CAP. 1.

Noțiuni introductive

Semiologia durerii în bolile reumatice

În afecțiunile reumatice durerea este un simptom de prim ordin; factorii declanșatori sunt
diverși (traumatici, inflamatori, iritativi, mecanici, degenerativi) şi excită receptorii specifici
sau fibrele lor aferente situat la nivelul articulaţiilor şi mai ales la nivel periarticular (capsulă,
ligamente, tendoane, fascii), precum şi în musculatura scheletică şi în periost.

Controlul nervos motor şi simpatic periferic poate contribui la creşterea excitabilităţii noci-
ceptorilor.

Se poate vorbi de 4 modalităţi de producere a durerii:

1. Durerea produsă de factorii externi- pielea este întotdeauna implicată; se

caracterizează prin faptul că are o durată scurtă, iar subiectul poate localiza şi verifica prin
reacţia de apăsare.
2. Durerea produsă de factorii interni- procesul patologic este periferic la nivelul
receptorilor; se caracterizează prina faptul că este de lungă durată, subiectului îi este greu
să identifice sursa şi locul de producere, iar reacţia de apăsare este parţial posibilă.
3. Durerea asociată cu leziuni ale S.N.- în special sistemul aferent- pielea, este
frecvent implicată în evenimentele externe. Subiectul nu localizează corect sursa de durere
care este prelungită ani sau toată viaţa; conducerea în S.N. este perturbată, iar mecanismul
de modulare este nefuncţional. Aceasta este de fapt prezentarea durerii din leziunile
nervoase periferice sau centrale dificil de interpretat şi explicat = „durere încurcată”.
4. Durerea asociată- nu se încadrează în niciunul dintre tipurile de mai sus; în cadrul
acesteia predomină factorii psihologici, sociali sau de ambianţă. Interpretarea în scopul de
diagnosticare al durerii impune o analiză minuţioasă a conducerii de apariţie şi
caracteristici reprezentate de:
 Localizare
 Calitate
 Intensitate
 Durată
 Extensie şi iradiere
 Relaţii cauzale
 Relaţii temporale
 Contextul în care apare
 Semne şi simptome asociate

A. Durerea articulară- poate fi expresia unei leziuni organice sau unei tulburări
funcţionale; localizarea şi calitatea neschimbată a durerii asociată cu semne, obiective de
 inflamaţie sau degenerare indică natura organică a durerii în timp ce în durere localizarea
şi calitatea ei sunt schimbătoare, iar semnele de inflamaţie sau degenerare lipsesc.

Pentru localizarea procesului patologic topografia tulburărilor de sensibilitate obiectivă are o

valoare semiologică deosebită, astfel:

 în tipul nevritic de durere, tulburările de sensibilitate au sediul în teritoriul de

distribuție al nervului periferic afectat;
 în tipul radicular de durere, tulburările de sensibilitate sunt dispuse în benzi
longitudinale, la nivelul membrelor și în benzi transversale, la nivelul trunchiului;
conform distribuției metamerice a sensibilității corpului;
 în reumatismul inflamator intensitatea durerii este:
 evoliția sinovitei;
 cantitatea exudației articulare;
 leziunile cartilajului hialin și ale aparatului capsulo-ligamentar;
 gradul de interesare a ţesutului periarticular;
 tipul deformărilor articulare.
 durerea de tip inflamator persistă şi în repaus şi se exacerbează la mişcare, frig şi
umiditate.
 în reumatismele degenerative (R.D.) cu excepţia artrozelor active, durerea este de tip
mecanic şi este calmată de repaus. Predominanţa durerii într-o zonă articulară şi
periarticulară sugerează interesarea ligamentelor şi a inserţiilor tendinoase de
vecinătate.
B. Durerea periarticulară- reprezintă durerea din vecinătatea articulaţiei, în special la
nivelul tendoanelor care se inseră pe suprafeţele osoase periarticulare. Fibrele de colagen
ale tendoanelor se încrucişează şi pătrund în os la nivelul la care celulele cartilaginoase
sunt numeroase şi acţionează asemeni unor perniţe necomprimabile, atenuând tracţiunile
şi presiunea care sunt transmise în această zonă. Modificările inflamatoare şi edemul care
se formează cresc presiunea locală provocând durere- simptomul major al tendinopatiei
de inserţie.

Persistenţa prelingită a modificărilor inflamatorii duce la transformare degenerativă cu

alterarea fibrelor de colagen şi cu mineralizări ectopice (= depozit de săruri de calciu, fosfaţi,
silicaţi în locuri anormale).

Alte cauze ale durerii periarticulare:

 inflamaţiile sau tumorile de vecinătate ( osteomielite, osteom, osteoid (O.O.),

condroblastom)
C. Durerea musculară- determinată de iritaţia receptorilor, aponevrozelor tendoanelor
şi muşchilor prin procese inflamatorii sau neinflamatorii, fapt ce determină contractura
musculară dureroasă. Formele neinflamatorii sunt localizate la o anumită grupă
musculară, pe când cele inflamatorii interesează ansamblul muscular.
D. Rahialgiile- pot fi localizate la o zonă limitată, la 1-2 segmente vertebrale sau la nivelul
întregii coloane vertebrale.
Pot fi:

1. de tip inflamator- persistente în repaus şi uneori cu exacerbări nocturne ( spondilita

anchilozantă).
2. mecanice- calmate de repaus şi determinate de hernii discale sau de artroze
interapofizare.
3. de cauză infecţioasă- ( ospeopatii dismetabolice)
4. de cază malignă cu caracter progresiv- nu se calmează la repaus şi necesită doze
crescute de analgezice.
E. Durerea osoasă- apare în diferite situaţii patologice:
 fracturi datorate unor fragilităţi osoase;
 osteoporoză;
 metastaze osoase;
 solocitări la nivelul membrelor inferioare, la pacienţii cu osteomalacie şi la cei cu
boala Paget;
 în cazul alimentaţiei totale parenterale prelungite.