare dintre patriarhii

Vechiului Testament, începînd de la Avraam, fără să fie vorba de o preoţie
specializată. De altfel, jertfa şi rugăciunea s-au adus în chip tradiţional astfel, pînă la
instituirea preoţiei lui Aaron. Aceasta din urmă s-a instituit prin poruncă divină, de
către Moise, în cadrul tribului lui Levi — urmaşii unuia dintre cei 12 fii ai lui Iacob
(Israel). Puterea sacerdotală supremă a fost conferită lui Aaion. El a devenit Mare
preot (arhiereu) printr-o sfinţire specială, după darea Legii şi construirea cortului
mărturiei (Levitic 8, 1—36). Consacrarea s-a făcut prin ungere cu sînge din jertfa
unui berbec pe vîrful urechii drepte, pe degetul mare de la mina dreaptă şi pe degetul
mare de la piciorul drept, apoi prin stropire cu mir şi sînge (Levitic 8, 24 şi 30).
Sub autoritatea Marelui preot se aflau preoţii. Şi aceştia au fost consacraţi în
chip special. Ei erau ajutaţi în slujba lor de leviţi. Toţi purtau veşminte speciale.
Marele preo't avînd cîteva semne distinctive şi un plus de veşminte, pentru a -1
deosebi de toţi ceilalţi.
| 6. Profeţia
Funcţia profetică a avut un loc cu totul special în religia evreilor. Au existat chiar
unele şcoli de profeţi — unde se deprindea mantica religioasă ebraică. Dar profeţii
celebri ai evreilor au fost oameni aleşi, cu chemare specială. Cei mai mari au fost
următorii: Natan, Isaia, Ieremia, îezechiel, Daniel, Ilie şi Elisei, Osea, Amos, Mihea,
loil, Avdie, Iona, Naum, Avacum, Sofonie, Agheu, Zaharia, Maleahi, Ioan
Botezătorul. Dar şi regele David este socotit uneori între profeţi. Toţi aceştia au
prezis despre venirea lui Mesia — a Unsului (Maşia) lui Dumnezeu, Care avea să
elibereze poporul lui Dumnezeu din robia păcatului. Profetul putea îndeplini, în chip
extraordinar, unele funcţii sacerdotale, în special aducerea jertfei.
7. Jertfele
Jertfele religioase ebraice au fost întotdeauna animaliere. Un singur caz de
jertfă umană este amintit în Vechiul Testament, cînd Avraam primeşte poruncă să
jertfească pe însuşi fiul său, Isaac. Dar, cînd toate
 erau gata, îngerul Domnului opreşte pe jertfitor, pe Avraam, întrucît Dumnezeu a
văzut dovada loialităţii sale. Jertfele din Vechiul Testament sînt jertfe speciale, din
animale curate, dar şi din cereale sau produse derivate din cereale. Au existat jertfe de
ardere de tot, unde materialul jertfei se incinera complet, dar şi jertfe parţiale, unde o
parte din trupul animalului — în special grăsimea — se ardea, restul fiind consumat ca
hrană. Se aduceau şi jertfe de păsări : turturele sau porumbei. De obicei, întîiul născut
trebuia răscumpărat prin jertfă, deoarece el aparţinea prin definiţie lui Dumnezeu. La
fel şi în ce priveşte rodul turmelor şi al ogoarelor. Odată cu dărîmarea templului lui
Irod cel Mare a încetat jertfa la templul din Ierusalim. Ea a rămas însă, într*un fel,
pînă astăzi, în cadrul tăierilor rituale.

8. Sărbătorile
Ziua de Sabat este zi de odihnă în mod obişnuit. Cea dinţii sărbătoare
mare din anul calendaristic ebraic este Roş Haşana sau Anul Nou, serbată la
începutul lunii septembrie. Este o zi de pocăinţă, în care fie care evreu îşi face
un examen de conştiinţă. Cu acest prilej se sună la sinagogă din şof ar (cornul de
berbec), pentru retrezirea la conştiinţa slujirii de Dumnezeu în anul care
începe. A doua este ziua Purificării (Tom Kipur) şi închide ciclul primelor zile
din Anul Nou. Este zi de post şi de iertare a păcatelor. A treia este Sukkot şi
ţine şapte zile. Este o sărbătoare a colibelor, amintind de milostivirea arătată
de Dumnezeu evreilor pe durata peregrinării lor prin pustiu. Este totodată o
sărbătoare a culesului, la care se binecuvintează lămîile şi se poartă rămu-rele
de palmier, de mirt şi salcie. A patra mare sărbătoare, Hanuca, se serbează în
decembrie. Se aprind luminări timp de o săptămînă, ple-- cînd de la una în prima
seară şi adăugîndu-se mereu cîte una. A cin-cea, la mijlocul lumii Şvat ( a
şaptea), sărbătoreşte Anul nou al pomilor (Hamişa Aşar Bişvat) şi se mănmcă
fructe proaspete, îndeosebi portocale. A şasea sărbătoare este Pur im ( 1 4 Adar) şi
aminteşte de salvarea poporului evreu de la un masacru ordcoiat de Aman. Este o
ocazie deosebită, un carnaval al triumfului. Se citeşte cartea Estera, în care se relatează
întîmplarea care stă la originea sărbătorii. A şaptea sărbătoare însemnată este Pesah
(Pastile — trecerea îngerului lui Dumnezeu pe la intrările locuinţelor înainte de
plecarea evreilor din Egipt). începe la 14 Nisan şi ţine pînă la 21 Nisan. Se manîn'că
azima, carne de miel cu ierburi amare şi se bea vin în amintirea plecării evreilor din
Egipt. Este o sărbătoare a eliberării. A opta mare sărbătoare este Sărbătoarea Săp-
tămînilor (Şavuot), a secerişului, la Cincizeci™** r^n H D »n0 dună

1UDAISMUI
313

sminteşte şi de pregătirea evreilor de odinioară pentru primirea Legii pe Muntele Sinai.

Se petrece toată noaptea de 6 spre 7 Sivan în priveghere şi citire din Tora. In prezent s-
a reînnoit obiceiul de a oferi primele roade (Bikkurim) la această sărbătoare, iar în
zilele următoare se fac colecte pentru Fondul Naţional Evreiesc. Se împodobesc
sinagogile cu ramuri şi cu flori.
Orice început de lună nouă este, oarecum, sărbătoare ( R o ş H o d e ş ) şi se
binecuvintează ca atare.

9. Dispoziţii sacre %r
Dintre dispoziţiile sacre ale religiei evreilor, cele mai importante stat: 1) legămîntul
cu Dumnezeu prin ritualul circumciziei; 2) decalogul sau cele zece porunci; 3) Şema
Israel (Ascultă, Israele !) şi 4) mărturisirea de credinţă formulată de Moise
Maimonide. Decalogul este cuprins în cap. 20 al cărţii Ieşirea, din Pentateuh, iar
Şema Israel este compusă din textele : Deuteronom 6, 4—9 ; 11, 13—21 şi Numeri
15, 37—41. Mărturisirea de credinţă sau crezul formulat de Moise Maimonide este
următorul:
. «1. Cred cu o credinţă desăvîrşită că Creatorul — lăudat fie numele Lui — creează şi
conduce toate făpturile şi că El singur a făcut, face şi va face toate vieţuitoarele.
2. Cred cu o credinţă desăvîrşită că Creatorul — lăudat fie numele Lui — este unic
şi că nu există nici o altă unitate la fel cu a Lui, sub nici un chip că numai El singur este
Dumnezeul nostru, care a fost, este şi va fi.
3. Cred cu o credinţa desăvîrşită că Creatorul — lăudat fie numele Lui — nu este
trup, ca la El nu se poate referi nici o însuşire a trupului
'Şi că nici o figură nu-1 poate înfăţişai"
4. Cred cu o credinţă desăvîrşită că Creatorul — lăudat fie numele Lui — e "cel
dintîi şi cel din urmă.
5. Cred cu o credinţă desăvîrşită că Creatorul — lăudat fie numele Lui — numai
către El singur se cuvine să ne rugăm şi că nu se cuvine a ne ruga altuia, afară de
Dînsul.
6. Cred cu o credinţă desăvîrşită că toate cuvintele profeţilor sînt adevărate. ţjfc:
7. Cred cu o credinţă desăvîrşită că profeţia lui Moşe (Moise), învăţătorul nostru

— pace lui —, a fost adevărată, că el este părintele tuturor profeţilor, atît al celor care
au fost înaintea lui, cît şi al celor care '-au urmat.
8. Cred cu o credinţă desăvîrşită că întreaga Tora, ce se află acum în mlinile
noastre, e aceeaşi ce i-a fost dată lui Moşe, învăţătorul nostru — pace lui.
9. Cred cu o credinţă desăvîrşită că această Tora nu va fi schimbată cu alta şi că
niciodată Creatorul — lăudat fie numele Lui — nu va da altă învăţătură în locul ei.
10. Cred cu o credinţă desăvîrşită că Creatorul — lăudat fie nu-
mele Lui — cunoaşte fiecare faptă a oamenilor şi toate gîndurile lor,
căci scris este: El a făcut inimile tuturor şi pricepe toate faptele
lor (Ps. 33,5). % ^ 1
|
11..Cred cu o credinţă desăvîrşită că Creatorul — lăudat fie numele Lui —
răsplăteşte cu bine pe cei ce respectă poruncile Sale şi pedepseşte pe acei care încalcă
poruncile Sale.
 12. Cred cu o credinţă desăvîrşită că va fi învierea morţilor atunci cînd va găsi de
cuviinţă Creatorul — lăudat fie numele Lui — şi înal-ţă-î-se pomenirea de-a pururea şi
în vecii vecilor».
Acest crez uneşte toate punctele de doctrină într-o sinteză potrivită cu specificul
mozaismului, sinteză preţuită pînă astăzi în comunităţile evreieşti.
10. Rugăciunea
Viaţa spirituală a evreilor este marcată puternic § de rugăciune. Aceasta se face
public şi individual. Rugăciunea principală a fiecărui serviciu divin este «Şemone esre»
sau cele 18 binecuvîntări. «După rostirea cu glas scăzut de către credincioşi, se repetă
cu glas tare de către^ oficiant. Se rosteşte de trei ori în fiecare zi, de Sabat şi de
sărbători, de patru ori (inclusiv rugăciunea de Musaf). De Yom Kipur se rosteşte şi la
Neila, adică de cinci ori» (Calendar — Luah, pe anul 5748 (1987— 1988), Federaţia
Comunităţilor Evreieşti Mozaice din România, p. 48).-Ca încheiere la «Şemone esre»
se rosteşte următoarea rugăciune:
«Dumnezeule, fereşte-mi limba de vorbe rele şi buzele mele de a rosti înşelăciune.
Sufletu-mi să nu răspundă celor ce mă blestemă, ci să fie ca ţarina în faţa tuturora.
Deschide-mi inima pentru învăţătura Ta şi sufletul meii să alerge după poruncile Tale.
Nimiceşte sfatul şi zădărniceşte gîndul celor ce se ridică împotrivă-mi.
Fie voia Ta, Tu, Dumnezeul meu şi Dumnezeul strămoşilor mei, să nu se stîrnească
invidia cuiva împotriva mea şi nici invidia mea împotriva altora şi să nu fiu azi mînios şi
să nu Te aduc pe Tine la mînie. Scapă-mă de gîndul rău şi insuflă în inima mea
supunere şi smerenie. Regele nostru şi Dumnezeul nostru! Să fie unic numele Tău în
lume, zideşte Cetatea Ta, pune iar temelia Casei Tale, desăvîrşest» Pa-

IUDAISMUL
315

latul Tău. Strînge laolaltă pe cei împrăştiaţi în Galut (diaspora, n.n.)r

izbăveşte oile Tale şi adu bucurie în Obştea Ta! Amen!» ( O p . c i t ,
p. 77). *
Rînduielile de rugăciune pentru diverse prilejuri se găsesc în Sidur
(cartea de rugăciuni zilnice şi de Sabat) şi în Mahzor (cartea de rugă-
ciuni pentru zilele de sărbătoare). Pentru rugăciunea în comun la loca-
şul de cult sînt necesare zece persoane de parte bărbătească, toate tre-
cute de vîrsta de 13 ani (majoratul religios). Oficiantul se cheamă în
acest caz Bal-Tefila, iar lectorul textului din sulul sfînt poartă numele de
Balcore. .
Rugăciunea publică se face şi în ocazii speciale, nu numai la săr-
bători. Ea are un caracter special la nuntă şi la înmormîntare, sau în
momente solemne din viaţa comunităţii. •
Rugăciunea individuală este obligatorie pentru bărbaţi. Bărbatul poartă asupra sa
la rugăciune falitul, şalul de rugăciune, pe care credinciosul îl ia în chip ritual la
rugăciunea de dimineaţă din fiecare zi şi seara în ajunul zilei de Yom Kipur. Sînt
obligatorii, de asemenea, fi-lacteriile, care se pun de către credincios pe braţul stîng (în
dreptul inimii) şi pe cap, ca semn al legămîntului cu Dumnezeu. Acestea păstrează în ele
pasaje biblice alese. Filacteriile nu se pun în zile de Sabat şi sărbători.
Bărbatul binecuvintează în casă pîinea sau paharul de vin la mesele din familie.
Aceasta îl obligă la purificare personală zilnică, prin spălarea mîinilor şi prin
menţinerea propriului său trup în curăţie rituală. La culcare, el va rosti o frumoasă
răgăciune, punîndu-se sub ocrotirea lui Dumnezeu : «Fă să ne culcăm, Doamne
Dumnezeul nostru, în pace şi scoală-ne, împăratul nostru, spre viaţă. întinde peste noi
cortul păcii Tale, îndreptează-ne printr-un sfat bun din parte-Ţi; şi ajută-ne pentru
Numele Tău. Ocroteşte-ne şi înlătură de la noi: vrăjmaş, ciumă, sabie, foamete şi
mîhnire ; înlătură (pe) ispititor(ul) din urma noastră, şi în umbra aripilor Tale
adăposteşte-ne. Căci Tu, Atotputernicule, eşti păzitorul şi mîntuitorul nostru ; căci
atotputernic împărat, milostiv şi îndurat eşti Ţu. Păzeşte, dar, ieşirea şi intrarea
noastră, ca să fie spre viaţa şi pace de acum şi pînă în veci. Lăudat fii, Doamne, care
păzeşti poporul Tău în Israel întotdeauna» ( S i d u r, Rugăciunea de seară p. 153).