Bîrcă Marius-Cristian

FIUL E DUMNEZEU DUPĂ FIINŢĂ ŞI ÎN NICI UN FEL

NU ESTE FIE MAI MIC, FIE NEASEMENEA CU TATĂL,
AVÂND CA TEXT SPUSA: „Şi Dumnezeu era Cuvântul”

Numai o Persoană dumnezeiască poate scăpa pe oameni de sub stăpânirea diavolului,

susţinătorul puternic al răului. Numai o Persoană atotputernică poate scăpa persoanele
omeneşti de forţa răului, al cărui ultim rezultat e moartea. Nu o lege, nu o esenţă poate face
aceasta. Căci ea se repetă la fel. Dar numai un Dumnezeu Care e Fiu, poate să ne inspire
dragostea de fii faţă de o altă Persoană supremă şi atotbună, Care e Tatăl. Toţi cei ce negau pe
Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu cădeau în credinţa într-un Dumnezeu monopersonal, Care nu
ne poate intări cu dragostea Lui faţă de Dumnezeu, venind lângă noi şi făcându-Se ca noi. 31
Dacă Hristos nu e Fiul lui Dumnezeu după fire, El nu ne-a putut răscumpăra de sub puterea
răului şi nu ne-a putut face fii ai lui Dumnezeu-Tatăl, după har. Hristos ar fi fost un mincinos
dându-se drept Fiul lui Dumnezeu, una în fiinţă cu Tatăl. Apostolii ar fi şi ei nişte mincinoşi.
Dar cum ar fi primit moarte de martiri pentru o minciună? Numai faptul că Fiul lui Dumnezeu
S-a făcut om asigură valoarea persoanelor umane şi veşnicia lor. Numai viaţa veşnică după
viaţa din istorie asigură lumea şi omul de o valoare şi le dă un sens. Aşa se explică paradoxul
că toate au un sens dar, în acelaşi timp, nu au sens în ele însele. Au sens numai în Dumnezeu.
Lumea e măreaţă, dar e în acelaşi timp supusă prin sine deşertăciunii. Numai în Dumnezeu e
măreaţă şi minunată. Şi ştim că va fi veşnică în Dumnezeu din faptul că Fiul lui Dumnezeu S-
a făcut om pe veci. 32 Arie socotea pe Fiul prima creatură. Deci nu-L socotea Dumnezeu, de
o fiinţă cu Tatăl, în aceasta se întâlnea cu iudeii. Fiul e însă de o fiinţă cu Tatăl, deşi ipostas
deosebit de Tatăl. Fiinţa lui Dumnezeu, ca şi firea oamenilor, nu există concret (nu subzistă)
decât în Persoane, nu se mişcă decât în Persoane. Fiinţa se vede în persoanele variate.
Comunul fiinţei se prezintă în modurile variate ale persoanelor. Nu găseşti comunul fiinţei
separat de varietatea lui în persoane. Numai gândirea abstractă poate defini acest comun în
sine, deosebit de varietatea lui în persoane. Fiinţa e ca un fel de mare care există şi se mişcă în
valuri, deosebite, dar unite. Desigur, e un exemplu foarte depărtat.
Dacă în Hristos n-avem pe Însuşi Fiul lui Dumnezeu unit cu noi ca Cel ce S-a făcut şi om,
rămânem în moarte, căci Dumnezeu rămâne separat şi foarte distant de noi. 34 Cele trei
Persoane ale Sfintei Treimi sunt o Dumnezeire de o singură fiinţă, în aceasta stă raţiunea
unităţii Ei. Fiinţa cea una e raţiunea cea una a unităţii Dumnezeirii. Poate e o legătură între
 Bîrcă Marius-Cristian

aceasta şi faptul că în Dumnezeu există un unic Cuvânt, sau o unică Raţiune. În acest Cuvânt,
sau în această Raţiune, se întâlnesc Tatăl şi Sfântul Duh, Tatăl născându-L, iar Duhul Sfânt,
purces din Tatăl, luminând din El. Tatăl cugetă Raţiunea ca pe un chip al Său, şi Duhul sau
viaţa Lui se odihneşte în acest chip şi-L face deplin luminos Tatălui. 35 Ca să nu lase impresia
că Cuvântul, pentru că „era la Dumnezeu”, nu era şi Dumnezeu, Sfântul Evanghelist declară
în mod precis că Cuvântul, deşi e deosebit de Dumnezeu „la Care era”, e şi El Dumnezeu. O
spune aceasta implicit în declaraţia că Cuvântul era la începutul, sau întru începutul tuturor,
deci înainte de toate care au un început şi, ca atare, este Dumnezeu. El afirmă astfel şi
Dumnezeirea Cuvântului, şi deosebirea Lui ca Persoană de Dumnezeu-Tatăl. Precizând că Cel
ce era la Dumnezeu era Dumnezeu, Evanghelistul întăreşte prin aceasta faptul că era oricând,
căci numai Dumnezeu este etern. Dar şi din „era” deduce că e Dumnezeu. Căci dacă numai
Dumnezeu este etern, Dumnezeu e totul din eternitate, deci nu e numai o esenţă plină de
virtualităţi. El e din eternitate existenţa plenară. Ceea ce face după aceea e inferior Lui şi face
nu din necesitate, ci din voinţa liberă, nu pentru a câştiga El ceva, ci pentru a dărui ceva din
plinătatea Lui şi altora. Ceea ce e adus la existenţă în timp, e de fapt adus la existenţă din
nimic. Căci ceea ce emană din Dumnezeu e într-un mod oarecare din eternitate. Dar de aceea
creaţia din nimic nu e prin fire Dumnezeu deşi, în faptul că e creată din nimic, se arată totuşi
atotputernicia lui Dumnezeu. În mod paradoxal, e o dovadă a atotputerniciei lui Dumnezeu,
dar ea e în acelaşi timp din nimic, deci nu e dumnezeiască prin fire. Părinţii au putut dezvolta
învăţătura despre lumea creată din nimic, în dezbaterea prin care au apărat Dumnezeirea şi
deci eternitatea Cuvântului deosebit de creaturi.
Dar şi altfel, dacă n-ai în dialog o persoană egală cu tine, scazi şi tu în toată înţelegerea
şi puterea ta spirituală. Se afirmă aici condiţionarea desăvârşirii lui Dumnezeu de existenţa
Lui ca şi comuniune interpersonală. Numai în comuniune cu altă Persoană egală cu Sine are,
şi Una şi Alta, desăvârşirea. 37 Dacă Tatăl ca Dumnezeu e desăvârşit, iar Fiul e mai mic decât
El, nu poate fi unit în mod desăvârşit cu El. Creatura, oricât s-ar înălţa spre unirea cu
Dumnezeu prin harul Lui, nu va ajunge niciodată la unitatea deplină cu El. Căci nu devine
persoană a infinităţii firii Lui. 38 Dacă Fiul întrupat ar fi mai mic decât Tatăl, n-ar fi Fiu
adevărat al Lui, şi lucrarea Lui de sfinţire a noastră n-ar fi una cu lucrarea Tatălui, deci nu ne-
ar face şi pe noi prin lucrarea Lui fii după har ai Tatălui. În acest caz, Tatăl fiind singur
Dumnezeu, noi n-am fi îndumnezeiţi prin Fiul, ca Fiul prin fire al Tatălui. Iar Duhul ce ni s-ar
da prin Hristos ar fi un Duh deosebit prin fire şi de Tatăl, şi de Fiul, deci nu ne-ar pune în
legătură spirituală nici cu Tatăl, nici cu Fiul.