Sindromul umăr-mînă

Sindromul umăr-mîna, cunoscut și sub numele de algodistrofie simpatică a membrului

superior, se caracterizează prin dureri la nivelul umărului si mîinii, însoțite de tulburări
vasomotorii și trofice.

Etiologie
În etiologia sindromului umăr-mîna deosebim 4 mari cauze: a) afecțiunilor coronariene
(infarctul miocardic, angina pectorală) ; b) artroza cervicală ; c) traumatismele (traumatisme
ale mîinii sau umărului, insoțite de fracturi, luxații, entorse sau numai de leziuni minime) ; d)
afecțiunile nervoase (hemiplegia, zona zoster, boala Parkinson). Algodistrofia membrului
superior poate fi provocata de administrarea unor tuberculostatice (hidrazidă, etionamidă)
sau a fenobarbitalului; în aceste cazuri, algodistrofia poate fi bilaterală. În toate aceste
situații se realizează o tulburare neurovegetativă importantă, afectînd in special simpaticul.

Aspecte clinice
Din punct de vedere clinic, sindromul umăr-mîna evoluează în 3 stadii, cu o durata de 3-6
luni fiecare și caracterizate prin simptome și semne fizice distincte.

În stadiul I sînt preente dureri violente ale membrului superior afectat, cu intensitate
maxima la nivelul măinii, unde se constată și modificări obiective: edeme ale degetelor, cu
aspect roz al pielii, turgescența venelor regiunii dorsale a mîinii, creșterea temperaturii
locale, hipersudorație o redoare care afectează toate degetele și toate articulațiile. Degetele
se prezintă ușor flectate și orice mișcare a lor este imposibilă: uneori redoarea afectează și
articulația pumnului. Simptomele generale lipsesc.

In acest stadiu, examenul radiografic arată integritatea suprafețelor articulare și osteoporoza

difuză bipolară (atît a capului humeral, cît și a oaselor carpului) : uneori se remarcă prezența
geodelor. V.S.H. este de obicei normală, leucograma, de asemenea.

În stadiu al II-lea durerea regresează, dar redoarea persistă: la nivelul mîiniii se remarcă o
diminuare a edemelor, unde sînt evidente tulburări trofice, uneori marcate: atrofie
musculară, mai ales a eminenței tenare și hipotenare, unghii casante.
 Epucondilita
Generalități
Problemele musculoscheletice apar frecvent ca rezultat fie al unor activități atletice de
performanță, fie al activităților zilnice. În cele mai multe cazuri, diagnosticul este ușor de
stabilit.

Afectarea tendoanelor de la nivelul articulației cotului poartă numele de tendinită.

Epicondilita este o inflamație a tendoanelor care se inseră pe epicondil și este rezultatul

unor activități atletice de performanță sau poate fi o urmare a unor activități zilnice.

Aceasta se poate manifesta fie pe partea laterală fie pe partea medială, astfel trebuie
menționate doua afecțiuni semnificative:

- Epicondilita laterală, denumită și „ cotul tenismenului” (fiind afectată partea laterală

a cotului)
- Epicondilita medială, numită „cotul jucătorului de golf”.

Dintre cele doua afecțiuni, epicondilita laterală are o frecvență mai mare decît
epicondilita medială.
Aceste afecțiuni se datorescsuprasolicitării excesive, iar durerile sunt rezultatul unor
rupturi minore ale tendoanelor muschilor flexori și extensori ai antebrațului.

Epicondilita laterală-cotul tenismenului

- Această afecțiune se intîlnește aproximativ 5-8% dintre jucătorii de tenis, desi este
denumită „cotul tenismenului” , de asemenea, se intîlnește la violoniști, medici
chirurgi, persoanele care bat la mașina (secretarele), gospodinele care muncesc mult
prin casă și solicită articulația cotului.
- Cea mai mare incidență este prezența la grupele de vîrstă cuprinse intre 40-50 ani, in
special la jucătorii amatori de tennis (datorită lipsei tehnicii de jos).

Mecanism fiziopatologic

- Tendinița apare în urma microtraumatismelor și a suprasolicitării îndelungate a

muschilor extensori.
- Tendoanele afectate sunt:
-tendonul muschiului scurt extensor radial
-tendonul muschiului extensor comun al degetelor.
 - procesul degenerativ la nivelul zonei de insertie a tendoanelor caracterizează „cotul
tenismenului”.

-durerea este cauzată de modificarea structurii chimice a matricei extracelulare,

prezența țesutului fibros sau iritarea terminații nervoase libere.

Simptome

-pacientul se prezintă cu dureri la locul de inserție a tendonului și sensibilitatea la nivelul

zonei laterale cotului, cea mai sensibilă zonă fiind situată anterior și distal de epicondilul
lateral al humerusului. În acest caz durerea poate radia la nivelul antebrațului si foarte rar,
către braț.

-sunt afectate activitățile care implică mișcări de apucare și strîngere, cum ar fi

strîngerea de mînă sau deschiderea unor recipiente cu capac.

Diagnostic

-diagnosticul este ușor de confirmat la examenului fizic, prin reproducerea durerii la locul
afectat.

-durerea caracteristică mai poate fi reprodusa și prin extensia articulației radiocarpiene,

cu exercitarea de presiune asupra articulației.

-o altă manevră utilă pentru evidentierea epicondilitei laterale constă în a ruga pacientul
să strîngă pumnul și apoi să efectueze extensia articulației pumnului, împotriva presiunii
exercitate de palama examinatorului.

-rezonanța magnetică nucleară poate evidenția gradul de degenerare și situația țesutului

moale.

Tratament

-în prezent nu există tratament specific, bazat pe studii științifice pentru această
afecțiune.

-terapia non-chirurgicală este cea mai frecventă formă de tratament și unanim cea mai
acceptată. În urma acestei terapii se recapătă funcționalitatea deplină a unității tendinoase
și musculare.

-tratamentul recomandat este punerea în repaus a segmentului implicat și evitarea

activităților care exacerbează afecțiunea.

-tratamentul medicamentos cu antiinflamatoare nesteroidiene este eficace în cazurile mai

ușoare.
 -simptomatologia care persistă mai mult de 2 săptămîni dupa instituirea tratamentului
conservator răspunde de obicei la infiltrațiile cu corticosteroizi și lidocaină în regiunea
epicondilului afectat.

-după remisiunea durerilor pacientul poate începe un program de fizioterapie, cu

executarea zilnică de întindere a tendoanelor muschilor flexori și extensori.

-de asemenea, electrostimularea și ultrasunetele sunt indicate pentru epicondilita

laterală, unii pacienți descriu o ameliorare dupa aceste proceduri.

-se poate utiliza și termoterapia (încălzirea zonei afectate) care se recomandă înainte de
efectuarea exercițiilor de stretching sau crioterapia (răcirea zonei) care se efectuează dupa
un set de exerciții solicitante.

-realizarea procesului de vindecare se obține prin creșterea treptată a tensiunii și a

încordării. Astfel ca, exercițiile fizice trebuie să cuprindă mai mult înbunătățirea flexiei, a
outerii și îndoirii corespunzătoare a articulației radiocarpiene, a cotului, umărului și a
antebrațului.

-exercițiile fizice sunt efectuate de regulă pînă la apariția durerii (acesta fiind cel mai
important indicator pentru creșterea și scăderea progresivă a sttrechingului).

-o altă metodă de tratament complementară este acupunctura, apărînd rezultate bune la

60% dintre pacienți. De asemenea acestă metodă are și efect analgezic la 80%dintre pacienți.
Tratamentul conservator (non-chirurgical) are o rată de vindecare de aproximativ 50-80%,
apelîndu-se la acesta de cele mai multe ori deoarece are mai putine efecte adverse,
comparativ cu tratamentul chirurgical.

-tratamentul chirurgical este rareori recomandat (aproximativ 5%din cazuri), durerea

persistentă însoțită de atrofie musculară și slabiciune reprezintă un indicator important.

-de regulă, antrenamentul de reabilitate se face o perioadă lungă de timp (aproximativ 6-

9 luni) și numai dupa acest interval de timp se poate preciza dacă e nevoie de tratament
chirurgical sau nu.

Epicondilita medială-cotul jucătorului de golf

-această afecțiune este asemănătoare cu epicondilita laterală, cu excepția zonei de afecțiune
și anume zona medială a cotului, a epicondilului medial al humerusului. La acest nivel sunt
inserați muschii responsabili de flectarea mîinii pe antebraț, fiind afectate tendoanele
acestor muschi.
-în ambele afecțiuni, epicondilita laterală cît și cea medială prima recomandare este
efectuarea contracțiilor izometrice pentru menținerea masei musculare și efectuarea
exercițiilor de stretching.

-principiile de tratament sunt aceleași ca și în epicondilita laterală.

-este important să fie limitate mișcările sau chiar absențe activități cum ar fi:

-scrisul

-deschisul ușilor

-cărat

-spălat

Deși au denumiri specifice anumitor sporturi, cele două afecțiuni sunt întîlnite în special
după activitățile zilnice curente.

Terapia chirurgicală constă în „curățarea tendoanelor” de țesutul afectat, desprinderea

acestora de pe zona de inserție și curățarea acesteia și ulterior reatașarea.

În cazul în care afecțiunea devine cronică, aceasta nu are efecte nocive ci numai o durere
constantă, pe care unii sportivi o tolerează și își continuă activitatea.

Prevenire
Pentru a preveni riscurile unei epicondilite atunci cînd se practică un sport în care brațul este
foarte solicitat, este obligatoriu să se respecte practicarea încălzirii, să se utilizeze un
material studiat (la tenis, de exemplu, să se aibă grijă la folosirea unei rachete cu mînerul
adaptat la forță sa și la mîna sa), iar inițierea să se facă sub îndrumarea unui antrenor pentru
a evita erorile tehnice și gesturile neadecvate.