Université Bordeaux Segalen

Universitatea București

Ecole doctorale SP2

Școala Doctorală de Sociologie
Année 2012 Thèse n°1938

THÈSE
pour le
DOCTORAT EN COTUTELLE INTERNATIONALE
DE L’UNIVERSITÉ BORDEAUX SEGALEN

Mention : Sociologie

Par Andra Letiția Larionescu

LOCUINȚELE MIGRANȚILOR ÎN ȚARA DE ORIGINE

UN STUDIU DE CAZ DESPRE TRANSFORMAREA LOCUINȚEI RURALE SUB IMPACTUL
MIGRAȚIEI INTERNAȚIONALE. COMUNA MARGINEA, JUD. SUCEAVA

Membres du Jury
Daniel PINSON, Pr, Aix - Marseille Université, Faculté de droit et de science politique.... …Rapporteur
Ana Rodica STĂICULESCU, Pr., Université Ovidius, Constanța .............................................Rapporteur
Sandu DUMITRU, Pr., Université de Bucarest, Faculté de Sociologie .................................... Membre
Poliana ȘTEFĂNESCU, Pr., Université de Bucarest, Faculté de Sociologie ....................Directrice de thèse
Guy TAPIE, Pr., Ecole Nationale supérieure d'architecture et de paysage,
Bordeaux……………………………………………………………………………………Directeur de thèse

1
Casa ce reprezintă? Totul ...
Singurul lucru pentru care muncesc
ei sunt locuințele din România ...
(interviu A.P., Marginea, 2011)

2
Cuprins

Partea I: Cadru teoretic și context de analiză ................................................................. 11

Introducere ............................................................................................................................... 11
1. Locuința, un produs social multidimensional ....................................................................... 15
1.1. Locuința – un concept interdisciplinar............................................................................ 16
1.2. Locuința ca spațializare a unui stil de viață .................................................................... 17
1.3. Locuința și raporturile de gen ......................................................................................... 21
1.4. Locuința ca și cămin (`acasă`) ........................................................................................ 23
1.5. Locuința ca sit biografic și loc al memoriei familiale și individuale .............................. 27
1.6. Locuința ca suport al relațiilor sociale și familiale ......................................................... 31
1.7. Locuința ca sit și obiect al consumului ........................................................................... 33
1.8. Locuința ca etalare a unui anumit statut social ............................................................... 35
2. Cercetări privind locuirea în contextul migrației internaționale ............................................ 38
2.1. Teorii ale migrației internaționale ................................................................................... 39
2.2. Locuința ca expresie a unui stil de viață hibrid............................................................... 48
2.3. Locuința și practicile de locuire în studiile privind migrația internațională ................... 51
2.3.1. Locuințele migranților portughezi .......................................................................... 51
2.3.2. Locuințele migranților italieni ................................................................................ 54
2.3.3. Locuințele migranților senegalezi ........................................................................... 55
2.3.4. Locuințele migranților magrebieni .......................................................................... 57
2.3.6. Locuințele migranților mexicani .............................................................................. 62
2.4. Locuințele din mediul rural în contextul migrației internaționale a românilor ................... 65
2.5. Concluzii............................................................................................................................. 85
Partea II: Un studiu de caz în comuna Marginea, jud. Suceava ................................... 87
3. Metodologia cercetării .......................................................................................................... 87
3.1. Întrebarea centrală și ipotezele cercetării ........................................................................ 87
3.2. Operaționalizarea conceptelor ........................................................................................ 88
3.3. Metode și tehnici de cercetare ........................................................................................ 90
3.4.1. Culegerea datelor ..................................................................................................... 91
3.4.2. Tehnica eșantionării ................................................................................................. 92
3.4.3. Metoda observației................................................................................................... 92
3.4.4. Tehnica interviului ................................................................................................... 93
4. Studiu de caz: comuna Marginea, jud. Suceava .................................................................... 95
4.1. Comunitatea studiată în contextul migrației internaționale ............................................ 95

3
 4.2. Migrația ca expresie a spiritului ‘debrouillard’ ............................................................ 100
4.3. Efecte ale migrației ....................................................................................................... 105
4.4. Locuințele noi din localitate ......................................................................................... 107
4.5. Utilități domestice ......................................................................................................... 110
4.6. Comunitatea studiată în context istoric......................................................................... 110
4.7. Locuințele construite în localitate înainte de 1989 ....................................................... 113
4.7.1. Casa « românească » din Marginea ....................................................................... 113
4.7.2. Casa « nemțească » din Marginea.......................................................................... 124
4.7.3. Locuințele «comuniste»: case cu «două rânduri» și cu «balcon» .......................... 125
4.7.4. Anexele și dependințele ......................................................................................... 126
4.7.5. Ornamentica populară ........................................................................................... 127
4.7.6. Rituri de trecere, datini și sărbători ........................................................................ 129
5. Urme ale trecutului și urme ale migrației în reprezentarea, realizarea și utilizarea locuințelor
migranților ............................................................................................................................... 134
5.1. Configurația și amplasarea noilor locuințe ................................................................... 134
5.1.1. Forma exterioară .................................................................................................... 136
5.1.2. Organizarea accesului în locuință .......................................................................... 138
5.2. Practici de ocupare, amenajare și folosire a spațiului ................................................... 139
5.2.1. Casa ....................................................................................................................... 139
5.2.1.1. Distribuția încăperilor și organizarea spațiului ............................................... 140
5.2.1.2. Locul și funcția bucătăriei .............................................................................. 141
5.2.1.3. Spații de reprezentare – o «cea casa» modernă ? ............................................ 151
5.2.1.4. Baia ................................................................................................................ 156
5.2.1.5. Dormitoarele .................................................................................................. 159
5.2.1.6. Mobilarea și decorarea interiorului domestic ................................................. 160
5.2.1.7. Încălzirea încăperilor ...................................................................................... 165
5.2.2. Anexele : funcțiuni noi, forme vechi ..................................................................... 168
5.2.3. Curtea și grădina .................................................................................................... 171
5.3. Locuința și familia ........................................................................................................ 176
5.3.1. Casa ca sit al solidarității și intr-ajutorării familiale .............................................. 176
5.3.2. Casa ca expresie a raporturilor de gen ................................................................... 181
5.4. Practici de construcție ................................................................................................... 185
5.4.1. Originea proiectului .............................................................................................. 185
5.4.2. Auto-construcția locuințelor .................................................................................. 187
5.4.3. Surse de inspirație și de informare ......................................................................... 188
5.4.4. Utilaje și tehnici de construcție.............................................................................. 192

4
 5.5. Raportarea la tradiția locală ......................................................................................... 196
5.5.1. Obiecte tradiționale ............................................................................................... 196
5.5.2. Locuințele tradiționale .......................................................................................... 197
5.5.2.1. Reciclarea vechilor locuințe............................................................................ 197
5.5.2.2. Locuințe tradiționale remodelate .................................................................... 202
5.5.2.3. Locuințe și construcții noi în stil tradițional ................................................... 204
5.6. Locuința din satul de origine - sensuri și reprezentări în imaginarul colectiv .............. 205
5.6.1. Locuința ca și cămin (chez - soi) .......................................................................... 205
5.6.2. Locuința - între obsesie și necesitate ..................................................................... 206
5.6.3. Locuința ca «asigurare» ......................................................................................... 209
5.6.4. Locuința ca investiție ............................................................................................. 210
5.6.5. Locuința ca obiect de status și semn al reușitei ..................................................... 212
Concluzii ................................................................................................................................. 214

Lista tabelelor

Tabelul 1: Plecări pentru lucru în străinătate pe medii rezidențiale, categorii de vârstă și

etape (%).................................................................................................................................65

Tabelul 2: Străini rezidenți în Italia ......................................................................................75

Tabelul 3: Evoluția populației comunei Marginea.................................................................97

Tabelul 4: Populația comunei Marginea, după religie la recensămintele din 2002 și din
2011........................................................................................................................................97

Lista figurilor

Figura 1: Harta României cu evidențierea comunei Marginea în cadrul jud. Suceava.........94

Figura 2: Poziționarea comunei Marginea pe harta jud. Suceava .......................................95

Figura 3: Evoluția populației comunei Marginea..................................................................96

Figura 4: Principalele regiuni de migrație circulatorie externă a populației rurale din

România.................................................................................................................................100

Figura 5: Copil la lucru........................................................................................................104

Figura 6: Urme ale migrației................................................................................................105

Figura 7: PUG 2011.............................................................................................................106

Figura 8: Autorizații de constucție/demolare.........................................................................107

5
Figura 9: Evoluția numărului total de locuințe în com. Marginea........................................108

Figura 10: Case noi lângă fosta albie a râului Sucevița.......................................................109

Figura 11: Locuințe pe valea Șoarecului...............................................................................109

Figura 12: Casă veche, românească......................................................................................114

Figura 13: « Cea casa ».........................................................................................................116

Figura 14: Casă românească cu prispă și cu gang .............................................................118

Figura 15: Locuința românească amplasată cu fațada posterioară spre stradă...................119

Figura 16: Casa românească retrasă fața de stradă..............................................................119

Figura 17: Îmbinarea bârnelor orizontale în cheotori...........................................................120

Figura 18: Cuie de lemn utilizate la fixarea elementelor șarpantei.......................................121

Figura 19: Fereastră de dimensiuni reduse la o casă veche, românească.............................122

Figura 20: Fumare la acoperiş.............................................................................................. 122

Figura 21: Amestec de lut și paie aplicat peste bârnele din lemn ale unei case vechi, ca
substrat pentru zugrăveala de var de la interior...................................................................123

Figura 22: Locuință veche « românească » cu fațada tencuită doar în jurul ferestrelor..... 123

Figura 23: Case «nemțești»....................................................................................................124

Figura 24: Case «comuniste».................................................................................................125

Figura 25: Anexele unei case «românești» ...........................................................................126

Figura 26: Anexele unei case «nemțești»................................................................................126

Figura 27: Bolduri din lemn și ceramică cu motivul crucii. Același motiv realizat pe timpanul
unei construcții anexe și la o fântână.....................................................................................127

Figura 28: Motivul arborelui vieții reprezentat aici sub forma unui brad și a unor flori pe
două porți tradiționale............................................................................................................128

Figura 29: Motive ornamentale pe o poarta « drănițită».......................................................128

Figura 30: Motive zoomorfe....................................................................................................128

Figura 31: Consolă la o fostă poartă drănițită cu motivul capului de cal..............................129

Figura 32: Monedă, din timpul regimului comunist, găsită la încheierea tălpilor din lemn ale
unei case vechi, în curs de demolare......................................................................................130

Figura 33: Primirea iertăciunii de la părinți, în « cea casa » din locuința părintească a
miresei.....................................................................................................................................130

Figura 34: Lada de zestre.......................................................................................................131

6
Figura 35: Funeralii...............................................................................................................132

Figura 36: «Banda lu‟Jianu»..................................................................................................132

Figura 37: Credincioși îmbrăcați în costum popular.............................................................133

Figura 38: Marginea în secolul trecut – anii `70....................................................................134

Figura 39: Clădiri din gospodării învecinate amplasate la distanţă mică una de cealaltă....135

Figura 40: Casă nouă amplasată foarte aproape de vechea locuință....................................135

Figura 41: Locuințe cuplate pentru doi frați – migranți.........................................................136

Figura 42: Case noi cu acoperișuri în două ape.....................................................................137

Figura 43: Volumetrie realizată în armonie cu arhitectura caselor «cu două rânduri»,
construite înainte de 1989.......................................................................................................137

Figura 44: Noi forme, culori și materiale utilizate în concepția fațadelor.............................138

Figura 45: Casă «cu balcon» demolată..................................................................................138

Figura 46: Locuințe cu două accese, intrarea secundară fiind cea mai utilizată..................139

Figura 47: Numărul camerelor de locuit................................................................................140

Figura 48: Spațiu multifuncțional (dormitor, bucătărie, cameră de zi) într- o locuință
construită de un fost practicant al comerțului « cu valiza »……………………………..……..142

Figura 49: Cuhnea reabilitată a unei locuințe nemțești, construită în 1936 – și cel de- al
doilea acces, adosat fațadei posterioare ……………….…………………………………..……..142

Figura 50: Colibă (bucătăria de vară) la casele vechi românești………………….…..………143

Figura 51: Prepararea conservelor pentru iarnă în aer liber – în curte................................144

Figura 52: Cuhnea și anexele unei noi locuințe. Observăm accesul secundar poziționat pe
fațada posterioară ..................................................................................................................145

Figura 53: Bucătăria principală a familiei R,, deschisă spre salon, amenajată în locul
verandei și bucătăria secundară, « murdară ».......................................................................148

Figura 54: Bucătăria principală, văzută din hol, și bucătăria de serviciu – « murdară » ce
adăpostește centrala termică..................................................................................................148

Figura 55: Bucătăria principală, utilizată ca spațiu de recepție și reprezentare………...…..149

Figura 56: Spațiul bucătăriei este împărțit în două zone cu ajutorul unei arcade – după model
italian ………………………………………………………………………………………….….……151

Figura 57: Icoane pe peretele estic al camerei reprezentative « cea casa »……….….….…...152

Figura 58: Sufrageria și salonul ca spații de reprezentare….............................………........153

Figura 59: Salonul, rar utilizat, al familiei I………………………………………………….…..153

7
Figura 60: Camera de zi este împărțită în două zone (loc de luat masa și salon) printr-o
arcadă …………………………………………………………………………………………………155

Figura 61: Băile din noile locuințe…………………………………………………………………157

Figura 62: Bideul....................................................................................................................158

Figura 63: Dormitorul matrimonial………………………………………………………...……..159

Figura 64: Camera copilului…………………………………………………………………..……160

Figura 65: Mobilier (amplasat în hol) și tapiserie veche, aduse din Italia,………………….160

Figura 66: Bucătăria concepută de I.R. după un model văzut în Italia …………………….161

Figura 67: Poliţă deasupra caloriferului în casa lui S.V………………………………………..162

Figura 68: Mască de radiator cu panouri care se deschid în casa familiei C………………..162

Figura 69: Șemineu plasat în hol, aproape de intrare (stânga) și pe supantă (dreapta)…....164

Figura 70: Șemineu în interiorul camerei de zi (stânga) și în locul de luat masa (dreapta)...164

Figura 71: Locuințe noi (construite în anii `90) ce păstrează configurația tradițională a
anexelor ……………………………………………………………………………………..168

Figura 72: Cuhne (locuința părinților) realizată pe două niveluri, alipită noii case a fiului.169

Figura 73: Cuhnea și intrarea secundară în noua locuință....................................................169

Figura 74: Curtea lui B.P. pavată cu pavele realizate în Clit.................................................173

Figura 75: Curte pavată cu pavele din beton…………………………………………………….. 173

Figura 76: Curtea pavată cu dale din piatră aduse din Italia……………………………………174

Figura 77: Elemente ornamentale la poarta casei lui M. G……………………………………..175

Figura 78: Răspândirea motivelor ornamentale importate din Serbia ..................................175

Figura 79: Pensiunea şi restaurantul „Luxor”…………………………………………………….188

Figura 80: « Manuscris egiptean »………………………………………………………………….188

Figura 81: Bandouri din tapet în sufrageria familiei C…………………………………………..190

Figura 82: Locuintța familiei L.,inspirată după un catalog din Italia.....................................192

Figura 83: Sistem constructiv „de import”…………………………………………………………194

Figura 84: Tub ce preia apa de ploaie de la burlan (burlanul nu este instalat încă)………...195

Figura 85: Sistem de drenare a apelor, preluat din Italia……………………………………….196

Figura 86: Locuinţă cu demisol înalt………………………………………………………………..196

8
Figura 87: Case tradiţionale românești „mutate”pe valea Șoarecului……………………..…198

Figura 88: Casă veche românească reasamblată lângă pădure (în comuna Sucevița)..........198

Figura 89: Locuința bunicii lui F.S.– reasamblată pe un nou sit, în apropiere de pădure....199

Figura 90: Cărămizi reciclate (recuperate de la o casă demolată din Rădăuți), folosite la
placarea unei anexe remodelate de un fost migrant..............................................................200

Figura 91: Elemente noi si vechi (din lemn recuperat) folosite la realizarea șarpantei........201

Figura 92: Cabană pe malul iazului, construită din bârne recuperate .................................201

Figura 93: Casa nemțească dezasamblată pentru a fi reconstituită pe valea Prahovei....... 202

Figura 94: Locuință românească remodelată........................................................................203

Figura 95: Casă nemțească reabilitată..................................................................................204

Figura 96: Simbolul arborelui vieţii la o poartă nouă, pe valea Șoarecului.........................204

Figura 97: Casa familiei F.S..................................................................................................211

Figura 98: Construcție ce va adăposti viitoarea afacere a domnului S. și locuința românească

reabilitată a familiei lui S.......................................................................................................211

Anexe

Planșa 1: Clădiri (noi și vechi) ce adăpostesc centrul de ceramică neagră (astăzi

privatizat)..............................................................................................................................220

Planșa 2 : Locuințe noi pe terenuri concesionate..................................................................221

Planșa 3: Porți și împrejmuiri tradiționale...........................................................................222

Planșa 4: Interioarele locuințelor tradiționale ....................................................................223

Planșa 5: Interioarele noilor locuințe...................................................................................224

Planșa 6: Noi tipuri de porți și împrejmuiri .........................................................................225

Planșa 7: Casele « comuniste » și anexele lor......................................................................226

Planșa 8: Case « nemțești »..................................................................................................227

Planșa 9: «Casele românești » și anexele lor.......................................................................228

Planșa 10: Case « românești ».............................................................................................229

Planșa 11: Case « românești ».............................................................................................230

Planșa 12: Case noi și anexele lor…………………………………………………………….….231

Planșa 13: Imagini din Marginea.........................................................................................232

Planșa 14: Zestrea și lăzile de zestre……………………………………………………………233

9
Planșa 15: Planul unei case românești…………………………………………………...234

Planșa 16: Planul unei case nemțești (reabilitate) construite în 1936…………………...235

Planșa 17: Planul unei case « comuniste » realizate în 1976……………………………236

Planșa 18: Planul unei locuințe tip « comunist » realizate în 1995………..………….…237

Planșa 19: Planul unei locuințe noi…………………………………………………………238

Planșa 20: Planul unei locuințe noi...................................................................................239

Planșa 21: Planul unei locuințe noi……………………………………………………...240

Bibliografie………………………………………………………………………………241

10
 Partea I: Cadru teoretic și context de analiză

Introducere
Locuința este colțul nostru de lume [...] primul nostru univers. Ea este cu adevărat un
cosmos [...] prima lume a ființei umane (Bachelard, 1989: 24-26).

Locuința, acest artefact al interacțiunilor umane, ce reflectă prin morfologia ei

practicile sociale dintr-o anumită cultură și perioadă istorică «înscrie în spațiul său, în
materialitatea ei, în mobilierul său, habitus-urile individuale și colective» (Tapie,
2011:25). Într-adevăr, Jean Baudrillard și Pierre Bourdieu considerau obiectele ca fiind
semne ce vorbesc despre poziția socială și habitus-urile proprietarilor (Segalen, Le Wita,
1993). Extinzând aceste observații la nivelul configurațiilor așezărilor urbane și rurale,
constatăm ca acestea ne informează, asemenea unor `texte`, cu privire la anumite sisteme
sau fenomene sociale, după cum observă și Lefebvre : « Orașul este trasarea pe teren a
raporturilor sociale ». Totuși, se ridică întrebarea «Cum sa faci un obiect să vorbească?»
(Kaufmann, 1997:48). Pentru Duncan, planurile caselor și alte urme materiale pot fi
«citite» doar de către «cei ce înțeleg limbajul formelor construite» (Duncan, 1985: 137).
În acest sens, Daniel Miller, antropolog și profesor specializat în studiul culturii
materiale, își propune «să demonstreze cum cineva poate înțelege oamenii prin
intermediul lucrurilor lor» (Miller, 2008:300), deoarece «Lumea obiectelor este o lume
uitată de sociologie» (Kaufmann, 1997: 47), doar antropologia ocupându-se azi cu
studiul obiectelor (Kaufmann, 1997). Astfel, strada dintr-un cartier obișnuit al Londrei
aleasă de profesorul Miller este văzută asemenea unui teren de cercetare echivalent cu
unul din Noua Guinee, fiind o «colecție diversificată de societăți, fiecare trebuind să fie
respectată ca o ordine cosmologică de sine stătătoare» (Miller, 2008:6). Studiind această
lume a obiectelor aflăm o mulțime de informații despre scopul și modul în care ele sunt
concepute, vândute, achiziționate, apropriate/respinse, utilizate, transmise sau distruse,
despre relația pe care oamenii o construiesc cu lucrurile cât și unii cu alții prin
intermediul lucrurilor: «cum oamenii se exprimă pe ei înșiși prin intermediul lucrurilor
posedate, și despre ce ne spun acestea în legătură cu viețile lor» (Miller, 2008:1). Prin
urmare, abordarea locuinței trebuie făcută ținând cont de raporturile ce se stabilesc între
spațiul construit, obiectele sale și «diferitele entități sociale (familie, rudenie, clasă,
grupuri, organizații, genuri)» (Segaud 2007a:51), ca și între acestea și domeniile variate
ale realității sociale, precum sfera valorilor sociale, sfera economică, politică, simbolică,

11
religioasă etc. deoarece «spațialul oferă socialului resurse și îi impune constrângeri»
(Charmes, 2007:142).

În multe culturi, casa era înțeleasă nu doar ca un cadru material ce adăpostește

familia, ci și ca o materializare a existenței acesteia, perechea casa – familie fiind
indisociabilă, adesea prin `casă` înțelegându-se și familia care o locuiește. Intr-adevăr, în
lumea traditională a magrebului, în care ascendența de tip patriliniar avea o mare
însemnătate în identificarea socială a individului, fie el bărbat sau femeie, casa – « suport
al acestei identități ancestrale » - se confunda cu locuitorii ei (Pinson, 1988:17). In ceea ce
privește societatea taiwaneză, Tan constată cum aceasta se remarcă ca o « societate fondată
pe locuință » (Tan, 2001: 168), noțiunea de casă trimițând atât la cadrul fizic al locuinței
cât și la persoanele care o ocupă. De aceea procesele de întemeiere a unei familii și de
construire și decorare a locuinței se întrepătrund: «construirea și decorarea casei este
strâns legată de transformarea relațiilor conjugale […]» (Tan, 2001: 149), deoarece în
cazul acestor comunități taiwaneze tradiționale «fidelitatea în căsătorie și construirea
casei sunt printre valorile centrale» (Tan, 2001: 149). Ca urmare, succesul unei căsnicii
nu poate fi conceput fără suportul material – casa – pe care se întemeiază aceste relații
maritale (Tan, 2001). În mod asemănător, Daniels observă că «Termenul japonez pentru
locuință, ie, include gospodăria, întregul clan familial, genealogia, bogăția familiei și
teritoriul ei (Daikangorin 1992:886, apud Daniels, 2001: 204). Astfel, interacțiunea
familie – locuință nu se derulează doar într-un sens, ci în ambele sensuri: nu numai că
locuința este un produs al societății, și respectiv al familiei care o construiește, dar casa
însăși influențează pe locuitorii ei, însă pe fiecare în alt mod.

Spre deosebire de clădirile de locuit realizate de un arhitect, ce se evidențiază

printr-o originalitate înadins căutată, locuința populară reflectă cu mai multă acuratețe
viața socială a unei comunități, într-o anumită perioadă și zonă geografică, deoarece
reprezintă o «traducere directă și inconștientă a unei culturi sub forma materială a
nevoilor și valorilor sale – ca și a dorințelor, visurilor și pasiunilor unui popor»
(Rapoport, 1972:3). Într-adevăr, în spațiul rural românesc, familiile nu apelau la un
proiectant pentru realizarea unei astfel de locuințe, aceasta fiind construită1 conform unui
număr redus de modele, comune tuturor caselor dintr-o anumită arie culturală. Scopul lor
nu era delimitarea, ci integrarea în specificul cultural al zonei, aliniindu-se la tradiția

1
Prin practicile de construcție specifice precum auto-construcția.

12
locală, ce avea «forță de lege și toți o respectau de comun acord» (Rapoport, 1972:8).
Rezultatul s-a reflectat în constituirea în timp a unei serii restrânse de tipuri de locuințe
(Rapoport, 1972) sau într-un singur tip de locuință cu mai multe variante.

Astfel, locuințele populare sunt o materializare a obiceiurilor, mentalităţilor și

valorilor comunității rurale, ce variază în funcție de cultura, epoca și zona geografică
căreia îi aparțin. Într-adevăr, elementele gospodăriei (casa, acareturile, ograda, grădina,
etc.) ce formează un « mediu material al vieții de familie » (Herseni, 1999: 150) pot fi
privite ca o obiectivare a modului de viaţă a acesteia, deoarece « Structura locuinței
ţărăneşti reflectă organizarea şi viața grupului domestic » (Stahl, 1978 :115).

George Duby observa că «locuința este unul dintre elementele care evoluează cel
mai lent în lumea rurală. Țăranul anului 1900 se distinge în mod evident de cel din 1830
prin portul și alimentația sa [...] mai degrabă decât prin casa lui» (Duby, 1989, apud
Villanova,1994:16). Într-adevăr, începând cu locuința cu o singură încăpere, apoi cea cu
două și trei încăperi, locuința populară a cunoscut o evoluție lentă în regiunea de nord a
Moldovei. În epoca comunistă, o dată cu sistematizarea satelor impusă de Ceauşescu,
apar primele semne ale îndepărtării de tradiţia perpetuată cu deosebită grijă de-a lungul
secolelor, ruptură ce se accentuează mai ales după revoluție. Clivajul devine și mai
evident în «noua eră a migrației» (Castles și Miller, 2009), o dată cu emergența `noului
capitalism` (Moravska, 1999) și deschiderea României către Occident, perioadă în care
apar «stiluri individuale de viaţă din ce în ce mai diverse», în timp ce tradiţiile
«modernităţii comuniste» sunt părăsite, fiind «irelevante funcțional în noile contexte ale
vieţii individuale şi organizării sociale» (Vlăsceanu, 2008 : 19-20).

Migrația internațională a condus la schimbarea stilului de viaţă şi obținerea unui

nou status social, transformări vizibile mai ales la nivelul gospodăriei și locuinţei
migranților din mediul rural, construirea unei case în satul de origine constituind una
dintre țintele parcursului migratoriu. Pe măsură ce casa devine un semn al succesului și
mobilității sociale ascendente, aceasta atrage o mare parte din economiile și remitențele
migranților, noile locuințe contribuind la schimbarea radicală a peisajului rural.
Fenomenul este bine ilustrat de unul dintre locuitorii comunei Marginea: « ceea ce
Ceaușescu nu a reușit la nivelul urbanizării, pierderii tradițiilor și a identității locale au
făcut-o capitalismul, deschiderea granițelor și migrația în Italia » (interviu cu Lazăr
3/5/2006, Cingolani, 2009: 96). Într-adevăr, pornind de la întrebarea « Cum se transmite

13
un element cultural de la o societate la alta ? » (Lombard, 1998: 64), consider că acestea
se transmit și prin intermediul migrației deoarece, pentru societățile aflate într-o situație
de inegalitate (Villanova, 2007), migrația internațională favorizează circulația
elementelor culturale dinspre societatea de destinație către cea de origine. Astfel, în
contextul globalizării și migrației internaționale, când inovațiile sociale și tehnologice
traversează orice frontieră, dimensiunile simbolice și estetice (Pinson, 2001) ale locuinței
rurale se exprimă în mod diferit. Fiecare gospodărie își adaptează spațiul locuibil pentru
a-l conforma noilor exigențe și moduri de locuire. Cadrul material – ce include elemente
precum casa și mobila, anexele, poarta, împrejmuirile, curtea – este modelat în raport cu
noile valori, stiluri de viață și practici de locuire. Însă circulația inovațiilor tehnice,
artistice sau sociale se realizează prin filtrări și reinterpretări ce conduc în final fie la
dezvoltarea culturii locale, fie la nașterea unei noi culturi. În ceea ce privește locuința,
modul în care inovația este primită și integrată în raport cu modelele locale va genera noi
stiluri de locuire. Aceasta perspectivă este regăsită și în opera lui H. Raulin: « Populațiile
abandonează treptat un tip de locuință utilizat de secole pentru a adopta modelul
cuceritorului pe care îl integrează cultural» (Raulin, 2009 : 212). De aceea «analiza noii
arhitecturi rurale reclamă o abordare mai nuanțată a schimbării sociale, de natură să
descrie și să explice pertinent acest joc al istoriei și împrumuturilor recente și afișarea,
adesea egală a traditionalității și modernității» (Mihăilescu, 2009:18).

Lucrarea de față nu este un studiu sociologic asupra migrației internaționale din

ruralul românesc, nici o analiză a locuirii în acest mediu de rezidență. Originalitatea
cercetării constă în abordarea locuinței rurale prin prisma fenomenului migrației, lucrarea
situându-se la întâlnirea a două discipline: sociologie și arhitectură, îmbinând analiza
sociologică a migrației internaționale cu expresia arhitecturală și materială a acesteia.
Cercetarea explorează deci modul în care configurația locuinței rurale este o reflectare a
experienței de migrație trăite de grupul domestic în raport cu modelele (sociale și
arhitecturale) locale.

Teza este alcătuită din două părți. Prima parte trasează cadrul teoretic și de
analiză a locuinței în contextul migrației internaționale, în timp ce a doua include o
cercetare calitativă despre influența migrației internaționale asupra locuințelor din ruralul
românesc, în relație cu pattern-urile tradiționale de locuire cristalizate înainte de 1989. În
acest sens, am utilizat un studiu de caz realizat în comuna Marginea, din jud. Suceava,
localitate puternic marcată de migrația internațională a locuitorilor ei.

14
 Cadrul teoretic și de analiză urmărește două axe. Prima include cercetările
antropologice legate de locuință. Considerând locuința un produs social, am realizat o
abordare multidimensională a relației locuință – societate (incluzând familia și membri
gospodăriei). Printre numeroasele sfere de analiză posibile, ne-am oprit aici asupra
relației dintre locuință și stiluri de viață, gen, status social, modă și consum cultural. De
asemenea, am studiat diferitele sensuri ale locuinței : locuința ca spațiu apropiat (`acasă`),
locuința ca loc al memoriei, locuința ca expresie a relațiilor sociale și familiale.

A doua axă teoretică este constituită de studiile (românești și străine) referitoare

la migrația internațională - abordată in special din perspectiva transnaționalismului -, și
reține o serie de cercetări ce evidențiază efectele migrației asupra locuințelor din țara de
origine. Transnaționalismul analizează migrația ca « [...] un flux bidirecțional (chiar
pluridirecțional) și continuu de persoane, de bunuri, capital sau idei [...] » (Cingolani,
2009 : 14). În ceea ce privește cercetarea de față, accentul cade pe circulația stilurilor de
viață, a obiceiurilor, valorilor și practicilor de locuire dinspre țara-gazdă către
comunitatea de origine, considerând locuințele migranților un artefact produs «în cadrul
macro-procesului globalizării și migrației internaționale» (Lopez, 2010: 33). În plus m-a
interesat integrarea, respingerea sau reinterpretarea modelelor de locuire ale culturii
dominante sau ale societății de destinație a migranților. Acest domeniu de interes a dat
naștere unei alte direcții teoretice legate de studiile ce analizează conceptul de hibriditate
sau alte noțiuni similare (metisaj, creolizare, sincretism etc.).

1. Locuința, un produs social multidimensional

Capitolul își propune o analiză a raporturilor ce se stabilesc între comunitate în

ansamblul ei, membri gospodăriei și locuință, înțeleasă ca mediu construit cu finalități
multiple ce adăpostește viața familială. Între domeniile de interes reținute menționăm pe
cel al relației între stiluri/practici de locuire și stiluri/moduri de viață, cel al practicilor
materiale de apropriere a spațiului, ca și modul în care oamenii aleg să se exprime prin
locuință și obiectele din interiorul ei. În același timp, locuința, ca element al culturii
materiale, poate fi analizată și prin prisma sociologiei culturii materiale și a fenomenelor
de modă, de aceea am inclus aici diverse studii aparținând acestor domenii.

15
 1.1. Locuința – un concept interdisciplinar

Descriind studiile antropologice asupra locuinței, Janet Carsten remarcă raritatea

acestora:
Chiar dacă corpul a fost timp îndelungat un obiect de al cercetării antropologice [...], nu se
poate spune același lucru despre locuință [...]. Într-adevăr, o mare parte din lucrările comparative
și teoretice de antropologie a arhitecturii a fost realizată nu de către antropologi, ci de arhitecți și
istorici de artă (Carsten și Hugh-Jones, 1995: 3)

Totodată autoarea observă omisiunea de partea arhitecților a studiilor asupra

fenomenelor sociale care influențează locuința :
Pe de altă parte, lucrările de arhitectură, mai focalizate asupra aspectelor materiale ale
locuinței, tratează mai ales mediul înconjurător, resursele, tehnologia, tehnicile de construcție și
tipurile de construcții, și organizarea spațială, simbolismul și valorile estetice ale clădirilor, dar
adesea vorbesc puțin despre organizarea socială a locuitorilor lor (Carsten și Hugh -Jones,
1995: 4).

În mod asemănător, Perla Serfaty, subliniază că atât arheologia cât și geografia

(deci alte două discipline socio-umane) consideră locuirea ca fiind «un element major al
culturii materiale, expresie a mentalității locuitorilor și a raporturilor lor cu mediul»
(Serfaty-Garzon, 2003). Totuși autoarea recunoaște că este meritul antropologiei de a fi
evidențiat faptul că

tipurile de locuințe, modul lor de localizare, dispozitivele arhitecturale și de distribuție a

spațiilor interioare, ca și variațiile în utilizarea materialelor, relevă mai puțin dintr-o concepție
utilitară a casei cât dintr-o intenție de traducere a unui model cultural de viață socială (Serfaty,
2003 :2).

Este necesar deci a uni studiile arhitecturale cu cele din domeniul științelor
socio-umane. Pierre Clément, în capitolul intitulat De l‟architecture aux sciences socials,
mărturisea: «am pornit de la învățământul de arhitectură, ca și student, pentru a mă
îndrepta către științele umane, și să revin apoi la arhitectură ca și practician» (Clement,
2007:83). Autorul amintește de asemenea rolul pe care l-au avut științele socio-umane, în
perioada anilor ’70, în domeniul arhitecturii și urbanismului. Marion Segaud și
colaboratorii ei din cadrul Școlii Naționale de Arhitectură din Paris-Belleville au introdus
chiar o disciplină (antropologia spațiului) în curricula școlii de arhitectură cu scopul de a
«aborda arhitectura ca un produs social» (Segaud, 2007a:48), și de a observa «relația între
configurația spațiului și diferitele aspecte ale vieții sociale» (Segaud, 2007a:49). După
cum arată autoarea,

16
 Principala contribuție a antropologiei spațiului este […] de a fi evidențiat
`universalități`, elemente comune pentru majoritatea societăților, oricare ar fi formele lor […]
Spre exemplu, spațiul este orientat (sus/jos, în față/în spate, afară/înăuntru, după referințe
geografice sau simbolice); el este în relație cu genul masculin și feminin; este delimitat, și
separarea ia forme variate (praguri, porți, intrări…); este calificat (privat/public,
murdar/curat), etc. […] A construi o antropologie a spațiului astăzi , ar însemna punerea în
evidență a substratului de relații între om și spațiu; ar fi punerea în evidență a spațialităților
specifice anumitor societăți, spațialități rezultând din ambreierea spațiului pe structura socială.
Pentru aceasta este necesar să studiem transformările care se produc în spațiu la contactul cu
modernitatea care se generalizează foarte repede (Segaud, 2007a:51-52).

Deci abordarea spațiului trebuie făcută ținând cont de raporturile ce se stabilesc

între spațiu și «diferitele entități sociale (familie, rudenie, clasă, grupuri, organizații,
genuri)» (Segaud 2007a:51), ca și între acesta și domeniile variate ale realității sociale,
precum sfera valorilor sociale, sfera economică, politică, simbolică, religioasă etc.
deoarece «spațialul oferă socialului resurse și îi impune constrângeri» (Charmes,
2007:142).

1.2. Locuința ca spațializare a unui stil de viață

Printre dimensiunile multiple pe care le îmbracă relația om-casă, ne vom

concentra în cele ce urmează asupra relației locuință – practici sociale sau locuință –
moduri/stiluri de viață, stilurile de locuire putând fi înțelese ca o « spațializare a stilurilor
de viață » (Léger, 1998 : 365). Totuși, trebuie să distingem între norme colective de
utilizare a spațiului și practici individuale, între mod de viață și stil de viață. Practicile
individuale sunt după Salvador Juan « gesturi individuale, fără conținut normativ », în
timp ce normele colective de folosință a spațiului sunt «coprodusul acțiunii individuale și
a instituțiilor» (Léger, 1998 :366). De asemenea, autorul face diferența între stil de viață,
care, după Pierre Bourdieu, este o « orientare individuală a acțiunii » și mod de viață,
reprezentând « un ansamblu de norme de grup » (Segaud et al., 1998: 366). Această
diferență între stil de viață și mod de viață este explicată de un alt autor astfel: «el trebuie
să găsească propriul său stil de viață în interiorul unui mod pe care îl partajează2 cu alții;
el trebuie să joace un rol particular, în interiorul unui statut care îi este conferit prin
poziția sa socială» (Amphoux, 1989: 189).
Punându-și întrebarea «Cum se repercutează evoluția practicilor sociale a
locuitorilor asupra arhitecturii locuinței?» Bauhain (1989:156) observă cum configurația
locuinței individuale reflectă stilul de viață al utilizatorilor ei «în particularitățile și în

2
În mod asemănător, M. Vasile definește stilul de viață ca fiind «un principiu central al vieții, care
marchează diversitatea posibilă de conduite cotidiene în cadrul aceluiași mod general de trai determinat de
condițiile accesate de respectiva clasă socială» (Vasile, 2011:122).

17
evoluția lui», deoarece «relația între cerere și ci comandă este directă» (Bauhain,
1989:159). Astfel, autorul constată că schimbările care se petrec în structura familiei sau a
modurilor de viață ale acesteia conduc la modificări ale morfologiei locuinței individuale.
Însă aceste transformări nu pot fi înțelese fără un studiu aprofundat al istoriei locuinței
unifamiliale în strânsă legătură cu istoria vieții private:
Istoria locuinței arată cum spațiile locuinței se specializează pe măsură ce sarcinile
sau funcțiile domestice sunt delegate unor categorii, chiar clase sociale specifice: ținerea la
distanță a personalului domestic, spre exemplu, ce conduce la separarea sufrageriei de
bucătărie; la fel, dobândirea unui statut și a unei identități sociale proprie copilului este
materializată în apariția camerei copilului (Amphoux, 1989: 180).

Studiind evoluția locuințelor populare din Geneva, Lawrence amintește că

«înainte de 1900, epoca introducerii camerelor de baie în locuințele populare din Geneva,
mulți oameni se spălau în bucătărie și/sau în băile publice» (Lawrence, 1989:141). Într-
adevăr, introducerea camerelor de baie în locuințele populare corespunde unui anumit
curent de gândire (igienist) prezent în mai multe zone din Europa, nu doar în Geneva. O
cameră destinată îngrijirii corpului însemna o atenție specială acordată igienei personale,
lucru ce nu era posibil în situația în care baia era `amenajată` în bucătărie. Totodată
autorul menționează:
În perioada studiată aici, organizarea spatiilor din locuință a evoluat în mod vizibil:
se trece astfel de la locuințele cu spații puțin definite de către activitățile domestice și puțin
ierarhizate, de dinainte de Primul război mondial, la locuințe cu spații celulare, în care fiecare
activitate domestică își are poziția sa relativă, dimensiunile sale și orientarea sa, fie spre stradă
fie spre curtea interioară (Lawrence, 1989:142).

În ceea ce privește evoluția mobilierului și a decorului domestic, acesta reflectă,

la rândul său, atât transformările socio-economice ale societății, cât și diferența între
diferitele spații culturale, iar analiza amenajărilor interioare într-o anumită cultură și
perioadă istorică relevă statutul familiei în cadrul societății (Segalen, Le Wita, 1993).
Astfel, analiza camerelor destinate recepției – reprezentării trebuie făcută în relație cu
practicile de ospitalitate și de socializare din rândul diferitelor societăți. Pezeu-
Massabuau (1983) realizează o prezentare comparativă a semnificațiilor pe care le
îmbracă noțiunile de public/privat în diferite culturi. În America de Nord, casa și grădina
exprimă stilul de viață «deschis» al americanilor: garduri de joasă înălțime, bucătărie
deschisă, loc de luat masa ce comunică cu salonul. Atât prietenii, cât și străinii sunt
introduși cu ușurință în spațiul privat al locuinței, unii chiar până în cele mai intime
locuri, precum dormitorul matrimonial (Pezeu-Massabuau, 1983). La fel, autorul arată că
în timp că rușii primesc oaspeții acasă, chiar și în cea mai meschină locuință, chinezii
preferă să se întâlnească în locuri publice – la restaurant – deoarece le este rușine de

18
condițiile modeste în care locuiesc. Alte popoare însă nu primesc oaspeți (cu excepția
prietenilor foarte apropiați sau a anumitor rude) în interiorul căminului, chiar când dispun
de suficient spațiu și confort:
Simțul ospitalității este rezultatul a numeroși factori de ordin personal, economic sau social,
printre care nevoia de intimitate, ce se exprimă printr-un grad mai mult sau mai puțin strict de
închidere a locuinței, variază ea însăși în funcție de societate și, în sânul fiecărei societăți, după
categoria socio-culturală, și nu doar în funcție de bogăție (Pezeu-Massabuau, 1983:118).

Evocând interesul clasei muncitoare din Norvegia pentru decorarea interiorului

locuinței, Gullestad (1993) arată cum «obsesia» de menținere a ordinii și curățeniei în
camera de zi merge până la interzicerea jocului copiilor în această încăpere, și chiar la
închiderea ei cu cheia. Accesul copiilor este posibil doar după-amiaza, când părinții se
destind în fața televizorului, putând în același timp să îi supravegheze pe cei mici
(Gullestad, 1993). Familia servește frecvent masa în bucătărie. Un loc mai puțin formal,
aceasta slujește și de cameră de recepție, prietenele soției putând fi primite aici pentru o
discuție și o ceașca de cafea, în timp ce soțul vizionează programe TV în living
(Gullestad, 1993). Astfel, bucătăria adăpostește activități multiple, fiind în același timp
loc de luat masa, toaletă (aici femeia se machiază, coafează), loc de joacă pentru copii
(când mama este prezentă) și spațiu de recepție informal: «Bucătăria clasei muncitoare
din suburbiile Bergen-ului devine inima apartamentului» (Gullestad, 1993: 156). Camera
de zi rămâne însă principala încăpere destinată primirii oaspeților. În plus, în Norvegia,
interiorul domestic suferă o transformare continuă, fie prin redecorarea locuinței, fie prin
reamenajarea ei, reflectând stilul de viață norvegian materializat printr-o preocupare
obsesivă pentru «schimbare de dragul schimbării» (Gullestad, 1993: 158). Totuși,
autoarea sugerează că decorarea și redecorarea locuinței relevă și dintr-o aplecare a
norvegienilor spre activitățile creative, ludice (Gullestad, 1993). Mai mult, casa este
văzută ca o fortăreață într-o lume rece, egoistă, înstrăinată, de aici și focalizarea familiei
pe crearea unui cadru intim, călduros, personalizat, în care amenajarea locuinței
contribuie la menținerea solidarității familiale, ambii parteneri conlucrând la decorarea
căminului (Gullestad, 1993).
În societatea rurală tradițională, de cele mai multe ori, producția și consumul
erau articulate în același spațiu al locuinței țărănești (Pezeu-Massabuau, 1983), familia
consumând ceea ce era produs în interiorul gospodăriei. Revoluția industrială și, mai
târziu, societatea de consum au separat aceste activități interpunând între producători și
utilizatori pe distribuitori, transformare reflectată inclusiv la nivelul locuinței (Segalen,

19
Le Wita, 1993). Locuința populară reflectă astfel organizarea muncii și repartiția
sarcinilor în interiorul gospodăriei. Dispunerea anexelor față de curte și grădină,
dimensiunea acestora, depărtarea față de casă, ca și morfologia locuinței, toate vorbesc
despre un model de viață specific spațiului rural tradițional. De aceea, noțiunea de
gospodărie este tocmai rezultatul acestei interacțiuni între familie și locuință, înțeleasă ca
spațiu economic și de producție (Segalen, 1980). Ca și în România rurală din secolul
XX., în Franța secolului al XIX-lea, locuința țărănească cuprindea o cameră
multifuncțională numită « salle commune » (camera comună) : «de dimineața până seara
și de seara până dimineața, viața gospodăriei se concentrează deci în camera comună,
unde se gătește, mănâncă, doarme, iubește, muncește » (Segalen, 1980 :57). Familii
numeroase – uneori incluzând și personalul domestic - se înghesuiau în această cameră,
dormind în același spațiu comun. Chiar în situația în care locuința cuprindea mai multe
camere, această încăpere își conserva valențele comunitare, fiind locul unde familia
mânca împreună, realiza diferite activități artizanale și primea pe alți membri ai
comunității – spre exemplu pentru despănușatul porumbului (Segalen, 1980). În unele
situații, familiile mai înstărite din sat, ce dispuneau de mai multe camere, preferau să
doarmă la un loc în sala comună, demonstrând astfel că această practică nu era doar
impusă de lipsa de spațiu, ci și de `gusturile` locatarilor (Segalen, 1980). Poate din acest
motiv, sau din lipsa mijloacelor financiare, anexele erau primele construcții
redimensionate/modernizate, în timp ce locuința evolua foarte lent (Segalen, 1980).
Părinții locuiau adesea cu tinerii căsătoriți. Spre deosebire de situația actuală, când
familia este constituita de cele mai multe ori dintr-un cuplu și copiii lor, ducând o viață
foarte individualizată, în societatea rurală tradițională, comunitatea juca un rol
covârșitor : ea intervenea în neînțelegerile dintre soți, atenționa soțiile leneșe, pe scurt
monitoriza viața fiecărei familii (Segalen, 1980). În condițiile migrației interne (de la sat
la oraș) din Franța secolului al XIX-lea, comunitatea și familia lărgită constituiau un
sprijin pentru migranți și familiile lor (Segalen, 1980). Aceasta practică era însă frecvență
și înainte, când datorită mortalității ridicate, gospodăriile se ajutau unele pe altele pentru a
supraviețui în situații dificile (boala, moartea unui membru al familiei etc.).
În secolul XXI însă, influența exercitată de noile stiluri de viață asupra
proiectării și amenajării locuințelor se face simțită tot mai mult, atât în cazul locuințelor
urbane cât și a celor din mediul rural. Astfel, Rautenberg subliniază că
Locuința [rurală] restaurată a pierdut mai multe caracteristici esențiale ale sorei ei
mai în vârstă: transmiterea ei [ca moștenire] către copii, ce era o aspirație puternică, nu mai
este decât un proiect printre altele, și un proiect din ce în ce mai aleator; ea nu mai este un

20
 instrument economic: chiar dacă este întotdeauna centrul unei exploatări agricole, funcțiile
productive ale fermei au fost scoase în afara curții; rolul ei de reper social în comună este încă
prezent, dar departe de a avea aceeași importanță, deoarece viața socială nu mai este orientată
în principal spre vecinătate: mai degrabă se aranjează ca ferma renovată să fie vizitată de
prietenii sosiți în week-end decât de vecini […]» (Rautenberg, 2007:124)

În plus autorul observa cum preferințele estetice ale proprietarilor locuințelor

rurale nu mai țin cont de «comunitatea de vecinătate» sau de «specificul cultural al
microregiunii» (Rautenberg, 2007:152), ci de statutul social și profesional al acestora.
În trecut casa avea și o funcție religioasă, de aceea pentru străini anumite
dispoziții sau elemente de construcție ale acesteia puteau părea ilogice (Pezeu-
Massabuau, 1983). Într-adevăr, spațiul locuinței era ordonat după perechi de noțiuni
opuse, precum curat/murdar, sus/jos, public/privat, interior/exterior, închis/deschis,
răsărit/apus etc., fiecare fiind definită în funcție de normele și valorile proprii fiecărei
societăți: «[...] această impregnare progresivă a locuinței vernaculare3 cu valori culturale
venite de Sus pare un fenomen universal», în orice cultură, omul având tendința să
«modeleze cadrul său de existență după cel al minorității dominante» (Pezeu-Massabuau,
1983:212).
Mai mult, influența modurilor de viață ale unei comunități, grup social sau
gospodării nu se exercita doar asupra configurației sau morfologiei locuinței, ci și asupra
schimbării acesteia de la un sezon la altul (Mauss, 1904-1905). În plus, relația între
organizarea socială a unei comunități și organizarea spațială a satului/locuințelor poate fi
atât de strânsă (în cadrul societăților tradiționale mai ales) încât pentru a opera anumite
modificări în practicile sociale ale acestora să fie necesară reorganizarea spațială a
satului/locuinței deoarece «Riturile sunt generatoare de spațiu» (Pezeu-Massabuau,
1983:228), iar practicile sociale ale grupului, reprezentările mitice și întreaga sa
cosmogonie sunt înscrise în spațiul fizic (Levi-Strauss, 1936).

1.3. Locuința și raporturile de gen

Un alt aspect ce trebuie menționat aici este analiza raportului dintre locuință și
gen. Marion Segaud observă că « legătura strânsă între femeie și casă are consecințe
asupra ocupării acesteia din urmă, asupra gestionarii ei, asupra gradului său de deschidere
în raport cu spațiul public» (Segaud, 2007b: 91). Într-adevăr, în locuințele japoneze
3
« În arhitectură, “vernacular” este termenul folosit pentru a desemna construcţiile populare, realizate de
persoane a căror activitate principală nu este neaparat în domeniul construcţiilor. Se bazează pe o
cunoaştere empirică a materialelor, câştigată în timp, prin încercări (şi eşecuri) repetate. Cunoştinţe care
sunt transmise din generaţie în generaţie, pe cale orală » (http://www.conservarearhitectura.ro/arhitectura-
vernaculara.html).

21
contemporane asistăm la o «feminizare a mediului domestic» (Kurita, 1993:178), femeia,
de cele mai multe ori casnică, este cea care își pune amprenta în decorarea interiorului,
bărbatul fiind mai mult absent. Camera de zi devine astfel un spațiu destinat femeilor și
copiilor, de unde și numeroasele «semne» lăsate de aceștia din urmă (jucării, desene
fixate de pereți). De asemenea, într-o cercetare etnologică dedicată clasei muncitoare din
Asketorp (Suedia), cercetătoarea constată că amenajarea interioară a locuinței poartă – cu
excepția garajului, folosit și ca atelier de către bărbați – exclusiv amprenta soției
(Lofgren, 1993).
Mai mult, Hamlett (2010) amintește că în secolul al XIX-lea, spațiul locuințelor
aparținând clasei mijlocii din Anglia (și mai ales segmentului superior al clasei mijlocii,
ca și gospodăriilor în care soțul lucra acasă) era segregat, iar obiectele și materialele
folosite în decorarea și mobilarea interioarelor reflectau genul persoanelor cărora le era
destinată încăperea respectivă. Astfel autoarea observă că în scrierile ce tratau amenajarea
interioarelor locuinței claselor de mijloc de la sfârșitul sec. al XIX-lea și începutul sec
XX, salonul destinat femeilor era «de culoare deschisă și mobilat cu obiecte delicate și
draperii», în timp ce sufrageria, destinată barbatilor, era finisată «în culori întunecate și
sumbre, cu mobilier din stejar» (Hamlett, 2010:122). Chiar și în Cuba socialistă, «În timp
ce revoluția a avansat semnificativ în promovarea participării și egalității femeilor la
locul de muncă și în `sfera publică` în general, a avut mult mai puțin succes în abordarea
diviziunilor de gen din casă» (Hamilton, 2010:157).
În ceea ce privește achiziționarea obiectelor decorative și a mobilierului,
lucrurilor de mici dimensiuni sunt alese de către femei, în timp ce elementele importante
(atât ca gabarit cât și ca preț) sunt cumpărate cu participarea ambilor parteneri sau chiar a
întregii familii (Halitim, 1996). În alt caz, studiind societatea norvegiană, Gullestad
(1993) remarcă implicarea cuplului în amenajarea spațiului interior, cei doi ajutându-se și
completându-se reciproc: ea se ocupă de detaliile estetice și financiare, iar el organizează
și realizează sarcinile tehnice (Gullestad, 1993), bricolajul fiind o activitate domestică
90% masculină (Segalen, Le Wita, 1993). Și aici, achiziționarea lucrurilor importante se
face în cuplu (Gullestad, 1993).
Relația locuință-gen nu se reflectă însă numai în amenajarea și destinația
atribuită încăperilor ce compun locuința, ci și în procesul de construcție a acesteia, după
cum observă sociologul roman Stahl:
Aceste lucrări erau efectuate de un grup mai mult sau mai puțin numeros, care lucra
chiar și atunci când un maistru dirija lucrările, înconjurat de membri familiei […] Bărbați și
femei lucrând împreună ; erau sarcini rezervate fiecăruia, cele mai dure fiind apanajul

22
 barbatilor. Ei tăiau lemnul, prelucrau grinzile și scândurile, asamblau întregul. Femeile
acopereau pereții cu un strat de tencuială, îi văruiau și îi decorau apoi la intervale regulate
(Stahl 1978 :98-99).

De fapt, această relație între femeie și locuință se regăsește în toate culturile tradiționale,
spațiul casei fiind segregat în funcție de gen – precum în Magreb (Pinson, 1988) și chiar în cadrul
societății franceze tradiționale (Segalen, 1980). În acest sens, Martine Segalen (1980) observă
că, în societatea franceza tradițională, locuința rurală era puternic feminizata, grădina,
casa și curtea dimprejur fiind apanajul femeii, în timp ce câmpul și grajdul erau asociate
bărbatului. Prin atitudinea pe care femeia o avea față de familie și casă, ea putea construi
sau ruina reputația gospodăriei și a bărbatului ei. Astfel, hărnicia și chibzuința femeii erau
calități ce-i aduceau onoare înaintea comunității, fapt observat și din proverbele ce
circulau pe acest subiect : « O femeie face o casă și o femeie o ruinează » (Segalen,
1980 :130) sau « Femeia economă face casa bună » (Segalen, 1980 :131) sau « Pentru
orice femeie care petrece prea mult timp afară din cămin, casa ei nu este solidă »
(Segalen, 1980 :149). Astfel, o casă fără o femeie nu putea exista în trecut. Pe de altă
parte, în societatea rurală tradițională, puține femei își găseau împlinirea în afara
instituției căsătoriei. Am putea spune ca o femeie nu putea avea o casă decât prin
căsătorie. De aceea în spațiul rural românesc, ridicarea unei case era obligația bărbatului
și a familiei acestuia, procesul de construcție începând de obicei cu mult înainte de
momentul căsătoriei/nunții.

1.4. Locuința ca și cămin (`acasă`)

O altă abordare în analiza relației om-casă se referă la aproprierea spațiului,

înțeleasă ca «ansamblu de practici ce permit unui individ sau grup să structureze sau să
organizeze un spațiu conferindu-i un sens personal » (Bernard, 1998 : 376). Această
apropriere a spațiului de către om este strâns legată de noțiunea de `locuire` așa cum a
fost ea descrisă de Heidegger, deoarece «Fenomenologia este în primul rând interesată de
problema spațiului: ea se întreabă asupra raporturilor între ființa și spațiu» (Vassart, 2006:
11). Astfel, Reid (2010) observă că, într-una din operele sale, celebrul filozof arăta cum
«în societatea industrială modernă oamenii au pierdut capacitatea de a locui» și critica
locuința modernă care, departe de a fi un `acasă` «este produsă ca un bun de consum sau
alocată de birocrațiile de stat» (Reid, 2010:11-12). În acest fel oamenii sunt adăpostiți în
locuințe reci, străine lor, lipsite de orice istorie familială sau generațională, în timp ce
«Spațiul locuit, căminul (chez-soi), povestește întotdeauna o istorie individuală și

23
socială» (Vassart, 2006:10). Astfel se explică eșecul inițial al pavilioanelor realizate de
arhitectul Le Corbusier la Pessac (Franța), deoarece a impune un plan al locuințelor fără o
bază în practicile de locuire ale beneficiarilor nu poate avea șanse de izbândă:
La Pessac, locuitorii sunt confruntați cu distribuția interioară, nouă pentru ei, a
pavilioanelor concepute de Le Corbusier. Dispozitivele spațiale ale pavilioanelor și ale orașului pun
sub semnul întrebării convențiile clasei muncitoare asupra sferei private, sociabilității și vecinătății.
Locuitorii răspund prin modificarea acestor pavilioane, pe care le transformă în funcție de
concepțiile pe care le au despre practicile acceptabile ale lui acasă (chez-soi). Cu alte cuvinte, le
fac locuibile. Prin aceasta, locuitorii din Pessac arată că dispun în ei înșiși de mijloacele culturale
de acțiune pentru adaptarea acestei noi locuințe la modul lor de viață (Serfaty, 2003 : 3).

În acest sens putem înțelege că `supraviețuirea` unor forme particulare de

structurare a spațiului locuinței se realizează doar atunci când arhitecții își înscriu
demersul «în logica de evoluție a practicilor sociale»și nu se supun doar logicii modei ce
produce «inovații formale uneori greu de trăit cu ele» (Bauhain, 1989 : 175).
Nadine Halitim (1996), studiind amenajarea interiorului în relație cu viața
privată a gospodăriilor dintr-un mare ansamblu de locuințe colective, populare, observă
cum, cu ajutorul obiectelor de mobilier, familia încearcă să creeze o ambianță proprie,
într-un cadru material dat. Într-adevăr, decorul domestic reprezintă singurul mijloc de
personalizare a spațiului interior, în condițiile în care familia a fost exculsă din procesul
de proiectare și realizare a imobilului de locuit.
De asemenea, este necesară înțelegerea diferențelor de sens ale noțiunilor de
cazare, adăpostire și locuire. Vassart subliniază că «omul locuiește atunci când reușește să
se orienteze și să se identifice cu locuința sa [...] A locui, este ceea ce caracterizează
omul, pe când animalul se adăpostește» (Vassart, 2006: 11). Pentru Perla Serfaty-Garzon
Locuința este un loc centrat, structurat, semnificativ și concentrat. Ea permite retragerea și se
deschide spre orizonturi, ea organizează un univers plecând de la care locuitorul radiază, pleacă și vine,
are experiența călătoriei sau exilului, dar și pe aceea a întoarcerii și atașamentului (Serfaty, 2003 :3).

Pe de altă parte, un adăpost este doar o construcție ce asigură protecția ocupanților săi, fie
ea acustică, solară, higrotermică sau împotriva intrușilor de orice fel. Un spațiu destinat
cazării poate asigura, pe lângă elementele amintite anterior, un loc de depozitare și
preparare a hranei, de odihnă și recreare. Totuși, această construcție nu devine o locuință
«decât după ce locuitorul îi acordă atenție și prietenie» (Serfaty, 2003 : 4).
Dintr-o altă perspectivă, Arjun Appadurai observă că «transformarea spațiilor în
locuri necesită un moment conștient» (Appadurai, 1996: 183), iar «producerea unei
vecinătăți este în mod inerent un exercițiu de putere asupra unui fel de mediu ostil sau
recalcitrant, ce poate lua forma unei alte vecinătăți» (Appadurai, 1996: 184), prin
vecinătăți autorul înțelegând «contexte în sensul că ele furnizează cadrul sau așezarea în

24
care diferite feluri de acțiune umană (productivă, reproductivă, interpretativă,
performativă) pot fi inițiate și realizate cu sens» (Appadurai 1996: 184).
Totuși, cum poate fi conceput un `acasă` (chez-soi) în condițiile unei
rezidențialități multilocale, determinate de deplasări frecvente, temporare între două sau
mai multe destinații? O locuință aparte, adaptată unui astfel de mod de viață, ne este
prezentată de Daniel Miller (2008): laptop-ul lui Malcom este casa sa digitală.
Mobilitatea personajului analizat a condus la lipsa unei adrese stabile, singura adresă
unde putea fi găsit oricând fiind cea de e-mail. Astfel, timpul și afecțiunea ce ar fi putut fi
investite în decorarea și aranjarea interiorului locuinței reale, temporare, Malcom le
investește în aranjarea `locuinței` virtuale, permanente, deoarece «Media digitală
arhivează toate obiectele senzuale din lume și le reduce la un spațiu imaginar, unde rămân
o prezență virtuală» (Miller, 2008:71).
Pentru Serfaty-Garzon migrația nu constituie un impediment în construirea unui
cămin material:

Migranții care țes numeroase legături între spațiile lor migratorii – țara lor de origine
și țara lor de destinație – trăiesc o experiență bogată a locuirii multilocale. Prin ei, două lumi,
cea de plecare și cea de destinație, sunt legate prin schimburi economice, sociale și simbolice ce
structurează deplasările lor și […] articulează căminul (chez-soi) de aici cu cel cu care adesea
se înzestrează acolo. Aceste două lumi dezvăluie [faptul] că participă, în felul lor propriu, la
societatea dispersată și la `cultura mobilității` […] (Serfaty, 2003 : 20).

Deși situate în lumi diferite, locuințele migranților se constituie într-un acasă

(chez-soi) în raport cu un anumit teritoriu și anumite condiții sociale, economice și
culturale, ce definesc teritoriul respectiv. Într-adevăr, Philippe Bonnin și Roselyne de
Villanova, observă cum, pentru migranți,

Locuința unică pare insuficientă etalării identității, alternanței rolurilor. Adesea,

reședință cea mai meschină apare ca locul resurselor economice, în timp ce cealaltă – care le
consumă în parte – este cea a resurselor simbolice și identitare […] Una și-ar pierde sensul
fără cealaltă (Bonnin, Villanova, 1999:375, apud Serfaty, 2003 : 22).

Dintr-o altă perspectivă, Elia Petridou afirmă că nu putem înțelege noțiunea de

`acasă` fără să călătorim, așa cum «nu poate exista un eu fără un altul» (Petridou,
2001:88), una dintre dimensiunile acestui concept fiind «dreptul la întoarcere» deoarece
ea «implică permanență și continuitate» (Petridou, 2001:88). În acest sens, Petridou îl
citează pe Hobsbawm (1991:65, apud Petridou, 2001:88): «Casa nu este destinația
călătoriei noastre ci locul de unde plecăm și unde ne întoarcem cel puțin în spirit».
Pentru autoare, studiul practicilor alimentare constituie un instrument de cercetare în

25
înțelegerea conceptului de `acasă`. Această afirmație este verificată cel puțin în cazul
grupului de greci plecați la studii în Marea Britanie. Una dintre persoanele intervievate de
cercetătoare observă cum în supermarket-urile din țara de destinație găsește o mare
varietate de alimente semi-preparate, chiar gata preparate (ex. conserve), fapt ce reflectă
stilul de viață al țării gazdă - în care gospodinele nu acordă multă importanță preparării
hranei sau gustului pe care aceasta îl are -, spre deosebire de situația din Grecia unde
pregătirea alimentelor implică mai multă atenție și efort. Petridou subliniază astfel că,
pentru această studentă grecoaică, noțiunea de `acasă` este strâns asociată cu « procesul
de gătire, aprovizionare, curățenie, ordonare, într-un cuvânt: grijă » (Petridou, 2001:94).
Prin urmare, acest `acasă` (chez-soi) poate fi definit ca un spațiu locuit, un spațiu
al apartenenței, «al investiției, al eforturilor, de ancorare a identității personale»
(Korosec-Serfaty et al., 1989:249), ce cristalizează un anumit stil de viață, reflectând în
același timp un model cultural specific (Bernard, 1998). Acțiunea care transformă un
simplu spațiu într-un loc (un `acasă` - chez-soi) este aproprierea spațiului:
Noțiunea de apropriere vehiculează două idei dominante. Pe de o parte cea de
adaptare a unui lucru la o utilizare sau o destinație precisă; pe de altă parte, aceea, care
decurge din prima, de acțiune vizând a face convenabil un anumit lucru […] Noțiunea de
proprietate constituie astfel o dimensiune importantă a aproprierii […] Proprietatea este aici de
ordin moral, psihologic și afectiv. Independentă de proprietatea juridică, ea poate totuși să se
suprapună acesteia, fără a constitui un prealabil, nici o consecință necesară (Serfaty, 2003 : 2)

Așa cum proprietatea juridică asupra unui spațiu este semnalată prin felurite
semne și inscripții, la fel aproprierea spațiului se realizează prin diferite practici spațiale
și marcaje ce exprimă valorile, identitatea și stilul de viață al ocupanților săi, deoarece
oamenii «nu trăiesc același loc în același mod» (Vassart, 2006:15). Printre modalitățile
de marcare a spațiului, menționăm îngrădirea, acoperirea/ascunderea/afișarea și
amenajarea, decorarea și mobilarea sa. Îngrădirea este o expresie a granițelor (ce pot fi
mai mult sau mai puțin permeabile) pe care locuitorul le stabilește între universul familiar
al casei sale și lumea de `afară` (unități de vecinătate sau aglomerația/comunitatea
urbană/rurală în ansamblul ei). Granițele interpuse între acest `acasă` (chez-soi) și `afară`
pot fi multiple și ierarhizate, simbolice sau materiale (fixe sau mobile, transparente,
filtrate sau opace). Funcția acestora poate fi de protecție (vizuală, fonică, spirituală etc.),
de control sau de delimitare (spațială, socială, spirituală) Mai mult, ele se deschid/închid
în funcție de anumite coduri de comportament, norme sociale sau principii morale.
Acoperirea sau ascunderea spațiului se realizează atât prin intermediul unor
anvelope sau frontiere materiale cât și prin poziția sa privilegiată, secretă în cadrul unei
structuri spațiale mai largi. Astfel, spațiul locuit poate fi amplasat în subsolul sau podul

26
unei case, sau poate fi disimulat folosind diferite tehnici vizuale. La polul opus,
afișarea/etalarea sa are rolul de a deschide spațiul locuit privirii vizitatorului/oaspetelui și
chiar străinilor, amintindu-le în același timp (cu ajutorul unor marcaje simbolice) că este
un spațiu privat, personal, o spațializare a identității grupului sau persoanei care îl ocupă.
Mijloacele utilizate în etalarea spațiului pot fi atât vizuale (prin lumina, culorile sau
materialele/obiectele folosite) cât și fonice.
Amenajarea spațiului include diferite acțiuni ce afectează structura, materialele
sau forma lui, precum restaurarea, renovarea, reabilitarea, transformarea și extinderea sa.
Locuitorul își construiește astfel (raportându-se la diferite referințe din trecut, prezent sau
chiar viitor - modele imaginate, visate) un univers propriu, care îl reprezintă, o
spațializare a valorilor, temerilor și aspirațiilor sale.
Decorarea spațiului împreună cu mobilarea acestuia țin însă de lumea obiectelor:
Fiecare obiect are [în cadrul locuinței] și păstrează, o valoare, un loc precis,
constituind un ansamblu ce are sens pentru persoană [...] Universul obiectelor de care ne
înconjurăm joacă un rol major dincolo de simpla funcționalitate a acestor obiecte (Graumann,
1989); valoarea lor (simbolică) este parte integrantă din ele însele și le este indisociabilă. Astfel,
o parte din relațiile umane sunt transpuse în obiecte. Ele devin markeri identitari, în sensul în
care biografia obiectului este strâns legată de cea a persoanei și unde biografia persoanei este
etalată de cea a obiectelor [...] Distribuția și localizarea mobilei și obiectelor vor structura
spațiul locuinței după un cod propriu ocupanților acesteia (Vassart, 2006:15).

Obiectele achiziționate din diverse părți ale lumii, moștenite sau primite în dar constituie
elementele unui limbaj ce exprimă evenimentele trăite de proprietari, relațiile sociale,
familiale și intergenerationale întreținute de aceștia, ca și tradițiile sau obiceiurile păstrate
și practicate în cadrul familiei. Spațiul apropriat se constituie într-un martor ce povestește
fără cuvinte trecutul și prezentul, anticipând în același timp viitorul individului/grupului
(Vassart, 2006); el devine astfel un suport al continuității acestuia/acestora (Serfaty,
2003). Prin urmare, locuința trebuie înțeleasă ca fiind mai mult decât un mediu material
destinat împlinirii nevoilor fundamentale ale individului, ea este un loc al apartenenței, al
exprimării identității, «o extensie sau o prelungire a sinelui» (Vassart, 2006: 13), «cel mai
privat teritoriu al nostru» ce «înglobează în același timp spațiul material, pe cel ce îl
locuiește, modul său de viața și de locuire» (Vassart, 2006: 14).

1.5. Locuința ca sit biografic și loc al memoriei familiale și

individuale

Ajungem astfel la cea de a patra abordare a locuinței, și anume analiza relației

om-casa prin prisma obiectelor conținute de aceasta. Obiectele și decorul domestic
constituie un limbaj prin care ne structurăm spațiul vieții private, personalizându-l

27
(Segalen, Le Wita, 1993), deoarece lucrurile exprimă fără cuvinte statutul social,
personalitatea și gusturile proprietarilor și «reflectă strategiile profesionale, rezidențiale și
familiale » (Bernard, 1998: 370) ale acestora. Mai mult, ele pot folosi la construirea unor
istorii de viață, așa cum remarcă Michel de Certeau :
Jocul excluderilor și al preferințelor, aranjarea mobilierului, alegerea materialelor, gama
de forme și culori, sursele de lumină, [...] vizibilul și invizibilul, armonia și discordanța,
austeritatea sau eleganța, grija sau neglijența, [...] și mai departe modul de organizare a
spațiului disponibil, cât de strâmt ar fi el, și de distribuție a diferitelor funcțiuni de zi (loc de luat
masa, toaletă, recepție, discuții, studiu, loisir, odihnă), toate compun deja o istorie de viață,
înainte ca stapânul casei să pronunțe un cuvânt (Certeau, 1994 :206).

Relația specială ce se stabilește între casă, lucruri și persoane fac din locuință un
veritabil loc al memoriei, ce adăpostește o întreagă serie de obiecte ale memoriei
familiale (inclusiv obiecte ce trimit la locul de origine al familiilor de migranți) sau
amicale (Halitim, 1996). Într-adevăr, o casă nu este doar un adăpost ce cuprinde o sumă
de lucruri articulate în funcție de preferințele estetice ale proprietarilor:
Deoarece acestea sunt mai mult decât doar `lucruri`, ele sunt o colecție de materiale
apropriate, investite cu semnificație și memorie, un testament material a ceea ce suntem, unde am
fost, și poate chiar spre ce țintim. Ele sunt ceea ce transformă locuința noastră într-un acasă, un
cosmos privat ce adăpostește amintirile unor timpuri apuse (Hecht, 2001:123)

De aceea «A pierde o casă înseamnă a pierde un muzeu privat al memoriei,

identității și aproprierii creative» (Hecht, 2001:123). În plus, casa nu este numai un
container de obiecte investite cu semnificație de către proprietarii săi. Spre deosebire de
locuințele contemporane, epurate de orice urmă a trecutului, locuințele transmise din
generație în generație devin un `instrument al memoriei`:
Locuința rurală vernaculară este un formidabil instrument al memoriei. Ea este, într-un
anumit fel, o memorie în ea însăși, așa cum vorbim de memoria unui computer deoarece ea
sedimentează urmele trecutului lăsate de oameni în pereții ei. Ea permite evocarea locuitorilor săi,
vecinilor, legătura cu locul, evoluția tehnicilor de construcție (Rautenberg, 2007:122).

Și tocmai această calitate de loc al memoriei, a casei și părților sale, le face utile
în construirea istoriilor de viață ale subiecților analizați. Astfel, folosirea mijloacelor
vizuale și materiale în combinație cu cele textuale și orale se dovedește mult mai utilă în
reconstituirea trecutului anumitor persoane. Cazul Nanei - o londoneză de peste 60 de ani,
martoră a unor evenimente istorice trăite de mulți contemporani de-ai săi, dar având și o
experiența de viața unică în felul ei – arată cum « percepția, păstrarea și prezentarea
istoriilor și amintirilor personale nu este în nici un caz doar lingvistică, dat fiind faptul că
experiența noastră de viață, mai ales în primele zile ale copilăriei, este în primul rând
senzuală » (Hecht, 2001:129).

28
 Obiectele (și casa este și ea atât un obiect cât și un container) nu numai că pot ajuta
la construirea biografiei anumitor persoane, ci au chiar propria lor biografie.

Biografia lucrurilor poate releva ceea ce altfel ar fi rămas obscur. Spre exemplu, în
situații de contact cultural, ele pot arăta ceea ce antropologii au subliniat adesea: ce este
semnificativ în legătură cu adoptarea obiectelor străine - ca și a ideilor străine - nu este faptul
că ele sunt adoptate, ci modul în care ele sunt redefinite cultural și utilizate. Biografia unei
mașini în Africa ar revela o bogăție de date culturale: modul în care a fost achiziționată, cum și
de la cine au fost adunați banii cu care a fost plătită, relația vânzătorului cu cumpărătorul, [...]
identitatea celor mai frecvenți pasageri ai ei și a celor care au închiriat-o, frecvența închirierilor
[...] (Kopytoff, 1986:67)

Grămada de lucruri nu este «o colecție întâmplătoare» (Miller, 2008:2). Ele

reprezintă achiziții sau daruri obținute de-a lungul timpului, o «expresie a acelei persoane
sau gospodării» (Miller, 2008:2). Astfel, profesorul Miller reconstituie biografiile
membrilor gospodăriilor studiate prin intermediul lucrurilor și a relațiilor familiare pe
care oamenii le stabilesc cu aceste obiecte neînsemnate. Totuși, autorul nu se oprește doar
la o mirare în fața acestor istorii de viață. El încearcă să unească două niveluri de analiză
- micro și macro – punând «întrebări generale cu privire la natura vieții moderne» (Miller,
2008:7), deoarece antropologia «este disciplina care încearcă să se ocupe de detaliile
banale ale vieții de zi cu zi, rămânând în același timp fidela angajamentului de a înțelege
umanitatea ca întreg» (Miller, 2008:6). Printre metodele de cercetare adoptate de autor,
menționăm pe cea a interogării lucrurilor:
De asemenea, am pus întrebări interiorului casei. Am întrebat ce decorațiuni atârnau pe
pereți, cu ce erau îmbrăcați oamenii care ne-au întâmpinat, pe ce ni s-a cerut să ne așezăm [...] ce
colecții erau expuse pe polița de la șemineu [...] fiecare obiect din acea cameră este în mod egal o
formă prin care ei au ales să se exprime (Miller, 2008:2).

Alison Clarke, unul dintre colaboratorii profesorului, arăta cum prin întrebările
adresate subiecților cu privire la lucrurile acumulate și expuse în interiorul locuinței,
aceștia trasau `biografia` obiectelor, explicând cum și de ce au fost amplasate în anumite
camere și «cum aceste bunuri ar trebui să fie consumate sau înțelese pe termen lung»
(Clarke, 2001:27).
Obiectele «stochează memoria umană, fiecare în felul lui» (Kaufmann,
1997:49). Această memorie poate fi «tehnică, socială, culturală, familială și individuală»
(Kaufmann, 1997:49-50). Putem distinge chiar straturi de «sedimente» de memorie într-
un singur obiect. Aceste «sedimente» sunt însă descoperite doar în relație cu anumite
persoane sau evenimente (Kaufmann, 1997). De asemenea, ne putem întreba când și cum
sunt anumite obiecte acumulate sau abandonate? (Kaufmann, 1997). O situație ar fi
părăsirea locuinței părintești de către copiii, lucrurile folosite de aceștia ajungând să

29
ocupe «locul lăsat liber de persoane» (Kaufmann, 1997:98). Astfel, mamele își exprimă
afecțiunea față de tinerii ce au părăsit casa părintească printr-un anumit raport cu
obiectele ce au aparținut acestora –. aranjând și făcând curat în mod regulat în camera
copiilor (Kaufmann, 1997).
Într-o discuție cu profesorul Miller pe marginea `chestionării lucrurilor`,
profesorul sugera ca la o primă întâlnire să fie fotografiate toate obiectele din încăpere
pentru a fi analizate în liniște, acasă, urmând ca la o vizită ulterioară, proprietarul să fie
întrebat despre semnificația sau istoria acestor lucruri. Astfel cercetătorul reușește să afle
o serie de detalii cu privire la trecutul subiecților intervievați, constituind chiar istorii de
viață. În ceea ce privește analiza interiorului unei locuințe folosind tehnica interviului, ea
nu este relevantă decât în cazul în care proprietarul a contribuit el însuși la proiectarea sau
amenajarea acelui spațiu. În acest sens, sunt grăitoare portretele 1 și 2 din cartea
profesorului Miller (2008), The comfort of things, cu titlul «Empty» (Gol), respectiv
«Full» (Plin). Ceea ce l-a marcat pe autor în acest caz nu sunt lucrurile din apartamentul
lui George, ci lipsa acestora: «o locuință golită în întregime de orice formă de decorație»
(Miller, 2008:8). Locuința reflectă însă starea interioară, mentală, a subiectului,
goliciunea sa interioară: «Apartamentul era gol, complet gol, deoarece locatarul nu avea
capacitatea să amplaseze nici un element decorativ sau ornamental în ea» (Miller,
2008:13). Al doilea portret infățișează o situație complet opusă. Atât George cât și familia
Clarke au fost vizitați în ajunul Crăciunului. În timp ce apartamentul lui George era lipsit
de orice decorație, casa familiei Clarke – o locuință oarecare situată între mai multe case
înșiruite – reflectă atmosfera plină de farmec a Crăciunului, ca și ocaziile de socializare
din sânul familiei cu ocazia acestei sărbători.
În cazul locuințelor japoneze, dihotomiei trecut/prezent ce caracterizează viața
socială a familiei îi corespunde la nivelul organizării spațiale perechea spațiu gol/ spațiu
plin. Mobilierul era cvasi-absent în spațiul japonez tradițional de altădată, numit zashiki,
destinat ceremonialului și primirii oaspeților, utilizat doar ocazional (Kurita, 1993).
Primirea oaspeților se desfășura într-o încăpere cu tatami, conform unor practici
ceremoniale riguroase, copiii jucându-se într-un alt spațiu, cu funcție de cameră de zi
familială. În anii ’70-80 însă, apartamentele japoneze, de dimensiuni modeste, dispun de
o singură cameră destinată în același timp recepției și familiei (Kurita, 1993). Locuințele
japoneze studiate de autoare prezintă astfel o saturare cu lucruri și mobilă, majoritatea
obiectelor decorative fiind primite în dar, iar o parte din mobilier reprezentând zestrea
soției, de la părinții acesteia. Una dintre explicațiile oferite de cercetătoare se sprijină pe

30
practicile animiste ale japonezilor, tradiție ce îi determină să păstreze obiectele, deoarece
consideră că acestea au un suflet al lor. O altă explicație constă în gustul japonezilor
pentru un stil «încărcat», fapt ilustrat și de interviurile realizate de autoare cu femei
japoneze, pe marginea unor imagini cu interioare europene, considerate de persoanele
intervievate ca fiind «impersonale și reci» datorită puținelor obiecte pe care le conțineau
(Kurita, 1993:172).
Dintr-o alta perspectivă, Halitim (1996) observând diferitele practici de realizare
și achiziționare a decorului domestic constată existența unor «moduri de achiziție
paralele» (Halitim, 1996:189) ce țin de spiritul «debrouillard» al familiei – trăsătură utilă
în economia gospodăriilor analizate de autoare - precum: trocul, bricolajul și reciclarea.
Bricolajul este nu numai un mijloc de economisire, ci și de etalare a îndemânării,
cunoștințelor tehnice sau capacitații creatoare (talentelor, competențelor și cunoștințelor)
a membrilor familiei. Obiectele și amenajările interioare realizate de aceștia se înscriu în
practicile de apropriere a spațiului, și constituie repere ce contribuie la personalizarea și
diferențierea locuinței. Astfel, interogând obiectele realizate de membri familiei, putem
afla date despre capitalul uman de care aceștia dispun sau informații referitoare la
parcursul ocupațional al acestora. În ceea ce privește circulația obiectelor de mobilier în
cadrul familiei lărgite, autoarea menționează două căi: transmiterea pe verticală (între
părinți și copii) și transmiterea în interiorul unor «rețele de solidaritate informale» de
vecinătate, religioase etc. (Halitim, 1996: 208). În ambele cazuri, este necesar a afla ce
obiecte sunt oferite și în ce condiții (Halitim, 1996).

1.6. Locuința ca suport al relațiilor sociale și familiale

Pe parcursul unui an și jumătate de cercetare de teren, profesorul Miller observă
că spațiul interior se prezintă ca un proces și nu ca un lucru, fiind caracterizat de
dinamismul schimbărilor elementelor de interior. Modificările operate în amenajarea
interiorului locuinței ilustrează «cum relațiile sociale pot fi dezvoltate prin transformarea
casei», dar și reversul: «cum relațiile sociale pot constrânge această transformare»
(Miller, 2001:113). Într-adevăr, «Strânsa asociere între obiecte și relații crează diverse
probleme» (Miller, 2001:115), una dintre ele fiind aceea că obiectele «ajung să
înlocuiască oameni sau relații» și dobândesc astfel o «calitate de fetiș» (Miller,
2001:116). Aceasta constatare nu aparține însă profesorului, însuși Miller adăugând că
«atât Marx cât și Mauss au înteles că obiectele și persoanele au valori ce sunt
interșanjabile» (Miller, 2001:116). Fetișizarea lucrurilor conduce însă la conflicte de

31
ordin estetic. Este evidentă diferența între atitudinea unui decorator sau designer de
interior – «interesat în primul rând de relațiile dintre lucruri» (Miller, 2008:176) – și cea a
subiecților studiați, interesați doar de «relația personală cu lucrurile [...] lucruri moștenite
de la părinții unuia, suveniruri din vacanțe, cadouri de la un iubit sau de la un frate»
(Miller, 2008:176-177), aceste obiecte variate neputând fi armonizate unele cu altele din
punct de vedere estetic. Autorul conchide: «Ca urmare, cele mai multe camere de zi
includ această cauză adițională de conflict – gradul până la care relația personală cu
lucrurile va afecta relația estetică dintre lucruri» (Miller, 2008:177). Astfel, Miller oferă
exemplul lui Rupert și al Paulinei care, cumpărându-și o nouă garnitură de bucătărie, au
ajuns să sufere de ceea ce antropologul McCracken numea `efectul Diderot`. Noua
garnitură eclipsa prin noutatea ei obiectele moștenite, din interiorul camerei de zi, aceasta
din urmă trebuind la rândul ei să fie «zugrăvită din nou și reconsiderată» (Miller,
2008:177).
În viziunea lui Clarke (2001), casa este realizată în funcție de ceea ce alți
oameni ar putea gândi despre proprietari:
Departe de a fi un sit al emulației crude, locuința devine `ceilalți‟. Casa materializează viziunea
pe care ocupanții o au despre ei în ochii altora și astfel devine o entitate și un proces ce trebuie
să se ridice la nivelul așteptărilor, sa i se acorde timp, să fie etalat (Clarke, 2001:42)

El vede în acțiunea de amenajare a locuinței «principalul mijloc prin care membri

gospodăriei încearcă să inverseze, să reinventeze sau să perpetueze lumile lor materiale»
(Clarke, 2001:26). Observând motivele ce determină decorarea/redecorarea locuinței,
autorul constată că transformarea lumii materiale a subiecților este provocată de cele mai
multe ori de celebrarea sau declanșarea anumitor evenimente precum nașterea unui copil,
Crăciunul, decesul unui membru al familiei, emigrarea în altă țară, vânzarea casei sau
mutarea într-o nouă locuință – în acest din urmă caz amenajarea spațiului ia forma unui
«proces de curățire a proprietății de prezența foștilor proprietari» (Clarke, 2001:26).
Dintr-o alta perspectivă, Chang-Kwo Tan (2001) prezintă locuința cuplului Buka
și Lanau ca o materializare a viziunii pe care aceștia o au despre viață (și în special
despre viața de familie), un mediu material de perpetuare a unei lumi spirituale. Pentru
cuplul creștin analizat, «valorile estetice sunt asociate cu virtuțile creștine, precum
`lumina lumii`(Luca 5:14), `o viața curată`, `trasând cărări drepte pentru Domnul`» (Tan,
2001: 167). Casa și lucrurile din casă devin pentru ei atât un mijloc de rememorare
zilnică a preceptelor creștine, cât și un instrument ce « are puterea de a construi și proteja
calitățile relațiilor lor maritale » (Tan, 2001: 167). În acest sens, dispunerea camerelor

32
locuinței și destinația atribuită acestora dezvăluie ceva din natura și calitatea relației din
cadrul cuplului: « biroul și bucătăria sunt apropiate. Ei se pot vedea și vorbi unul cu
celălalt când ușa este deschisă » (Tan, 2001: 167). Totuși, prin amplasarea ei, « bucătăria
este ascunsă de privirea oaspetelui » fapt ce accentuează convingerea autorului că « acest
proiect este o materializare a modelului ideal de relație conjugală creștină în care soțul
este capul și soția este supusă » (Tan, 2001: 167).
Realizând o cercetare de teren pe tema impactului culturii materiale asupra
identității locuinței japoneze contemporane, Daniels (2001) constată că obiectele aparent
neînsemnate - ce «evocă amintiri și evenimente, dar și o rețea de relații formale și
personale» (Daniels, 2001: 225) – « sunt folosite în construcția unei identități a familiei»
(Daniels, 2001: 221). Subiecții analizați ocupă două tipuri de case: una este o casă veche
de aprox. 100 ani, moștenită de la părinți pe când cealaltă este o casă nouă, construită
după preferințele estetice ale proprietarilor, «golită de o istorie familială» (Daniels, 2001:
225). Totuși, «Ambele familii studiate […] etalează în casele lor o abundență de
ornamente transmise, oferite sau create de proprietari» (Daniels, 2001: 225) ce
contrastează cu numeroasele elemente prefabricate ce compun locuința japoneză
contemporană. În acest sens, autoarea îl citează pe Chevalier (1999), ce amintea că
«însușirea unui dar arată că cineva își recunoaște locul lui în relație cu alții, și acceptă să
continue legăturile cu ei » (Chevalier 1999:508, apud Daniels, 2001: 221). În concluzie
«Obiectele materiale sunt semnificative pentru aceste relații [sociale] dinamice» (Daniels,
2001: 225).
Practicile de într-ajutorare familială, frecvente la generațiile anterioare din
mediul rural, sunt continuate la oraș de către migranții din rural. Perrot (1993) subliniază
astfel, solidaritatea manifestată de membri familiilor cu ocazia lucrărilor de amenajare a
interiorului. Dorința de a economisi bani, dar și de a fi împreună cu familia lărgită sau
prin alianță, a condus la menținerea acestor practici de într-ajutorare în rândul acesteia:
fiecare membru își aduce aportul în funcție de competențele dobândite în decursul
timpului (Perrot, 1993).

1.7. Locuința ca sit și obiect al consumului

Lucrurile îmbracă atât semnificații practice cât și simbolice. Ele sunt mai mult
decât obiecte pur funcționale sau cu rol estetic. Ar fi o eroare să credem ca «produsul este
în întregime determinat de fabricant și că doar intențiile sale contează» (Segalen, Le Wita,
1993: 22). În trecut, oferta era limitată la obiectele destinate împlinirii nevoilor umane de

33
bază. Astăzi, piața obiectelor domestice se caracterizează printr-o ofertă extrem de variată
(Segalen, Le Wita, 1993). De aceea trebuie să «înțelegem consumul ca un ’proces de
creație personală și familială’» (Segalen, Le Wita, 1993: 23), deoarece aceleași lucruri
sunt consumate diferit de la un individ la altul și de la o familie la alta.
Astfel, Daniels (2001) analizează decorația și mobilarea interioarelor în relație
cu stilul de viață și comportamentul de consum al membrilor gospodăriei, subliniind
«coexistenta în Japonia a unor ritmuri ale consumului ce se suprapun « (Daniels, 2001:
221), ritmul mai rapid corespunzând fenomenului modei, iar cel mai lent tradiției. Una
dintre locuințele studiate de cercetătoare conțina un post tv în fiecare cameră, autoarea
amintind constatarea lui Livingstone (1992) cu privire la influența televizorului în
dispersarea familiei și accentuarea individualității. Pe de alta parte, ambele locuințe
includ în schema lor cel puțin o cameră tradițională în stil japonez, însă aceasta nu are o
semnificație unică, ci «incorporează diferite lucruri pentru diferite grupuri» (Daniels,
2001: 216). Mai mult, femeia japoneză este văzută atât ca o pastratoare a tradiției (ex.
ceremonialul ceaiului, aranjarea florilor), pe care o transferă mai departe copiilor, cât și
având un comportament de consum `hibrid`, ce combină stilul `japonez` cu cel `vestic`.
Aceasta hibriditate este vizibilă și în felul în care părinții alcătuiesc zestrea fetelor de
măritat: în Japonia contemporană zestrea este compusă din aparate electrocasnice și
mobilier ca și din chimonouri – ce constituie un element important al zestrei.
Prin urmare, locuința poate fi considerată ca fiind «un important sit al
consumului» într-o «piață a consumului extrem de segregată în acord cu genul și vârsta»
(Daniels, 2001: 205) iar «consumul, în toate contextele sociale, este centrat în jurul a ceea
ce Marcel Mauss a numit ’tehnicile trupului’ (Mauss, 1973), și trupul cere disciplina ce
este repetitivă, sau cel puțin periodică» (Appadurai, 1996: 67). Din aceasta perspectivă,
locuința și obiectele pe care le conține, prin care proprietarii produc și reproduc lumile lor
materiale, trebuie analizate asemenea altor artefacturi ale culturii materiale, iar aceasta
din urmă, deși înțeleasă ca fiind reprezentată de obiectele create de om, este mai mult
decât o colecție de obiecte, ea este un rezultat al «procesului de consum cultural în sine»
(Storey, 1999:161):

Autenticitatea artefacturilor ca și cultură derivă, nu din relația lor cu anumite stiluri

istorice sau procese de fabricare […] ci mai degrabă din participarea lor activă într-un proces
de auto-creare socială în care ele devin parte din înțelegerea noastră despre noi înșine și despre
alții (Miller, 1987:215, apud Storey, 1999:162).

Ajungem astfel să analizăm locuința ca bun cultural supus procesului de consum

34
cultural. Storey (1999) înțelege identitatea noastră prezentă și viitoare (așa cum este ea
comunicată celuilalt) ca fiind construită prin intermediul bunurilor culturale pe care le
consumăm și a modurilor în care le consumăm. Astfel, consumul cultural

un act social […] întotdeauna afectat de contextul social și de relațiile sociale în care apare
[…]ar putea fi folosit pentru a produce și menține anumite stiluri de viață; ar putea promite
mângâiere în timpuri de pierdere sau să furnizeze mijloace simbolice pentru a celebra succesul și
a marca realizarea; poate servi la împlinirea atât a nevoilor noastre cât și a dorințelor noastre
(Storey, 1999: xi).

Mai mult, Arjun Appadurai observă cum «consumul a devenit astăzi motorul
societății industriale» (Appadurai, 1996: 82), iar una dintre principalele caracteristici ale
acesteia este «căutarea după noutate [...] în care dorința este organizată în jurul esteticii
efemerului» (Appadurai, 1996: 84). Într-adevăr, astăzi , într-o societate a consumului, în
care «cultura constă din oferte, nu interdicții; propuneri, nu norme» (Bauman, 2011:13),
`estetica duratei` pare sa piardă teren în fața `esteticii efemerului` (Appadurai, 1996: 85),
bunurile culturale fiind create în scopul consumului, nu pentru a înnobila publicul, ci
pentru a-și seduce clienții, nu pentru a împlini anumite cerințe funcționale sau estetice pe
termen lung, ci pentru a fi repede înlocuite cu alte bunuri «noi și mai bune» (Bauman,
2011:16). De fapt ceea ce caracterizează cultura secolului 21 este subjugarea ei de către
«logica modei» (Bauman, 2011:24), iar unul dintre atributele modei vestice/occidentale
este viteza transformării (Storey, 1999). De aceea, în viziunea lui Bauman, societatea
contemporană ar putea fi descrisă ca «o societate de vânători», vânătoarea (inclusiv cea
de bunuri culturale) fiind o «ocupație ‚full-time’ pe scena modernității lichide» (Bauman,
2011:27). Acesta alegere își are originea în dorința oamenilor de fi eliberați «de nevoia de
a cugeta la `condiția lor nefericită`» (Bauman, 2011:27). Asemenea unui drog, vânătoarea
«o dată gustată, devine un obicei, o necesitate interioară, o obsesie (Bauman, 2011:28),
iar perspectiva încheierii ei este terifiantă și văzută ca un faliment personal (Bauman,
2011).

1.8. Locuința ca etalare a unui anumit statut social

O altă abordare a locuinței poate fi realizată prin prisma diferențelor de clasă.

Daniels preia perspectiva lui Clammer (1997) asupra «clasei ca și practică», conform
căreia «conștiința de clasă a japonezilor este construită în principal în jurul consumului»
(Daniels, 2001: 205), considerând-o apropiată de ideea lui Miller despre un «proces
continuu de construire a clasei» bazat nu pe ocupații ci pe «elementele consumului»

35
(Miller et al., 1998:137 apud Daniels, 2001: 205). De asemenea, McKendrick, Brewer și
Plumb (1982) construiesc noțiunea de «efect Veblen» referitor la imitarea persoanelor
aflate într-o poziție superioară în cadrul ierarhiei sociale. Teoria lui Veblen asupra
consumului cultural afirmă că

societățile moderne sunt organizate consensual în jurul unui singur status (single
status system) […] aceia de la bază sau din mijlocul [piramidei sociale] vor căuta să emuleze pe
cei din vârful piramidei sociale […] imitarea și competiția sunt principalele trăsături ale
consumului (Storey, 1999:39)

Așa cum notează Storey, Veblen remarca că nu averea în sine atrage și menține
«respectul și atenția altora» (Storey, 1999:37), ci afișarea ei ostentativă. Prin urmare,
«`Petrecerea ostentativă a timpului liber (conspicuous leisure)`, după Veblen, a devenit
principalul mijloc de afișare în mod deschis a averii și statutului persoanei» (Storey,
1999:37). Totuși Veblen observă că petrecerea ostentativă a timpului liber în scopul
detașării de restul populației și sublinierii statutului social superior funcționa doar în
cazul comunităților mici, rurale, în timp ce în mediul urban `conspicuous leisure` nu era
un mijloc suficient de afișare a statutului și puterii. De aceea, «În noua cultură urbană,
petrecerea ostentativă a timpului liber a fost înlocuită, menționează Veblen, de practicarea
unui consum ostentativ» (Storey, 1999:37). Inspirându-se din teoria lui Veblen, Yvonne
Bernard consideră că modelele culturale se difuzează în acord cu ierarhia stratificării
sociale, indivizii adoptând trăsăturile specifice claselor superioare lor (Bernard, 1998). În
acest sens putem accepta asumpția lui McKendrick conform căreia «servitorii domestici
au jucat un rol crucial în transmiterea gustului și comportamentului de consum de la
clasele dominante din metropolă la celelalte clase din provincie» (McKendrick 1982:66
apud Storey, 1999:10).
În același timp, locuința și amenajarea ei pot fi studiate și prin prisma
fenomenului modei, el însuși un produs al stratificării sociale. Într-adevăr, moda este o
«practică socială» rezultând dintr-un «ciclu social continuu de imitare și diferențiere» în
care «grupurile subordonate încearcă sa-și îmbunătățească statutul social imitând codurile
de vestimentație și formele de comportament ale grupului superior» (Storey, 1999:40). De
aceea, cei aparținând categoriilor sociale din vârful piramidei vor îmbrățișa noi `noi
mode` pentru a se detașa de grupurile subordonate lor. Pe scurt, Simmel afirmă că moda
este atât un marker al «diferenței de clasă» (Simmel, 1957:544, apud Storey, 1999:40) cât
și un marker al apartenenței la un anumit grup social. În concluzie «nu conținutul modei
contează, ci diferența socială pe care ea o face vizibilă și pe care o ajută să se mențină»

36
(Storey, 1999:40).
Zygmunt Bauman amintește și el teoria lui Simmel cu privire la moda care
«există într-o stare permanentă de devenire» (Bauman, 2011:18), ea nefiind un «fapt
fizic», ci un «fenomen social» (Bauman, 2011:19). Acest fenomen social se manifestă
printr-o «ambivalență intrinsecă și insolvabilă» (Bauman, 2011:21) între nevoia de
apartenența la grup sau comunitate și dorința de individualizare, originalitate. Dualismul
siguranță/libertate sau apartenență/diferențiere este cel ce îi conferă statutul de
«perpetuum mobile» (Bauman, 2011:21): «nu poate sta liniștit; cere o renegociere
continuă» și «este un nimicitor eficient al oricărei inerții» (Bauman, 2011:22). Într-
adevăr, «Moda aruncă fiecare stil de viață într-o stare de revoluție permanentă,
interminabilă» (Bauman, 2011:22). Pentru ea schimbarea este norma – indiferent de
cultura sau perioada istorică analizată: «Dacă nu vrei sa te îneci, trebuie [...] să îți
schimbi, cât de des poți, garderoba, mobila, tapetul, înfățișarea și obiceiurile, pe scurt –
pe tine însuți» (Bauman, 2011:24).
Totuși, dacă în secolul trecut puteam analiza consumul cultural după binomul
rafinat/vulgar, funcția culturii fiind - în viziunea lui Bourdieu (1979) - aceea de a «marca
diferențele de clasa și de a le proteja: asemenea unei tehnologii inventate pentru crearea și
protecția diviziunilor de clasa și a ierarhiilor sociale» (Bauman, 2011:4), astăzi
confruntarea culturală poate fi descrisă ca o luptă între ‚univori’ și ‚omnivori’, între
elitele cu gusturi rafinate – ce resping orice aparține culturii de masă - și cele pentru care
«există spațiu în repertoriul lor de consum cultural atât pentru operă cât și pentru hevy
metal sau punk, pentru ‚high art’ și pentru televiziunea de rând [...]» (Bauman, 2011:2).
Într-adevăr astăzi «markerii culturali dintre clasele sociale devin tot mai difuzi și
complecși» (Papastergiadis, 2000: 108). În secolul XX, Bourdieu (1979) analiza
preferințele estetice ale diferitelor clase sociale, numindu-le gusturile elitei, gusturile
clasei de mijloc și gusturile ‚vulgare’- specifice claselor de jos – suprapunerea lor fiind
imposibilă. Mai mult, elitele erau cele care defineau ce este frumos. Însă spre deosebire
de situația de acum câtiva zeci de ani, când așa cum observa și Bourdieu, «fiecare ofertă
artistică obișnuia să fie adresată unei clase sociale specifice, și numai acelei clase – și era
acceptată doar, sau în primul rând de acea clasă» (Bauman, 2011:3), elita culturală
contemporană «este prea preocupată [...] pentru a găsi timp să formuleze canoane de
credință, sau de a-i converti pe alții la ele» (Bauman, 2011:3).
Studiind diferența de clasă în viziunea lui Bourdieu, Storey constată că «deși
legea clasei este în primul rând economică, forma pe care o ia este culturală» (Storey,

37
1999:44-45). În plus, Bourdieu (1979) considera gustul ca fiind «mai mult decât o
categorie estetică», el este un «marker al clasei» (Storey, 1999:45) ce «clasifică, și îl
clasifică pe clasificator» (Bourdieu, 1979:6, apud Storey, 1999:45). În ceea ce privește
sfera locuirii, Perla Serfaty arată cum anumiți cercetători, influențați de opera lui
Bourdieu, «au subliniat rolul locuirii ca instrument de diferențiere, servind la validarea
unui statut» (Serfaty, 2003 : 4). Aceștia au evidențiat astfel efectele pe care ierarhizarea
socială le produce asupra mobilării locuinței.

2. Cercetări privind locuirea în contextul migrației

internaționale
Diverse studii realizate de o serie de specialiști în domeniul migrației
internaționale au arătat că majoritatea remitențelor financiare ale migranților au ca
destinație investiția în locuințe, achiziționarea de alte bunuri imobiliare sau întreținerea
gospodăriei (Massey et al.,1998). În ceea ce privește locul și rolul locuințelor în cadrul
fenomenului migrațional, Massey și colaboratorii observa că
Achiziționarea sau modernizarea locuinței este probabil singura și cea mai
importantă motivație pentru migrația internațională astăzi. Studiile despre utilizarea
remitențelor semnalează că locuința este cea care mobilizează în mod sistematic cheltuielile și
investițiile migranților (Massey et al., 1998: 26).

Într-adevăr, cercetările sociologice întreprinse în Polonia arată, de asemenea, că

«fondul limitat și costul ridicat al locuințelor în relație cu câștigurile» a constituit
principalul factor ce a cauzat emigrarea tinerilor (Korcelli, 1991:296).
Scopul capitolului este de a realiza o prezentare succintă a principalelor teorii ale
migrației internaționale (și criticile aduse acestora), ce constituie cadrul conceptual mai
larg ce circumscrie demersul nostru. Ceea ce ne interesează însă este rolul și locul
locuinței în cadrul fenomenului migrațional ca și impactul migrației internaționale asupra
practicilor de locuire și morfologiei locuințelor din zona de origine a migranților. Astfel,
dacă primul ax al cercetării este constituit din cercetările antropologice legate de locuință,
spațiu locuibil și obiectele conținute de acestea, cel de-al doilea urmărește studiile
sociologice și antropologice (românești și străine) referitoare la migrația internațională.
Ne vom focaliza atenția mai ales asupra transnaționalismului, ca perspectivă de abordare
a migrației internaționale, deoarece considerăm că remitențele financiare și sociale ale
migranților, alături de orientarea acestora către cele două țări –de origine și de destinație-,
reprezintă principalul mecanism de schimbare în domeniul locuirii migranților,

38
conducând la constituirea unor identități creole și a unor forme de locuire hibridă. Într-
adevărm cercetarea a plecat de la premisa că migranții prezintă o cultură hibridă (Sandu
2010) – un amestec între valorile și stilurile de viață ale societății de origine și de
destinație, între modelele tradiționale de locuire și cele moderne, importate din țara-
gazdă. Această premisă, confirmată pe teren în majoritatea gospodăriilor analizate în
studiul nostru de caz, a dat naștere unei alte direcții de cercetare formată din literatura ce
discută conceptul de hibridizare sau alte noțiuni similare (metisaj, împrumut cultural,
sincretism, creolizare).
În final, vom discuta câteva studii de caz ce pun în relație migrația
internațională și locuințele migranților din țara de origine.

2.1. Teorii ale migrației internaționale

Teoriile neoclasice asupra migrației (neoclasical migration theories),

cristalizate la începutul anilor `70, încearcă să explice cauzele acesteia în perechea de
forte «push» / «pull». Forțele de respingere – « push factors » - cuprind o serie de factori
precum creșterea demografică, șomajul, salarii mici sau persecuție politică. Forțele de
atracție - «pull factors»- includ oferta de locuri de muncă, libertatea de expresie, regiuni
mai puțin populate etc. (Castles și Miller, 2009). În acest model, accentul este pus pe
individ și pe cauzele de ordin economic ce determină decizia lui de a migra. Ceea ce este
important este capitalul uman: «oamenii decid să investească în migrație așa cum ar
investi în învațământul educațional sau vocațional» (Castles și Miller, 2009:22). Totuși
teoriile neoclasice asupra migrației nu au putut explica de ce unii dintre migranți aleg
anumite țări de destinație și nu altele (Castles și Miller, 2009) – cum este cazul unor
migranți din India ce urmează pattern-urile tradiționale de migrație consolidate de-a
lungul istoriei lor coloniale și post-coloniale, alegând ca destinație Marea Britanie - și de
ce propensiunea spre emigrare este prezentă la persoanele «din poziții sociale
intermediare, mai degrabă decât la cei mai săraci» dacă «diferențele de venit reprezintă
cei mai importanți factori de împingere» (Papastergiadis, 2007:31). Printre criticile aduse
acestui model menționăm ponderea exagerată acordată factorilor economici în timp ce
determinările istorice, sociale și instituționale (familie, comunitate, guvern etc.) sunt
neglijate (Castles și Miller, 2009).
Teoria pieței forței de muncă segmentate (segmented labour market theory),
apărută la sfârșitul anilor `70, caută să se desprindă de modelul monocauzal al teoriei
neoclasice, introducând în analiza fenomenului, pe lângă factorii economici și alte

39
elemente precum genul, etnia și rasa, ca și factorii instituționali, insistând asupra «rolului
important al angajatorilor și guvernelor în migrația internațională» (Massey et al.,
1998:28-34 apud Castles și Miller, 2009:24), fapt ce ar explica supraviețuirea
fenomenului migrațional chiar în cazurile în care disparitățile de nivel de viață între cele
două țări (de origine și de destinație) nu mai sunt semnificative.
Noua economie a migrației forței de muncă (new economics of labour
migration) este o tentativă de explicare a fenomenului, apărută în anii '80, ce subliniază
«interdependența mutuală» (Stark, Bloom,1985:174-175) între gospodărie și membri
comunității, aceștia bazându-și pattern-urile lor comportamentale pe capitalul relațional.
Teoria considera că
Oamenii realizează aproape în mod regulat comparații la nivel de venit în cadrul
grupului lor de referință. Aceste comparații generează costuri psihice sau beneficii, sentimente
de deprivare relativă sau satisfacție relativă (Stark, Bloom, 1985:173).

Prin urmare, teoreticienii acestui model argumentează că unul dintre motivele

pentru care migranții traversează granițele, în încercarea de a-și maximiza venitul, este
acela «de a reduce deprivarea lor relativa în comparație cu un grup de referința» (Massey
et al., 1998 :26). Strategia lor migratională constă într-o mobilizare colectivă și o
colaborare strânsă între membri gospodăriei cu scopul de a acumula resurse materiale și
de a evita riscurile asociate unui sistem politic, economic și social disfuncțional. Așa cum
observă Castles și Miller (2009), aici unitatea de analiză nu mai este individul, ci grupul
social, cercetătorii folosind «metode derivate din sociologie și antropologie, precum
metoda observării gospodăriei și interviul calitativ pentru a înțelege decizia de a migra»
(Castles și Miller, 2009:24). Componenta economică rămâne însă semnificativă chiar în
cadrul acestui model de analiză a migrației internaționale. Totuși, în timp ce în demersul
neoclasic accentul este pus pe hotărârea individului de a migra din considerente pur
economice, noua economie a migrației insistă asupra deciziilor colective luate la nivel de
gospodărie, decizii ce urmăresc mai mult decât creșterea profitului individual. De
asemenea, spre deosebire de teoria pieței forței de muncă segmentate, ce explica migrația
prin cererea de pe piața forței de muncă, mai ales în sectorul terțiar al economiei țării-
gazdă, noua economie a migrației și teoria neoclasică se axează pe condițiile economice
defavorabile din locul de origine a migranților (Castles și Miller, 2009). În ceea ce
privește interesul prezentat de aceste teorii pentru latura economică a fenomenului,
Castles și Miller (2009) observă că migrația nu poate fi analizată doar prin prisma
factorilor economici și consideră necesar a avea în vedere diversele constrângeri (politice,

40
economice, istorice, sociale, culturale) ce acționează atât în țara de origine cât și în țara-
gazdă a migranților.
Un alt model de explicare a migrației internaționale este cel istorico-
instituțional, apărut între anii 1970-1980. Acesta studiază migrația din perspectiva
«politicilor statale de imigrare și a forțelor structurale ale expansiunii capitalismului», iar
în literatura de specialitate generată de aceste studii, accentul nu cade pe actanța
migrantului ci pe structura (structure) economică și socială a țării-gazdă, prima «fiind
văzută ca subordonată și determinată de structurile capitalismului de stat»
(Papastergiadis, 2007:32).
Nikos Papastergiadis observă însă ca «migrația este rar un fenomen ce poate fi
explicat de modelele monocauzale. Opoziția inutilă dintre modelele structuraliste și
voluntariste, ce a dominat dezbaterile din științele sociale în timpul anilor '70 și '80, pare
să se fi diminuat» (Papastergiadis, 2007:24). Într-adevăr, Castles și Miller menționează
ca «Atât perspectivele neoclasice cât și istorico-structurale par prea unilaterale pentru a
analiza în mod adecvat marea complexitate a migrațiilor contemporane» (Castles și
Miller, 2009:27).
O teorie relativ nouă în abordarea migrației, ce se afirmă la sfârșitul anilor `80,
este cea a rețelelor de migrație (migration networks) în care familia și comunitatea
ocupă un loc central. Rețelele de migrație (sau de migranți) denotă legăturile ce se
stabilesc între migranți și rudele sau prietenii acestora, din țara de origine sau din țara-
gazdă, ca și între migranți și comunitatea de origine (Massey et al., 1998). Aceste rețele
facilitează și susțin migrația indivizilor din comunitatea de origine, atenuând riscurile ce
pot apărea ca urmare a migrației (Șerban, 2009).
Transnaționalismul nu este atât o teorie cât o «lentilă» (Sandu, 2010) prin care
pot fi analizate procesele migratorii. Aceasta a fost propusă de Nina Glick Schiller, Linda
Basch și Cristina Szanton Blanc în anii '90 și conceptualizează transnaționalismul ca fiind

un proces prin care imigranții dezvoltă și susțin relații sociale multiple ce unesc
societățile lor de origine cu cele de destinație […] Un element esențial al transnaționalismului
este multitudinea de implicări ale migranților atât în societățile de origine cât și în cele de
destinație (Basch et al., 1994:7).

Deoarece migrația transnațională «este mai degrabă un proces decât un

eveniment» (Levitt și Glick Schiller, 2004:14), ea trebuie studiată în mod longitudinal.
Acest demers are mai multe direcții de cercetare. Prima se referă la diversele relații
(economice, familiale, religioase, politice) pe care migranții le mențin cu țara de origine.

41
A două direcție se focalizează pe raporturile migranților atât cu țara de destinație cât și cu
cea de origine. Ultima direcție analizează legăturile migranților întorși acasă cu fosta țară
de destinație (Cingolani, 2009).
Cercetările asupra transnaționalismului s-au extins începând cu anii '90, așa încât
Vertovec observă că, în zilele noastre, «transnaționalismul pare să fie peste tot, cel puțin
în științele sociale» (Vertovec, 2003:641), autorul constatând existența unui

corp teoretic substanțial și în creștere, în legătură cu felul în care viețile migranților

sunt afectate de legăturile susținute cu oameni și instituții din locul de origine sau din diaspora
(obligații familiale și modele maritale, remitențe, angajamente politice, practici religioase, vizite
regulate, consum media etc.) (Vertovec, 2003:641).

Ceea ce deosebește această perspectivă asupra migrației internaționale de alte

teorii este accentul pus pe locul de origine al migranților (Riccio, 2006). În plus, Portes
(2002) observă cum legăturile permanente între migranți și comunitatea de origine
conduc la apariția unor spații sociale transnaționale.
Printre criticile aduse transnaționalismului, menționăm critica la adresa noutății
sale teoretice, anumiți specialiști afirmând că aceasta perspectivă nu aduce nimic nou,
imigranții menținând relații cu țara de origine și la începutul secolului trecut. Totuși
Portes consideră că «existența precedentelor la transnaționalismul imigranților
contemporani nu invalidează potențiala sa importanță teoretică deoarece [...] orice [lucru]
esențial a fost spus înainte de cineva care nu l-a descoperit» (Portes et al., 2002:281).
Pentru anumiți critici însă, studiile pe marginea transnaționalismului, realizate până în
prezent, descriu doar «fenomene tangențiale» (Portes et al., 2002:282). Într-adevăr, însuși
Portes remarcă faptul că migranții au prezentat întotdeauna o anumită orientare spre locul
de origine, manifestată fie prin banii trimiși rudelor, fie prin comerțul ocazional cu
mărfuri aduse din țara-gazdă cu ocazia vizitelor. Totuși aceste activități nu constituie «un
mod alternativ de adaptare economică» (Portes et al., 2002:284), deoarece migranții nu le
practică în mod regulat și nu își câștigă existența de pe urma lor.
Abordarea transnationalistă folosește diferite concepte precum: transmigranți,
spații transnaționale sau câmpuri sociale, culturi creolizate sau metise, rețele
transnaționale, comunități transnaționale, antreprenori transnaționali și 'etnoscapes' –
«lumi de viață translocale» (Morawska, 2003:614).
Transmigranții sunt definiți ca fiind acei migranți ale căror
experiențe de viață transcend granițele statelor națiune și care 'dezvoltă și mențin
relații multiple – familiale, economice, sociale,organizaționale, religioase și politice – peste
aceste granițe' (Szanton Blanc et al., 1995:684).

42
 Sprijinindu-se pe progresul tehnologic din prezent, transmigranții reușesc să
circule în mod regulat și să se situeze simultan în cel puțin două lumi sociale diferite
(Riccio, 2006). Ei sunt «actorii ce făuresc câmpurile transnaționale» (Riccio, 2006:97).
Conceptul de spațiu translocal (translocal space) sau transnațional
(transnational space) este definit ca un sit «în care se fasonează identități noi și multiple și
[în care] sunt exersate o varietate de forme vechi și noi de putere sau dominație» (Szanton
Blanc et al., 1995:684). Morawska subliniază faptul că antropologii văd în acest spațiu
translocal o

[...] sursa a 'creolizarii' intelesurilor și identităților. Noțiunea de creolizare ca

amestec și întrepătrundere este similară conceptului de asimilare ca etnicizare, adică
combinarea de către imigranți a tradițiilor din țara de origine și de destinație în diferite situații
particulare [...] (Morawska, 2003:614).

Alain Tarrius (2001) vorbește și el despre un metisaj momentan, parțial ce

caracterizează pe acei migranții ce reușesc să se integreze în contexte culturale și socio-
economice diferite de cel de la origine, fiind în același timp capabili să le părăsească
oricând (temporar sau permanent) pentru a se realinia la normele și valorile societății de
origine. Astfel, autorul observa că

Aceleași persoane, instalate în diferite națiuni europene, ce [...] devin notabili în

cartierul sau satul de origine, trăiesc în regiunile de destinație statuturi precare, tributare unor
venituri minime [...] (Tarrius, 2001:49).

Un concept înrudit spațiului transnațional este cel de câmp social. Acesta se prezintă ca
«un set de rețele interconectate de relații sociale prin care idei, practici și resurse sunt
schimbate, organizate și transformate» (Levitt și Glick Schiller, 2004:1009 apud Sandu
2010:145). Vertovec înțelege rețelele sociale ca o «metoda de abstractizare și analiză» ce
«vede fiecare persoană ca un 'nod' conectat cu altele pentru a forma o rețea» (Vertovec,
2003:646) deoarece «Migrația este un proces care depinde de, și, în același timp, produce
rețele sociale» (Vertovec, 2003:650). Aceste rețele sociale au rolul de a oferi suport
material, spiritual și psihologic migranților în dificultate, și de a facilita anumite servicii
(transport de bunuri, găsirea unei locuințe sau a unei slujbe în țara gazdă etc.) (Vertovec,
2003). Sandu (2010) introduce și el conceptul de lume socială a migranților definit ca un
«spațiu de viață structurat prin modele de gândire, identitate și acțiune asociate migrației»
(Sandu, 2010:14). Acesta circumscrie spațiile transnaționale ale migrației, ce sunt doar
«secțiuni în lumile sociale ale migrației» (Sandu, 2010:16)
O explicație la nașterea sau dezvoltarea rețelelor transnaționale consideră că

43
acestea s-au format ca o «reacție la rasismul occidental sau la transformările
'capitalismului mondial'» (Riccio, 2006:99). Astfel, transformarea capitalismului mondial
«în direcția unui liberalism din ce în ce mai accentuat ce se exprimă prin slăbirea
politicilor sociale și dezvoltarea sectorului terțiar în economie», a condus la apariția unei
«forțe de muncă precare cu dificultăți enorme de inserție pe piața muncii și puține
posibilitati de găsire a unei fortărețe economice, sociale și culturale» (Riccio, 2006:99) în
țara de destinație. Riccio critică această ipoteză, considerând-o simplificată «din punct de
vedere euristic» deoarece se sprijină doar pe «caracteristicile contextului de la destinație
pentru explicarea unui fenomen social» (Riccio, 2006:99). Așa cum comunitatea
penticostală din Marginea este considerată a prezenta caracteristicile unei comunități
transnaționale, la fel, cazul murizilor senegalezi este văzut de Riccio ca «exemplul cel
mai elocvent de 'comunitate transnațională', ce se dezvoltă ca urmare a unui ansamblu
complex de precepte religioase, de repere morale și culturale» (Riccio, 2006:100).
Portes (1996) definește conceptul de comunitate transnațională (transnational
community) ca fiind o comunitate ce

[...]include un număr tot mai mare de oameni ce trăiesc vieți duble. Membri sunt cel
puțin bilingvi, se deplasează cu ușurință între diferite culturi, adesea dețin locuințe în două țări,
și urmăresc interese economice, politice, și culturale ce necesită prezența simultană în ambele
țări (Portes,1996:230).

Într-adevăr, deținerea unei locuințe în ambele țări (de origine și de destinație)

mediază procesul de formare a identităților transnaționale, susținând practicile economice
și socio-culturale transnaționale. De asemenea, Itzigsohn și colaboratorii (Itzigsohn et
al.,1999), studiind comportamentul transmigranților dominicani, observă cum intenția de
a reveni la pensie în Republica Dominicană se materializează prin investiții în sectorul
imobiliar sau în deținerea unor afaceri în țara de origine.
Practicile transnaționale sunt definite ca fiind «activități inițiate și susținute
peste granițe de actori ne-instituționali, fie ei grupuri organizate sau rețele de indivizi»
(Portes, 2001, apud Cingolani, 2008).
În ceea ce privește antreprenorii transnaționali, Portes constată ca aceștia se
deosebesc de simpli antreprenori – patroni ai unor firme sau persoane fizice – prin faptul
că se deplasează în străinătate de cel puțin două ori pe an, succesul afacerii lor fiind
condiționat de legăturile întreținute în mod constant cu parteneri din una sau mai multe
țări străine (Portes et al., 2002:284). Într-o cercetare în care grupul țintă era constituit din
imigranți columbieni, dominicani și salvadorieni în Statele Unite, Portes și colaboratorii

44
(2002) au arătat că apariția firmelor transnaționale nu este asociată nici cu saracia nici cu
durata șederii în Statele Unite și că imigranții întreprinzători sunt cei mai pricepuți și mai
bine calificați. Totuși, autorii observă cum implicarea imigranților în astfel de activități
«este puternic influențată de condițiile socio-politice din țara de origine și de
caracteristicile comunității de imigranți» (Portes et al., 2002:290-291). Portes realizează o
clasificare a firmelor transnaționale fondate de imigranții din El Salvador: firme de
transporturi, firme culturale, firme etnice și firme de talie mică înființate de migranții ce
au revenit în țara de origine (Portes et al., 2002). Acestea din urmă sunt firme înființate de
migranții întorși acasă ce «se sprijină pe contactele lor din Statele Unite», autorul
observând ca «firmele migranților întorși în capitala Santo Domingo includ de asemenea,
o serie de afaceri bazate pe exemplele găsite în Statele Unite» (Portes et al., 2002:280).
Mai mult, chiar sectorul construcțiilor din Republica Dominicană a devenit transnațional
deoarece grupul țintă căruia i se adresează este format din imigranți dominicani. Ca
urmare, în dorința lor de a-și atrage clienții, firmele din acest sector folosesc mass-media
americană pentru a-și face reclamă. (Portes et al., 2002:280).
Bruno Riccio observă că transnaționalismul este un concept folosit și în
interiorul studiilor culturale unde denotă «fluiditatea cu care ideile, capitalurile și
persoanele traversează granițele» (Riccio, 2006:97). Spre deosebire de situația din trecut,
astăzi rețelele transnaționale acoperă întreg mapamondul și, datorită globalizării și
progresului tehnologiei informației, ele acționează «aproape în timp real» (Riccio,
2006:98).
În acest sens, autorul înțelege noțiunea de 'ethnoscape' propusă de Appadurai ca
un «tot deteritorializat» format din «rețele și câmpurile transnaționale» (Riccio, 2006:96),
deteritorializarea fiind un concept cheie în viziunea lui Appadurai (Papastergiadis, 2000),
când descrie cartierele (locality) zilelor noastre:

Numeroasele populații deplasate, deteritorializate, și nomade ce constituie etnoscape-urile de

astăzi sunt angajate în construirea cartierului (locality), ca o structură a emoțiilor, adesea în
fața eroziunii, dispersiei, și imploziei vecinătăților ca și formațiuni sociale coerente (Appadurai,
1996: 199)

Levitt definește conceptul de remitențe sociale ca fiind «ideile,

comportamentele, identitățile, și capitalul social care circulă dinspre comunitățile de
destinație spre cele de origine» (Levitt, 1998:926). În condițiile globalizării economice,
politice și culturale, remitențele sociale ocupă un loc important în formarea comunităților

45
transnaționale. Într-adevăr, deși practicile transnaționale4 nu sunt un fenomen nou,
totuși Levitt consideră că, în cazul migrațiilor contemporane, intensitatea și durabilitatea
acestora este mai mare. Printre factorii care au condus la accentuarea lor, autoarea
menționează dezvoltarea sistemului de transporturi și telecomunicații, aportul migranților
la dezvoltarea economică a zonelor de origine ca și situația precară (economică, politică,
socială) a acestora în țara-gazdă (Levitt, 1998). Levitt înțelege remitențele sociale ca «un
instrument conceptual pentru analiza difuziei culturale la nivel local» (Levitt, 1998:943).
Acest proces de difuzie a elementelor culturale se realizează în mod selectiv, localnicii
adoptând anumite «elemente particulare în timp ce le ignora pe altele» (Levitt, 1998:944).
Autoarea clasifică remitențele sociale în trei categorii: «structuri normative, sisteme de
practici, și capitalul social» (Levitt, 1998:933). Structurile normative sunt reprezentate de
idei, valori și credințe iar sistemele de practici sunt «acțiunile modelate de structurile
normative» (Levitt, 1998: 934). Pentru înțelegerea remitențelor sociale, cercetătoarea
oferă exemplul migranților din Miraflores, un sat din Republica Dominicană. Datorită
condițiilor climaterice caracterizate de temperaturi ridicate, localnicii desfășoară
numeroase activități în curte sau pe terasă, deci în spațiul semi-privat al gospodăriei,
socializând zilnic cu vecinii lor. Dintre cei care au migrat în Boston, unii au interiorizat
valorile societății de destinație, obișnuindu-se să trăiască într-un cadru familial restrâns.
Când s-au întors în satul natal, noile lor cerințe, de prezervare a intimității, au constituit
unul dintre motivele ce au condus la apariția unui tip de locuință diferit de cel autohton.
Acestea se deschid spre curtea din spate sau sunt protejate de garduri înalte. Autoarea
observă că «Pe măsură ce tot mai mulți copiază aceste comportamente, relațiile de
vecinătate sunt pe cale să se destrame» (Levitt, 1998: 935). Constatăm deci cum
structurile normative constituite din ideile și valorile țării de destinație au modelat
practicile de locuire ale acestor migranți, ce vor influența, la rândul lor, întreaga
comunitate. Ajungem astfel să analizăm mecanismele de transmitere a remitențelor
sociale, fie ele structuri sociale, sisteme de practici sau capital social. În acest sens, Levitt
(1998) constată ca schimbul de remitențe sociale se produce în mai multe situații: prin
vizite ale membrilor familiei de migranți (fie în țara-gazdă, fie în țara de origine), prin
revenirea definitivă în locul de origine și prin comunicarea la distanță între membri
familiei dispersate între două sau mai multe arii geografice. O trăsătură a remitențelor
sociale este aceea că ele se transmit între mai multe persoane, în interiorul unor rețele

4
Practicile transnaționale sunt înțelese ca «punți de legatură, peste granițe, pentru diferite tipuri de unități
sociale sau economice» (Sandu, 2010:145)

46
sociale (familiale, de prieteni, vecini, colegi de serviciu, etc.). De asemenea, autoarea
analizează factorii care determină natura și magnitudinea impactului acestora în
comunitatea de origine: «remitențele în sine, sistemul transnațional, mesagerul, audiența
ținta, diferențele între țările de origine și cele de destinație, și procesul de transmitere»
(Levitt, 1998:937). În ceea ce privește remitențele în sine, Levitt observă natura
complexă, dar în același timp instabilă a unora dintre ele: «valorile și normele fluctuau
cu mai multă ușurință. Imigranții le redefineau și negociau în mod constant» (Levitt,
1998:938). Un alt factor de impact este tipul mesagerului. Persoanele aflate în vârful
piramidei sociale aveau mai multă influență. În cazul comunității studiate, acestea erau de
regula: «bărbați, indivizi cu bani, membri în etate ai comunității, sau lideri de marcă»
(Levitt, 1998:939). Totuși, nu numai tipul mesagerului este important în analiza
remitențelor sociale, ci și profilul socio-demografic al audienței. Cât despre deosebirile
dintre societatea de origine și cea de destinație, Levitt observă că apropierea celor două
din punct de vedere al valorilor, mentalităților și normelor favorizează transmiterea
remitențelor sociale. În ceea ce privește caracteristicile procesului de transmitere,
autoarea afirma că

Anumite remitențe au un efect mai puternic deoarece ele călătoresc alături de alte
remitențe. Când o remitență este acceptată, crește receptivitatea față de altele [...] Dacă multe
remitențe sunt transmise în mod consistent pe o perioadă scurtă de timp, impactul lor este mai
mare decât în cazul transferurilor efectuate în mod periodic (Levitt, 1998:941).

În concluzie, Levitt subliniază ca impactul remitențelor sociale este «atât pozitiv

cât și negativ» (Levitt, 1998:941). Într-adevăr, Castles și Miller constată că anumite studii
de caz recente, legate de efectele emigrației, «confirmă natura ambivalentă a remitențelor
sociale» (Castles și Miller, 2009:62). Printre efectele pozitive, autorii includ elementele
ce conduc la dezvoltarea zonei de origine a migranților, precum și anumite
comportamente sociale și competențe însușite în țara-gazdă (Castles și Miller, 2009:62).
Printre efectele negative, este menționată apariția unei «culturi a emigrării» în rândul
comunității de origine, ca urmare a succesului primilor migranți, ce se constituie într-un
«rit de trecere» pentru tineri. Aceasta conduce la «absența bărbaților și femeilor în cei mai
productivi ani ai vieții lor», fapt ce poate avea un «efect negativ asupra schimbării sociale
și creșterii economice» (Castles și Miller, 2009:62).
Transnaționalismul adoptă o viziune diferită asupra procesului de integrare a
migranților în societatea gazdă, deși «nu respinge direct conceptele de asimilare sau
aculturație» (Portes et al., 2002:279). Spre deosebire de alte modele teoretice ce explică

47
diferitele forme de asimilare a imigranților în societatea de destinație, transnaționalismul
evidențiază viețile duale (Portes, 2002) și identitățile multiple trăite de migranți. Pe de
altă parte, Portes observă că această perspectivă teoretică se bazează pe cercetări
calitative – focalizate doar asupra transmigranților - ce pot induce în eroare cititorul
neavizat deoarece «comunică adesea impresia că transnaționalismul a devenit o primă
formă de adaptare a imigranților – politică și economică. Aceasta impresie poate sau nu
să fie corectă» (Portes et al., 2002:279).

2.2. Locuința ca expresie a unui stil de viață hibrid

Aceasta abordare a locuinței și practicilor de locuire este țesută în jurul

conceptului de hibridizare. Utilizat mai ales în studiile culturale, astăzi nu mai există o
anumită limită în folosirea și răspândirea acestui concept (Pieterse, 2001).
Într-o introducere la ediția specială a Journal of American Folklore intitulată
«Teoretizând hibridul», Kapchan și Turner Strong (1999) evocă modul în care diverși
termeni au fost utilizați în secolul trecut pentru a explica fenomenele culturale complexe.
Astfel, ele observă cum termenul de sincretism a fost propus de Herskovits cu scopul de a
explica dispariția sau transmiterea elementelor religioase în contextul contactului dintre
două culturi, Acesta afirma că tradițiile africane care se aseamănă celor vestice
supraviețuiesc, în timp ce celelalte dispar. Totuși, chiar și în cazul contactului dintre
culturile ce diferă radical «trăsăturile culturale predominante sunt transmise în noul
context cultural și reinterpretate în lumina mediului înconjurător» (Kapchan si Strong,
1999:240). Claude Levi-Strauss a introdus un alt termen, cel de bricolaj, utilizându-l în
analiza constituirii miturilor. Astăzi, noțiunea poate fi «aplicată prin extindere la multe
forme de împrumut cultural» (Kapchan si Strong, 1999:240). Totuși, spre deosebire de
sincretism, conceptul de bricolaj este mai potrivit în «descrierea combinațiilor nemotivate
ce caracterizează joaca formelor postmoderne» (Kapchan si Strong, 1999:241). Termenul
de creolizare își are originea în teoriile despre limbajul ce se naște prin contactul între
două limbi, una aparținând culturii dominante și cealaltă celei dominate. Totuși, în timp
ce creolizarea este folosită în analiza limbajelor și formelor folclorice, conceptul de
hibridizare acoperă o arie mai largă, fiind utilizat în mai multe discipline.
Sociologul Jan Pieterse subliniază sensurile diferite îmbrăcate de acest termen,
în funcție de cultura, perioada sau grupul social studiat. Astfel, dacă în America Latină,
hibridizarea era văzută ca o condiție impusă, în Asia tinde să fie dorită, aleasă. De
asemenea, în contextul migrației și al diasporei, autorul vede în noile clase de mijloc și în

48
practicile lor culturale și sociale un teren propice dezvoltării culturilor hibride.
Margarita Zires, într-o conversație cu Nestor Garcia Canclini, Raymundo Mier și
Mabel Piccini, în legătură cu termenul «hibrid», observă că acesta indică spre ceva «ce
aparține mai multor zone în același timp», pe când cultura – așa cum a fost ea înțeleasă
până acum în sociologie și antropologie - este strâns legată de «ideea de nucleu omogen a
unor credințe, produse, sau comportamente sociale, mai mult sau mai puțin coerente,
legate de o comunitate, grup, sau națiune» (Canclini, 1993:78). Într-adevăr, așa cum
subliniază și Papastergiadis (2000), în trecut
Culturile erau înțelese ca fiind formate în anumite relații teritoriale cu granițe
stabilite cu grijă, separându-le unele de celelalte […] Această interpretare a încurajat o
înțelegere tipologică a culturilor. Prin accentuarea granițelor, structurilor unice și a credințelor
specifice ce fac un „întreg complex‟, pot fi proiectate pattern-uri și comparații. Unicitatea unei
culturi era definită prin compararea sa cu alta (Papastergiadis, 2000:104)

În contrast cu stabilitatea identitară conferită elementelor culturale de

apartenența lor la o singură arie culturală, identitatea hibrizilor «este construită printr-o
negociere a diferenței» în care «prezența fisurilor, golurilor și contradicțiilor nu este
neapărat un semn al eșecului» (Papastergiadis, 2000: 170). Astfel, formele hibride sunt
forme instabile, tranzitorii, aflate într-o continuă transformare (Villanova, 2001). Zires
constată de asemenea că «ceea ce este hibrid nu poate avea o identitate permanentă» și că
în prezent «asistăm la un proces de hibridizare specific în societățile contemporane, în
care tehnologiile comunicării joacă un rol important» (Canclini, 1993:78-79). Identitatea
formelor hibride nu rezultă din suma părților componente, ci se prezintă ca un spațiu de
întâlnire și interacțiune a acestora, în urma căreia ele se modifica unele pe altele
(Papastergiadis, 2000). Mai mult, identitatea hibrizilor este structurată de ambivalență,
traiectoria acestora fiind condusă de dorința simultană de delimitare și integrare
(Papastergiadis, 2005).
În ceea ce privește dialectica local – global, Pam Nilan (Nilan, Feixa, 2006)
înțelege hibridizarea ca un proces al tranzacțiilor culturale ce reflectă modul în care
culturile globale sunt asimilate de cele locale precum și impactul culturilor ne-vestice
asupra celor din vest. Pentru a ilustra aceste tranzacții culturale, Garnier și Villanova
(2003), într-o prezentare la numărul 113 al revistei Espaces et Societes Architecture et
habitat dans le champ interculturel, utilizează termenul `intercultural`, pe care îl
diferențiază de `multiculturalism`. Acesta din urmă se referă de cele mai multe ori «la o
voință politică mai mult sau mai puțin explicită de a menține sau restabili ‚pacea civilă’,
adică ordinea, încurajând, și controlând în același timp, juxtapunerea pe teritoriul urban a

49
comunităților cultural și etnic omogene» (Garnier, Villanova, 2003: 18), în timp ce
termenul «intercultural» trimite la «efectele contactului dintre culturi în situație de
inegalitate» (Garnier, Villanova, 2003:18). Dacă rezultatul contactului între culturi este
dezvoltarea acestora sau apariția unei alte culturi, putem vorbi despre un proces
intercultural, dar «pastișa, copia, reproducerea, nu aparțin aceluiași proces» (Garnier,
Villanova, 2003: 19). De asemenea, autorii observă că «unul dintre conceptele pe care
aria studiilor interculturale îl poate integra cu succes este cel al hibridității pentru că el
permite problematizarea chestiunii frontierelor» (Garnier, Villanova, 2003:19). Într-
adevăr, locuințele hibride sunt forme rezultate din întâlnirea a două sau mai multe culturi,
situându-se astfel într-un domeniu de graniță, « într-o simbolistică a complementarității, a
sintezei între cultura de apartenență și cultura gazdă » (Villanova, 2007:240), iar studiile
asupra locuirii vorbesc cel mai bine despre împrumuturile și schimburile culturale (Harris
și Myers, 2007). Totuși «Ori de câte ori procesul de formare a identității este bazat pe o
graniță exclusivă între ‘noi’ și ‘ei’, hibridul, ce se naște din transgresarea acestei granițe,
este închipuit ca o formă de pericol, pierdere, degenerare» (Papastergiadis, 2000:174).
Din acest motiv, termenul de `metisaj cultural` preluat de Villanova - reprezentând o
« traversare a frontierei ce nu desființează frontiera […] ci plecând de la contact, de la
comunicare […] adică aproprierea de către autorul sau autorii săi a elementelor
împrumutate din diverse surse pentru a crea ceva nou » (Villanova, 2007:243) - pare mai
potrivit, iar Alexis Nouss consideră că folosirea acestei noțiuni «invită componentele să
își păstreze integritatea, spre deosebire de fuziune sau hibriditate» (Nouss, 2003:41).
Papastergiadis constată însă că în viziunea lui Stuart Hall «identitatea culturală este
întotdeauna hibridă» (Papastergiadis, 2000:189), iar Bhabha consideră hibridizarea ca
fiind «intrinsecă tuturor formelor de transformare radicală sau înnoire a tradiției»
(Papastergiadis, 2000: 189) În consecință, consideram pertinentă atât folosirea termenilor
hibrid/hibridizare, cât și a noțiunii de metisaj, în descrierea efectelor culturale ale
migrației, într-o perioadă când, așa cum remarcă Ian Pieterse (2001), noile forme hibride
se prezintă ca un indicator important în înțelegerea transformărilor profunde rezultate ca
urmare a mobilității, migrației și multiculturalismului.

50
 2.3. Locuința și practicile de locuire în studiile privind migrația
internațională

2.3.1. Locuințele migranților portughezi

Începuturile migrației portugheze în Franța datează din perioada interbelică.

Migrația a avut mai întâi un caracter puternic masculinizat (bărbații lucrau ca muncitori
sezonieri în Franța) pentru ca, începând cu anii ’60, componenta feminină să își facă
simțită prezența (Villanova, 1994). Migranții portughezi din Franța de la sfârșitul anilor
'60 și începutul anilor '70 erau reprezentați de cupluri tinere cu copii mici, de obicei din
mediul rural (Cordeiro, 2002). Motivația migrației acestora consta în a «strânge în câțiva
ani o sumă frumușică, de a construi o casă în sat grație acestor economii....și de a reveni»
(Cordeiro, 2002:64). Prin urmare, la sfârșitul deceniului șapte, aproape fiecare gospodărie
de migranți demarase (sau chiar încheiase) lucrările de construcție în vederea realizării
unei noi locuințe sau a renovării celei vechi (Cordeiro, 2002). Importanța construirii unei
case în sat este evidentă, așa cum reiese și din mărturisirile unuia dintre respondenți:

Cred că noi toți avem această idee fixă, să mergem în Franța să câștigam bani repede
și să ne construim casa noastră. Cred că vine din familie, transmis din generație în generație,
deoarece fiecare visează să construiască una [...] când te gândești la căsătorie te gândești
imediat la construirea unei case, la a face ceva (să emigrezi) deoarece dacă stăm în casa
părinților niciodată nu ne vom descurca (Villanova, 2006:245).

Astfel, emergența migrației din zonele rurale ale Portugaliei către Franța a
condus, de-a lungul timpului, în funcție de caracteristicile fiecărui val de migrație, la
transformarea peisajului rural. Într-adevăr, migrația internațională « deschide teritoriile
rurale către lume și le destabilizează » (Charbit et al., 1997 :97). La rândul ei, Villanova
observă cum în a două perioadă a migrației (anii ’60-’70) «peisajul rural în zonele
principale de emigrație din nordul Portugaliei a fost total transformat, datorită caselor
'francezilor' » (Villanova, 2006:249). Această transformare radicală ar putea fi explicată
în parte datorită migrației femeilor. Totuși schimbarea peisajului rural nu s-a petrecut
brusc, ci treptat, în acord cu evoluția fenomenului. Într-adevăr, dacă la început vechile
case, lipsite de canalizare și apă curentă, erau doar reabilitate, mai târziu se ajunge la
construcția unor «locuințe noi [...] către periferie; aceste case erau spațioase și dispuneau
de tot confortul» (Villanova, 2006:249). Noile locuințe erau realizate după standardele
însușite în țara-gazdă (Charbit et al., 1997).
Deoarece cea mai mare parte a imigranților portughezi lucra în sectorul
construcțiilor (45% în 1982 și 47% în jurul anilor 1992), auto-construcția - chemarea

51
membrilor familiei să construiască casa unuia dintre ei (Villanova, 2006:256) – era foarte
răspândită în rândul migranților ce reveneau în satul de origine în timpul verii, cu scopul
de a demara sau supraveghea lucrările de construcție la propria casa și de a fi împreună
cu familia lărgită. Noile locuințe erau construite fie de proprietari – ajutați de familia
lărgită - fie cu ajutorul unor meșteri locali, ei înșiși migranți (Charbit et al., 1997). De
fapt, spre deosebire de situația din Franța, unde normele și reglementările din domeniul
construcțiilor nu puteau fi eludate, în localitățile rurale ale Portugaliei, caracterizate de
«un sistem `economico-afectiv` ce dirija raporturile sociale» (Charbit et al., 1997: 118),
ridicarea noilor locuințe se realiza în absența unui plan urbanistic, spiritul «debrouillard»
supraviețuind. Construcția lor s-a făcut lent, în etape, în tandem cu ritmul revenirii în țară
a imigranților, de obicei o dată pe an, vara - în satul de origine, vara, și mai ales luna
august, era perioada nunților, botezurilor și festivalurilor ce fuseseră amânate special
pentru a aștepta întoarcerea migranților (Charbit et al., 1997) -, perioadă în care aceștia
aduceau acasă o parte din economiile lor, fără a folosi sistemul de transfer bancar. Acest
aspect este subliniat și de Massey și colaboratorii:

Adesea noile case sunt realizate printr-un proces de construcție gradual, finanțat de
vizite repetate în străinătate. În comunitățile de origine ale migranților din întreaga lume în curs
de dezvoltare, este obișnuit să vezi case oprite în diverse faze ale procesului de construcție, pe
măsura ce migranții își epuizează fondurile și se întorc în străinătate pentru a acumula mai mult
cash (Massey et al.,1998 :26)

Analizând locuințele rurale ale migranților portughezi, Villanova (1994) observă

că aceștia interpretează modelele de locuire din țara de destinație în funcție de
referințele locale din zona de origine. Casele migranților se prezintă nu ca o reședință de
vacanță, ci asemenea unei reședințe agricole (Villanova, 1994). Pentru a ilustra circulația
modelelor de locuire între cele două spații (Portugalia și Franța), Villanova utilizează
termenul `împrumut` (emprunt), acest proces conducând la o îmbogățire a vocabularului
constructiv local, îmbinând «forme industrializate și forme mai artizanale, rural și urban,
național și străin, savant și popular » (Villanova, 2001:265). Împrumuturile rezultate din
circulația modelelor de locuire străine se reflectă în maniera de amenajare a interioarelor.
Printre exemplele oferite, menționăm realizarea unei «bucătării duble, una după vechiul
model rural, cealaltă binecuvântată cu toate elementele de instalații moderne 'integrate' »
Villanova, 2006:256). Constatăm astfel apariția unor forme hibride, ca urmare a întâlnirii
a două modele de locuire (Villanova, 2006), în care noul și vechiul se juxtapun chiar în
cadrul aceleiași construcții (Charbit et al., 1997).

52
 Având fațade «făloase» și excesiv de ornamentate, noile case sunt adevărate
«locuințe unifamiliale» (Villanova, 2006:248). Ele cuprind și o aripă ce adăpostește
părinții în vârsta sau copiii încă necăsătoriți. Mai mult, casa din satul de origine devine o
materializare a eforturilor financiare cumulate ale soților, o expresie a «succesului social»
(Villanova, 2006:245), ce dobândește o semnificație aparte în pofida perioadei scurte în
care este locuită. Într-adevăr, Villanova observă cum imigranții portughezi din Franța au
creat «o nouă formă de sedentarism, construită pe bilocalizare și alternanță rezidențială
între țara de origine și țara de imigrație» (Villanova, 2006: 252), aceștia deținând
locuințe în ambele țări. Casa din satul de origine conferă migranților mai multă
flexibilitate în alegerea unui anumit proiect rezidențial, ca și «sentimentul că nu 'pun toate
ouăle într-un singur coș'» (Villanova, 2006:252). Călătoriile tot mai dese în locul de
origine au fost înlesnite și de realizarea autostrăzilor între Franța și Portugalia, devenind
astfel «mai rapide și mai comode» (Cordeiro, 2002:65). Cei originari din nordul
Portugaliei, care lucrau în sudul Franței, puteau chiar să se întoarcă acasă în fiecare
week-end. Prin urmare, migranții portughezi ajung să practice un «du-te-vino între
Portugalia și Franța în proporții rar atinse de migrațiile intraeuropene. Un milion de
persoane traversează teritoriul european pentru a se duce o dată sau de mai multe ori pe
an în Portugalia» (Cordeiro, 2002:65). În 1992, 39% dintre imigranții portughezi din
Franța dețineau o locuință în Portugalia, familiile de portughezi ce beneficiau de o
locuința secundară fiind mai numeroase decât de cele de francezi (Villanova, 2006).
Întoarcerea începe să fie amânată cândva în viitor, iar pe măsura ce copiii cresc, proiectul
revenirii devine tot mai incert, locuințele din satul de origine transformându-se în case de
vacanță. Astfel, Villanova (2006) constată că, deși în discursul migranților de prim val
locuința din sat avea o mare importantă, dorința de revenire fiind prezentă încă de la
plecare, mai târziu, o dată cu prelungirea șederii în Franța, casa din Portugalia este văzută
ca un loc de retragere la pensie, pentru ca în final – datorită stabilirii copiilor și nepoților
în țara de destinație - să ajungă o locuință secundară. Prin urmare, spre deosebire de
migranții portughezi din Brazilia sau SUA, ce reveneau în locul de origine o dată la 5, 10
sau 15 ani, cei localizați în Franța practicau «o emigrație 11/12» (Cordeiro, 2002:67).
La sfârșitul secolului trecut, locuințele construite în satul de origine au devenit
interesante pentru copiii migranților. Aceștia preferau sa își petreacă vacanțele de vară în
Portugalia, datorită costurilor reduse pe care le implicau, dar și a dorinței de a se reîntâlni
cu foștii prieteni sau de a socializa în cadrul familiei lărgite (Cordeiro, 2002). Cu toate
acestea, cea de-a doua generație de migranți a început să-și orienteze investițiile și către

53
alte zone ale Portugaliei, precum cele urbane sau de pe litoral, afișând o indiferență tot
mai pronunțată față de valorile tradiționale ale părinților și față de patrimoniul imobiliar
realizat de aceștia în satul de origine (Charbit et al., 1997). Mai mult, în timp ce prima
generație de migranți se caracteriza printr-un transnaționalism mai mult sau mai puțin
intens (firme de transport persoane și bunuri între cele două țări, finanțarea unor inițiative
sau proiecte de restaurare a unor biserici, de modernizare a unor echipamente edilitare
sau a infrastructurii satului de origine), la cea de-a două generație de migranți practicile
transnaționale sunt cvasi-absente.
Aline Schiltz, într-un alt studiu dedicat migrației portugheze în Luxemburg,
observă că aceștia nu pleacă pentru a se stabili în străinătate, ci pentru a-și îmbunătăți
condițiile de viață în satul de origine. Construcția unei case în locul de origine reprezintă
primul pas pe scara ascensiunii sociale. Această locuință reflectă atitudinea ambivalentă a
proprietarilor față de cei rămași în sat : pe de o parte este « dorința de a se reinsera în
comunitatea de origine », iar pe de alta « dorința de a se departaja » (Schiltz, 2003:60) de
non-migranți. Autoarea vede în locuințele migranților din satul de origine o « proiecție în
spațiu a ideilor primite în țara-gazdă » (Schiltz, 2003:60). Într-adevăr, migranții caută să-
și construiască propriile case copiind modele văzute în afară, fie cu ajutorul fotografiilor
realizate pe când erau plecați, fie inspirându-se din « publicitate sau planuri de case
întâlnite în țara în care sunt angajați » (Schiltz, 2003:64). Cu toate acestea, transformarea
locuinței rurale nu s-a petrecut în prima etapa a migrației - în care preponderenți erau
barbatii ce lucrau în străinătate cu contracte de muncă temporare - ci o dată cu migrația
femeilor – începând cu anii `70 – deoarece femeile sunt « mai deschise la schimbare în
raport cu soții lor, fapt bine exprimat la nivelul casei, spațiul de viața al femeii » (Schiltz,
2003 : 62).

2.3.2. Locuințele migranților italieni

Adelina Miranda observa și ea cum locuitorii satului Casalvieri din sudul Italiei
«trăiesc de aici înainte într-un sistem spațial lărgit ale cărui frontiere nu mai sunt definite
ca altădată» (Miranda, 1994:111). Aceștia au reușit «să schimbe spațiul local inserându-l
în spațiul planetar» (Miranda, 1994:112). De asemenea, autoarea analizează raportul
dialectic ce se stabilește între noi - cei care am rămas acasă – voi - cei plecați în
străinătate:

[...]în timpul perioadei estivale, între săteni și emigranții veniți din Franța [...] se
desfășoară un proces de recunoaștere și de stigmatizare, caracteristic rupturii și reconstituirii

54
 raporturilor sociale. Și unii și alți se implică într-o dinamică a judecării reciproce [...] Statutul
economic stă la baza oricărei comparații (Miranda, 1994:117).

În plus, cei care au rămas acasă se simt superiori migranților deoarece nu au

părăsit locul de origine sau - în cazul în care au fost nevoiți să o facă – s-au întors în cele
din urmă în sat. Cei rămași acasă sunt văzuți de emigranți ca o reflexie a trecutului. Pe de
altă parte, emigranții afirmă că se simt «Italieni în Franța și francezi în țară» (Miranda,
1994:118). Sătenii îi numesc pe acești hibrizi «francezi», fiind considerați un fel de
turiști. De fapt ei înșiși își organizează întoarcerile în țară asemenea unor vacanțe, și nu ca
o revenire definitivă. Casele cu mai multe etaje construite în sat - « locuri de reședință
limitate în spațiul-timp al anului » (Miranda, 1994:118) - sunt o materializare a
raporturilor intermitente întreținute de migranți cu comunitatea de origine. În final,
autoarea se întreabă dacă această alternanță între țara de origine și cea de destinație, « va
reprezenta o nouă formă de mobilitate ce va organiza de aici înainte societatea noastră.
caracterizata prin separarea sferelor vieții sociale, mai ales prin disocierea dintre locuire
și muncă » (Miranda, 1994:121).

2.3.3. Locuințele migranților senegalezi

Migrația senegaleză către Europa datează din prima jumătate a secolului trecut
(Tall, 2008b). Începând cu anii ’60-’70, majoritatea migranților senegalezi erau întâlniți
în Franța (datorită politicilor de recrutare de mâna de lucru) și în țările africane,
principala zonă de origine fiind bazinul fluviului Senegal (Tall, 2008b). Vechilor
destinații li se alătură, după 1980, Statele Unite, Africa de Sud, Italia, Spania și
Portugalia, zonele de recrutare a candidaților la plecare fiind atât cele rurale cât și cele
urbane – de obicei migranții provenind din aceeași zonă de origine aveau destinații
migratorii comune (Tall, 2008a, 2008b). În această perioadă, migrația senegalezilor către
Europa are un caracter iregular - migranții reușind să rămână în țările de destinație
folosind o viză turistică sau de tranzit, sau apelând la transportul ilegal, cu pirogi pe
Atlantic (Tall, 2008b). Emigranții senegalezi din Italia proveneau mai ales din Touba –
capitala religioasă a murizilor -, dar aveau și rădăcini rurale (Tall, 2008a). Alte zone de
origine menționate erau suburbiile marilor orașe (Tall, 2008a). Apartenența religioasă la
confreria murizilor devine pentru noii candidați la plecare, un ajutor eficient atât în
stadiul inițial al traiectoriei migratorii, cât și pe parcursul acesteia – prin solidaritatea care
se crea între membri grupului (Tall, 2008b) -, contribuind în același timp la formare unor
adevărate rețele transnaționale (Riccio, 2006). Țara-gazdă era considerată de mulți

55
migranți asemenea unui «câmp» – destinat muncii, efortului și castigarii resurselor
financiare ce aveau ca destinație Senegalul (Tall, 2008a, 2008b). În acest sens, anumiți
emigranți senegalezi (celibatari sau cei a căror familie a rămas în Senegal) căutau să-și
maximizeze profiturile locuind împreună cu alți concetățeni, în același apartament și
împărțind astfel cheltuielile cu hrana și întreținerea. Orientarea spre casă (Sandu, 2010) a
emigranților senegalezi se manifestă astfel atât prin remitențele individuale, trimise
familiilor din țara de origine, cât și prin remitențele colective, ce aveau ca scop realizarea
unor echipamente și dotări publice - fie în zonele rurale de proveniența ale migranților,
fie în Touba (Tall, 2008a). Mai mult, spiritul antreprenorial al migranților senegalezi i-a
condus la realizarea de investiții imobiliare (terenuri și clădiri), în domeniul
transporturilor în comun (în condițiile unei rețele de cale ferată slab dezvoltate) și a
comerțului cu automobile (Barro, 2008). Un alt domeniu în care se manifestă acest spirit
antreprenorial este reprezentat de comerțul cu materiale de construcție aduse din Italia,
migranții senegalezi menținând legături cu patroni italieni din acest sector (Tall, 2008b).
Într-adevăr, studiind transnaționalismul senegalezilor murizi din Italia, Riccio constată că
aceștia prezintă un stil de viață caracterizat de o «mobilitate extremă» (Riccio,
2006:100). Autorul afirmă că «Mulți dintre ei declară în mod deschis ca vor să trăiască o
parte din an în Italia și cealaltă parte în Senegal» (Riccio, 2006:100). Noua destinație,
Italia, prezenta avantajul muncii la negru, dar și prezența unor sectoare ale economiei
caracterizate de flexibilitate - construcții, alimentație publică, agricultură (Tall, 2008a),
principala motivație a emigrării senegalezilor fiind constituită de motive economice.
Locuința din Senegal este investită cu o semnificație aparte, fiind o materializare a
atașamentului fata de patrie, după cum explică unul dintre respondenți:

visul tău este să ai cel puțin o casă în Senegal și să te întorci. De exemplu, senegalezul
este diferit de alți africani cum ar fi camerunezii care reușesc să se adapteze și să rămână [...]
El este obligat sa emigreze pentru că nu găsește condițiile să rămână, dar dorința sa este aceea
de a se întoarce. Pentru că cineva care este legat de patria lui se simte bine doar pe pământul
lui.[...]Eu nu m-am gândit niciodată să cumpăr o casă aici (Riccio, 2006:107).

Aceasta locuința prezintă însă « o forma de 'hibriditate', de apropriere a unui stil,

dar nu o identificare multiplă » (Riccio, 2006:105). Într-adevăr, deși cea mai mare parte a
remitențelor sunt destinate întreținerii familiei, alte domenii preferențiale sunt
reprezentate de tranzacțiile funciare și de realizarea unei locuințe care să constituie în
același timp un semn al reușitei, un refugiu și o investiție imobiliară în țara de origine
(Barro, 2008). Într-un context socio-economic și politic în care Statul nu mai poate
asigura finanțarea necesarului de locuințe publice, migranții sunt printre principalii actori

56
ce au preluat sarcina construirii și închirierii imobilelor de locuințe: «dorința de a investi
într-o casă în Senegal este tipică multor senegalezi din străinătate» (Riccio, 2006:105).
Acest fapt a condus la creșterea prețurilor terenurilor construibile din capitala Dakar
(Tall, 2008a, 2008b). Prin urmare, firmele de construcții sunt printre puținele din Senegal
ce nu au fost afectate de criza economică (Tall, 2008a).
În Senegal, a emigra echivalează cu reușita socială, de aceea migranții adoptă
semne ale succesului proiectului de migrație, precum mașini de lux, îmbrăcăminte
occidentală și locuințe cochete (Tall, 2008b). În plus, acestea din urmă, pe lângă valoarea
lor economică, dețin și o valoare socială, contribuind (datorită vizibilității lor) la
mobilitatea socială ascendentă a migranților (Tall, 2008b). Ca urmare a expunerii cu
oarecare ostentație a bogatiei acumulate peste hotare, cu ocazia revenirilor temporare în
țară a migranților, dar și a locuințelor cu trei-patru niveluri ridicate pe parcele de mari
dimensiuni, în rândul comunității de origine se difuzează o adevărată 'cultură a migrației'
(Riccio, 2006), aceasta reprezentând în viziunea localnicilor principalul mijloc de
înlăturare a discrepantei dintre veniturile migranților și non-migranților (Tall, 2008b).
Datorită investițiilor imobiliare pe care emigranții le realizează în Senegal, ca și a
aportului lor la imbunatatirea condițiilor de viață (prin construirea diferitelor echipamente
și dotări de interes public) în zonele rurale de origine a migranților, aceștia se plasează în
rândul actorilor dezvoltării locale din Senegal, participând la schimbarea socială (Tall,
2008a, 2008b).

2.3.4. Locuințele migranților magrebieni

În cercetarea sa asupra practicilor de locuire ale imigranților marocani, Daniel
Pinson afirmă că locuința face parte din registrele de exprimare a rolurilor, aceste registre
desemnând «configurațiile formale» (Pinson, 2001:6) ce reflecta rolul, poziția și locul
unei persoane în cadrul gospodăriei sau a comunității locale. Casa împreună cu obiectele
pe care le cuprinde comunică « dimensiunile simbolice (diferențele public/privat,
curat/murdar, masculin/feminin) și estetice (ornamentație, culori, stil) » (Pinson, 2001:3)
ale locuinței. Autorul observă că locuința reprezintă pentru proprietar un fel de a « treia
piele » și amintește cum Marcel Mauss o așeza alături de îmbrăcăminte în « industriile
protecției și confortului » (Pinson, 2001:3). Totuși, casa are « un caracter familial », pe
când vestimentația are « un caracter personal » (Pinson, 2001:3). Astfel, în timp ce
îmbrăcămintea se schimbă în funcție de circumstanțe – exprimând « fragmente de
identitate » asociate anumitor roluri -,

57
 Locuința nu are aceasta plasticitate [...] Mai mult decât o identitate plurală, locuința
o afișează pe aceea a persoanei de referință din gospodărie (vechiul 'cap de familie'). Identitățile
particulare își găsesc locul în interiorul părților care sunt 'camerele' locuinței. Casa este ca o
corală în care fuzionează registrele vocale, până la punctul în care devin de nediferențiat
(Pinson, 2001:3-4).

Interiorul locuinței din țara de destinație reprezintă pentru imigranții stabiliți de

curând în Franța «un refugiu al culturii domestice, un 'conservatoire culturel' (Bekkar,
1999) al identității de origine, al valorilor și semnelor familiare» (Pinson, 2001:4). Pinson
evidențiază traiectoria rezidențială parcursă de migranții magrebieni: casa din locul de
origine, locuința de tranziție din țara de imigrare și locuința de întoarcere (maison de
retour). Aceasta din urmă devine « centrul reprezentărilor divergente construite, datorită
experiențelor și finalităților lor diferite, de generațiile ce compun familia » (Pinson,
2001:4). Pentru tată, casa construită în țara de origine ține de « registrul acumulării și
ostentației » (Pinson, 2001:7) fiind întruchiparea « reușitei aventurii migratorii » (Pinson,
2001:11), în timp ce pentru copii, aceasta aparține « registrului vilegiaturii » (Pinson,
2001:8) - fiind utilizată ca și casă de vacanță sau reședință secundară. Astfel, pentru copii,
locuința construită în țara de origine devine un mijloc « de acces la modul de viața al
clasei mijlocii » (Pinson, 2001:6). În plus, locuințele de întoarcere se prezintă ca o
«unitate fizică plurală » ce trimite la atât la tradiția marocană, cât și la « confortul modern
transferat din Europa » (Pinson, 2001:6), precum obiecte sanitare sau aparatură
electrocasnică adusă din țara-gazdă, cu ocazia vizitelor realizate de migranți în locul de
origine, deoarece acest tip de locuința « știe să integreze [...] mai mult decât locuințele
celor rămași în țară, lecția occidentului » (Pinson, 2001:11).
În mod asemănător, comportamentul migrantului algerian este caracteristic
valului sau generației din care acesta face parte. Abdelmalek Sayad, observând cele trei
«vârste» ale emigrației algeriene în Franța, constată că, la început, aceasta avea ca scop
achiziționarea mijloacelor de supraviețuire a gospodăriei țărănești. În plus, migrantul
aparținând primei vârste « nu s-a separat de ai săi, de pământul său, de activitățile sale
decât [în mod] fizic și provizoriu » (Sayad, 1977:61). El avea o « misiune precisă,
limitată în timp deoarece era limitată în scopurile sale » (Sayad, 1977:61). La acea vreme
plecările, ca și revenirile în țară se făceau în tăcere, de obicei noaptea. Conform
afirmațiilor unui fost emigrant, migranții de prim val aveau un scop precis și unic: « Și
dacă săracii de ei trăiesc în mizerie [în Franța], trăiesc cu puțin, aceasta pentru ca există
un scop, un singur scop: pentru că și-au propus să își însoare fratele sau să reconstruiască
vechea casă » (Sayad, 1977:64). Veniturile obținute în Franța erau investite atât în casă

58
cât și în pământ și creșterea animalelor. Economiile se strângeau greu, așa cum rezultă
din destăinuirile unuia dintre respondenți:

Emigrantul, el știe de ce (a emigrat) și strânge cureaua. El spune: 'mă voi sacrifica'

(...), voi avea suma care trebuie; pentru aceasta voi strânge cureaua. (...) Este o viață de animal
[...] și lucrează zi și noapte, dacă poate. [...] Dacă vedeai cum mănâncă, în ce condiții trăiesc,
cum locuiesc [...] (Sayad, 1977:64).

Plecau doar bărbații, îmbrăcați în portul lor tradițional, pe care îl schimbau însă
cu pantaloni franțuzești când ajungeau în Alger. La întoarcere, pentru a nu fi văzuți în
haine occidentale, își schimbau din nou hainele în Alger, astfel că « nu vedeai pe nimeni
să între în sat cu veșmintele de Franța » (Sayad, 1977:62). Autorul descrie
comportamentul migranților din al doilea val, în contrast cu migranții primului val:
«Astăzi totul se face cu mare tapaj [...] Să știți că m-am întors; priviți tot ce am adus din
Franța» (Sayad, 1977:62).
Între efectele emigrării, Sayad constată că aceasta « a accelerat și întărit procesul
de 'deruralizare' deja început» (Sayad, 1977:65), fapt materializat prin abandonarea
muncilor agricole și modificarea comportamentelor, mai ales a comportamentului de
consum. Dacă primii migranți erau țărani « autentici » (Sayad, 1977:65), cei aparținând
celui de al doilea val (anii '50) sunt țărani «dezrădacinați» - aceștia au « încetat să fie
țărani în spiritul și în intențiile lor, independent de emigrare și adesea înainte de a fi
emigrat » (Sayad, 1977:65). Migranții celei de a doua « vârste » au făcut din emigrare un
scop în sine. Dacă migranții din prima « vârstă » considerau plecarea la lucru în Franța ca
pe o « misiune încredințată de către grup la unul din membri săi » (Sayad, 1977:66),
pentru cei aparținând celui de al doilea val, « emigrarea devenea un proiect individual »
(Sayad, 1977:66). Aceștia din urmă nu mai trăiau în țara de destinație în cadrul, și după
normele comunității de migranți, ci doreau o « experiență individuală originală » (Sayad,
1977:66). O dată cu renunțarea la mentalitățile comunităților vechi de emigranți și la
atașamentul față de grup, migrantul din al doilea val își însușea noi norme
comportamentale ce contraziceau structurile valorice tradiționale, specifice comunității de
origine. În ceea ce privește caracteristicile sociodemografice ale celor două generații de
migranți, autorul observă că vârsta medie a migranților aparținând primei generații era de
35-45 ani, în timp ce vârsta medie a celor din al doilea val era cuprinsă în intervalul 20-
35 ani. De asemenea, între aceștia din urma sporește ponderea celibatarilor. Migranții
primului val erau fie căsătoriți fie plecau cu intenția de a câștiga pentru a-și putea aranja
propria căsătorie. O altă deosebire ar fi atitudinea față de câștigurile realizate în Franța. În

59
timp ce primii migranți remiteau sau aduceau cu ei toate economiile realizate în Franța,
migranții din al doilea val trimiteau familiei din țară doar « un simplu ajutor alimentar »,
restul banilor fiind destinați propriilor cheltuieli. Mai mult, pentru a doua generație de
emigranți, sejururile în Franța « s-au prelungit până au devenit cvasipermanente,
întrerupte doar de scurte perioade, cele destinate concediilor anuale » (Sayad, 1977:67).
Orientarea migranților din al doilea val spre Franța, în căutare de locuri de muncă, este
explicată de autor astfel:

Convingerea că nu pot să își găsească în Algeria slujba dorită este atât de puternică
la țăranii 'depaysanes' (dezrădăcinați) candidați la emigrare, încât îi descurajează să mai caute
[…] Niciunul dintre emigranții intervievați nu a încercat sau nu a fost tentat să caute în Algeria
un loc de muncă la oraș (Sayad, 1977:68).

Perioada vacanțelor este perioada întoarcerii la familia rămasă în țară. Prin

contrast cu migranții primului val, țăranii dezrădăcinați, instrăinați de comunitatea de
origine, revin acasă ca turiști. Această dezrădăcinare identitară voită este afișată în mod
ostentativ:

Totul în comportamentele sale, modul de petrecere a timpului, programul său,

cheltuielile sale, alimentația sa [...], costumul său – trebuie să amintească la toata lumea de
statutul său de emigrant [...] poziția sa de 'invitat în propria casă' [...] El refuză în mod manifest
să participe la lucrările agricole [...] (Sayad, 1977:72).

De asemenea, o dată cu emigrația celei de a doua generații, observăm o

transformare a relațiilor intergenerationale din cadrul familiei, datorită emancipării
tinerilor prin migrație. Astfel, aceștia, deși absenți, « tind să acapareze funcțiile și
autoritatea capului de familie care era apanajul celor mai în vârstă » (Sayad, 1977:74).

2.3.5. Portretul unei imigrante jamaicane din Londra

Zygmund Bauman (2011) distinge trei faze în istoria migrației moderne,

migrația fiind de fapt o « parte integrantă a modernității și modernizării» (Bauman,
2011:34). În timp ce prima fază se caracterizează prin emigrarea în masă (60 milioane de
fapt) a europenilor către ‚terenurile libere’, cea de-a doua, este o emigrație în sens invers,
a populației indigene, dinspre colonii spre țara de origine a colonizatorilor. Deși cea de-a
două etapă a migrației moderne încă nu s-a încheiat, aceasta se suprapune parțial cu a
treia etapă, în plină desfășurare, numită de Bauman «epoca diasporelor» (Bauman,
2011:35), deoarece « Viețile multora, poate a majorității dintre noi europenii sunt trăite
astăzi în diaspora [...] sau printre diaspora ». Ca urmare « `arta trăirii cu diferența` a
devenit o problemă de zi cu zi » (Bauman, 2011:36). Într-adevăr, Daniel Miller (2008),

60
studiind o stradă a Londrei, remarcă diversitatea culturală a locuitorilor, realitate descrisă
de Bauman astfel: « Europa se transformă înaintea ochilor noștri într-un mozaic al
diasporelor (sau mai exact într-o aglomerație de arhipelaguri ce se suprapun și se
intersectează) » (Bauman, 2011:83). De aceea, explorând atmosfera fără precedent a
Londrei moderne, Daniel Miller nu recurge la intervievarea unor indivizi aparținând unor
categorii sociale distincte precum `bărbatul` sau `asiaticul` sau `clasa muncitoare`,
deoarece observă că, astăzi, cele mai multe străzi prezintă o diversitate de forme de
proprietate, în strânsă legătura cu veniturile gospodăriei , și « cei mai mulți oameni nu pot
nici măcar să îți spună numele vecinilor lor » (Miller, 2008:5). Chiar migranții care
înainte erau grupați în anumite zone ale orașului, « acum au tendința să se disperseze »
(Miller, 2008:5). Într-adevăr, din eșantionul de 100 de indivizi și gospodării studiate «
doar 23 % erau născuți în Londra, și nu exista nici o minoritate mai semnificativă decât
alta » (Miller, 2008:5). De fapt, lucrarea încearcă sa redea « o imagine a lumii moderne »
(Miller, 2008:5), fiecare secțiune fiind numită «portret».
Între portretele schițate de antropolog, portretul 7 ne oferă o abordare interesantă
asupra relației ambivalente a unui migrant cu țara de origine și cea de destinație, ca și
asupra ambiguității relației între « acasă și locul natal » (Miller, 2008:77). Proprietara
casei din Londra este originară din Jamaica, dar stabilită în Marea Britanie. Aceasta și-a
construit o casa în Jamaica pe unul dintre « cele mai răcoroase și înalte situri de pe
insulă» (Miller, 2008:74), locuință ce contrastează cu cea din Jamaica: casa din țara de
origine este mobilată cu mobilier italienesc scump, în timp ce cea din Londra este «
mobilată în întregime cu materiale foarte modeste » (Miller, 2008:74). Locuința din țara
de origine este spațioasă, cuprinzând mai multe dormitoare, fiecare cu baia lui, două
saloane (unul la parter și altul la etaj), două bucătării (la parter și la etaj) și un garaj.
Autorul observă această separare între locul consumului și cel al muncii, trăsătură
specifică familiei proprietarei, deoarece « însuși tatăl ei a lucrat în SUA înainte de război
și, cu acei bani, a creat în Jamaica un stil de viață caracteristic clasei mijlocii » (Miller,
2008:74).
Analizând obiectele din interiorul locuinței din Londra, cercetătorul a fost
surprins să observe lipsa suvenirurilor aduse din Jamaica, proprietara motivând ca astfel
de obiecte nu au sens, dat fiind frecvența vizitelor sale în locul natal. Singurele lucruri pe
care le aduce cu ea sunt alimentele, mobilierul « călătorește doar în cealaltă direcție »
(Miller, 2008:76).
Cu toate acestea, noua locuință a ajuns să fie locuită de fratele proprietarei,

61
aceasta aflându-se « în poziția bizară de a plăti electricitatea și taxele asupra locuinței,
fără a avea un proiect clar de a se stabili în ea » (Miller, 2008:76).
Autorul nu se oprește însă doar la studiul microcosmosului în care se desfășoară
viața unui migrant. El încearcă să lărgească cadrul de analiză, integrând cazul studiat în
specificitatea fenomenului migrațional al jamaicanilor, un aspect al culturii jamaicane
fiind relația între posesia unei locuințe și căsătorie: prima trebuie sa o preceadă pe a doua.
Construirea unei locuințe în țara de origine a fost deci una dintre principalele motivații
ale migrației jamaicanilor. În plus, Miller amintește cum « Pentru cei mai mulți
jamaicani, proiectul construirii unei case nu este un act ce se petrece o singura dată », ci
în etape și, pe măsură ce « banii se acumulează, cineva poate turna o fundație pentru o
nouă încăpere, sau termină finisarea alteia. Construirea casei aspirațiilor sale este adesea
o lucrare de o viață » (Miller, 2008:77).
În același timp, construirea unei case și mobilarea ei constituie « cea mai
importantă formă de re-locare în Jamaica » (Miller, 2008:78). În plus, Miller constată
această atitudine ambivalentă a migranților din Jamaica cu privire la identitatea lor: unii
nu se simt acceptați de britanici deoarece sunt străini, iar în Jamaica sunt respinși de non-
migranți, fiind percepuți ca ‚englezi’. Acest apelativ este însă întemeiat deoarece, reveniți
în țara de origine, migranții jamaicani adoptă un stil de viață specific englezesc. Mai
mult, locuințele lor din țara de origine se detașează de restul, atât prin amplasamentul ales
(zonele răcoroase de pe platourile din centrul insulei), cât și « prin scară și prin stil »
(Miller, 2008:78).

2.3.6. Locuințele migranților mexicani

Tendința de a vedea în locuința din satul natal un sit al consumului și un mijloc

de afișare a unui anumit statut social – pe care proprietarul l-a atins prin migrație – este
întâlnită și în cazul migranților mexicani din Statele Unite. Deși stabiliți în SUA,
locuințele migranților din țara gazdă sunt meschine în comparație cu cele din satul natal –
ce rămân goale în cea mai mare parte a anului. În plus, acestea din urmă sunt construite
cu materiale aduse din SUA, iar configurația spațială a locuinței nu se supune modelelor
locale, ci copiază modelul american. Într-adevăr, în zilele noastre, numeroși sunt cei ce
căuta să atingă un anumit statut social prin intermediul bunurilor de consum. Asemeni
occidentalilor, migranții din țările centrale și est europene sunt influențați de cultura de
consum (Wallace și Stola, 2001) ce naște aspirații care depășesc nevoile esențiale ale
individului.

62
 Acest aspect este subliniat și de Massey și colaboratorii când explica conceptul
de cultura a migrației :

În ceea ce-i privește pe migranți, experiența într-o economie industrială dezvoltată, le

schimbă gusturile și motivațiile. Chiar dacă migranții pot debuta ca indivizi axați pe profit
material, căutând să facă o calatorie și să câștige bani pentru a atinge un scop limitat, după ce
au migrat, dobândesc un sens al mobilității sociale și un gust pentru bunuri de consum și stiluri
de viață care sunt dificil de atins prin intermediul unei slujbe în țara de origine (Massey et all,
1998: 47).
Într-o cercetare calitativă de teren având ca obiect de studiu locuințele
migranților mexicani, Sarah L. Lopez (2010) propune conceptul de « remittance house »
(casă a remitențelor). Acesta este definit de Lopez ca fiind « o locuință construită cu bani
câștigați de un migrant mexican în Statele Unite, migrant ce trimite dolari – remite - în
Mexic cu scopul realizării casei visurilor lui sau ei » (Lopez, 2010 :33). Autoarea
folosește acest termen pentru a sugera faptul că remitențele și migrația sunt două
elemente cheie în cadrul practicilor de construcție transnaționale.
Studiul de caz s-a derulat într-un sat din Jalisco, unul dintre statele cu cele mai
înalte rate ale migrației internaționale. Deși începuturile migrației mexicane în S.U.A s-au
conturat la sfârșitul secolului al XIX-lea, transformarea peisajului rural din Jalisco a
început în 1970, o dată cu ridicarea noilor case ale migranților. Distanțându-se de
modelele locale, casa remitențelor adoptă stiluri arhitecturale și materiale de construcție
străine zonei rurale de origine a migranților, fiind o materializare a unui sistem socio-
economic și a unui mod de viață nord-american. Locuințele tradiționale din ruralul
mexican erau organizate în jurul unei curți multifuncționale închise, în care se desfășurau
cele mai multe activități domestice în aer liber, precum spălarea rufelor sau prepararea
anumitor produse alimentare. Această curte constituia în același timp o prelungire a
spațiului interior al casei – ce adăpostea familii numeroase în doar câteva camere. Printre
caracteristicile vechilor locuințe enumerăm versatilitatea și flexibilitatea, planul, forma și
dimensiunile lor evoluând în funcție de modificarea statutului socio-economic al familiei.
Construite din chirpici și alte materiale locale, ridicarea acestor case se realiza cu
participarea proprietarilor5, a meșterilor locali și a sătenilor6, de unde și omogenitatea
peisajului rural, fiecare locuință asemănându-se cu a vecinului (Lopez, 2010).
Noile case folosesc ca sursă de inspirație fotografii realizate de migranți în țara
de destinație, reviste sau locuințe (de tip american) deja realizate în alte sate vecine

5
Fiecare bărbat din sat deținea abilități în domeniul construcțiilor vernaculare.
6
În aceasta comunitate rurală schimbul de servicii și practicile de într-ajutorare erau uzuale.

63
(Lopez, 2010). Ca urmare, casa remitențelor contrastează puternic cu vechile construcții
și este expresia unui stil de viață occidental, însușit în țara-gazdă. Având mai mult o
funcție simbolică7 decât economică sau practică, aceasta locuință incorporează în
designul ei elemente culturale «importate», preluate ca atare sau reinterpretate în context
local. Astfel, acoperișurile în două ape, tipic americane, sunt uneori doar sugerate prin
amplasarea unui fronton triunghiular în fața unui acoperiș în terasă. Migranții au așezat la
poartă cutii poștale, după model occidental, deși nimeni nu le folosește, satul nefiind
deservit de postași. Bucătăria tradițională se transforma și ea dintr-o bucătărie închisă
într-una deschisă, ce comunică cu livingul, utilată cu echipamente moderne. Mai mult,
materialele de construcție tradiționale, realizate sau prelucrate manual, sunt înlocuite8 cu
altele, produse pe cale industrială, precum cărămida, cimentul, aluminiul, oțelul (Lopez,
2010).
Transformările operate de migrație la nivel de cadru construit afectează atât
locuințele migranților mexicani cât și pe cele ale non-migranților înstăriți. Aceștia din
urmă caută să se alinieze la moda lansată de primii în materie de stil de locuire și
materiale de construcție, pentru a-și menține poziția socială în cadrul comunității. Noile
practici de locuire sunt însușite însă doar de cei mai tineri, în timp ce părinții sau bunicii
acestora le resping, chiar atunci când pot beneficia de toate dotările unei locuințe
moderne.
Migrația a condus la dezvoltarea industriei construcțiilor în regiune, dar și a unor
afaceri locale cu materiale de construcție importate din S.U.A. În plus, datorită cererii
existente pe piața locală, prețul acestor materiale a crescut, la fel și mâna de lucru (Lopez,
2010).
Casa remitențelor îmbracă însă diferite reprezentări în funcție de vârsta și poziția
socială, economică și profesională a persoanei. Astfel, în timp ce pentru migranții care au
construit-o este un simbol al reușitei, pentru copiii acestora (stabiliți în țara de destinație)

7
Funcția sa de reprezentare este și mai pregnantă în cazul liderilor comunității mexicane din Boston, ce
construiesc adevărate vile de lux în țara de origine, după modelul locuințelor americanilor înstăriți, în timp
ce în țara-gazdă locuiesc în case/apartamente modeste (interviu cu doctorand mexican, Geneva, 2010).
8
Această tendință de a elimina materialele ecologice sau `environmentally friendly`, se manifestă și în alte
arii culturale precum Pakistan sau Ghana, migranții adoptând soluții arhitecturale și sisteme constructive
ineficiente energetic, și copiind modelele occidentale (considerate superioare oricarei referințe locale) fără
a le adapta la condițiile climatice și geo-morfologice ale regiunii sau țării de origine. În plus, lemnul, un
material cu calități deosebite, utilizat la placarea unor construcții publice din Franța, este considerat de
migranții africani un semn al săraciei, în contrast cu betonul care este văzut ca un simbol al bunăstării
(interviu cercetator Pakistan, Gothenburg, 2009; interviu participant seminar, Bordeaux, 2012). În mod
asemănător, migranții mexicani copiau doar forma și plastica de fațadă a caselor americane, înlocuind
materialul din care era executată structura acestora – lemnul – cu altul, mai trainic: cărămida (Lopez, 2010).

64
poate reprezenta o povară (Lopez, 2010).

2.4. Locuințele din mediul rural în contextul migrației

internaționale a românilor

Conform Eurostat (2011), în 2008, România se afla în topul celor mai mobile 10
ţări din UE, cu 384 000 de imigranți, urmată de Polonia, în timp ce la 31 decembrie 2008,
România se afla pe locul 2 ca număr de rezidenți străini în statele membre UE-27 (6,2%),
după Turcia. În ceea ce privește volumul remitențelor, în anul 2007, România era printre
primele zece ţări ale lumii ce beneficiau de transferurile financiare ale migranților lor, cu
un total de 6 800 milioane dolari, reprezentând 6% din PIB (Anghel şi Horvath, 2009).
Comparând-o cu celelalte ţări post-comuniste, profesorul Sandu (2010) constată că, în
anul 2007, România înregistra cele mai mari valori ale transferurilor financiare per capita
(398 $). Majoritatea remitențelor sunt folosite pentru cumpărarea de automobile, bunuri
electronice și construcții : în scopul achiziționării unor locuințe noi sau pentru
transformarea/modernizarea celor existente (Anghel et Horvath, 2009). În 2010, volumul
remitențelor scade la 3,3 % din PIB. Astfel, după maximul cunoscut în anul 2008 (9381
milioane $), a scăzut aproape la jumătate în 2009 (4952 milioane dolari), pentru ca în
2010 să ajungă la 3883 milioane dolari. În schimb, în 2011 se înregistrează o uşoară
creștere (World Bank, http://econ.worldbank.org).

Profesorul Sandu (2010:93) trasează un profil al migrantului român în funcție de

perioada emigrării, mediul de rezidență şi categoria de vârstă.

Mediu Vârsta Perioada Total

1990-1995 1996-2001 2002-2006
rural 15-29 5 12 26 21
rural 30-54 31 33 23 26
rural 55-64 5 3 1
urban 15-29 12 22 18
urban 30-54 49 39 27 32
urban 55-64 10 1 2 3
100 100 100 100

Tabelul 1: Plecări pentru lucru în străinătate pe medii rezidențiale, categorii de vârstă și

etape (%)

Astfel, observăm cum în perioada 1996-2006 aproape o jumătate dintre migranți

provin din mediul rural. În condițiile în care în 2010, populația rurală a României

65
constituia 45% din totalul populației (World Bank) acest procent este justificat. Dana
Diminescu observă și ea că satele sunt bine reprezentate atât în migraţia internă cât și în
cea internațională, urmând « logica rețelelor sătești sau regionale » (Diminescu, 2009:52).
Aceste comunități rurale își orientează fluxurile către aceeași țară sau regiune de
destinație. Este cazul comunei Certeze din Ţara Oașului, țăranii din Oaș stabilindu-se în
jurul Parisului (Diminescu, 2009:53). În aceste zone, asistăm la o dezvoltare economică și
o schimbare socială datorată migrației internaționale şi dependentă de aceasta, deoarece
există o strânsă legătura între migrație şi dezvoltare. Astfel, Oana Ciobanu subliniază că
«Modificări în comportament se regăsesc la toți membri comunităţii, fie ei antrenaţi sau
nu de migrația internaţională pentru muncă. Aceste schimbări sunt centrate pe câteva
direcții [...] stilul locuirii, comportamentul de consum și sursele principale de venit. Fie ei
migranți sau non-migranți, oamenii adoptă un nou stil arhitectural» (Ciobanu, 2004: 137).
Într-adevăr, profesorul Sandu observă că norma socială acceptată pune pe primul plan
construirea sau achiziționarea unei locuințe, pe un plan secundar demararea unei afaceri
și la urmă îmbunatatirea nivelului de viață al gospodăriei (Sandu, 2010). În plus, dacă
luăm în considerație faptul că aproximativ 60% dintre români apreciază apartenența lor la
clasa mijlocie în funcție de veniturile și posesiile lor – în special automobilul şi locuința –
putem înţelege de ce acestea sunt principalele investiții ale migranților, fiind văzute ca
mijloace de ameliorare a statutului unei persoane sau familii. Astfel migrația externă
generează o mobilitate socială si o schimbare a stilurilor de viață, transformări percepute
și la nivelul locuințelor migranților. Afirmațiile unui migrant din Vulturu (jud. Vrancea)
în Italia sunt semnificative : «Am fost în Italia trei ani. M-am gândit să îmi construiesc
propria-mi casă, aşa încât oamenii să nu râdă de mine, să nu spună că nu am fost în
străinătate. Știți cum este la ţară, dacă vecinul are 10 camere, trebuie să ai 12 ca să fii mai
bun!» (Olteanu, 2005 : 374).

Nu putem analiza însă locuința ca principală investiție a migranților români din

mediul rural, fără a realiza o schiță a principalelor etape ale migrației românești:

Perioada 1990-1995
În aceasta etapă, pe lângă migratiile definitive (etnice și cele în căutare de azil
politic), un număr important de români s-a implicat într-o mobilitate transfrontalieră
caracterizată de «comerțul cu valiza». Migrația românilor avea un caracter individual și
exploratoriu, limitându-se adesea la perioade scurte, sub 3 luni (Diminescu, 2003).
Destinațiile preferențiale erau Turcia, Serbia, Polonia şi Israel. În plus, pe lângă grupurile

66
etnice ce părăseau România (precum maghiari, germani și evrei) se remarcă apariția
rețelelor religioase, în special a celor neoprotestante (Diminescu, 2003).
În cadrul acestui prim val al migrației temporare a românilor în străinătate, de
după 1989, regiunile istorice cele mai reprezentate au fost Moldova şi Transilvania
(Sandu, 2010).

În Turcia situația migranților români este mai mult iregulară, fiind implicaţi în
sectorul industriei textile și al construcțiilor, în alimentația publică, în comerţ şi în
transportul maritim (Gangloff şi Perouse, 2003). Apropierea geografică de România este
unul dintre avantajele oferite de această destinație. În schimb, dezavantajele sunt
multiple: program de lucru prelungit, condiții de locuire precare, lipsa oricărei protecții
sociale, poliție coruptă. Prin urmare, migranții români nu puteau să se simtă `acasă` în
Turcia şi – cu excepția femeilor căsătorite cu cetăţeni turci – nu intenționau să se
stabilească în aceasta ţară (Gangloff şi Perouse, 2003).

În 1995, migranții români formau grupul cel mai numeros în Israel (28400),
majoritatea migranților legali lucrând în sectorul construcțiilor (Diminescu și
Berthomiere, 2003) Contingentul masculin era puternic reprezentat aici iar migrația
familială era rar întâlnită (Diminescu și Berthomiere, 2003). De altfel, sejururile în
această ţară erau scurte – între unul şi doi ani -, statul Israel impunând măsuri ce
împiedicau instalarea temporară sau permanentă a migranților pe teritoriul său
(Rosenhek, 2003). Astfel, migranții români nu aveau alt scop decât acumularea resurselor
financiare necesare şi întoarcerea în ţara de origine. Remitențele transferate în țară de
migranții români din Israel însumau peste 20 milioane $/lună (Diminescu și Berthomiere,
2003).

Perioada 1996-2001

Această perioadă se caracterizează printr-o migrație iregulară pentru muncă în

străinătate, în ţări precum Israel, Franța, Germania, Grecia şi, mai ales, Spania şi Italia.

Astfel, în anul 2000, românii cumpărau vize pentru Italia cu echivalentul a 750-
1500 euro (Weber, 2003). În acest interval, nivelul emigrărilor permanente scade, în timp
ce migraţia din rural crește, deoarece mulți săteni trăiseră deja experiența migrației
interne din rural în urban sau a navetismului. Astfel, cultura mobilității interne «a
contribuit într-o manieră structurală la selecția candidaților» (Diminescu, 2003:10),

67
conferind emigrărilor temporare o selectivitate ridicată (Sandu, 2010). În aceeași perioadă
se observă apariția unor «sate pilot, campioane ale circulației migratorii» (Diminescu,
2003:11), ce antrenează chiar și localităţile vecine în același flux migratoriu, având ca
țintă zone specifice din țara-gazdă. În Italia, numeroși migranți români «provin din
mediul rural și au o experiență de mobilitate anterioară» (Diminescu, 2003:18). Femeile
sunt bine reprezentate în grupul migranților români - cca. 50% - (Diminescu, 2003),
motivul fiind atât caracterul migrației românești în Italia – o migrație familială - cât și
oferta de locuri de muncă în sectorul asistenței la domiciliu a persoanelor în vârstă. În
plus, în Roma, cei mai mulți migranți proveneau din Moldova, Transilvania şi marile
centre urbane (Weber, 2003). În anul 2000, spre deosebire de polonezii din Italia, mai
orientați în a se stabili în localitatea unde au obținut rezidența, românii din Italia nu erau
fixați într-un anumit oraş, fiind inclinați spre o mai mare mobilitate, în funcție de
interesele personale (Weber, 2003). Astfel, unii migranți români, posesori ai unui permis
de ședere în Italia lucrau și în alte ţări, precum Germania (Weber, 2003).

Perioada 2002-2006
Suprimarea vizelor de la 1 ianuarie 2002, cu condiția unui sejur în spațiu
Schengen de maximum 90 zile pe parcursul a 6 luni, a condus la apariția unei migrații
circulatorii între țara de destinație şi cea de origine. Tot acum se dezvolta și firmele de
transport calatori și pachete (Diminescu, 2003). Italia şi Spania devin destinațiile
preferențiale ale migrației românilor. În această perioadă rata emigrărilor temporare în
străinătate continuă sa crească, atingând în 2006 cca. 2,2 milioane de migranți (Sandu,
2010).
Perioada de după 2007 (aderarea la Uniunea Europeana)

În acest interval, o dată cu aderarea României la Uniunea Europeana și accesul

liber în spațiul Schengen, migraţia românilor are un caracter circulatoriu (Sandu, 2010).
Migrația circulatorie a favorizat transnaționalismul migranților români. Acest tip de
mobilitate este determinat de mai mulți factori. Pe de o parte anumiți angajatori (atât
migranți români, patroni de firme, cât și italieni) au nevoie de o forță de muncă sezonieră
(mai ales în sectorul agricol sau în construcții), iar pe de alta întâlnim migranți care
preferă să practice un du-te-vino între țara de origine și cea de destinație, constrânși fiind
de situația familială sau profesională (Eve, 2008).

68
 În 2008 numărul mediu al emigranților români atingea la cca. 2,8 milioane iar
retromigraţia nu se ridica la nivelul preconizat în timp de criză (Sandu, 2010).

Pentru a înţelege importanța locuinței din țară, realizată de migranții proveniți

din mediul rural, ca și transformarea acesteia sub impactul migrației, vom studia în
continuare situaţia migranților români din Franța și Italia. Deși în Franța metropolitană
numărul imigranților de origine română este redus: 50 335 în 2008 (INSEE), în perioada
1990-1999, la Nisa şi Paris, migranții români reprezentau o «clientelă legitimă» (Potot,
2001:157) pentru organizaţiile umanitare, fapt ce i-a ajutat să se lanseze în vânzarea
stradală a ziarelor, ocupație ce nu necesita un statut legal. Aceasta activitate a devenit tot
mai interesantă pentru migranții români din cele două oraşe deoarece oferea nu numai un
venit considerabil, dar și o flexibilitate a programului și o independență fata de orice
formă de control. Migranții vânzători de ziare puteau să-şi suspende activitatea pe timp
limitat dacă găseau o altă slujba mai bună (evident la negru), ori să se întoarcă acasă în
anumite perioade. Prin urmare, experiența economiei subterane din România şi spiritul
`debrouillard` al migranților români se constituie într-un capital uman ce este exploatat
chiar și pe terenul unei ţări ca Franța. S-a ajuns astfel la situația în care mai mult de
jumătate din totalul vânzătorilor de ziare din Nisa şi Paris erau români (Potot, 2001). Pe
de altă parte, această ocupație era percepută de migranții cu studii superioare ca o
declasare socială, deoarece prin modul în care era practicată se înrudea cu cerșetoria
(Potot, 2001). Totuși, dorința de a-și imbunătăți situația financiară şi de a urca pe scara
socială în ţara de origine, a constituit o motivație destul de puternică pentru a accepta,
pentru o perioadă de timp limitată, identificarea cu un anumit grup social (cel al
`săracilor` Franței) şi de a-şi însuși roluri total diferite (chiar antagonice) de cele jucate
acasă:

Universul lor simbolic de referință se situează în afară acestei condiţii, şi vânzarea ziarelor
apare în acest caz ca o strategie fără consecințe asupra imaginii de sine (Potot, 2001:168).

Migranții îmbracă astfel identități multiple, în funcție de contextul în care se

află. În țara-gazdă, în relație cu potențialii `clienți`, trebuie să apară umili, de aceea și
portul lor este modest (Potot, 2001). În schimb, migrantul întors în România joacă rolul
noului îmbogățit, afișându-se «[...] ca un câștigator, un tânăr aventurier care a făcut avere
în Vest grație curajului și talentelor sale [...]» (Potot,2001:168).

Raluca Nagy (2009a), într-o lucrare ce articulează turismul rural şi migraţia

forței de muncă din România, observă cum casele construite în țară de către migranții

69
maramureșeni, într-un mod frenetic şi fără măsură, rămân neocupate în cea mai mare
parte a anului, ajungând să fie folosite ca pensiuni turistice:

Chiar când proprietarul se întoarce acasă în vacante sau pentru un sejur în sat între două
`migrații`, el nu locuiește în casa nouă, ci în cea veche [...]Migranții investesc rar în alte
activități: mici fabrici, magazine sau ateliere, etc. Singura utilitate evidentă pentru aceste case
noi rămâne turismul şi, în așteptarea proprietarilor, ele sunt transformate în hanuri (Nagy,
2009a:121).

Unul dintre subiecții intervievați de autoare mărturisea cum, la intoarcerea în sat,

în vacanță, camera în care se strâng împreună cu familia este bucătăria, restul camerelor
fiind nefolosite deoarece nu are sens să «deranjeze întreaga casa nouă pentru câteva
săptămâni» (Nagy, 2009a:121).

Realizând, la rândul ei, un studiu despre migrația populației rurale din Țara
Oașului, Dana Diminescu (1999) constată că această zonă se prezintă asemeni unui
șantier în plină defășurare:

Case noi, mai mult sau mai puțin terminate, construite după același model, răspândite în toata
regiunea Oașului dau impresia ca acest proces de construcție este fără sfârșit [...] elementul
central care structurează practicile de plecare şi de întoarcere ale țăranilor din Certeze, modul
lor de acțiune irațional dintr-un punct de vedere strict economic, este și rămâne obligația
familială de a construi o casa, și deci de a câștiga bani (Diminescu, 1999:2).

Casa este strâns legată aici de «onoarea familiei» (Diminescu, 1999:2), deoarece în
această zonă rurală, familia – ce include «patru generații sub autoritatea bunicilor»
(Diminescu, 1999:3) - ocupă un loc central în viața individului: ea aranjează căsătoria
tinerilor, le construiește case acestora încă din fragedă copilărie şi îi sprijină pe toatăa
durata șederii lor în străinătate. Locuința este atât de importantă încât părinții fac tot ce
pot pentru a construi o casa pentru fiecare copil, ultimul născut urmând să moștenească
casa părintească și să aibă grijă de părinți. În plus, în aranjarea casatoriilor, «fiecare
partener este apreciat în funcție de bunurile familiei sale de origine, şi printre bunurile
estimate, vine pe primul loc [...] locuința în curs de terminare» (Diminescu, 1999:3).

Mai mult, concurența tacită existentă între vecini a contribuit la efortul fizic şi
financiar desfășurat de fiecare familie în vederea realizării acestor case. Cercetătoarea
subliniază că principala cauză a migrației oașenilor a fost nu sărăcia sau lipsa mijloacelor
de subzistență într-un context economic disfuncțional, ci «absența endemică de bani
pentru a continu sa aibă acces la bunurile ce fac onoarea familiei» (Diminescu, 1999:3).
Aceasta dorință de etalare a bunăstării familiale prin intermediul locuinței nu este ceva
nou, ea afirmându-se chiar în perioada comunistă. Intr-adevăr, oașenii, fără a fi obligați să

70
se alinieze politicii de sistematizare a satului impuse de Ceaușescu, au adăugat din
proprie inițiativa unul sau chiar două etaje locuințelor rurale «creând astfel un model
inedit de tip ideal de casă din țara Oașului» (Diminescu, 1999:3).

Totuși, migraţia internațională a oașenilor în scopul acumulării resurselor

financiare necesare construirii unei case pentru onoarea familiei, a fost susținută și
alimentată de experiența migrației interne a locuitorilor țării Oașului în perioada
comunistă. Această cultura a mobilității s-a format ca urmare a activităților multiple
desfășurate de oașeni: agricultura de subzistență se împletea cu creșterea oilor
(transhumanță) și cu lucrările forestiere, încât autoarea afirmă că «Mobilitatea este, într-
adevăr, un factor structural al acestei regiuni» (Diminescu, 1999:3). Începând cu 1970,
barbații mai întâi, apoi femeile și chiar copiii încep să lucreze şi în alte zone ale țării, la
defrișarea terenurilor, o ocupație bine remunerată, ce le permitea să acumuleze resursele
mult dorite pentru construirea sau transformarea locuințelor rurale (Moisa, 2009). După
1990, oașenii se orientează mai întâi spre comerțul cu valiza (în special femeile) în
Turcia, Polonia, Ucraina, şi spre șantierele de construcții (barbații) din fosta Iugoslavie şi
Ungaria. Începând cu 1992, ajung și în Franța, unde se lansează în vânzarea jurnalelor
stradale (Diminescu, 1999).

Situația locativă a acestor migranți în țara-gazdă, Franța, diferă enorm față de

cea din satul natal: pentru a acumula banii atât de necesari construiri locuințelor din ţara
de origine, oașenii locuiesc în case abandonate, situate la periferia Parisului. Cu astfel de
sacrificii, ei reușesc sa trimită în mod regulat bani familiilor rămase în țară, resurse ce
sunt investite în special în realizarea locuințelor (Diminescu, 1999). Situația este însă
asemănătoare celei din anii 1970-1980 când, lucrând în pădure, în zone montane, erau
nevoiți să își amenajeze locuințe primitive din crengi și frunze (Moisa, 2009). Toate
aceste remitențe au contribuit la dezvoltarea economică a regiunii prin apariția «actorilor
intermediari» (Diminescu, 1999:7). De asemenea, sectorul imobiliar local a cunoscut o
dezvoltare fără precedent: în 1996 numai în Certeze au fost ridicate în jur de 314 vile, iar
o casă situată în centrul satului se vindea cu un preț nemaîntâlnit - echivalentul a 100 000
dolari (Diminescu, 1999). În mod asemănător, Daniel Pop subliniază şi el acest efect al
migrației internaționale şi al transferurilor financiare ale migranților : creșterea prețului
tranzacțiilor imobiliare în Huedin, jud. Cluj (Pop, 2006 : 25).

71
 Cum arată însă aceste locuințe noi, construite în Certeze după 1990? Daniela
Moisa realizează o descriere a lor:

[...] construcții private cu trei sau patru etaje, ce atrag atenția prin caracterul lor masiv şi luxos.
Materialele de construcție sunt variate: andezit, piatra neagră pe care o găsim în carierele din
regiune – utilizată la balcoanele, stâlpii casei sau pentru fundație – şi care se combină uneori cu
betonul şi cu marmura pentru acoperirea fațadelor. Exterioarele vopsite în roșu, mov, galben
[...] putem întâlni acoperișul în pantă, acoperișul cu două ape sau mansarda, aceasta din urmă
fiind cea mai răspândită. Începând cu anul 2004, apare un nou model a cărui unică pantă este în
arc [...] Scările de la intrarea principală sunt din marmură, cu balustradă tot din marmură sau
din inox [...] La parter, bucătăria `ca în occident`, salonul și baia ies în evidență prin luxul
materialelor utilizate. Întotdeauna amenajat şi terminat, parterul contrastează adesea cu etajele
unde încăperile destinate să servească de dormitoare nu sunt terminate.

În interiorul gospodăriei, casa `de tip occidental`ocupă întotdeauna locul central [...] În fața
casei, se amenajează uneori o grădină de flori. Altfel, întreaga curte este pavată, depășind
adesea gardul, întinzându-se peste trotuar și avansând până la șosea.

În spatele construcției principale se găsesc anexele. Inițial locuri pentru animale și pentru fân,
acestea devin treptat o a doua casă care o depășește adesea pe prima. Între cele două
construcții, se păstrează uneori vechea locuință, ce servește de depozit sau este locuită de
bunici. În majoritatea cazurilor, apariţia casei de tip `occidental`conduce la distrugerea clădirii
vechi [...] (Moisa, 2009:3).

Înainte de anii 1970, fala unei familii nu era casa, ci terenul posedat și numărul
de animale domestice, fapt evident dacă studiem amplasarea hoborocului – anexa
destinată depozitarii fanului pentru animale – în planul de ansamblu al gospodăriei
tradiționale (Moisa, 2009). După 1970, locuința şi mașina se impun tot mai mult în
zestrea mirilor şi «hoborocul nu mai ocupă locul central în gospodărie. Certezenii încep
să îl distrugă şi rezervă fânului o singură încăpere în interiorul noilor anexe, unde
depozitează şi uneltele pentru lucrările agricole» (Moisa, 2009:4). Uneori fânul este
depozitat chiar în interiorul locuințelor `occidentale`, neterminate și neocupate (Moisa,
2009). Astăzi, vechile locuințe construite înainte de 1970 constituie «o sursă de rușine
pentru certezeni. Ele pot compromite familiile care continuă să le locuiască și care nu pot
să își construiască o alta `modernă` » (Moisa, 2009:3).

Pentru certezeni, anul 1989 nu a constituit o ruptură cu trecutul deoarece au

continuat practicile de migrație, în căutarea de locuri de muncă, de data aceasta peste
granițele țării, ținta rămânând însă aceeași: sa câștige bani peste hotare ca apoi sa revină
și sa construiască case în sat (Moisa, 2009). Astfel, «casa determină plecarea, și [...] casa
determină revenirea» (Diminescu, 1999:3). Într-adevăr, ceea ce s-a schimbat este doar
forma, nu şi fondul (Moisa, 2009). Dacă în perioada comunistă, locuitorii comunei copiau
modele de locuințe văzute în alte regiuni, în care își desfășurau activitatea de defrișare a
terenurilor – «Bucovina era o regiune foarte bogată în case şi în animale ...Am început să

72
copiem» (Moisa, 2009:6) - acum certezenii se inspiră din modele văzute peste hotare, pe
care ei le numesc stil francez, italian, american etc. (Moisa, 2009).

Un alt element care s-a păstrat este utilizarea capitalului social, a relațiilor
existente la nivel de comunitate: așa cum înainte un șef de echipă aducea oameni din satul
lui pentru a realiza lucrările de defrișare, tot astfel acum există anumiți certezeni ce
«obțin lucrări ample în construcții și fac apel la mâna de lucru din satul lor» (Moisa,
2009:6). Tendința de a lucra și de a se mișca doar în cadrul rețelelor familiale, amicale
sau comunitare, ca și slaba stăpânire a limbii franceze, «îi conduce la un contact de
suprafață cu celălalt» (Moisa, 2009:6). În interiorul acestor rețele, tinerilor migranți li se
transmit valorile comunității de origine, astfel putând fi explicată propensiunea acestora
spre a-şi construi o casă în sat:

A construi și a avea o casă a ta înseamnă, pentru băieți mai ales, a fi pregătit de a avea o
familie. Mai mult, ei obțin credibilitatea comunității, respectul și recunoașterea unui nou statut
social, cel al unei persoane mature (Moisa, 2009:6).

Deși, de obicei, părinții sunt cei care construiesc casele copiilor (procesul de construcție
începând încă din frageda copilărie a acestora din urmă), tinerii ce se apropie de vârsta
căsătoriei lucrează alături de părinți, peste hotare, cu scopul de a câștiga banii lor:

O dată întors acasă, el transformă clădirea construită de părinții lui, încercând să o aducă la zi
în funcție de moda din acel moment şi de ceea ce a văzut în străinătate. Dacă nu reușește să o
transforme, construiește o alta. Aceasta explică numărul ridicat de construcții nelocuite sau
neterminate din sat (Moisa, 2009:7).

Astfel, principala sursă a veniturilor – Franţa -, rămâne doar o destinație temporară, iar
locuințele ce-i adăpostesc pe migranții din Certeze se prezintă asemenea unor locuințe de
tranziție în care nu merită să investească. Mai mult, modul în care locuiesc (înghesuiți, în
condiţii improprii, etc.) nu este semnificativ deoarece identitatea şi statutul lor social sunt
construite în interiorul comunității de origine și în raport cu aceasta. Prin urmare,
certezenii trăiesc, ca şi înainte de 1989, un «du-te-vino» între locul de origine și cel de
destinație, iar «toate resursele financiare şi afective, în special relația cu familia, sunt
dirijate către locul de origine» (Moisa, 2009:7).

În unele cazuri, migranții decid să trimită părinților, aflați în țară, schița viitoarei
case, aceștia fiind însărcinați cu supravegherea lucrărilor de construcție. Dacă însă la
întoarcerea în ţară, migranții găsesc o locuință care nu seamănă cu ceea ce ei au
intenționat să construiască, sau constată că locuința vecinului este mai `făloasă`, încep să

73
modifice construcția. Unul dintre subiecții intervievați descrie modul în care migranții
aleg modelul viitoarei case:

[...] merg la meșterul constructor şi îi spun: `vreau o casă`. El mă intreabă: `Ce tip de casă?`Eu
spun:`Vino cu mine`. Și împreună ne ducem în fața unei case din Certeze care mi-a plăcut
[...]`Vreau o casă la fel, dar mai înaltă şi mai mare` (Moisa, 2009:8).

Un element de fală este acoperișul clădirii. Tipul preferat de cei mai mulți este
mansarda, deşi aceasta nu este realizată cu intenția de a fi locuită, funcția ei fiind mai
mult simbolică: «A avea o mansardă înseamnă `a trăi`și `a fi` ca în Occident» (Moisa,
2009:8). Mai recent au început sa apară şi acoperișurile arcuite, al căror cost ajunge la
20 000 euro (Moisa, 2009). În plus, cercetătoarea observă cum unii proprietari aleg să
modifice acoperișurile caselor deja terminate doar pentru a atrage atenția. Alte elemente
care se modifică sunt geamurile ferestrelor, care devin din transparente fumurii, ca și
balustradele cu baluștri din beton, ce sunt înlocuite cu forme din inox (Moisa, 2009).
Spre deosebire de fațada care este tratată cu grijă, pentru a ieși în evidență, curtea din
spate este neglijată, iar amenajarea interiorului casei este amânată sau realizată în etape.

Finisajele folosite la interior sunt marmura sau gresia pentru pardoseli și treptele
scărilor interioare, inoxul sau marmura pentru balustradele scărilor şi marmura pentru
stâlpii salonului. Tavanul este adesea fals și înglobează diferite spoturi. Un obiect de
mobilier utilizat în perioada comunistă și care a supraviețuit este vitrina (Moisa, 2009).

Bucătăria cuprinde două spații «ce comunică prin deschideri în formă de arcadă»
(Moisa, 2009:10): zona de preparare a hranei, dotată cu aparatură electrocasnică modernă
și locul de luat masa. Un element nelipsit este soba cu plită tradițională, numită «spori»,
amplasată într-un colț al încăperii. Aceasta este folosită de femeile în vârstă, ce nu sunt
obișnuite cu aparatura modernă, dar și de femeile mai tinere, în timp ce fetele sub 25 de
ani o utilizează rar. Gospodăria însă adăpostește o a două bucătărie, destinată activităților
`murdare` şi amplasată în spatele casei Aici întâlnim întotdeauna un pat, cuptorul cu
lemne și uneori un aragaz (Moisa, 2009).

În final, autoarea constată o întrepătrundere a elementelor occidentale şi

tradiționale în cadrul aceleași gospodării, în special în «practica de amenajare şi de
utilizare a noii case» (Moisa, 2009:11). Mai mult, biserica devine locul în care tradiția se
împletește cu modernitatea. Certezenii participă la serviciul religios îmbrăcați în costume
naționale, dar conduc automobile cumpărate în Occident (Moisa, 2009:7). În ceea ce
privește transformările care au loc la nivelul locuinței, cercetătoarea observă că acestea se

74
petrec «cu două viteze», obiectele, formele şi semnificațiile schimbându-se mai rapid, în
timp ce practicile de locuire mai lent (Moisa, 2009:11).

În ceea ce privește Italia, ca principală țară de destinație a românilor, și mai ales

a celor din Moldova, institutul național de statistică al Italiei (ISTAT), înregistra la 1
ianuarie 2007, pe teritoriul Italiei, 342 200 rezidenți români, dintre care mai mult de
jumătate femei (52,6%). În ianuarie 2008, numărul migranților români înregistrați se
ridica la 625 278, ponderea femeilor fiind de 52,9%. Deci, în decurs de un an, volumul
migranților români în Italia a crescut cu 82,7%, valoare impresionantă în raport cu
variația numărului de migranți aparținând altor minorități prezente pe teritoriul Italiei –
doar bulgarii înregistrând o variație de 68%, majoritatea situându-se sub 10%. De
asemenea, dacă în 2007 România se plasa pe locul 3 în topul primelor 16 ţări de origine a
migranților din Italia (după Albania şi Maroc), în 2008 migranții români sunt cei mai
numeroși, fiind urmați (la distanță considerabilă) de albanezi și marocani. Regiunile cu
cei mai mulți români la 1 ianuarie 2008 sunt Lazio (120 030 -19,2%), Piemonte (102 569
– 16,4%), Lombardia (95 698 – 15,3%) și Veneto (76 861 – 12,3%). La 1 ianuarie 2008,
în provincia Torino, românii reprezentau 44,7% (valoare absolută: 73 557) din totalul
rezidenților străini, iar în regiunea Piemonte ponderea românilor în totalul imigranților
era de 33%. La 1 ianuarie 2011, România se afla pe primul loc ca număr total de
imigranți în Italia (968 576 – 21,2% din totalul imigranților), din care 54,6% femei,
urmata de Albania şi Maroc, variația volumului de imigranți români în perioada 2010-
2011 fiind doar de 9,1%.

Străini rezidenți

Din % Variație %
Țara Valoare
care din 2010-2011
absolută
femei total
(%)
România 968 576 54,6 21,2 9,1
Albania 482 627 46,3 10,6 3,4
Marocco 452 424 43,7 9,9 4,8
Cina, Repubblica
209 934
popolare 48,4 4,6 11,5
Ucraina 200 730 79,8 4,4 15,3
Filippine 134 154 57,8 2,9 8,6
Moldova 130 948 67,2 2,9 24,0
India 121 036 39,3 2,6 14,3
Polonia 109 018 71,2 2,4 3,2
Tunisia 106 291 36,6 2,3 2,5
Sursa: ISTAT, 2011

Tabelul 2: Străini rezidenți în Italia

75
 La Torino, numărul de migranți români a cunoscut o evoluție spectaculoasă : de
la 5.237 rezidenți români în 2001 (Cingolani, 2009) la 23 409 rezidenți în comuna Torino
în 2006 (ISTAT). Diferența între procentul femeilor şi cel al barbatilor este neglijabilă,
cei mai mulți încadrându-se în segmentul de vârstă cuprins între 25 şi 44 ani (ISTAT). La
1 ianuarie 2008, numărul românilor din comuna Torino atinge 41 063 (ISTAT). Din date
neoficiale, unul din patru români din provincia Torino provine din Moldova - Marginea,
Bacău, Rădăuți, Suceava9.

Migranții români sunt descriși de către cercetătorii italieni ca fiind «individualiști»

şi cooperând doar cu membri din cadrul familiei, singura excepție constituind-o
comunitățile neo-protestante în care se întâlnesc şi «remitenţe colective» (Eve, 2008:70).
Deși migranții români «provin dintr-un număr relativ redus de oraşe şi sate adesea semi-
rurale» și «mulți au prieteni și cunoștințe în Torino și în împrejurimi ca şi rude de altfel»
(Eve, 2008:70), în afara acestor comunități neoprotestante, nu se poate vorbi de unitate
sau coeziune în rândul diasporei românești din regiunea Torino, fapt ce explică numărul
mic de asociații și puținele inițiative colective ce vizează localitatea de origine (Eve,
2008). Într-adevăr, practicile și convingerile religioase constituie unul dintre elementele
ce contribuie la solidaritatea şi asocierea imigranților de aceeași naționalitate, așa cum se
observă și în cazul migranților senegalezi murizi (Eve, 2008). Cât despre migranții ale
căror relații sociale se limitează la cercul familiei lărgite și al prietenilor apropiați,
volumul şi frecvență remitențelor transmise rudelor de acasă variază în funcție de
localizarea membrilor familiei nucleare. Astfel dacă copiii nu se află împreună cu părinții
în țara-gazdă, aceștia din urmă trimit mai des bani la rudele care se îngrijesc de copiii
rămași acasă, practică mult diminuată după regruparea familială (Eve, 2008). Prin
urmare, atât intensitatea cât şi supraviețuirea practicilor transnaționale individuale
depinde de profilul familiei de migranți și de modificările (de tip familial, economic sau
rezidențial) survenite în interiorul gospodăriei.

Michael Eve observă o serie de asemănări între migranții români și cei marocani
din Italia, în legătură cu practicile transnaționale ale acestora:

o slabă asociere, lipsa remitențelor colective (în contrast cu cele individuale), un

pesimism general cu privire la posibilitatea schimbării politice și o raritate a tentativelor de a
interveni în viața politică din țara de origine (Eve, 2008:77).

De asemenea, atât românii cât și marocanii folosesc locurile de închinare din țara

9
www.provincia.torino.gov.it
76
de destinație ca un mijloc de socializare și de păstrare a tradițiilor religioase, fapt ce
conduce la «întărirea identității» şi la «menținerea atașamentului fata de `casa`» (Eve,
2008:77). Un alt mod de orientare spre casă a imigranților marocani este constituit de
bucătăria tradițională (Eve, 2008): consumarea unor produse specifice locului de origine,
ce poate avea ca efect frecventarea unor restaurante sau magazine cu specific național sau
regional, contribuind astfel la dezvoltarea unor afaceri transnaționale ale co-naționalilor
(Cingolani, 2009). Totuși, Eve (2008), analizând practicile transnaționale ale migranților
marocani din Italia şi a celor din Franța, constată că doar aceștia din urmă se implică
activ în ajutorarea comunităților (rurale) de origine. Autorul explică această diferența prin
spațiile de rezidență diferite ce caracterizează cele două comunități de imigranți:
migranții marocani intervievați în Franța provin din mediul rural marocan, în timp ce
migranții din Italia nu se identifică cu nici un sat din Maroc, amintind doar nume de
oraşe. Un alt factor îl constituie nivelul de educație, considerabil mai ridicat în Franța
decât în Italia - țară în care studenții marocani reprezintă o minoritate:

În prezent, universitățile din Italia atrag în general puțini studenți străini (copiii elitelor
naționale sunt rar trimiși la studii în Italia), şi numărul studenților marocani din a doua
generație este încă foarte mic [...] (Eve, 2008:79).

Franța a reprezentat întotdeauna o atracție pentru elitele din coloniile sale, sau
pentru copiii acestora, constituind în același timp un refugiu pentru cei persecutați politic
în țara de origine. Prezența refugiaților pe motive politice în Franța a condus la «fundarea
unor asociații care sunt încă importante şi azi, sau care au dat naștere altora» (Eve,
2008:79).

Mai mult, migrația marocană în Italia este de dată recentă (începând cu anii ’90),
regruparea familială realizându-se mai repede pentru migranții de prim val în Italia decât
în Franța anilor ’60 (Eve, 2008), fapt ce a redus gradul de orientare spre casă al
imigranților. În plus, Eve se întreabă «cum afectează regruparea familială deciziile
privind cheltuielile și economiile, şi orientarea către viața din ţara de origine» (Eve,
2008:79).

Analizând datele unui studiu realizat în Torino, în 2008, autorul constată că

«7,2% din totalul firmelor din sectorul serviciilor (de distribuție) din oraş erau deținute de
marocani; în timp ce 15,1% din totalul firmelor din sectorul construcțiilor erau deținute
de români» (Eve, 2008:80). Cu toate acestea, practicile economice transnaționale –
«furnizori, călătorii de afaceri sau investiții în ţara de origine» (Eve, 2008:80) - sunt rar

77
întâlnite, majoritatea firmelor atrăgându-și clientela de pe piața italiană (Eve, 2008).

Într-o cercetare etnografică ce valorifică experiența de migrație şi dimensiunea

biografică a subiecților analizați, vizând înțelegerea fenomenului migrațional în
desfășurarea sa şi a modului în care acesta a afectat spațiile de viață ale migranților atât la
origine cât și la destinație, antropologul Pietro Cingolani (2009) reconstituie istoria de
migrație a unei comunități rurale din nordul României (Marginea) începând cu cel de-al
doilea Război Mondial și până în zilele noastre. Autorul consideră necesar a studia acest
fenomen în mod diacronic, în dimensiunea sa procesuală și dintr-o perspectivă istorică.
Sprijinindu-se pe o anchetă de teren realizată atât în rândul migranților din Torino cât și
în sânul comunității de origine a acestora, Cingolani urmărește diferitele aspecte legate de
migraţia mărginenilor în Italia, precum transferurile financiare (remitențele) ale acestora,
raporturile sociale, stilurile de viață, comportamentele de consum, relațiile familiale,
practicile religioase etc. Varietatea temelor alese, diversitatea abordărilor comparative
între diferitele categorii de migranți (în funcție de etapa de migrație, gen, vârstă, ocupație,
religie, profil /statut economic şi familial), ca şi articularea a două niveluri de studiu
(micro şi macro, individual și colectiv), conferă acestei lucrări o importanta aparte,
ajutând la încadrarea subiectului prezenței cercetări în sfera mai largă de analiza trasata
de Cingolani.

Printre familiile de concepte tratate în lucrare, menționăm noțiunile legate de

transnaționalismul migranților (transmigranti, comunități transnaționale, antreprenori
transnaționali, practici transnaționale, remitențe sociale şi financiare, spațiu/câmp social
transnațional, cultura a migrației, lumi sociale, identități multiple sau creolizate etc.)
conceptele referitoare la locuința/locuire (practici de locuire, stil/mod de locuire,
apropriere a spațiului etc.) ca şi cele de granița, ce leagă aceste două domenii de studiu
(casa a remitențelor, locuințe hibride, practici de construcție transnaționale, împrumuturi
culturale, metisaj cultural etc.).

Explorând trecutul socialist al țării de origine a migranților, Cingolani caută

rădăcinile prezenței mobilități a subiecților analizați. El surprinde cauzele şi efectele
migrației interne, specifice sistemului socialist român. Autorul furnizează o serie de date,
importante pentru înțelegerea fenomenului. Dacă în anii’90, prezența română în Italia era
marginală, în 2007 ponderea migranților români ajunge la 21,5% din totalul imigranților,
provinciile cele mai căutate fiind Roma, Torino și Milano. Interesantă este și

78
corespondența pe care autorul o găsește între practicarea navetismului de către unii dintre
migranții români, în perioada comunistă, şi navetismul actual, practicat de anumiți
migranți între diferite zone ale Italiei.

De asemenea, Cingolani reconstituie, cu ajutorul istoriilor de viață, trecutul

comunei Marginea, începând cu epoca comunistă și până în anii ’90. El găsește o posiblă
explicație la migrația internațională a tinerilor : « Părăsirea satului de către bărbați
reprezenta un pas fundamental pentru a accede la vârsta adultă» (Cingolani, 2009 : 74).
Aceste deplasări aveau un caracter sezonier, fiind un mijloc de ameliorare a statutului
economic şi social al familiei : « părăsirea Marginii era singura modalitate de a câștiga
bani, de a construi o casă şi de a se căsători pentru a deveni un om respectabil» (interviu
cu Ioan 8/6/2006, Cingolani, 2009 :69). Cingolani subliniază astfel că « Locuitorii din
Marginea au ajuns în pragul Revoluției și al marelui exod către Occident cu o puternică
tradiție de mobilitate internă și chiar cu o cunoaștere discretă a realității din afara
granițelor României» (Cingolani, 2009 :75). Printre canalele de legătură cu Occidentul
menționăm ocupațiile sezoniere în zonele mai permeabile ale țării, precum Constanța şi
frontiera cu Ungaria sau centrul de ceramică neagră din Marginea (localizat de-a lungul
șoselei ce conduce spre mănăstirea Sucevița), loc în care turiștii străini se opreau
deoarece era figurat pe hărțile turistice zonale.

În plus, se poate observa un paralelism între migrația internă practicată înainte

de 1989 – ca o strategie adoptată de părinții migranților de azi pentru a se sustrage de
serviciului militar obligatoriu şi datoriei de a lucra la CAP – și migrația externă de după
1989, folosită de asemenea ca o metodă de a scăpa de serviciul militar obligatoriu.

Bazele legăturilor cu Statele Unite ale Americii au fost puse de către membri ai
comunității penticostale din Marginea încă din perioada comunistă. Cingolani evidențiază
rolul apartenenței la o anumită confesiune în cadrul procesului de migrație ca și
elementele ce diferențiază comunitatea penticostală de cea ortodoxă (mod de gândire,
mod de viață, structură și organizare rituală, raporturi sociale etc.). Interesul acordat
comunității penticostale se explică prin dimensiunea comunitară pe care aceasta o
înglobează: « În contextele în care procesele de formare identitară sunt mai mult ca
niciodată complexe, dominate de incertitudine și individualizate, religia penticostală
furnizează un sistem de semnificații puternic şi coerent ce plasează individul în interiorul
unei colectivități » (Cingolani, 2009:268). Comunitatea penticostală din Marginea

79
cuprinde 3800 persoane, dintre care doar 1 300 se afla în țară (Cingolani, 2009). Aceasta
prezintă un grad mai mare de transnaționalism în raport cu majoritatea populației
comunei, de religie ortodoxă :

Din punct de vedere financiar, sunt numeroase campanii de strângere de fonduri

organizate pentru a sprijini proiecte sociale în comunitățile penticostale din România. În cazul
Marginii, spre exemplu, donațiile credincioșilor din Torino au plătit pentru lucrarea de la
biserică, modernizarea infrastructurilor școlilor și ajutorarea familiilor în dificultate (orfani, o
familie a cărei casă a ars din temelii). Afilierea religioasă dă naștere proceselor de solidaritate
care sunt fundamentale în cadrul procesului de migrație : un român din comunitatea
penticostală a înființat o firmă de construcții în Torino în 2000 și a recrutat forța de muncă doar
din cadrul comunității de imigranți de aceeași confesiune (Cingolani, 2008:17).

Pentru primii migranți, familia era mai puțin importantă în succesul proiectului
de migrație. Ceea ce conta era capacitatea lor de a se descurca într-un context necunoscut,
chiar ostil. Pentru migranții din al doilea val, capitalul social, ca și sprijinul familiei
extinse devine esențial în găsirea unei locuințe şi a unei prime slujbe. Însă, nu numai
familia lărgită joacă un rol important în cadrul migrației mărginenilor, ci și familia
`spirituală` (Cingolani, 2008), compusa din nași. Aceștia din urmă nu numai că intervin
în situații de criză familială, dar îi pot ajuta pe fini să găsească o slujba sau o locuință în
Italia (Cingolani, 2008).

Într-o a treia etapa a migrației, când în zona de destinație numărul migranților se

mărește considerabil, cererea de pe piața muncii crescând proporțional, relațiile familiale
nu mai sunt suficiente, de aceea noii veniți apelează la « mediatori, persoane apte să
furnizeze contacte strategice » (Cingolani, 2009 :114). Unii migranți români ajung chiar
sa joace rolul « oficiilor transnaționale de angajare a forței de muncă » (Cingolani,
2008:10), percepând un anumit onorariu pentru serviciile lor. De asemenea, în această
perioadă, profilul dominant al migranților se schimbă o dată cu migrația substanțiala a
femeilor (soții, mame, femei divorțate sau singure), prezența acestora modificând
« semnificativ relația între migranții din Marginea atât la nivel familial cât și la nivel
colectiv » (Cingolani, 2009 :128).

Astfel, într-o primă etapă «exploratorie», între 1990 şi 1995, migranții români la
Torino erau în majoritate bărbați celibatari, o serie de femei migrând şi ele pentru a fi
împreună cu soții lor. În a doua etapă a migrației românești în Italia (1996-2001), numită
de autor «de consolidare», un număr crescut de femei încep să li se alăture, venite singure
(ca urmare a cererii crescute de asistență la domiciliu) sau pentru regrupare familială
(Cingolani, 2008). În această perioadă are loc intrarea în legalitate a unora dintre

80
migranți. În a treia etapa (2002-2007), un număr tot mai mare de români practică o
migrație «circulatorie» Cingolani (2008), deoarece pentru familiile cu mai mulți copii,
regruparea familială în Italia nu era de dorit.

Importanta familiei în cadrul procesului de migrație este însă evidentă:

Cei care câștigă o mulțime de bani în Torino sunt cei care au plecat înaintea mea în 1994.
Aceștia nici măcar nu îți vorbesc [...] ne tratează ca inferiori [...] Românii sunt egoiști, nu vor
să dea de lucru altor oameni. Dacă cineva are o slujbă, și câștiga 1200 euro pe lună, nu ar veni
niciodată să te ajute! Sunt şi femei din România ce profită de pe urma altor românce: ele cer
600 euro şi apoi îți găsesc de lucru. Singura siguranță pentru mine este familia (Constantin,
Marginea 2006, în Cingolani, 2008).

De asemenea, firmele transnaționale realizate în cadrul familiei au mai multe

șanse de supraviețuire, cum este cazul a patru frați – doi aflându-se în Italia şi doi în
Marginea – ce au pus bazele unei societăți ce vinde anvelope uzate din Italia în România
(Cingolani, 2008). Totuși, autorul subliniază ca toate aceste metode de cooperare în
cadrul familiei reprezintă

[...] o formă slabă de transnaționalism (Cingolani și Piperno 2006), deoarece în majoritatea

cazurilor aceste strategii sunt foarte individualizate, cu un nivel scăzut de participare colectivă,
şi supuse schimbării de-a lungul timpului (Cingolani, 2008).

De asemenea, pentru femeile din Marginea cu copii mici, ajutorul familiei din țara de
origine este esențial: copiii sunt încredințați bunicilor din sat sau, în alte situații, bunica
se deplasează în Italia pentru a avea grija de ei (Cingolani, 2008). Uneori familia din
Marginea poate trimite bani migranților aflați în situații dificile în țara-gazdă: «Este un
flux în două direcții [...] nu doar din Italia către România ci și invers» (Cingolani, 2008).
Lucrurile trimise din Italia în România includ detergenții, uleiul de măsline, cafeaua, ca şi
mobilierul și aparatura electrocasnică second hand. În cazul în care familia construiește
sau reabilitează o casă în comună, pot fi trimise în țară şi alte obiecte precum materiale de
construcție şi finisaj, instalații și sisteme electrice sau termice, unelte etc. Printre
produsele care circulă dinspre Marginea spre Italia menționăm tigările și conservele sau
alimentele preparate în casă (Cingolani, 2008).

Cingolani observă însă că propensiunea spre retromigrație este mai puternică în

cazul migranților români care «construiesc şi mențin legături sociale cu țara de origine»
(Cingolani, 2008:16). În plus, Sandu (2010) constată că orientarea spre casa a migranților
– manifestată prin nivelul şi frecvența de trimitere a remitențelor, planurile de re-migrare
şi comunicarea cu cei din locul de origine – este corelata negativ cu durata șederii în țara-
gazdă. Totuși, anumiți factori precum vârsta migrantului, situația sa familială, apartenența

81
religioasă sau nivelul de cunoaștere a limbii țării-gazdă, pot afecta pozitiv sau negativ
orientarea spre casă a acestuia. Astfel, o orientare puternică spre casă o au migranții cu o
slabă cunoaștere a limbii, de «orientare culturală tradiționalistă» (Sandu, 2010:172) ca și
cei de vârstă medie sau care sunt căsătoriți și o parte din membri familiei se află în țara de
origine (Sandu, 2010).

Cingolani consideră că remitențele sunt principalul vehicul al transformărilor

materiale aduse de migrație. Conform datelor Camerei de comerţ a Municipiului Rădăuți,
numărul firmelor cu sediul social pe teritoriul comunei este cel mai mare din tot județul
(Cingolani, 2008). Abandonarea de către migranți a muncilor agricole și mai ales a
creșterii vitelor a condus la apariția supermarket-urilor, ce furnizează alimentele şi
conservele care altă dată erau produse în gospodăriile locale. Totuși Cingolani remarcă
preferința localnicilor pentru animale de companie, mai ales câini și cai de rasă
(Cingolani, 2009). O dată cu scăderea interesului pentru lucrările agricole, terenurile
dobândesc o dimensiune strict imobiliară, multe parcele agricole fiind transferate în
intravilan. Sectorul construcțiilor « a cunoscut o expansiune fără precedent», concentrând
investițiile și eforturile migranților, iar « densitatea locuințelor este cea mai mare din tot
județul» (Cingolani, 2009 :150), fapt ce explică de ce, în zonele centrale ale satului, noile
case sunt « adosate unele altora fără a respecta distanțele minimale de siguranță»
(Cingolani, 2009 :151). Noile spații afectate locuirii nu mai păstrează specificul local. În
vechile zone rezidențiale, proximitatea locuințelor corespundea relațiilor de rudenie, în
timp ce în noile cartiere acest fel de legătură lipsește. Mai mult, casele tradiționale (chiar
cele așa-numite « comuniste ») urmăreau scheme precise, pe când noile locuințe nu pot fi
încadrate în nici o tipologie.

Construcția de vile de lux, întotdeauna mai mari pentru a rezista concurentei cu vecinii […]
construcția porților automate și a teraselor și grădinilor în stil occidental, acestea sunt cele mai
importante preocupări ale `străinilor` din Marginea când se întorc acasă în vacanță (interviu
Bucaciuc 2006, în Cingolani, 2009 :152-153).

Etajele superioare ale acestor vile de lux adăpostesc dormitoarele, numărul lor depășind
în unele cazuri cu mult dimensiunea familiei (Cingolani, 2009). Această situație
contrastează cu cea din trecut când familii numeroase se înghesuiau în una sau două
camere. Autorul constată că baia a devenit din încăperea pur funcțională din trecut
«materializarea unui nou stil de viață» (Cingolani, 2009:156), fiind obiectul ce atrage o
bună parte din investițiile migranților: «Sunt foarte mândră de această baie, a costat in jur
de 10000 euro, dar este exact așa cum am dorit-o» (interviu Brenda 2007, în Cingolani,

82
2009:156). Amenajarea spațiului interior ține astfel de domeniul femeilor, în timp ce
tehnicile de construcție de cel al bărbaților. În plus, migranții preferă să utilizeze sisteme
și materiale de construcție importate, deoarece consideră că acestea sunt de mai bună
calitate (Cingolani, 2009).

Modificarea relațiilor de vecinătate și a raporturilor sociale este materializată și

prin noile tipuri de porți și împrejmuiri. Spre deosebire de vechile porți, ce permiteau
pătrunderea în curte în orice moment al zilei, când proprietarul era acasă, noile porți
automate sunt destinate «protejării proprietății și intimității» (Cingolani, 2009:157). Rolul
împrejmuirilor tradiționale era mai mult simbolic, în timp ce funcția celor moderne este
în primul rând de protecție (Cingolani, 2009).

Procesul de construcție al locuinței din satul de origine este monitorizat pe teren

de către familie sau de către părinții sau un frate al migrantului și de la distanță de către
acesta din urmă (Cingolani, 2008, 2009). Migranții iau contact direct cu rezultatul
lucrărilor de construcție doar o dată pe an, cu ocazia concediilor. În rest, urmărirea
șantierului se realizează prin telefon, fenomen observat şi de către Amelia Tue şi Cristina
Toderaș (2011) în Cajvana – o localitate din județul Suceava cu aproximativ 10 000
locuitori, marcată la rândul ei de migrația internațională în Italia, Germania şi Spania.
Acest tip de «case prin telefon», ridicate cu ajutorul unor meșteri locali, lipsiți de o
pregătire tehnică adecvată, dar cu experiență pe șantierele din afara țării, «reprezintă o
compilație între elementele unor modele de case văzute și vizitate de viitorii proprietari»
(Tue, Toderaș, 2011:5). Forma clădirii, vocabularul decorativ şi organizarea interioară a
spațiului poartă atât amprenta proprietarilor cât şi pe cea a meșterului. Casele sunt
concepute fără aportul unui arhitect sau inginer constructor, de aceea `proiectul` (dacă se
poate numi astfel) suferă o serie de corecturi și modificări pe parcurs, materializate - în
cazul clădirilor deja începute - prin reparații sau reconfigurări ale unor elemente și părți
de construcție sau prin consolidarea structurii de rezistență (Tue, Toderaș, 2011).
Comunicarea între meșter şi client se realizează prin telefon, de mai multe ori pe
săptămână sau chiar pe zi: «Prin telefon mi-a spus, uite vreau așa, așa, așa; i-am explicat
tot prin telefon» (Tue, Toderaș, 2011:2). Uneori proprietarii trimit proiectul viitoarei case
prin e-mail, poștă sau cu ajutorul firmelor locale de transport. Pentru obținerea
autorizației de construcție, proprietarii nu apelează la serviciile unui arhitect. În cele mai
multe cazuri, proiectele sunt preluate de la alții sau de la meșteri (Tue, Toderaș, 2011).
Colaborarea meșter-client se bazează pe încredere reciprocă, majoritatea meșterilor

83
lucrând la negru. Deoarece proprietarii vin în țară de cel mult trei ori pe an (de Crăciun,
Paști și în august), meșterii trebuie să ruleze, în numele clientului, sume de bani
însemnate, de aceea corectitudinea acestora este o trăsătură esențială, contribuind la
întărirea bunului renume (Tue, Toderaș, 2011). În luna august, atât meșterii cât și clienții
lor, ce au adus cu ei economiile realizate în străinătate, se focalizează pe avansarea
lucrărilor de construcție:

Prin modelele importate, prin felul în care își amenajează şi își decorează interioarele –
bucătăriile deschise şi băile lucioase, cajvanarii încearcă să se identifice cu grupul
proprietarilor de case pentru care lucrează în străinătate (Tue, Toderaș, 2011:12).

Materialele de construcție sunt procurate de pe piața locală, pereții fiind de

obicei realizați din BCA, iar învelitoarea din Lindab sau tablă, doar finisajele, anumite
utilaje și instalații sunt aduse de proprietari din afara țării. Printre finisajele de fațadă,
menționăm cărămizile aparente, specifice Italiei: «În Italia, la majoritatea construcțiilor,
fațada îi maton. Pentru rezistență, îi și frumoasă. Matonul, știți, îi ceva antic» (interviu
meșter, 49 ani, în Tue, Toderaș, 2011:4). Termoizolația pereților exteriori este din
polistiren, numit «scârț» de către localnici (Tue, Toderaș, 2011).

Casele migranților din Cajvana sunt finalizate treptat, pe parcursul a mai mulți
ani (între 2-10 ani). În toată această perioadă, cu ocazia vizitelor în țară, proprietarii
locuiesc fie în altă casă, fie într-o anexă numită «bordei», ce conține o bucătărie, o baie şi
una sau două camere (Tue, Toderaș, 2011). Totuși, criza economică a afectat și sectorul
construcțiilor din Cajvana: în perioada 2005 - 2011, conform unor declarații neoficiale,
numărul caselor nou construite s-a redus de la 400/an la 50/an (Tue, Toderaș, 2011).

Deși noua locuință este realizată după model occidental, cajvanarii mențin
configurația tradițională a anexelor, modificându-le însă funcțiunea: grajdul, șura sau
bordeiul se transformă uneori în garaj, atelier sau bucătărie de vară (Tue, Toderaș, 2011).
Schema planimetrică a noilor locuințe este de obicei aceeași: la parter găsim camera de
zi, bucătăria, o baie şi un dormitor, iar la etaj mai multe dormitoare şi o singură baie.
Șemineul este un element frecvent utilizat în amenajarea salonului (Tue, Toderaș, 2011).
Balustradele balcoanelor sunt fie din inox, fie cu baluștri din beton, prefabricați (Tue,
Toderaș, 2011).

Locuitorii din Cajvana au dobândit în perioada comunistă (anii ’70-’80)

renumele de «afaceriști» (Tue, Toderas, 2011:10). Pentru a evita plata unor impozite
ridicate, căjvănenii înscriu la Primărie noile construcții cu destinația de «anexă», mai ales

84
că, o dată cu declararea localităţii ca oraş în 2004, taxele aplicate noilor locuințe s-au
mărit, crescând în funcție de dimensiunile clădirii (Tue, Toderaș, 2011).

Câștigurile din migrație sunt investite în construirea de locuințe, ca și în câteva

«afaceri în zona comerţului și a serviciilor», migranții fiind interesați să obtina un «profit
imediat» şi sigur (Tue, Toderaș, 2011:14). Această căutare a imediatității și palpabilului,
ca urmare a eforturilor depuse în străinătate, are ca efect lipsa oricărei investiții cu
rezultate pe termen lung. De aceea, căjvănenii au ca singură alternativă, la eventualitatea
pensionării sau a pierderii locului de muncă din țara-gazdă, întoarcerea la vechile ocupații
agricole, fapt ce i-a determinat sa păstreze terenurile agricole (Tue, Toderaș, 2011).

2.5. Concluzii

Folosind această serie de cercetări și studii de caz ce pun în relație migrația și

locuințele migranților în țara de origine, trasez în continuare trăsăturile distinctive ale
caselor construite de migranți în țara de origine, indiferent de aria culturală din care
provin, trăsături ce vor fi punctate și în cadrul studiului de caz abordat în cea de-a doua
parte a tezei:

 Construite în etape (Charbit et al., 1997 ; Massey, 1998 ; Villanova, 2006; Miller,
2008, Lopez, 2010)
 Folosesc materiale și echipamente noi, o parte dintre ele fiind aduse din țara-
gazdă (Lopez, 2010 ; Pinson, 2001)
 Pentru migranții ocupați în construcții în țara de destinație, auto-construcția este o
practică curentă (Charbit et al., 1997; Villanova, 2006 ; Tue, Toderas, 2011)
 Constituie o investiție socială și culturală (Pinson, 2001; Riccio, 2006; Lopez,
2010) și în unele cazuri și economică (Tall, 2008b)
 Reprezintă un simbol al reușitei economice și sociale (Pinson, 2001 ; Schiltz,
2003; Cingolani, 2009 ; Potot, 2001; Diminescu,1999 ; Tall, 2008a)
 Contribuie la dezvoltarea sectorului construcțiilor pe plan local (Itzigsohn et
al.,1999; Portes et al., 2002; Cingolani, 2009; Moisa, 2009; Lopez, 2010 ; Tall,
2008b)
 Conduc la ridicarea prețurilor terenurilor construibile, a materialelor de
construcție și a mâinii de lucru (Tall, 2008a, 2008b; Lopez, 2010)
 Ascund în spatele lor întregul efort implicat în realizarea lor (Schiltz, 2003;

85
 Villanova, 2006; Potot, 2001; Lopez, 2010)
 Schimbă anumite obiceiuri și norme sociale prin amenajările și soluțiile
planimetrice adoptate (Levitt, 1998 ; Lopez, 2010)
 Locuri de reședință limitate în timp, devenind treptat o reședință secundară sau
casă de vacanță (Miranda,1994; Pinson, 2001; Cordeiro 2002; Villanova, 2006 ;
Nagy, 2009a)
 Plasate în centrul aventurii migratorii, printre principalele obiective ale migrației
(Villanova, 1994 ; Sayad, 1977 ; Massey, 1998 ; Riccio, 2006 ; Moisa, 2009 ;
Tue, Toderas, 2011)
 Contribuie la difuzarea unei adevărate « culturi a migrației » în sânul comunității
de origine, provocând și întărind dorința celorlalți localnici de a emigra (Massey,
1998; Riccio, 2006; Cingolani, 2009 ; Lopez, 2010 ; Tall, 2008b)
 Contrastează cu locuințele migranților din țara-gazdă prin dimensiuni, eleganță și
exces de cheltuieli, fiind construite nu pe « câmpul » muncii și al efortului, ci pe
cel al consumului și afișării reușitei experienței de migrație (Aquilar, 2009; Tall,
2008b ; Schiltz, 2003; Villanova, 2006; Miller, 2008; Potot, 2001 ; Lopez, 2010)
 Sunt forme hibride ce combină practici de locuire, tehnici de construcție și stiluri
arhitecturale locale și importate (Villanova, 1994, Villanova, 2001, Villanova
2006 ;Moisa, 2009; Lopez, 2010)
 O formă de asigurare și de acoperire a neajunsurilor create de un sistem politic,
social și economic disfuncțional (Stark, 1985 ; Tall, 2008a, 2008b ; Cingolani,
2009)

86
 Partea II: Un studiu de caz în comuna Marginea,
jud. Suceava

3. Metodologia cercetării
Cercetarea calitativă de teren detaliată în această secțiune a demarat în vara
anului 2009, ca urmare a unei anchete de teren de tip exploratoriu ce avea ca scop
observarea locuințelor construite de emigranți în mediul rural. Prin urmare, pentru a
studia modul în care locuința rurală s-a transformat sub impactul migraţiei internaţionale,
am folosit un studiu de caz realizat în comuna Marginea, județul Suceava, localitate
puternic marcată de migrația internaţională. Această comunitate rurală de peste 10 500
locuitori este caracterizată de o rată mare a migrației. Avand (în 2009) aproximativ 1000
de migranți numai în Torino si vecinătățile acestuia, Marginea este unul dintre satele
«campioane» din punct de vedere al migrației internaționale. Migrația este strâns legată
de inovație, atât în cadrul practicilor de locuire și de construcție, cât și a arhitecturii
locuinței rurale, prin accesarea de resurse, modele și informații noi, ca și prin
transformarea rolurilor pe care indivizii le joacă în cadrul familiei și a comunității de
origine.

3.1. Întrebarea centrală și ipotezele cercetării

Întrebarea centrală a cercetării este : Cum influențează migrația internațională

locuința rurală în raport cu modelele de locuire cristalizate în secolul trecut ?

Pentru a răspunde la aceasta întrebare, am optat pentru o abordare antropologică

a locuințelor migranților, corelând (Herseni,1982) datele culese pe teren cu informațiile
oferite de cercetători sociali străini, în legătură cu locuințele migranților din țara de
origine (prezentate în prima parte a lucrării). În plus, am recurs la tehnica comparării
prezentului - locuința rurală de după 1989 - cu trecutul - locuința rurală înainte de 1989
(Herseni,1982).

Ca urmare a unor prime anchete exploratorii de teren și a analizei literaturii de

specialitate pe această temă, am formulat un răspuns provizoriu la întrebarea de mai sus,
ce a constituit ipoteza de studiu în etapele următoare ale cercetării doctorale:

Ipoteză: Locuințele migranților - desi puternic marcate de inovație (formală,

87
tehnică si funcțională) - se prezinta asemenea unor forme hibride ce combina elementele noi,
aduse de migratie (« urmele migratiei »), cu referintele locale, de dinainte de 1989 (« urmele
trecutului »).

3.2. Operaționalizarea conceptelor

Pentru a analiza locuința rurală în contextul migrației internaționale a românilor,

urmărind să evaluăm ipoteza menționată anterior, vom studia în continuare două
dimensiuni esențiale ale locuinței rurale, pe care le vom numi «urme ale trecutului» și
«urme ale migrației». Prima dimensiune se referă la influența unor vechi forme, modele,
practici, mentalități etc. asupra noilor locuințe ale migranților, în timp ce a doua
dimensiune trimite la elementele de noutate sau inovație introduse în proiectarea,
construcția și utilizarea acestor case. În acest sens, am elaborat o serie de indicatori de
măsurare a «urmelor», concepuți în funcție de categoria de analiză vizată. Deși, de cele
mai multe ori, aceiași indicatorii măsoară atât prezența «urmelor trecutului» cât și a
«urmelor migrației», în anumite cazuri a fost necesară introducerea unor indicatori
specifici doar pentru una dintre «urme». Nivelul de măsurare ales este cel nominal
(Babbie, 2010).

Domeniul de Indicatori Urme ale migrației Urme ale trecutului

analiză (valori ale indicatorului (valori ale indicatorului care
care indică influența indică influența modelelor
migrației) locale)
Configurația Tipul locuinței Locuință nouă (izolată sau Locuință
locuinței cuplată) tradițională/remodelată sau
Practici de reabilitată
ocupare, Dimensiunile Locuințe mari, de tip P+M Locuințe mici, de tip P
amenajare și locuinței sau P+1E+M
folosire a Distanță între Mică Mare
spațiului clădirile învecinate
Forma În două ape În patru ape
acoperișului
Tipul învelitorii Țiglă metalică Draniță sau țigle ceramice
Tipul ferestrelor Tâmplărie PVC cu geam Tâmplărie din lemn
termopan
Tipul fațadelor Cărămidă Zugrăveli de fațadă în culori
aparentă/balcoane cu pastel sau alb
balustradă din fier forjat
sau inox
Organizarea Prin față/lateral Prin spate
accesului în
locuința
Zonificare Zona de zi nu se Zona de zi se intersectează cu
funcțională intersectează cu zona de zona de noapte
zi/noapte noapte
Relația între Încăperi decomandate Încăperi comandate
încăperi

88
 Număr camere de Multe Puține
locuit
Tip camere de Cu o funcție unică Multifuncționale/fără
locuit destinație precisă
Număr băi și Două sau mai multe O singură baie sau fără baie în
grupuri sanitare în locuință
locuință
Dotarea băii Cu bideu Fără vas WC în baie
Organizarea Din hol/vestibul Prin bucătărie/
accesului în grupul salon/sufragerie
sanitar al zonei de
zi
Număr bucătării O singură bucătărie Două sau mai multe bucătării
Tip de bucătărie Bucătărie deschisă/cu Bucătărie
«boltă» închisă/multifuncțională
Distanța între Alăturate/comunică prin La distanță/Separate de alte
bucătărie și locul deschideri în pereții spații intercalate
de luat masa despărțitori
Funcția bucătăriei De reprezentare Pur funcțională
Dispozitive de Plită electrică/Cuptor Sobă cu plită
preparare a hranei electric
Spații de Întreaga casă devine o Un singur spațiu, de tip «cea
reprezentare « cea casa » casa»
Sisteme de Cu șemineu/Prin Cu sobe/Cu sobe și
încălzire a pardoseală calorifere/încăperi neîncălzite
locuinței
Tipul mobilierului Adus din Din zestrea soției sau
străinătate/realizat după mamei/modest/ mobilă veche
modele văzute în (străină) recuperată
străinătate
Tipul finisajelor Gresie în salon/Marmură
pardoselilor sau granit
Tipul finisajelor Tencuieli decorative după
pereților modele văzute în
străinătate
Prezența anexelor Nu
Dispunerea în plan Fără a respecta modelul După modelul tradițional (al
a anexelor tradițional anexelor locuințelor nemțești )
Funcții ale Garaj, depozit, cameră Cuhne/ șandrama, șura, grajd/
anexelor centrala termică bucătărie
Configurația Fără a respecta modelul După modelul tradițional
anexelor tradițional
Rolul cuhnii Locuință pentru
migranți/părinții migranților
Modul de Curte pavată în Grădină simplă, de flori, în
amenajare a întregime/piscină fața casei
grădinii
Funcția De reprezentare Utilitară
grădinii/curții
Tipul porților și Soclu și stâlpișori Porți drănițite
împrejmuirilor cărămidă aparenta și gard
din fier forjat
Elemente Ornamente zoomorfe Motive simbolice tradiționale
ornamentale la
porți și garduri
Locuința în Distanța față de Departe Aproape
relație cu locuința
familia părinților/fraților

89
 Unde locuiesc Separat față de copiii Pe aceeași parcelă: în cuhnea
părinții adulți casei copiilor adulți sau în
vechea casă
Locuința ca și Locuința din țara-gazdă Locuința din țara de origine
cămin
Organizarea Părinții sau familia lărgită își
familială a ajută copiii la construirea
construcției casei noilor case
Locuința și Casele noi sunt construite
relațiile de gen pentru bărbați celibatari / Soția
se mută în casa soțului/
Importanța zestrei
Practici de Cine a conceput Arhitectul Meșterul/Proprietarul sau
construcție proiectul părinții acestuia
Cine a construit O firmă de construcții Meșterul/Proprietarul/Rude
locuința ale proprietarului/
Tehnici și utilaje Vechi De ultima oră/Aduse din țara-
folosite în gazdă
construcție
Tipul materialelor Aduse din țara-gazdă Recuperate de la case vechi
de construcție
Surse de inspirație După proiecte/fotografii După modele văzute în sat
și de informare realizate în țara-gazdă
Sensuri și Reprezentări ale Locuința ca Locuința ca datorie/asigurare
reprezentări locuinței investiție/Locuința ca
ale locuinței obiect de status/ Locuința
ca semn al reușitei
Raportarea la Utilizarea vechilor Demolarea vechilor Remodelarea vechilor locuințe
tradiție locuințe locuințe
Reciclarea Case de vacanță/Locuințe Lemn pentru foc/material de
vechilor locuințe sociale construcție
Utilizarea Nu, dar folosesc obiecte Expunerea unor lucruri din
obiectelor decorative aduse din țările zestre
tradiționale de destinație

3.3. Metode și tehnici de cercetare

Cercetarea se bazează pe colectarea de date (atât la nivel micro cât și la nivel

zonal) referitoare la migrația internațională a romanilor din județul Suceava – cu accent
pe comuna Marginea - ca și pe o anchetă de teren desfășurată în intervalele iulie –
octombrie 2009, iulie-octombrie 2010 și în august 2011, în comuna Marginea, folosind
metoda observației (participative și non-participative) și tehnica interviului calitativ -
informal sau semi-structurat. Cercetarea de teren s-a concentrat pe sferele de influență ale
migrației asupra locuinței rurale: arhitectură, materiale, metode și tehnici de construcție și
practici de locuire. Cu toate acestea, observațiile și interviurile realizate s-au derulat în
perioadele de vară-toamnă. De aceea consider necesară extinderea cercetării și în timpul
sezonului rece (iarna-primăvara), pentru a înțelege mai bine fenomenul analizat.

90
3.4.1. Culegerea datelor

Documente sociale, scrise, publice oficiale :

 Publicaţiile Institutului Naţional de Statistică (INS)

 Recensământul populației și locuințelor
 Anuarul statistic al jud. Suceava
 Publicaţii ale Institutului de calitate a vieții
 Documente ale administrației publice locale (Primăria comunei Marginea)
 Planul și regulamentul urbanistic al comunei (din 1995 și 2010)
 Registrul evidența eliberării autorizațiilor de construcție – jud. Suceava,
Primăria comunei Marginea

Documente sociale, scrise, publice neoficiale :

 Lucrare realizată de către antropologul P. Cingolani (2009) despre

migranții din Marginea
 O enciclopedie a comunei (Crăciun, Popescu, 2009)
 O monografie geografică a comunei Marginea
 Informații postate pe internet despre migranții din Italia/Marginea

Documente sociale nescrise :

 Fotografii ale unor case vechi din Marginea realizate de locuitori ai

comunei
 Fotografii ale unor localnici
 Fotografii ale noilor locuințe din Marginea
 Fotografii și înregistrări audiovizuale ale unor evenimente (slujbe
religioase, nunți, înmormântări, piața din Marginea de joi)
 Interviu televizat cu antropologul P. Cingolani
 Interviuri realizate cu bătrâni din Marginea
 Interviuri realizate cu persoane-cheie din comună
 Interviuri realizate cu migranți sau rude ale acestora

91
 3.4.2. Tehnica eșantionării

Am lucrat cu un eșantion nonprobabilistic, folosind o tehnică bazată pe rețelele

existente în comună (rudenie, prietenie, sau de migrație), un fel de tehnică a « bulgărelui
de zăpadă», ca urmare eșantionul nu este reprezentativ pentru comuna Marginea.
Eșantionul cuprinde următoarele tipuri de gospodării:

Gospodării în care ambii soți sunt migranți :

- Migranți care s-au întors definitiv în țară

- Unul dintre soți s-a întors în țară, în timp ce celălalt a rămas în străinătate pentru o
anumită perioadă de timp sau pentru a practica o migrație circulatorie

Gospodării compuse dintr-un migrant și un non-migrant

Gospodării de non-migranți

3.4.3. Metoda observației

Observația, de tip semistructurat, a urmărit o tematică aleasă conform faptelor de

observat (Stahl, 1999), pentru a reține detaliile semnificative pentru cercetarea mea, și,
într-o fază ulterioară a cercetării, pentru a evalua ipoteza de studiu. În plus, aceasta mi-a
permis să completez datele culese prin tehnica interviului. Astfel, am studiat cele patru
sfere ale influenței migrației asupra locuinței : arhitectura, instalațiile, materialele și
tehnicile de construcție, practicile de locuire. În domeniul arhitecturii, m-am concentrat
asupra formei clădirilor și elementelor componente, mobilierului și decorațiunilor
interioare. În ceea ce privește materialele și tehnicile de construcție folosite la noile
locuințe, am căutat să notez inovațiile ce au pătruns prin intermediul migrației, dar și
transformările metodelor de construcție (mașini și utilaje). În analiza practicilor de
locuire, am recurs atât la interviu, cât și la observație.

Am observat locuințele migrantior în raport cu cele ale părinților sau bunicilor

acestora sau în relație cu locuințele tradiționale din comună, realizate înainte de 1989, cu
scopul de a înțelege mai bine poziționarea acestora în raport cu vechile tehnici de
construcție, practici de locuire și modele arhitecturale locale. În plus am căutat sa remarc
supraviețuirea unor practici religioase, rituri și sărbători, ce se răsfrâng și asupra noilor
locuinței.

92
 Am încercat să dezvolt o relație familiară cu localnicii, cu scopul de a le câștiga
încrederea pentru a fi în măsură de a-i revedea cu ocazia vizitelor repetate în localitate. În
consecință m-am cazat pentru câteva zile pe parcursul anilor 2009, 2010 și 2011 în
locuința patroanei unei pensiuni din comună, ea însăși un fost migrant, conversând cu
aceasta și observând practicile de locuire ale familiei (lărgite). Deoarece eu însămi dețin o
casă în Rădăuți – cel mai apropiat oraș de comună – mi-a fost ușor sa realizez cercetarea
de teren pe o perioada extinsă de timp. Am folosit astfel observarea participativă,
mergând la cumpărături în supermarket-urile și magazinele din Marginea, și vizitând
piața din sat (organizată în fiecare zi de joi). Am servit masa atât în casele migranților sau
sătenilor, cât și în principalele (două) restaurante ale comunei, ce aparțin unor foști
migranți, discutând cu patronii acestora. Adesea, migranții sau membri ai familiei
acestora, m-au acompaniat în casa altor familii de migranți, ajutându-mă să realizez noi
relații. Mai mult, am cumpărat sau primit în dar diferite produse (de obicei alimentare) de
la localnici. De două ori am participat la culesul ciupercilor în pădurea de pe teritoriul
administrativ al comunei, alături de alți săteni. Am realizat o scurtă ieșire la pădure cu
una dintre familiile de migranți cunoscute pe parcursul cercetării, împreună cu copiii
noștri. Fiul meu și-a găsit tovarăși de joacă în Marginea, ajutându-mă să interacționez
astfel cu localnicii.

3.4.4. Tehnica interviului

Tipuri de interviurile realizate:

 Interviu de explorare, nondirectiv – utilizat cu scopul clarificării și

identificării unor teme care urmau să fie investigate ulterior, în profunzime
 Interviu intensiv, semistructurat – pentru colectarea unor informații de
calitate, cât mai complete, cu privire la subiectele aduse în discuție.

Interviurile s-au axat pe teme menite a lămuri întrebarea centrală a cercetării,

dar și pe dimensiunile menționate în cadrul ipotezei de studiu («urme ale migrației» și
«urme ale trecutului»). Pentru a oferi un răspuns la întrebarea centrală a cercetării, am
realizat interviuri cu cca. 100 subiecți, atât migranți cât și cu non-migranți. În plus, am
contactat persoane cheie din comună, precum : vice-primarul, inginerul de la direcția de
urbanism a comunei, secretarul primăriei, doi salariați ai Primariei, un profesor de istorie
- fiul fostului primar din perioada comunistă -, o educatoare, șase meseriași, șase

93
antreprenori din sectorul constructiilor (din care patru activează în Marginea și doi în
Italia), un inginer - angajat al unei firme de construcții acoperișuri, patronii a trei pensiuni
turistice din comună, bătrâni ai satului, foști olari. În cadrul interviurilor realizate, 45 de
interviuri au fost de tip aprofundat (cu 35 de gospodării de migranți sau rude ale acestora
și cu 10 non-migranți).

Am elaborat mai multe ghiduri de interviu, pe care nu le-am folosit însă, efectiv
pe teren, păstrându-le doar în memorie. Experiența mea de teren se acordă cu opinia
profesorului Kaufmann: « cercetătorul trebuie să se apropie de stilul converației, fără însă a se
lăsa purtat într-o adevărată conversație » (Kaufmann, 2004:48) și « Este deci posibil și chiar
indicat să nu se limiteze doar la a pune întrebări, ci să râdă, să izbucnească în râs, să
complimenteze, să-și spună pe scurt părerea, să explice un aspect al ipotezelor, să analizeze în
direct ceea ce tocmai a spus interlocutorul, să-l critice chiar și să-și manifeste dezacordul »
(Kaufmann, 2004: 53).

94
 4. Studiu de caz: comuna Marginea, jud. Suceava

4.1. Comunitatea studiată în contextul migrației internaționale

Comuna Marginea este o localitate situată în partea nordică a judeţului Suceava,
la doar 8 km de municipiul Rădăuţi, 15 km kilometri de orașul Solca și 48 km de
municipiul Suceava.

Figura 1: Harta României cu evidențierea comunei Marginea în cadrul jud. Suceava

(Sursa: http://www.harta-romaniei.blogspot.com)

Este o comună compusă dintr-un singur sat (cu același nume), situată pe
teritoriul fostei Bucovine. Localitatea se învecinează la nord cu com. Horodnic, la est cu
com. Volovăţ şi Municipiul Rădăuţi, la sud cu com. Arbore şi orașul Solca, iar la vest cu
com. Sucevița și satul Voievodeasa. Așezarea este străbătută de la est la vest de râul
Sucevița – un afluent al Sucevei -, dar și de căi de circulație importante, precum: drumul
naţional DN 17 A (ce leagă municipiul Rădăuţi de Câmpulung Moldovenesc), fiind și
drum de circuit european, şi drumul naţional DN 2E (între Putna şi Gura Humorului).

Figura 2: Poziționarea comunei Marginea (roșu) pe harta jud. Suceava (Sursa:

http://www.siteimobiliare.ro/imobiliare/Suceava/)

95
 Situarea localității de-a lungul unei artere de circuit european și în apropierea
bisericilor înscrise în patrimoniul mondial UNESCO îi conferă și o importanță turistică.
Turismul are aici un pronunțat caracter cultural și religios, monumentele de arhitectură
fiind vizitate atât de turiști străini cât și români.

În prezent (anul 2011), localitatea este cea mai mare comună din jud. Suceava,
având o populaţie de 10 529 locuitori. Evoluția populației a fost spectaculoasă: în 1784
populația număra 475 persoane, în 1872 – 2589 locuitori, în 1890 – 3203 locuitori
(Crăciun, Popescu, 2007), în 1992 – 8519 locuitori, în 2002 - 9511 locuitori, pentru ca în
prezent (2011) să se ridice la peste 10 500 locuitori (INS). Mai mult, densitatea medie a
populației din comună s-a ridicat de la 34,1 loc/km2 în 1872 la 90,3 loc /kmp în 1977
ajungând la 125 loc/km2 în 2002 (Crăciun, Popescu, 2007), cu mult peste media jud.
Suceava (80,5 loc/km2) şi a densităţii medii la nivelul ţării (91,0 loc/km2) pentru același
an (INS). Deci, în contextul în care creșterea populației României (inclusiv a celei din
mediul rural) a fost negativă, populația comunei a cunoscut o creștere pozitivă:

Sursa : INS

Figura 3: Evoluția populației comunei Marginea

96
 Situaţia ar putea fi explicată prin numărul mare de copii întâlnit la unele familii10
(de religie ortodoxă și neo-protestantă) dar și prin faptul că Moldova se caracterizează
printr-un nivel crescut al natalităţii, ce se reflectă pozitiv în volumul populației, tinerii
având o pondere mare în cadrul acesteia. Într-adevăr, în Marginea, la recensământul din
2002, segmentul de vârstă 15-29 ani cuprindea 2630 persoane (27,6% din totalul
populației comunei), în timp ce, în segmentul de vârstă 30-59, se înregistrau 2958
persoane (31% din populația comunei).

La recensământul populației și locuințelor din 18 martie 2002, procentul

populației inactive în populația totală era destul de ridicat : 5902 persoane (62%) – din
care 1881 elevi și studenți, 1527 pensionari, 1183 casnice, 1262 persoane întreținute de
alte persoane și 20 persoane întreținute de Stat (INS). Numărul mare de persoane
întreținute de alte persoane ar putea fi efectul remitențelor trimise de migranți pentru
întreținerea membrilor familiei rămase în țară.

Populația comunei Marginea

Data Număr locuitori
29,12,1930 4501
6,04,1941 4684
21,02,1956 4939
15,03,1966 5734
5,01,1977 6861
7,01,1992 8519
18,03,2002 9511
1,07,2004 9714
1,07,2005 9752
1,07,2006 9870
1,07,2007 9941
1,07,2008 10033
1,07,2009 10183
1,07,2010 10240
1,01,2011 10529
Tabelul 3: Evoluția populației comunei Marginea (Sursa: INS)

10
Anumiți subiecti proveneau din familii cu 10,12 și chiar 14 copii

97
 În anul 2002, judeţul Suceava se situa pe primul loc între judeţele cu minorităţi
religioase. În același an, în com. Marginea, cultele religioase neoprotestante11 care
activau în localitate cuprindeau 1553 de persoane. Deci se observă un procent ridicat
(cca. 16%) al cultelor neo-protestante în localitate. În plus, comunitățile neoprotestante
din Marginea reprezentau (în anul 2002) 22,7% din totalul neoprotestanților din mediul
rural din jud. Suceava.

Populația comunei Marginea, după religie la

recensămintele din 2002 și din 2011
adventista creștini martorii
ortodo bapti penticosta alta
Anul Total de ziua a după mozaica lui nedeclarat
xa sta la religie
șaptea evanghelie Iehova
2002 9511 7933 63 1463 27 23 - - - -
2011 8376 6643 62 1577 29 13 10 14 11 8

Sursa : INS

Tabelul 4: Populația comunei Marginea, după religie la recensămintele din 2002 și din
2011
Comuna are un indice al dezvoltării IDC=57, situându-se printre comunele
dezvoltate ale țării (Sandu et al., 2009). Conform indicelui ATSR sate12, Marginea este
caracterizată ca fiind un sat de tranziție de la tradițional la modern, cu un nivel maxim de
dezvoltare, de tip transnațional.

La data recensământului din 2002, persoanele plecate temporar în străinătate,

indiferent de motiv, reprezentau 35,1 din mia de locuitori a judeţului Suceava, acesta
situându-se pe locul 7 între celelalte judeţe ale ţării, fiind un judeţ «cu rate maxime de
plecări temporare în străinătate» (Sandu, 2000b:31). Astfel, în localitatea studiată, în
perioada 1990 – 2007, se estimează că 3000 de persoane au migrat la muncă în
străinătate, în diferite ţări din Europa, America de Nord și Israel, cei mai mulți fiind
localizați însă în apropierea orașului Torino (Crăciun, Popescu, 2007). În anul 2009,
conform declarațiilor vice-primarului, un număr de 250013 persoane erau plecate la lucru

11
Cu toate acestea Cingolani (2009) susține că numărul este mult mai mare – 3800 persoane – deoarece
foarte mulți erau plecați în străinătate.
12
Atlasul social al României rurale ATSRsate, disponibil la adresa http:\\dumitru.sandu.googlepages.com
13
Deși, neoficial, numărul este mai mare – aproximativ jumătate din populația comunei migrând în
străinătate după 1989, fapt explicabil având în vedere procentul mare de populatie potențial activă din
comuna (58,6%) inregistrata la recensământul din 2002. Cercetarea de teren a relevat faptul că o serie de
localnici au emigrat la vârsta de 14-18 ani.

98
în străinătate, în timp ce în 2011, se ajunge la 215314 de emigranți. Numărul mare de
emigranți poate fi explicat prin faptul că satele «care au o pondere mai mare decât media
la nivel naţional sub aspectul prezenței maghiarilor, catolicilor, protestanţilor sau neo-
protestanţilor, au o pondere mare de populaţie de 30 - 59 ani, sunt de tip centru de
comună și se află aproape de oraşe sau de drumuri de circuit european furnizează,
tendenţial, un număr mai mare de plecări în străinătate» (Sandu, 2004 : 184).

În perioada 1994-2011 (deci într-un interval de 17 ani), numărul gospodăriilor

populației comunei a variat cu 44 gospodării : de la 2468 în 1994 la 2502 în 2011, în timp
ce numărul locuințelor a variat cu 1155 : de la 2304 în 1994 la 3459 în 2011. Această
diferența mică, de 44 de gospodării poate fi explicată prin numărul mare al gospodăriilor
de migranți care nu au fost recenzate în cadrul recensământului populației și al locuințelor
din octombrie 2011. Cunoscând mărimea medie a unei gospodării din Marginea (3,35
pers/gospodărie în 2011), și ținând cont de volumul estimat al emigranților (2153) care nu
au fost înregistrați, obținem cca. 645 gospodării de migranți în 2011, absente de pe
teritoriul comunei la data recensământului din 2011. Deci estimăm un total de 3147
gospodării în 2011. Astfel, dacă în 1994, numărul locuințelor (2304) era mai mic decât
cel al gospodăriilor (2468), în 2011, numărul locuințelor (3459) depășește numărul
gospodăriilor (cca.3147). Acest fapt ar putea fi o reflectare a interesului familiilor cu mai
mulți fii necăsătoriți, de a construi câte o casă pentru fiecare fiu (conform tradiției),
aceștia locuind însă cu părinții până la vârsta căsătoriei – încât se ajunge la situația ca
anumite gospodării să dețină mai multe locuințe.

14
Și în acest caz, valoarea absolută ar putea fi mai mare având în vedere faptul că, la momentul
recensământului din 2011, mai multi migranți se aflau (temporar) în comună în perioada recensământului,
fiind inregistrati în randul populației stabile, în timp ce alții, practicând un du-te-vino între țara de destinație
și țara-gazdă (datorită crizei economice) figurau printre cele 804 persoane absente temporar din localitate.

99
Figura 4: Principalele regiuni de migrație circulatorie externă a populației rurale din
România (Sursa : Sandu, 2000a :24)

4.2. Migrația ca expresie a spiritului ‘debrouillard’

Mărginenii au inventat toate motivele de a face bani. El face bani și din piatră. Când
nu era sare, mergea în Pleșa și aducea sare ... este un izvor de sare. Și ce făcea: alții n-aveau
sare, vindea slatina. Și tot făcea bani de mâncare (interviu de grup, F.P., Marginea, 2010).

Mobilitatea structurală a locuitorilor comunei este un produs al unei lungi

tradiţii, migrația externă fiind prezentă alături de navetism – destinațiile acestuia din urmă
situându-se atât în interiorul judeţului cât și în întreaga ţară -, încă din epoca comunistă.
De altfel, în Bucovina, deplasări sezoniere pentru lucru erau practicate încă din sec. XIX,
după cum arată și profesorul Ion Chelcea:
În 1883, în județul Iași lucrau în agricultură 44600 localnici și 1650 de muncitori agricoli veniți
din Bucovina; în județul Tecuci, pentru același an, se menționează 53493 muncitori agricoli,
dintre care 1344 au venit tot din Bucovina (și Galiția) (Chelcea, 2010:263).

În 2011, principalele țări de destinație ale migranților din Marginea erau Italia și
Anglia, printre alte destinații enumerându-se și Germania și Grecia. Motivația migrației
pentru muncă a romanilor rezidă în principal în dorința de a beneficia de salarii mai mari
în condițiile unui decalaj accentuat între nivelurile de salarizare din țările Uniunii

100
Europene15. Astfel, în condițiile crizei economice din ultimii ani, anumiți mărgineni fie
adoptă o migrație circulatorie, în funcție de oportunitățile de lucru din țara-gazdă, fie se
întorc acasă, nemaiputând face față cheltuielilor de întreținere. Totuși, unii continuă să
lucreze în străinătate, chiar în contextul crizei economice din Grecia și Italia, pentru a
câștiga «un pic mai bine» decât în România:

[…] acuma vorbeam cu unul din băieți, care lucrează aicea, a lucrat în Grecia … [spunea] mai
puteam pune cinci sute, șapte sute [euro] pe lună, puteam trimite acasă sa mai continue tata să
facă ceva la casă […] acuma mă duc înapoi, da nu cred că am să pot pune deoparte nici cinci
sute pe lună, da mă duc pentru ca aici îi un pic mai greu decât acolo […] (interviu S.P.,
Marginea, 2010).

Antropologul Cingolani observă că una dintre caracteristicile structurale ale

societății românești în timpul regimului comunist a fost economia subterană. Strategia
celor ce o practicau consta în «achiziționarea de bunuri și servicii pe care Statul nu le
furniza» (Cingolani, 2009:38), folosind atât mijloace ilegale cât și metode aflate la limita
legii. De asemenea, Villanova subliniază că « Eșecul Statului la diferite niveluri conduce
la atitudini de neîncredere care justifică practicile clandestine, ‘la debrouille’ »
(Villanova, 1994 :47). Ca urmare rețelele familiale, religioase sau chiar comunitare
preiau rolul și sarcinile Statului. Acest spirit ‘debrouillard’ este întâlnit și în acțiunile
locuitorilor comunei. Într-adevăr, în cadrul unui interviu cu un grup de respondenți de la
o firmă din Marginea, aceștia își aminteau:

[...] primarul care l-am avut în comună pe timpu lu‟ Ceaușescu, Magopăț...el ne înlesnea
anumite facilități. De exemplu, dacă prindea pe unul că venea cu lemne din pădure [tăiate
ilegal], domne ce vrei să faci? Vreu să-mi fac șura...pentru animale [răspunde omul]....da să
faci frumosu spunea [primarul] [...] Suntem singurii care am cărat șindrila cu avionul, din
Marginea la Milișăuți, pe timpu lu‟ Ceaușescu. Deci n-o mai puteam duce, că ne prindea miliția
pe drum, circulai cum puteai, și pentru că pe imaș acolo...către Sucevița, acolo aterizau, era un
aeroport utilitar...erau ăștia cu ierburile, cu pășunile, cu pădurile și dădeau cu îngrășământ
chimic,... și mărginenii ca să poată să-și vândă marfa, o încărcau în avion...că n-o puteai duce
în Milișăuți s-o vândă, ca n-aveai cu ce. Cu mașini nu, cu calul doară te prindea, n-aveai nici o
șansă...Și-acolo [în Milișăuți] era aeroport utilitar [...] (interviu de grup, F.P., Marginea, 2010).

Astfel spiritul «popular antreprenorial de tip oportunist –`debrouillard`» (Morawska,

1999 : 1-2) constituie una dintre trăsăturile ce au supraviețuit comunismului, așa cum
arată și Cingolani: « Abilitățile comerciale însușite în cadrul economiei informale,
combinate cu experiența mobilității au fost primele resurse utilizate pentru a face

15
«Deși în creștere abia ulterior anului 2000, salariul minim a ajuns la 150 Euro. Acest nivel plasează
România pe ultimul loc în Europa, alături de Bulgaria. În țările leader din acest punct de vedere, salariul
minim este de 7-9 ori mai mare decât în țara noastră (1100 sau 1400 Euro în Franța, respectiv în
Luxemburg). În țările de destinație a migrației românesti, Spania sau Italia, salariul minim este de 4 ori mai
mare decât în România» ( Ilie, Stanciu 2010:27).

101
față incertitudinii crescânde» (Cingolani, 2009:80). Competențele dobândite au fost
efective atât în prima fază a migrației internaționale a românilor, de după 1989, când
aceștia practicau ‘comerțul cu valiza’, cât și în perioadele următoare, când pentru a găsi
o slujbă, migranții exploatau « caracterul informal și flexibil » (Cingolani, 2009:50) al
sectorului construcțiilor și serviciilor. De asemenea, cumpărarea vizelor împreună cu
traversarea ilegală a frontierelor erau printre cele mai obișnuite practici ce țineau de
spiritul ‘debrouillard’ menționat înainte. În alt caz, T., un tânăr ce a emigrat în 2002 în
Italia, la vârsta de 16 ani, a folosit motivul continuării studiilor pentru a rămâne în Italia.
Nu întâmplător, unul dintre funcționarii primăriei Marginea sublinia: «[...] unde e de
muncă și rost de bani, acolo o să găsiți și mărgineni» (interviu P., Marginea, 2009).

T.B., un migrant de cca. 60 ani povestește eforturile pe care le-a făcut pentru a-i
întreține pe cei șase copii, pe soție, mamă și pe soacră. T.B. a încercat sa emigreze în
Australia, unde soția sa avea un unchi, așa ca în 1990 a plecat în Serbia, dar nu a fost
primit în lagăr, deoarece nu îndeplinea condițiile pentru azil politic. În Serbia călătorea
des – stătea acolo câte trei săptămâni. Ducea marfă (bibelouri, cămăși, pijamale etc.) și, în
plus, lucra. O dată, după un scurt sejur de trei săptămâni s-a întors cu 1000 mărci. Astfel,
într-un timp scurt, a reușit să strângă bani de mașină. Apoi a plecat în Polonia cu «bișniță,
cu spirt, cu conserve […]» (interviu T.B., Marginea, 2010). Din veniturile realizate le-a
cumpărat copiilor blugi: «tăţi copiii mei erau îmbrăcați în blugi […] dacă n-am avut eu să
aibă ei» (interviu T.B., Marginea, 2010). În 1993 a plecat în Israel pentru trei ani: a stat
un an și jumătate și s-a întors acasă, pentru ca apoi să meargă din nou pentru aceeași
perioadă de timp. În 1998 a ales o altă destinație: Italia. I-au trebuit opt zile pentru a
ajunge în această țară. Aici a rămas timp de doi ani, lucrând la o pizzerie și în domeniul
construcțiilor. Banii câștigați i-a trimis acasă. De asemenea, a cumpărat cu 2000 de mărci
o viză pentru fiul său cel mare, pe atunci în vârsta de 18-19 ani, ca să îl aducă în Italia.
După un timp și-a ajutat și fetele să ajungă în Italia. Astăzi, cu excepția fiicei celei mai
mici, toți copiii săi au emigrat în Italia sau Anglia. Competențele folosite după 1989, în
experiența sa de migrație, au fost câștigate însă în timpul regimului comunist, când T.B.
obișnuia să vândă carne de vită – deoarece se ocupa cu creșterea bovinelor – în mod
ilegal, atât în alte orașe ale țării cât și profesorilor ce făceau naveta de la oraș în
Marginea:

Eu duceam carne congelată la București … mergeam la munte, cumpăram o vacă, o tăiam,

congelam, o duceam la București, la Ploiești…aveam rudi și-mi făcea comandă…eu n-am dus
lipsă di carne nici pe timpu lu‟ Ceaușescu…dacă n-aveam [vite] mergeam și cumpăram de la

102
 munte…cumpăram și tăiam (interviu T.B., Marginea, 2010).

Acum, T.B. are șase vaci, dar plănuiește să le vândă deoarece nu le mai consideră
rentabile – ca de altfel și suprafețele mari de teren agricol de care dispune familia B.,
referitor la care fiul său afirma : « nu se mai merită cultivat » (interviu C.B., Marginea,
2010) - și să păstreze doar una, pentru nevoile gospodăriei. Aceasta tendință de
abandonare a activităților agricole și de creștere a animalelor este constatată și de un alt
autor român care observă, printre efectele migrației, «dezvoltarea comerţului în localitate
și a sectorului de construcții» dar menționează, în același timp, abandonarea creșterii
animalelor şi «trecerea de la o organizare cvasiagricolă la una modernă» (Anghel, 2009 :
256).

Un alt migrant, M.D., în vârsta de 38 ani, ce provine dintr-o familie cu 10 copii,

își amintește în ce condiții a trăit până la vârsta de 23 ani:

[…] trăiam într-o bucătărioară de asta de vară ... lipită de casă...casa nu era a
noastră...acolo ne puneam zestrea (în cea casa) unde aveam lucrurile noastre bune acolo, da n-
aveam sobă, n-aveam nimica, deci vara, vara mai puteai să ti muți acolo și mai aveam o cameră
în față, da iarna acolo stăteam, la grămadă ...cu părinții, tăt la un loc, da, așa stăteam (interviu
M.D., Marginea, 2010).

Aceasta situație i-a cauzat probleme cu ocazia primirii unor oaspeți străini de
familie:

[…] și-o venit odată o colegă de-a mea […] da eram acuma în liceu, eram la Suceava la liceu și
drept să vă zic n- am primit-o în casă. Va dați seama ce bârfa o fost, da n-am primit-o în casă.
Pentru că mama avea copchil mic și înainte nu era cu pampers...și poate câteodată mai mirosea
drept să vă zic, mai mirosea a pipi, ce sa spui cu copiii, ca înainte așa era. Mai aveam animale
în grajd, mai așa na, da spălam, adevărul că spălam de rupeam, nu așa. Și-așa, după aceea,
când o fost odată cineva la mine, tot așa o colegă și tot la toată clasa o zis că așa-i o mizerie la
mine, da cum dragă că nu era mizerie, nu era, era deranj, na o casă plină de copii ... că spălam
...da nu aveai condiții. ...Vreau să va zic că atâta de jignită m-am simțit și am zis că în viața
vieților nu mai primesc pe nimenea în casă (interviu M.D., Marginea, 2010).

După 1989, ea și sora sa, împreună cu mama lor, au lucrat din greu pentru a-și
îmbunătăți condițiile de viață:

[…] eu brodam, ea decupa, trei ore dormeam pe noapte… și mama [le] ducea la sârbi …mama
era… cu comerțul . Și aveam țoale …eram înțolite, nimenea nu zicea ca suntem zece […]
Munceam de rupeam, chiar și în vacanță … munceam dimineața … zi lumină…Unde era de
lucru și dădea ceva, eram prezente. Așa o fost, că de altfel n-aveam nimica, nimic n-aveam
(interviu M.D., Marginea, 2010).

Chiar și adolescenții erau obișnuiți cu acest mod de viață de tip ‘debrouillard’ :

«el [C.] tot timpul o vrut să facă bani … Da ei o fost munciţi di mici … în pădure …
cărau lemne … ca să facă scânduri pentru mobilă» (interviu L., sora C., Marginea, 2010)
- deoarece tatăl era angajat la un atelier de mobilă. Prin urmare, C. a plecat cu tatăl său

103
în Italia după ce a terminat clasa a 8-a, la 14 ani, pentru a lucra alături de acesta din urmă
(la negru), în construcții. Într-adevăr, mai mult de jumătate din gospodăriile analizate în
cercetarea noastră aveau cel puțin un membru care plecase la vârsta de mai puțin de 25
ani, 4 fiind chiar minori (14-17 ani) și doar 4-5 persoane emigraseră la o vârsta mai
înaintată (40 și peste 40 ani). Migrația pentru muncă la o vârstă fragedă nu reprezintă un
fapt neobișnuit în comună, anumiți copii lucrând și în prezent alături de părinți sau frați,
pentru a câștiga bani sau pentru a deprinde o meserie (Fig.5).

Figura 5: Copil la lucru (foto, Marginea, 2010)

Putem constata astfel formarea unei culturi a migrației la nivel de comunitate

(Massey et al.,1998) şi a unor «valori asociate migrației care devin parte a sistemului
valorilor comunităţii» (Şerban, Grigoraş, 2000:33).

Cercetarea conține date despre cele 50 de gospodării de migranți, analizate în

profunzime în cadrul cercetării noastre de teren. Dintre acestea, 35 de gospodării aveau
cel puțin un membru care nu revenise încă în țară. Deci, cele mai multe gospodării de
migranți conțineau cel puțin un membru care se încadra în segmentul de vârsta 25-39 ani
(cca.70%) la momentul interviului. În plus, mai mult de jumătate din gospodăriile de
migranți (cca.72%) aveau cel puțin un membru care, la momentul emigrării, se încadra în
segmentul de vârsta 14-29 ani.

Majoritatea gospodăriilor erau formate din cupluri căsătorite (41 din 51). Dintre
familiile analizate, doar 7 familii nu aveau copii. Ceilalți aveau 4 sau mai mult de 4 copii
(7 familii), 3 copii (7 familii), 2 copii (15 familii), un copil (6 familii). Deci cele mai
multe familii aveau 1-2 copii (21 familii). Italia era țara de destinație cea mai căutată (mai
mult de jumătate dintre bărbați și mai mult de jumătate dintre femei aleseseră această
țară). Astfel, 40 de gospodării aveau cel puțin un membru care fusese (sau pleca din nou)
în Italia. Mai mult de jumătate (26) dintre gospodăriile analizate aveau cel puțin un
membru care locuise în străinătate (continuu sau cu întreruperi) 10 ani și peste 10 ani.

104
Dintre familiile analizate (50), 31 de familii nu se întorseseră definitiv în țara16, în timp ce
4 gospodării aveau un membru care revenise (soția) și altul care lucra în continuare în
străinătate (soțul). O familie practica o migrație circulatorie17 3 luni acasă/3 luni în
străinătate, unul dintre copiii acestora locuind cu bunicii, în timp ce celălalt era student la
o universitate din Iași. În două cazuri, soția era cea care lucra/lucrase în străinătate, în
timp ce soțul locuia în țară. Cei mai mulți bărbați erau ocupați în construcții – deși am
întâlnit și alte ocupații precum administrator, paznic, angajat în alimentația publică, șofer,
mecanic, pădurar – în timp ce majoritatea femeilor erau fie menajere, fie îngrijeau
bătrâni, iar câteva au lucrat/lucrau și ca baby-sitter. Dintre cei care s-au întors,
majoritatea (barbații) au propria lor afacere fie singuri (persoana fizică), fie în asociere cu
un membru al familiei (soție, frate). Cele mai multe afaceri sunt legate de domeniul
construcțiilor. De asemenea, cei mai mulți aveau rude plecate, sau care fuseseră în
străinătate (părinți, frați, surori, unchi, veri etc.)18.

4.3. Efecte ale migrației

Figura 6: Urme ale migrației (foto, Marginea, 2010)

Implicațiile fenomenului sunt numeroase și pe toate planurile. În primul rând,

migrația a schimbat peisajul și cadrul construit. Prețurile terenurilor au urcat, ajungând

16
Datele sunt în concordanță cu observația profesorului Sandu : « […] în condițiile crizei globale din 2008-
2009 au revenit acasă atât de puțini dintre românii care se aflau la lucru în străinătate, în special în Italia și
în Spania […]» (Sandu, 2010 :142).
17
Conform declarațiilor unui functionar al Primăriei Marginea (direcția urbanism), aceasta tendință, de a
alterna sejururi scurte în țară și străinătate nu este un caz izolat, în ultimul an numărul migranților care
practică un du-te-vino între cele două zone (de destinație și de origine) devenind tot mai mare.
18
17 gospodării cuprindeau cel puțin un membru care avea 3 sau mai mulți frați /surori

105
înainte de criza economică la 1500 euro/ar pe șoseaua spre Rădăuți și chiar la 2000 euro/
ar în centrul comunei19.

Târgul olarilor ce se organiza în Rădăuți cu ocazia zilelor Radautiului, a fost

mutat la sfârșitul lunii august si începutul lui septembrie, când pleacă migranții, putând
lua înapoi cu ei « amintiri » din România, pentru cadouri. Mai mult, prețurile unor
produse alimentare speciale precum afinele și cătina ajunseseră (in 2011) mai mari decât
în București, poate tocmai datorită migranților interesați să cumpere produse ecologice.
Acest aspect este remarcat și de alți cercetători: «Localnicii se plâng de vanitatea
migranților, de cumpărăturile lor fără măsură ce conduc la creșterea prețurilor» (Charbit
et al.,1997: 122).

In august 2012, pe parcursul unui alt sejur în municipiul Rădăuți – cel mai
apropiat oraș de Marginea -, prima impresie avută a fost că migrația este „peste tot”:
șiruri lungi de mașini îngreunau circulația auto, iar pe străzi, cât și în parcarea din centrul
orașului, am observat numeroase mașini cu numere străine (Italia, Irlanda, Belgia etc.). In
supermarket, o migrantă explica unei prietene cum a schimbat țara de destinație, Italia, cu
Germania. In centrul orașului, una dintre firmele de transport călători afișa, pe panoul din
fața ușii, principalele țări de destinație: Italia, Anglia20, Austria, Germania21, Irlanda. In,
plus, pe lângă numeroasele filiale ale unor bănci, amplasate în centrul orașului Rădăuți,
am remarcat amenajarea (recentă) a unui spațiu destinat jocurilor de noroc. Lipsa
terenurilor (construibile) libere în cadrul parcelarului existent22 a condus la apariția unor
adevărate cartiere de vile la marginea municipiului Rădăuți, mulți tineri plecând la lucru
în străinătate, locuința fiind una dintre primele investiții ale acestora în țara de origine.

Un alt efect al migrației se răsfrânge asupra copiilor migranților. În timp ce

migrația i-a determinat pe mulți să părăsească băncile școlii timpuriu (clasa a 10-a și
chiar clasa a 8-a), astăzi celei de a doua generații de migranți, ce nu mai are grija zilei de
mâine sau povara construirii unei case ori a realizării zestrei - datorită banilor economisiți
de părinții sau frații/surorile care au lucrat/lucrează în străinătate - i se deschide
perspectiva finalizării studiilor liceale și chiar universitare.

19
Din alta sursă (neoficială) prețul terenului s-ar ridica chiar la 5000 euro/ar în anumite zone.
20
Anglia se conturează ca o nouă opțiune în cadrul proiectului de migrație, aici salariile fiind mai mari, iar
criza mai putin resimțită.
21
In Rădăuți există un centru de recrutare de mână de lucru pentru activități sezoniere (ex. in agricultură) în
Germania
22
Conform mărturisirilor unui localnic, în anumite zone « bune » (rezidențiale) ale orașului prețul terenului
ajunge și la 10 000 euro /ar

106
 4.4. Locuințele noi din localitate

Figura 7: PUG 2011 (Primăria comunei Marginea)

Suprafaţa intravilanului măsura, în 1994, 245 ha (PUG, 1995)23 pentru ca, în

2010, să se ajungă la 1417,88 ha. Suprafața zonei de locuințe și funcțiuni complementare
a crescut de la 194, 83 ha în 1994, la 275,77 ha în 2010 (19,45% din suprafața
intravilanului), fiind propus prin PUG 2011 o creștere a suprafeței de locuințe până la
551,19 ha (34,27% din suprafața intravilan)

Regulamentul aferent PUG comună Marginea, realizat în 1995, estima (luând în

considerație volumul total al populației comunei și un număr de 1,5 persoane/cameră) la
446 necesarul de locuințe noi ce urmau a fi construite pe teritoriul comunei până în 2010.
În 1992, pe teritoriul comunei Marginea existau 2212 locuințe, în 2011 ajungându-se la 3
459 locuinţe, deci în 19 ani s-a înregistrat o variație de 56%. Mai mult, în 2009, dintre
cele aprox. 3000 de locuințe proprietate privată, doar 2000 erau locuite. Conform
relatărilor vice–primarului comunei Marginea, cele mai multe autorizații de construcție
s-au emis după 1996, numai în perioada 1996-2000 aprobându-se în jur de 250 proiecte /
an. Totuși, datele oferite de direcția urbanism a Primăriei Marginea, se prezintă după cum
urmează :

23
Suprafața propusă prin PUG 1995 pentru intravilan era de 1247 ha

107
Sursa: Registrul autorizații de construcție/demolare Primăria Comunei Marginea

Figura 8: Autorizații de constucție/demolare

Observăm că cele mai multe autorizații de construcție au fost emise în anii 2001 și 2006

Sursa: INS; Primăria com. Marginea

Figura 9: Evoluția numărului total de locuințe în com. Marginea

108
 De asemenea, cursul uneia dintre albiile râului Sucevița24 a fost modificat, fiind
încărcat doar un braţ, iar celălalt a fost transformat în teren pentru construcții (Fig.10).

Figura 10: Case noi lângă fosta albie a râului Sucevița (foto Marginea, 2009)

Locuințe noi, majoritatea ridicate la roşu, au fost construite și în aproapiere de liziera

pădurii - aici terenul fiind concesionat de la Primărie.

O altă direcție pe care se extinde comuna este valea Șoarecului :

[…] observăm, în special în anii de după 1989, că satul se extinde și pe valea Șoarecului, o dată
cu apariția noilor proprietari de pământ. Dar, se pare că pe valea menționată se va produce un fenomen
asemănător cu cel de la Sucevița, o dată cu apariția unor case de vacanță aparținând unor locuitori din
25
municipiul Rădăuți […]

Figura 11: Locuințe pe valea Șoarecului (foto, Marginea, 2009)

24
Acesta avea două braţe înainte de 1989.
25
Nicolae, Grigore, Comuna Marginea. Monografie geografică. Lucrare metodico-stiintifică pentru
obținerea gradului didactic I în învățământ, Iași: Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Facultatea de
Geografie, secția Geografie, p 91.

109
 4.5. Utilități domestice

Echiparea tehnico-edilitară este aproape inexistentă. În comună, singurul sistem

centralizat de alimentare cu apa este cel din zona celor două imobile de locuințe colective
(amplasate în centru, lângă Primăria Marginea). Cei mai mulți localnici utilizează
fântânile (echipate cu sisteme electrice de pompare a apei) din propria gospodărie.
Evacuarea apelor uzate menajere se realizează cu fose septice. Alimentarea cu gaze
naturale este asigurată de fiecare gospodărie în parte, cu butelii de gaz metan.

Rețeaua de electricitate existentă nu acoperă toate zonele destinate locuirii.

Astfel, casele nou construite pe șoseaua ce conduce spre municipiul Rădăuți, ca și cele
construite pe valea Șoarecului, nu beneficiază de un sistem public de alimentare cu
energie electrică. În câteva cazuri am observat folosirea panourilor solare pentru
încălzirea apei și (eventual) producerea curentului electric. Locuința care utilizează o
întreagă serie de panouri solare este o vilă situată în apropiere de Rădăuți. Amplasată pe o
colină artificială, după modelul locuințelor italienești, chiar la intrarea în Marginea,
aceasta casă este un simbol al reușitei migrației mărginenilor. Construcția este realizată
într-o zonă (fost teren arabil) lipsită de rețea de joasă tensiune, de aceea utilizarea
panourile solare pare justificată26. În plus, comuna își propune să realizeze un parc de
panouri solare pentru producerea energiei electrice destinate echipamentelor și dotărilor
de interes public (PUG, 2011).

În ceea ce privește sistemul de încălzire, în localitate au început a se utiliza

centralele termice (cca. 25% din locuințe), încălzirea cu sobe cu combustibil solid
întâlnindu-se la doar 40% dintre case (PUG, 2011).

4.6. Comunitatea studiată în context istoric

De-a lungul secolelor, în Moldova au pătruns o serie de minorităţi etnice, fiecare

venind cu obiceiurile și tradiţiile ei legate de construcția locuințelor. Diversitatea etnică a
populației Moldovei este subliniată în a două jumătate a sec. al XVII-lea și de un autor

26
Din informațiile primite de la anumiți localnici, cunoscuți ai proprietarilor, panourile ar fi costat în jur de
40 000 euro, în timp ce locuința în jur de 700 000 euro. Grădina casei (ce a costat în jur de 10 000 euro) a
fost proiectată de o firmă care o și întreține. Proprietarul, deși provine dintr-o familie săracă, cu mai mulți
copii, este patronul unei firme de amenajări interioare (pentru birouri și banci) înființată în Italia, reușind să
obțină comenzi importante. Pe lângă locuința din Marginea, el deține încă o casă lângă Milano.

110
necunoscut: «Acum însă se mai găsesc în Moldova tot felul de neamuri și secte dar mai
ales: ruşi, sîrbi, armeni, bulgari, sarmaţi, transilvăneni, germani, tătari, ţigani» (Călători
străini despre ţările române, 1997: 635). O dată cu ocupația austriacă din 1775, rata
migrației se intensifică, pe teritoriul Bucovinei stabilindu-se numeroși coloni (germani,
şvabi, unguri și secui) care se aşează în sate deja constituite sau întemeiază noi localităţi,
precum Furstenthal (Voievodeasa), Karlsberg, Hadicfalva (Dorneşti) (Crăciun, Popescu,
2007). Mai mult, în această perioadă vin aici și alte minorităţi fie datorită condițiilor mai
bune de viaţă create de noul regim politic, fie fugind de războaiele sau persecuţiile din
țara de emigraţie. Astfel, la începutul secolului al XX-lea, regiunea prezenta o densitate a
populației foarte ridicată (61 locuitori / kmp în 1910), principalele minorităţi etnice fiind
rromii27, armenii, saşii, şvabii, polonezii lioveni, ruşii, ungurii, grecii, tătarii, rutenii,
huţulii și evreii (Crăciun, Popescu, 2007).

Principalele activităţi economice - la începutul sec. XX - erau constituite de

creșterea vitelor, păstorit, agricultură şi exploatarea fondului forestier. Aşa cum
menţionează Tancred Bănăţeanu, «Zonele din Bucovina cu cel mai mare număr de vite
mari erau Câmpulung şi Rădăuţi» (Bănăţeanu, 1975 : 41), în timp ce «Zonele cele mai
propri agriculturii sînt valea Sucevei, de la Straja pînă la Suceava și Bosanci, incluzînd și
fertilul şes al Rădăuţiului» (Bănăţeanu, 1975: 44). De altfel «bogăţia Moldovei în vite,
boi și cai buni» a fost observată încă din 1476 de Giovanni Maria Angiolello, secretarul
sultanului Mohamed al II-lea (Xenopol, 1890: 271), iar «Reischersdorffer în scrierea lui
Chorographia Moldaviae 1540, însamnă rodirea cea mare a pământului și a viilor, marea
bogăţie în vite și peşti a Moldovei» (Xenopol, 1890: 271).

În ceea ce privește pădurea, aceasta «nu era pe vremuri un obiect de proprietate,

orice om, din orice loc al ţării, putând veni la orice pădure ca s-o folosească [...] sau luând
lemne pentru foc, de construcţie şi pentru unelte [...] Abia după 1864 pădurile de pe
moşiile boiereşti au ajuns a fi proprietate particulară și tocmai în 1912 codul silvic a
organizat şi proprietatea pădurilor din satele răzăşeşti și moşneneşti» (Stahl, Stahl, 1968 :
20). De asemenea, pe «Valea superioară a Moldovei fiecare poate obține un nou teren
agricol prin defrişarea pădurii și astfel poate să-şi mărească proprietatea» (Stahl, Petrescu,
2004). În lumina explicaţiilor de mai sus, putem înţelege nedumerirea ofiţerului Erasmus
Heinrich Schneider von Weismantel notată în scurta sa descriere a Moldovei, realizată la

27
Aceștia pătrund în Moldova începând cu sfârşitul sec. al XIII-lea, iar după eliberarea lor din robie în
1783, îi găsim aşezaţi în apropierea mai multor sate printre care şi Voitinel şi Horodnic.

111
începutul sec. al XVIII-lea «Şi măcar că ţăranul şade în pădure unde - ca și celorlalţi
locuitori și oameni din toată ţara - lemnul îi stă la îndemînă fără nici un ban, el are totuși
o colibă sărăcăcioasă» (Călători străini despre ţările române, 1983 : 350).

Marginea este atestată documentar din sec. al XVIII-lea, când se desprinde de

Volovăţ și obține propria sa personalitate juridică. Până la acea dată, așezarea era un sat
numit «Prund» ce depindea de Volovăţ, acesta din urmă fiind centrul unui ocol de sate
(Crăciun, Popescu, 2007). Pe timpul lui Ştefan cel Mare, așezarea era locuită de răzeşi
(Crăciun, Popescu, 2007). O dată cu ocupaţia Imperiului Austro-ungar, în comună s-au
stabilit mai multe familii de germani catolici, ce proveneau din Boemia. În 1822 acestea
numărau 368 persoane, iar în 1839, 500 persoane. Coloniştii germani din Marginea s-au
retras însă, concomitent cu retragerea armatei germane și nu s-au mai întors, casele lor
fiind donate invalizilor de război, văduvelor şi orfanilor (Crăciun, Popescu, 2007). În
prezent însă, structura etnică a populației din comuna Marginea (conform
recensământului din 2002 și 2011) indică o pondere foarte mare (aproape 100%) a
românilor (INS).

Iată cum caracteriza profesorul Vişan jud. Rădăuţi28, la începutul secolului

trecut: «Într-un ţinut cu puțin pământ de arătură, o populaţie numeroasă trebuie să-şi
caute rost de traiu în fabrici și păduri. Şi dacă vitregia stăpânirii străine, i-a adaos și alte
neamuri, ţărănimea noastră a trăit cu ele în pace și înţelegere, cinstindu-le munca cinstită
și luând pildă din priceperea lor de rosturi gospodăreşti» (Vişan, 1934 : V). Mai mult,
profesorul descria populația judeţului ca fiind alcătuită din români, huţani, germani, evrei,
unguri, lipoveni, ca și diversele confesiuni: ortodocşi, catolici, greco-catolici, protestanţi,
mozaici, lipoveni și diferite secte religioase. Această convieţuire «în pace şi înţelegere»
cu etniile și minorităţile religioase, ca şi preluarea unor elemente noi de la populația
alogenă, a contribuit la sporirea capitalului social și cultural la nivel de regiune, fapt
remarcat și de profesorul Dumitru Sandu: «O pondere mare de minorităţi etnice și/sau
religioase este nu numai o premisă favorabilă pentru experiența alterităţii, ci și pentru
existența unui stoc ridicat de capital relaţional și uman la nivel comunitar. Satele cu
pondere sporită de populaţie minoritară etnic sau religios sunt, în același timp,
caracterizate prin stoc ridicat de relaţii utile în instituţii, prin toleranţă etnică sporită și
prin consum ridicat de cultură mediatică» (Sandu, 2004 : 183).

28
Rădăuţiul era capitală de judeţ la începutul sec. XX și cel mai apropiat oraş de Marginea, comuna făcând
parte din «Plasa Ştefan Vodă», una dintre cele trei plăşi ale judeţului Rădăuţi

112
 Localitatea este străbătută de vechiul drum «tătăresc» ce lega Siretul, trecând
prin Marginea, de Câmpulung şi de acolo trecea în Transilvania (Cioară, 1979). Drumul
dintre satele Marginea – Horodnic şi Rădăuţi purta numele de «uliţă domnească».
Aceasta era uliţa de intrare în târgul Rădăuţiului, «cea mai de samă [...] fiindcă acolo s’au
clădit cele dintâi case mai frumoase şi de oameni cu dare de mână» (Grigorovitza, 1911:
23). În «târgul Rădăuţiului» în zilele de vineri, piața «mare şi întinsă, abia cuprinde
norodul ce vine din satele ţinutului» (Grigorovitza, 1911 :38). Aici erau vândute şi
produsele ceramice ale meşterilor olari mărgineni (Vişan, 1934). Într-adevăr, Marginea
este renumită prin ceramica neagră realizată după tehnici străvechi. Ceramica neagră a
fost identificată încă din neolitic în cadrul culturii Horodiştea – Folteşti. În sec. XII – XV,
aceasta cunoaște o puternică dezvoltare în nordul Moldovei. Centrul de ceramică neagră
Marginea a fost unul dintre cele mai renumite centre din țara noastră ce producea olărie
neagră prin aceeași tehnică preistorică de ardere reducătoare (înăbuşită) şi de ornamentare
(prin lustruirea cu o piatră de râu). Acesta a primit de-a lungul timpului vizitele unor
personalităţi politice, culturale şi religioase, precum: Patriarhul rus Alexei (în 1947),
şahinşahul Iranului (1967), Primarul Parisului (1973), prinţul moștenitor al Japoniei
Akihito (1973), regina Olandei (1975), guvernatorul general al Canadei (1982) etc., ca și
delegaţia ambasadorilor la Bucureşti din 25 de ţări (2005) (Crăciun, Popescu, 2007).

4.7. Locuințele construite în localitate înainte de 1989

4.7.1. Casa « românească » din Marginea

Casa «românească» (Fig. 12) este cel mai vechi tip de locuință din Marginea,
planul și configurația acesteia constituindu-se treptat, de-a lungul secolelor, prin adăugiri
și transformări repetate. Construită din lemn, din bârne lungi, orizontale (numite
« cununi »), acest tip de construcție amintește de un sistem constructiv ce « este extrem
de vechi în România […] Sistemul era folosit și de către daci, precum o ilustrează
Coloana lui Traian […]» (Păun, 2003 :146).

113
Figura 12: Casă veche, românească (foto Marginea, 2009)

Casa românească adăpostea atât gospodăriile ţăranilor săraci cât și pe ale celor mai
înstăriţi, dar aceștia din urmă locuiau în case «mai mari o leacă» şi aveau «grajduri, mari,
lungi, vite multe» (interviu A.M., Marginea, 2010). Numeroase în trecut, casele
româneşti din comună sunt pe cale de dispariţie: «Case româneşti acuma la Marginea, s-o
demolat, păcat, păcat, păcat, foarte multe, mai mult de jumătate […] În comuna Marginea
erau numa căsi româneşti» (interviu meșter T.R., Marginea, 2009).

Construită înainte şi după al doilea război mondial (până în jurul anilor 60-70,
când casele româneşti sunt abandonate în favoarea locuințelor «nemțești ») acest tip de
locuinţă se înscrie în tipologia specifică celor din zona etnografică Rădăuţi. Totuși, chiar
în cadrul aceleași arii etnografice, arhitectura locuinței și configurația anexelor se
diferenţiază în funcție de statutul ocupaţional al grupului domestic. Astfel, în Horodnic,
țăranii aveau pământ mai mult. Localnicii își făceau o șură mare și un grajd29 la capătul
șurii. Construiau și o căsuța mică – o bucătărie, deoarece «așa era principiul: când oi
putea să-mi fac casă, mi-oi face casă. Și mulți o rămas și astăzi tot în căsuța aceia mică,
și casa n-o apucat sa-și mai facă» (interviu meșter T.R., Marginea, 2009). Spre deosebire
de țăranii din satul vecin, Horodnic, pe mărgineni «nu-i lega prea tare pământul, era casa
întâi» (interviu meșter T.R., Marginea, 2009).

În comună există o puternică datorie a părinţilor, ce ţine de tradiția transmisă din

generație în generație, de a asigura zestrea fetelor și de a-i ajuta pe băieţi în construirea
unei case noi. De asemenea, în Marginea se menține obiceiul ca fiul cel mai mic să se
căsătorească și să rămână în casa părintească sau pe terenul acestora. Astfel, acesta
rămânea «moştenitor în casa părinţilor, cu datoria de a-i întreţine la bătrîneţe, pentru care
primea în stăpânire casa şi cu acareturile existente» (Cojocaru, 1983 :54). Rolul

29
Ridicarea locuinței începea cu anexele deoarece localnicii erau axați pe agricultură și creșterea vitelor.

114
mezinului în gospodăria ţăranului român este subliniat și de profesorul Stahl: « ultimul
băiat rămâne în casa părintească și trăieşte alături de părinţii săi, soția venind la el [ …] În
acest caz, grupul domestic ajunge să cuprindă trei generaţii; bunicii, părinţii și copiii. »
(Stahl, 1978 : 103).

Casa românească se termina «greu», «în cinșpe ani, douăzeci de ani, zeşe ani,
fiecare cum avea posibilitate», deoarece «sunt mici, dar era foarte greu de bani» și «nici
meseriași nu erau și foarte greu de material» (interviu meșter T.R., Marginea, 2009).

Schema funcţională

Locuințele vechi din Bucovina, cuprindeau două sau trei încăperi, principalele
tipuri fiind: «casa cu tindă rece», «casa cu tindă şi cămară» și «casa cu două odăi și tindă
rece» (Cojocaru, 1983: 94). Primul tip se conturează în epoca feudală şi este «cel mai
răspândit pentru nordul Moldovei» (Cojocaru, 1983 : 94), astfel de locuințe foarte vechi
fiind întâlnite inclusiv în zona etnografică Rădăuţi și în Marginea. Aceste case erau
«Orientate aproape fără excepţii cu faţa spre sud», camera locuită fiind amplasată în
dreapta tindei, spre est (Cojocaru, 1983 : 94-95). Tipul casei cu tindă şi cămară,
caracteristic şi el nordului Moldovei, s-a format în secolul al XVIII-lea prin amplasarea
unei cămări în spatele tindei și schimbarea funcțiunii tindei în odaie de locuit (Cojocaru,
1983). Casa cu două odăi și tindă rece în mijloc, apare în veacul al XVIII-lea, iar în
secolul al XIX-lea ajunge «tipul tradițional cel mai răspândit în Bucovina» (Cojocaru,
1983: 95), fiind prezent și în zona Rădăuţi.

Mai recent, se remarcă casele româneşti compuse din patru încăperi: un hol de
intrare (tinda), o cameră reprezentativă («cea casa»), camera familiei («casa mică») și o a
patra încăpere, în spate, cu funcțiunea de cămară sau – în cazul locuințelor vechi – de
adăpost pentru animale (oi). În prezent, în Marginea se întâlnesc doar case cu patru
încăperi sau cu două odăi și tindă mediană.

În «cea casă»30 familia primea oaspeţii. În aceasta încăpere erau depozitate

obiectele de valoare și lada de zestre - în care se păstrau banii și zestrea -, de aceea
ferestrele erau prevăzute cu obloane31 la interior: «este odaia reprezentativă, utilizată

30
«Cea casa» era întâlnită în Bucovina și sub denumirea de «odaia mare» sau «odaia bună» (Cojocaru,
1983: 97), iar în alte zone era numită «casa mare», «odaia curată» sau «odaia frumoasă» (Ionescu, 1971)
31
Într-adevăr, A.M., o femeie de peste 80 ani, își aduce aminte cum casa românească a soțului ei a avut
obloane la interior, dar doar în « cea casă » (interviu A.M., Marginea, 2009).

115
ocazional, încălzită rar și adăpostind cele mai frumoase piese de mobilier și ţesături »
(Stahl, 1978: 116). Aici se păstrau straiele de sărbătoare și vasele ceramice mai bune.
Deci « cea casă » (Fig. 13) este « obiectul de fală al gospodăriei » și « Deși este
prevăzută cu paturi, nu dorm într-însa decât oaspeți mari, din când în când. În schimb aici
se așează lăzile cu zestrea fetelor, fotografiile, vesela, tablourile, icoanele, într-un cuvânt
tot ce este mai reprezentativ în ce privește conținutul sufletesc din gospodăria
săteanului»32 (Stahl, Petrescu, 2004: 87).

Figura 13: « Cea casa » (foto, Marginea, 2009)

« Cea casa » era și camera în care tinerii căsătoriți dormeau în primele zile după
nuntă: «Tinerii căsătoriți care rămâneau cu părinţii se instalau provizoriu în camera
reprezentativă (odaia curată)» (Stahl, 1978 : 121). În această încăpere se organiza și o
parte din ceremonia nunţii și botezului precum şi priveghiul persoanelor decedate din
familie. Tot aici proprietarii găzduiau şezătorile care începeau seara și durau până la
miezul nopţii. Şezătorile se ţineau «o sară la mine o sară la tine» și «noi [fetele] mergeam
cu caieru de câlţi, cum torceam, feciorii venea și râdeam acolo ne spuneam poveşti pân’
la miezu nopţii» (interviu A.M., Marginea, 2010). De asemenea, în «cea casă» se
organizau «clăci de desfăcat porumb. Căra porumbu, îl rupea, îl aducea tăt în casă. În
casă îl punea până cât așa păretele... merea şi băieţi și fete și desfăca, scotea pănuşu afară,
acela le suia în pod», în timp ce pe prispă «mai puneam porumb la uscat toamna, îl
desfăcam şi-l mai întindeam la uscat» (interviu A.M., Marginea, 2010).

Dispunerea spaţiilor era în general aceeaşi, doar dimensiunile încăperilor

difereau. Prin urmare, «cea casă» era amplasată în dreapta intrării, pe fațada estică, «casa
de zi» pe partea stângă, pe fațada vestică, tinda la mijloc, iar cămara de-a lungul fațadei
nordice. Orientarea intrării principale, spre sud, este de înțeles în condiţiile climatice
32
Casa lui Dumitru Gramada din Fundu Moldovei - fisa gospodăriei realizată de Ion Zanfirescu

116
caracteristice nordului României, la fel și amplasarea camerei de zi pe fațada vestică,
primind astfel mai multă căldură în comparație cu cea estică – mai rece. Pe de altă parte,
alegerea acestui mod de poziţionare a camerelor poate avea și conotaţii simbolice
deoarece «murdarul se găseşte la vest, jos și la stânga, și purul la dreapta, sus și la est. În
locuința ţărănească, apariția camerei reprezentative păstrează zona curată pe partea
dreaptă, camera de locuit mutându-se pe partea stângă şi impură, în timp ce în casele cu
două niveluri, partea superioară și curată este rezervată stăpânilor» (Drăgan, 1999 : 79).

De obicei, locuințele româneşti construite în Marginea aveau o amprentă la sol

de 10/9 m, incluzând și prispa (interviu meșter T.R., Marginea, 2009). Tancred
Bănăţeanu (1975) subliniază şi el dimensiunile «mari» ale locuinței tradiționale
bucovinene: între 8/5 m şi 11/6 m.

Un alt element particular al casei românești era « prispa » (Fig. 14), fără stâlpi, a
cărei pardoseală se realiza din pământ (un strat de argilă așezat peste unul de pietriș), sau
« gangul » (Fig. 14), cu stâlpi și parapet, pardoseala acestuia fiind alcătuită din scânduri
fixate în cuie pe grinzile sau tălpile casei. Gangul (ce a înlocuit treptat prispa caselor
«românești») era realizat cu scopul «ca să nu vie zăpada» (interviu A.M., Marginea,
2010). Atât prispa cât și gangul înconjurau casa pe latura sudică, estică și vestică, pentru
a proteja fațadele de acțiunea ploii.

Figura 14: Casa românească cu prispă (stânga) și cu gang (dreapta) (foto, Marginea,
2009)

Alegerea și prelucrarea materialului

Înainte de începerea lucrărilor, trebuia pregătit mai întâi materialul lemnos.

Acesta se exploata iarna, în perioada «de după Iordan» (Botezul Domnului), când lemnul
avea o rezistenţă deosebită, deoarece «lemnul care nu e tăiat iarna scade foarte mult, ia

117
umezeala foarte repede și nu e rezistent», în schimb cel tăiat iarna «nu transmite
putregaiul mai departe [...] deci în locul unde l-o plouat [...] deci putrezeşte numa cât
plouă acolo» (interviu meșter D., Marginea, 2010).

Atât bârnuiala cât şi dranița se realizau prin prelucrarea buştenilor proveniţi de la

brazi «pe care nu i-au sucit vânturile» (interviu meșter D., Marginea, 2010), din interiorul
pădurii. Astfel trunchiurile crăpau drept când erau despicate. În plus, pentru realizarea
draniţei se alegeau brazi care nu aveau «coroana de cioturi» neregulată (acestea trebuiau
să fie pe aceeași linie de-a lungul trunchiului) şi al căror trunchi era cât mai curat, fără
cioturi (din interiorul pădurii deoarece cei de la margine au coronamentul situat mai jos).

Pentru construirea locuințelor populare româneşti «Trebuia material mult și bun»

(interviu meșter T.R., Marginea, 2009). Calitatea lemnului este dovedită și de
posibilitatea refolosirii acestuia. Brazii erau tăiaţi manual cu fierăstrăul, sapina sau griful
şi transportaţi cu teleaga, căruţa sau sănioaia. Acasă era cioplit cu toporul și bărdoiul. Se
cioplea primăvara, apoi era așezat într-o stivă și ţinut să se usuce încă un an de zile. Casa
era ridicată de obicei în al treilea an. Astfel, meșterul T.R. și-a construit o casă nemţească
în 1965, într-o vară. A cumpărat o casă veche românească din Moldoviţa (era mai
ieftină), a demolat-o și a refolosit lemnul, adăugând în plus câteva bârne noi. După 45 de
ani (în 2010), meșterul T.R. a înlocuit acoperișul și a remodelat interiorul casei nemțești.

Amplasarea pe teren

Casele băieților erau construite pe terenul familiei, în apropierea locuinței

părinteşti. Construcția era orientată în funcție de punctele cardinale, cu faţada principală
spre sud, practică obişnuită în Bucovina, mai ales la vechile locuințele ale căror ferestre
nu aveau geamuri, ci o piele de animal iar «ferestrele mici cît palma abia lăsau să
pătrundă ziua cîteva raze de lumină» (Cojocaru, 1983: 67). Poziționarea casei cu faţa spre
sud prima faţă de orientarea în raport cu strada sau uliţa. În Marginea am întâlnit cazuri
de locuințe amplasate cu spatele la stradă, când această direcție corespunde nordului
geografic. Astfel, dinspre stradă se percepe în special acoperișul (Fig. 15), ce coboară cu
o polată până la 1 – 1,5 m deasupra solului, faţada nordică fiind oarbă sau prevăzută cu
ferestre foarte mici.

118
Figura 15: Locuința românească amplasată cu fațada posterioară spre stradă (foto,
Marginea, 2009)

Nu departe de Marginea, în satul Fundul Moldovei, casa lui Gheorghe Nichifor

Dorneanu prezintă aceeași orientare caracteristică locuințelor bucovinene, după cum
notează autorul fişei gospodăriei, Neculai Cont, în iulie 1928: « Așezarea gospodăriei a
fost influențată și de orientare, caci fața casei nu este spre drum, cum ar trebui să fie dacă
s-ar ține seama numai de motive sociale și estetice, ci este orientată spre miazăzi. Drumul
este în spate, casa neavând spre acest punct cardinal decât o fereastră, care să facă
oarecum legătura cu strada » (Stahl, Petrescu, 2004:79).

Locuința românească din Marginea este retrasă faţă de uliţă (Fig. 16), acest mod
de amplasare pe teren fiind de altfel specific locuințelor populare, așa cum observă și
Florea Stănculescu: « Casele sunt retrase de la stradă şi nu sunt ascunse după ziduri cu
garduri înalte » (Stănculescu, 1927: 11).

Figura 16: Casa românească retrasă fața de stradă (Marginea, 2011)

119
 Metode și tehnici folosite la realizarea locuinței

Casa românească are mai multe componente decât cea nemțească deoarece
«Trebuia material mult și bun» (interviu meșter T.R., Marginea, 2009). Structura acesteia
cuprindea ușori, grinzi, cununi, cosoroabe, pe când casele nemțești aveau doar cununi și
grinzi (cununile erau folosite la solidarizarea stâlpilor din interiorul pereților). Grinzile
casei românești aveau o lungime mai mare și capete aparente, în plus se conferea grinzii
și o anumită formă. Îmbinările bârnelor pentru pereți se realizau în cheotori (Fig. 17).
Pentru o casă românească erau necesari cel puțin 60 ușori sau amnari (montanți din
lemn). Se așezau mai mulți deoarece susțineau o greutate mai mare și, în plus, trebuiau
fixați ușori de o parte și de alta a fiecărui gol. Începând cu anii ’50, pereții caselor
românești au început a fi realizați cu ușori la colturi (înainte se îmbinau în cheotori),
după modelul caselor nemțești.

Figura 17: Îmbinarea bârnelor orizontale în cheotori (foto Marginea 2009 –stânga- și
fotografie veche Bălan Aurel - dreapta)

La realizarea acoperișului se foloseau elemente din lemn cu lungimi diferite -

pentru căpriori, săgeți (coame înclinate) și căpriori intermediari (sau copileți). Astfel, « la
o casă românească în patru ape se folosea material dublu față de o casă nemțească [...] »
(interviu meșter T.R., Marginea, 2009). În schimb, «Casa românească era mai scumpă și
mai călduroasă» (interviu meșter T.R., Marginea, 2009) pereții fiind izolați termic,
deoarece se ungeau cu pământ și pe fața interioară și pe cea exterioară, iar streașina era
largă de aproximativ un metru.

Locuințele cele mai vechi foloseau cuie din lemn (Fig. 18), atât la realizarea
șarpantei acoperișului, cât și pentru fixarea învelitorii din draniță, elementele metalice
fiind mai scumpe.

120
Figura 18: Cuie de lemn utilizate la fixarea elementelor șarpantei (foto, Marginea, 2009)

De asemenea, pentru a evita folosirea fierului, îmbinarea grinzilor orizontale se

realiza în sistemul numit «în cheotori».

Etapele procesului de construcție

Casa românească nu avea fundaţie. Temelia locuințelor mai vechi era formată
din patru bolovani mari pe care se aşezau tălpile din lemn, cu o secţiune considerabilă.

Pe tălpile din lemn se însemnau pozițiile în care urmau să fie plasați uşorii ce
mărgineau golurile de uși și ferestre, apoi se ridicau pereții din cununi de bârne orizontale
sau, mai târziu, în amnari. Astfel, pe tălpi, se montau cei patru uşori (stâlpi) care formau
structura principală, sau se realizau pereți din bârne îmbinate în cheotori. Apoi, se
stabilea configuraţia în plan a casei, alcătuită din două camere («casa de zi», aşezată pe
latura de vest şi «cea casa», amplasată pe latura estică), o tindă (dispusă între cele două
camere) şi o cămară orientată spre nord, cu acces din tindă. Intrarea în casă se realiza de
pe latura sudică (fațada principală), prin intermediul unei prispe sau gang. «Cea casa»
avea două ferestre pe fațada principală (spre sud) și una pe faţada laterală (spre est), în
timp ce «casa de zi» avea o fereastră pe faţada principală (spre sud) și una pe cea laterală
(la vest). În urmă erau stabilite pozițiile ușilor şi ferestrelor. Ferestrele caselor româneşti
vechi aveau dimensiuni reduse şi erau prevăzute cu gratii din lemn(Fig. 19).

121
Figura 19: Fereastră de dimensiuni reduse la o casă veche, românească (foto Marginea,
2009)

După ridicarea pereților (numiți bârnuială) din lemn de brad, prelucrat, și a

planşeului din grinzi și scânduri, se realiza acoperişul33 din lemn de brad rotund,
neprelucrat. Apoi, peste căpriori se aşezau şipcile pe care se monta învelitoarea de
draniţă, alcătuită din lemn de brad gros de cca. 5 mm, numit «şpan». Dranița era
prelucrată cu o «cuţitoaie». Învelitoarea avea prevăzute două – trei ochiuri numite
«fumare» (Fig. 20) prin care era evacuat fumul din pod34.

Figura 20: Fumare la acoperiş (foto Marginea, 2009).

Casa astfel construită se lăsa la uscat aproximativ un an, până se constata că lemnul este
suficient de uscat. Urma «unsul»35 pereților, care se realiza cu un amestec de lut (procurat
din Marginea, zona «Izlaz») și paie, ce se călca în picioare până la omogenizare. Acesta
era bătut pe pereți (Fig. 21), după ce în prealabil fuseseră aplicate vergele dispuse într-o

33
Acoperișul, în patru «table» (ape), era prevăzut cu două sau trei deschideri amplasate pe versantul sudic,
pentru evacuarea fumului sobelor, fum ce era utilizat la încălzirea podului și conservarea cărnii.
34
Casa nu avea horn pentru evacuarea fumului, deoarece în pod se afuma slănina și cârnaţii. Tot aici se
păstra fasolea, mazărea, porumbul (interviu prof. Toader Magopăț, Marginea, 2009).
35
«Când eram eu mic, copil, copil se făceau clăci [...] Se făcea clacă la uns [...] casele erau din lemn, se
punea vergica, se ungea cu lut gros de câțiva centimetri. Se punea în mijlocul curții pământ, cu paie și cu
animalele, se călca [...] oamenii și copiii, și se frământa lutul cu paiele și cu cu apa [...] după care se încărca
cu furca și cu mâna și se dădea pe perete [...] până se termina lucrarea, până seara, o zi [...]» (interviu, A.P.,
vârsta estimată: 28 ani, Marginea, 2011). Totuși, «unsul» pereților a supavietuit până spre sfârșitul anilor
’90, o tânară de 17 ani amintindu-și (în cadrul unui interviu realizat în 2010) cum călca în picioare acel
amestec de paie, lut și apă.

122
reţea de ochiuri rombice, fixate în cuie. Unul din meșteri, cu un dreptar din lemn, nivela
suprafața peretelui.

Figura 21: Amestec de lut și paie aplicat peste bârnele din lemn ale unei case vechi, ca
substrat pentru zugrăveala de var de la interior (foto, Marginea, 2011)

Când lutul se usca (semnul uscării erau micile crăpături care apăreau ulterior),
urma «feţitul» camerelor, cu un strat mai fin, alcătuit din balegă de cal amestecată cu lut.
După o perioadă de uscare, camera era văruită. Fațadele casei nu erau tencuite decât în
jurul ferestrelor (Fig. 22) și a uşii, realizându-se un chenar alb sau albastru. Pardoseala
camerelor era podită cu scânduri aplicate pe un sistem de grinzi, montate peste un strat de
lut, aşezat la rândul lui pe pietriş. Totuși, poditul camerelor apare mai târziu (în jurul
anului1900). În trecut, pardoseala «casei de zi» era din pământ netezit, așezat peste un
strat de lut sub care erau lespezi de forme regulate. Doar «cea casa» era podită. De două
ori pe an, de obicei de Paşti, se aplica peste pământ un strat de humă (interviu prof.
Magopat, Marginea, 2009). Astfel, A.M., o femeie de peste 80 ani, își aduce aminte cum
arăta casa bunicii ei (o casă românească din Marginea): «pi jos, la bunica mea era
pământ, nici nu di astea [podea de scândură] și da sâmbăta cu un pic de funingin şi cu
baligă [...] și-l înnegrea [...] și patu [era] cu saltea di paie [...] şi-un cuptor mare aşa unde
dormeam vreo tri-patru» (interviu A.M., Marginea, 2009).

Figura 22: Locuință veche « românească » cu fațada tencuită doar în jurul ferestrelor
(foto, Marginea, 2009)

123
 4.7.2. Casa « nemțească » din Marginea

Figura 23: Case «nemțești» (foto, Marginea, 2009)

Al doilea tip de casă, numită « nemțească », construită în Marginea în secolul trecut,

cuprinde două subtipuri :

a. Casele construite de români, inspirate după modelul german

b. Casele construite de către coloni germani
Locuințele de inspirație germană erau realizate din lemn, folosind o tehnică
diferită de cea adoptată pentru ridicarea caselor românești. Aceasta permitea încheierea
lucrărilor de construcție într-un interval de timp mai scurt. În plus, cantitatea de draniță
(folosită la realizarea învelitorii) era redusă, deoarece suprafața acoperișului era mai
mică36.
Planul caselor nemțești includea în general mai multe încăperi decât cel al locuințelor
românești, însă având dimensiuni reduse: o verandă, un vestibul, o bucătărie care era
utilizată și ca dormitor și cameră de zi, o cămară și una-două camere (dintre care una avea
funcția de «cea casa»). Amprenta la sol a caselor nemțești era de 6/4, 7/7 sau 8/8 metri.
Fațadele erau placate cu draniță37 sau erau tencuite.

Adevăratele case nemțești, realizate în perioada interbelică foloseau de

asemenea lemnul ca principal material de construcție. Pereții acestora erau însă tencuiți
atât la exterior cât și la interior. Încăperile erau mai mari – inclusiv ca înălțime – toate
camerele fiind încălzite cu sobe. Schema acestui subtip prezenta cinci piese: o verandă (la
intrarea în casă), un vestibul, o bucătărie și trei camere. În plus, locuința era prevăzută cu
o pivniță, amplasată sub bucătărie sau sub verandă.

36
Casele nemțești aveau un acoperiș în două « table » (ape).
37
Dranița, însă, «o faceai în timp, dacă o puteai face, care o făcea o făcea, care nu, așa rămânea […] care
cum putea, cum avea posibilitate» (interviu meșter T.R., Marginea, 2009).

124
Localnicii au ridicat atât locuințe românești cât și nemțești până în anii ’60, după această
perioada însă, locuințele noi încep să fie construite doar după model nemțesc, deoarece
casa românească era «de două ori mai complicată» de realizat (interviu meșter, T.R.,
Marginea, 2009).

4.7.3. Locuințele «comuniste»: case cu «două rânduri» și cu «balcon»

Construită începând cu anii ’70, acest tip de locuință nu s-a cristalizat de-a
lungul secolelor (cum este cazul casei românești), nici nu este rezultatul contactului între
două culturi (cazul caselor inspirate după modelul german), ea reprezintă un model impus
de autoritățile comuniste ca urmare a planurilor de sistematizare rurală (Fig. 24).

Figura 24: Case «comuniste» (foto, Marginea, 2009)

Astfel, anumiți săteni erau obligați să realizeze o casă mai mare, din zidărie, deși
resursele lor financiare nu erau suficiente. Prin urmare, în unele locuințe, mansarda era
construită din lemn și parterul din zidărie sau mansarda rămânea neamenajată:

[…] trebuia să le respecți minimum forma exterioară […] chiar dacă în interior rămânea la 60-
70 % […] interioru de la etaj sau mansardă ce era acolo rămânea neterminat și astăzi sunt case
care omu nu o mai avut posibilitate să modernizeze, să schimbe să dea acoperiș jos, să
mansardeze sau așa, și astăzi sunt în aceeași situație [...] interioru [etajul] este o hală
neterminată […] (interviu S.P., Marginea, 2010).

De obicei, casele realizate din zidărie foloseau un mortar rudimentar pentru a

lega cărămizile (un amestec de lut și apă). Un alt liant ar fi fost mai scump și localnicii nu
își puteau permite să cumpere un mortar de calitate. În aceasta perioadă, obținerea
autorizațiilor necesare construcției locuinței se plătea în « porci » :

[…] era impus de la Primărie [să dai un porc] ; mergeam că-mi trebuie câteva grinzi […] mai
cumpăram noi la negru de pe ici pe colo, de la pădurar, din pădure […] și-atunci îți trebuia
aprobare și ajungeai din nou acolo, iarăși un porc […] și am socotit o dată cu tata […] cinci
porci îți trebuia să-ți faci contract numa pentru o casă, de unde sa mai cumperi nisip, cimentu
era mai greu de procurat […] toate materialele astea […] costau bani […] (interviu S.P.,
Marginea, 2010)

125
 4.7.4. Anexele și dependințele

În trecut, anexele erau amplasate paralel sau perpendicular în raport cu poziția

casei, în lungul limitelor curții (Fig. 25). Întâlnim adesea cazuri când anexele închid
curtea pe două laturi (Fig. 26).

Figura 25: Anexele unei case «românești» (foto, Marginea, 2009)

Figura 26: Anexele unei case «nemțești» (foto, Marginea, 2009)

Acareturile tradiționale aveau un schelet din lemn și pereți din scânduri.

Acoperișul, în două ape, era prevăzut cu o învelitoare din draniță. De obicei toate tipurile
de locuințe construite înainte de 1989 erau acompaniate de anexe : șură (pentru furaje),
grajd (pentru vite) și șandrama (depozit pentru lemne). Pe lângă aceste anexe, majoritatea
caselor aveau și o bucătărie de vară sau o cuhne. Aceasta din urmă a fost introdusă o dată
cu apariția caselor « nemțești» și cuprindea o singură bucătărie de vară sau o bucătărie și
o cameră (comandată prin bucătărie), iar mai târziu, în unele cazuri, a fost adăugată o
baie. Totuși, în funcție de dimensiunea gospodăriei și de ocupația membrilor familiei,
planul cuhnii putea fi mai mult sau mai puțin dezvoltat. În general, casele românești nu
aveau cuhne, ci o căsuță (colibă) ce adăpostea bucătăria de vară.

126
 În ceea ce privește dependințele, majoritatea caselor construite înainte de 1989
nu aveau baie. Băile în locuință au apărut în Marginea la începutul anilor ‘80, sătenii
improvizându-și o baie în locuință, fără vas de wc38:

[..] un bazin într-o sobă, așa să-ncălzească un pic de apă, pus apa într-un bazin prin pod,
izolată cu niște cârpe, cu niște țoale să nu-nghețe iarna […] rustic […] cu găleata urcam apa
într-un bazin […] dintr-un bazin în pod, trecea prin sobă […] iarna o înghețat un dop de gheață
și o făcut explozie, s-o întâmplat pe la noi prin zonă (interviu meșter, T.R., Marginea, 2009).

4.7.5. Ornamentica populară

Unul dintre semnele distinctive ale acestui tip de locuință este acoperișul în patru
ape, cu învelitoare de draniță și streașină largă. Acoperișul avea pe coamă ţepe din lemn,
iar mai târziu din ceramică (Fig. 27) cu simbolul crucii39. Acest motiv simbolic este
traforat şi în scândurile ce închid timpanele construcțiilor anexe (sură, grajd). De
asemenea, el apare și la ţepele acoperişurilor fântânilor (Fig. 27).

Figura 27: Bolduri din lemn și ceramică cu motivul crucii. Același motiv realizat pe
timpanul unei construcții anexe și la o fântână (Marginea, 2009)

Pe anumite porţi tradiționale, acoperite cu draniţă, ce marchează intrarea în

gospodărie, întâlnim un alt motiv, și anume cel al arborelui vieţii40 (Fig. 28), simbol
arhaic care apare în arta populară românească sub diverse ipostaze (creanga de brad, brad,
arbore, glastră cu flori sau ghiveci, spice de grâu sau secară, frunze). În Bucovina se
întâlnesc, de obicei, ornamente traforate, precum flori și ghirlande.

38
Acesta din urmă era amplasat într-o cabină din lemn, în cadrul anexelor
39
«Crucea, principalul simbol al creştinismului, aminteşte de moartea şi învierea lui Hristos care «a nimicit
moartea şi a adus la lumină viaţa şi nemurirea, prin Evanghelie» (2 Timotei 1,10). Crucifixul este unul din
motivele ornamentale cele mai comune în Bucovina, fiind întâlnit şi la capitelurile stâlpilor de cerdac din
zona Humorului și în satele din podişul Sucevei» (Jacob, 2009:133).
40
Pomul vieții este un simbol al lui Hristos: «Cristos este pomul vieții, mântuiţii sunt fructele» (Danielou,
1998 : 38).

127
Figura 28: Motivul arborelui vieții reprezentat aici sub forma unui brad (foto stânga) și a
unor flori (foto dreapta) pe două porți tradiționale (Marginea, 2009)

În alte cazuri, pe porţile « drăniţite »41 este reprezentat un motiv arhaic, prezent
și în cultura dacică : soarele42 (Fig. 29). Acest element este utilizat în arhitectura
tradiţională românească sub diferite forme, mai mult sau mai puțin stilizat (cerc, rozetă
solară, roată).

Figura 29: Motive ornamentale (soarele și bradul) pe o poarta « drănițită» (foto,

Marginea, 2009)

De asemenea, am întâlnit motive zoomorfe (Fig. 30) aplicate pe porțile drănițite sau
traforate în scândurile ce alcătuiau timpanul unei case nemțești .

Figura 30: Motive zoomorfe (foto, Marginea, 2009)

41
Porțile « drănițite » sunt porți tradiționale, cu acoperiș, cu învelitoare din draniță
42
«Considerat un simbol cu funcție purificatoare, soarele avea menirea de a curăţa spațiul de orice
influenţă malefică. Ca și alte simboluri cu rol de protecţie, acesta apare frecvent la porţi, şi nu întâmplător:
poarta, fiind percepută ca un prag între lumea exterioară (de unde, conform credințelor, puteau veni toate
relele) și cea interioară, trebuia păzită» (Jacob, 2009:130).

128
 Capetele grinzilor, ce susțin acoperișul porţilor de la intrarea în gospodăria
tradiţională, erau cioplite uneori sub formă de cap de cal43 (Fig. 31). Acest motiv apare
atât în Marginea cât şi în ţinutul Sucevei, consolele ce susțin streaşina largă, ce protejează
prispa casei, având terminaţia cioplită în «cap de cal».

Figura 31: Consolă la o fostă poartă drănițită cu motivul capului de cal (foto, Marginea,
2009)

4.7.6. Rituri de trecere, datini și sărbători

Datini și obiceiuri legate de construcție

Locul ales pentru construirea casei era sfinţit prin organizarea unei slujbe
religioase la care participa atât familia cât şi vecinii. Acest obicei se menține și în prezent.
În plus, în trecut, religiozitatea ţăranului român a condus la apariția şi păstrarea unor
datini legate de construcția locuinței și a anexelor ei, cum ar fi obiceiul de a impune
muncitorilor interdicţia de a înjura în timpul executării lucrărilor, în caz contrar, aceștia
fiind concediaţi (interviu profesor Magopăţ, Marginea, 2009). De asemenea, la fiecare
colţ al casei, pe tălpile din lemn, se aşezau monede (pentru asigurarea belşugului
gospodăriei) şi busuioc. Acest obicei este amintit şi de Nicolae Cojocaru, care descrie
cum în Bilca «La încheierea tălpilor se introduceau apoi la toate cele patru colţuri bani,
tămîie şi busuioc, ca să fie casa ‚curată’ și cu noroc» (Cojocaru, 1983 : 122). În Marginea
au fost descoperite, la demolarea unor locuințe vechi, monede austriece din 1853.
Obiceiul de a așeza monede la colțurile casei a fost practicat chiar în perioada regimului
comunist. Astfel, în cursul cercetării noastre de teren, am asistat la descoperirea unei
monede din 1963, așezată la colțul unei case « nemțești» (pe talpa din lemn a acesteia),
în curs de demolare (Fig. 32).

43
«Animal apropiat omului, calul avea o funcție apotropaică, veghiind asupra casei» (Jacob, 2009:127).

129
Figura 32: Monedă, din timpul regimului comunist, găsită la încheierea tălpilor din lemn
ale unei case vechi, în curs de demolare (foto, Marginea, 2011)

Rituri de trecere

Înainte de 1989, locuința era martora principalelor evenimente din viața familiei:
naștere, botez, nuntă, deces. Astfel, casa constituia centrul vieții de familie, în jurul căreia
gravitau diferitele activități socio-economice și cultural-religioase, cadru al interacțiunilor
umane din sânul familiei și colectivității.

În Marginea, înainte de 1989, fetele se căsătoreau între 16 și 18 ani, iar tinerii

după 19 ani. Majoritatea casatoriilor erau de tip endogam. Cu ocazia nunții, casa mirelui
era împodobită cu zestrea miresei. Transportarea zestrei cu faitonul sau căruța de la casa
părinților fetei la cea a mirelui era un eveniment important, ce stârnea curiozitatea multor
săteni, care ieșeau la poartă să vadă câte căruțe au fost mobilizate pentru a duce zestrea:

[...] venea mirele cu vătăjeii [...] cu nașii, venea sâmbăta seara [...] venea cu patru, cinci, șase
căruțe, că nu era faitoane, venea cu muzică, venea la casa miresei [...] se făcea o masă așa
lângă [...] în cea casa [...] care venea cu mirele aceia se punea la masă [...] mâncau câte-o gură
de pâine, că așa era atuncea, și câte-un pahar de rachiu și ura. Era unul care ura la miri [...] le
spunea «La noi puțin, la Dumnezeu mai mult [...] Voi să-nmulțiți [...]Apoi femeile [care veneau
cu mirele] [...] chiui și țipând ieșeau în ogradă și puneau [zestrea] prin căruțe [...]N-aveau ce
pune în atât‟ amar de căruțe. Da era obiceiul așa ca să fie căruțe multe [...]Lada aceea [de
zestre ] trebuia să fie grea, că dacă tăte hainele miresei se băga acolo în ladă [...]și-o încuia cu
cheița și atuncea veneau doi vătăjei [...] s-apoi dacă era grea că ei se făceau că-i grea tare, tare
[...] c-o fost soacra gospodină [...] (interviu P, Marginea, 2011).

Figura 33: Primirea iertăciunii de la părinți, în « cea casa » din locuința părintească a
miresei (fotografie realizată în sec XXI, Ieremia Viorica)

130
Figura 34: Lada de zestre (foto, Marginea, 2009)

Fetele, domnișoare de onoare, se numeau «druște». «Vătăjeii erau băieți tineri,

necăsătoriți. Atât mireasa cât și mirele erau însoțiți de vătăjei și de druște:

Și-i dădea lista [la vătăjei] să meargă prin sat să cheme la nuntă [...] Băietanul acela [vătăjeul]
[...] atâta bătea în poartă cu cârja [...] că oamenii dormea că era târziu [...] sâmbăta seara [...]
și bătea cu cârja în poartă până-i scula (interviu P, Marginea, 2011).

În timp ce zestrea (Fig. 34) era transportată spre casa mirelui, femeile băteau cu
o lingură într-o tavă ca să facă zgomot, pentru a anunța tot satul despre eveniment.
Sambată seara, mergeau la casa mirelui doar femeile trimise de mireasă, ca să aranjeze
viitoarea locuință a tinerilor, mireasa și mama ei rămânând acasă. Pe atunci, locuința
mirelui avea puțin mobilier: «Nu prea era mobilă atuncea [...] avea un pat de lemn [...] și-
o măsuță» (interviu P, Marginea, 2011).

Masa de nuntă era organizată la casa mirelui, înăuntru și în casă - în « cea casă ».
Se puneau fețe de masă «albe, frumoase», pe care însă nuntașii le pătau când se îmbătau.
La masă se serveau sarmale, învârtitură cu mac (un fel de cozonac) și câte o plăcintă mai
mare, umplută cu dulceață. Nu aveau alte prăjituri, doar «o găină umplută se făcea la nași,
se dădea în loc de tort» (interviu P., Marginea, 2011). Mai târziu masa de nuntă se
organiza într-un cort amenajat în curtea casei mirelui sau a părinților acestuia:

Nunțile se făceau în sat mai înainte [...] când aveam șapte, zece, cincisprezece ani, nunțile se
făceau ca o sărbătoare [...] totul se făcea în cort. În curte se făcea un cort mare cu cetină de
brad [...] acuma totul se face la restaurant (interviu A.P., vârsta estimată 28 ani, Marginea,
2011).

Un alt eveniment important, la care participa întreaga comunitate (Fig. 35) erau
funeraliile de înmormântare a unui membru al gospodăriei. Timp de trei zile «se face în
fiecare seară câte o slujbă, vine care cum» (interviu A.P., Marginea, 2011). Corpul
neînsuflețit al defunctului era depus în «cea casă», toate tipurile de locuințe construite
înainte de 1989 cuprinzând un astfel de spațiu: «Dacă moare cineva este o cea casă, cum
se spune așa la noi» (interviu E.H., Marginea, 2009).

131
Figura 35: Funeralii (foto, Marginea, 2010)

Sărbători

Locuința rămâne cadrul în care se desfășoară principalele obiceiuri legate de

trecerea în noul an. Cu ocazia sărbătorilor de iarnă, în comună se organiza un spectacol
numit «Jianu» (Fig. 36).

Figura 36: «Banda lu‟Jianu» (foto Ieremia Viorica)

Personajele principale erau: Jianu (căpitanul haiducilor), « doamna lui Jianu »,

vânătorul, ciobanul și « mulele »44. Spectacolul se desfășura apoi la locuințele sătenilor ce
aveau fete de măritat, actorii fiind tineri de peste 18 ani. Obiceiul a supraviețuit, grație
consiliului comunal, piesa fiind organizată cu actori mai în vârstă, deoarece mulți tineri
sunt plecați în străinătate :

De anul nou, în fiecare an se face de la Consiliu. Fac o ceată din asta așa, cu oameni
însurați numa ca să se păstreze tradiția, și dacă mai este dintre tineret venit din Italia așa, fac și
ei. Anul trecut o fost […] Da, pentru că toți erau duși în Italia și nu mai avea cine să facă. Și
plus de asta, când vin li e rușine ca să mai umble așa […] Sunt în vârstă care fac numa piesa pe
scena, atât, și după aia nu mai umblă la fete […] Și după aia, este tineretul care face piesa și
după aia […] la fete (interviu V., Marginea, 2010).

44
Oameni mascați ce îl păzeau pe Jianu și pe haiduci
132
 În noaptea de anul nou fetele vin « cu colinda », iar băieții cu « buhăeșul ». A
doua zi dimineața, vin copiii « cu semănatul ». Aceștia mergeau la fiecare casă și «cum
vede poarta deschisă iți intră și-ți ură» (interviu V., Marginea, 2010). Astfel, poarta
deschisă este un semn al acceptării colindătorilor :

În general [oamenii] deschideau, acuma, anul trecut […] e criză și n-au bani și nu, nu-l primesc
copilul […] mai bine închide poarta și gata, nu mai vine. Da unde găsește deschisă poarta
copilul merge și ură […] Da-i mulți, îs mulți copii, foarte mulți. Vă dați seama și cu clopotul și
cu colinda și cu sămănatul și cu steaua de Crăciun […] (interviu V., Marginea, 2010).

O altă urmă a tradiției ce a supraviețuit migrației poate fi observată în cadrul

slujbelor religioase (de rit ortodox) de duminică. Un număr important de localnici
participă (Fig. 37) îmbrăcați în costum tradițional (în special cei în vârstă, copiii și fetele
tinere). De asemenea, duminica este o zi destinată odihnei în care febra lucrărilor de
construcție se oprește: «Duminica, sărbătorile, n-am lucrat niciodată, nici nu se lucrează
la noi niciodată» (interviu meșter, T.R., Marginea, 2009). Nimeni din sat nu lucrează în
aceasta zi, indiferent cărui cult aparține. Duminică, până la prânz, toate magazinele sunt
închise.

Figura 37: Credincioși îmbrăcați în costum popular (foto, Marginea, 2011)

133
 5. Urme ale trecutului și urme ale migrației în
reprezentarea, realizarea și utilizarea locuințelor
migranților

5.1. Configurația și amplasarea noilor locuințe

Situată în imediata vecinătate a orașului Rădăuţi (în depresiunea Rădăuțiului) şi în

sfera de influenţă a acestuia, comuna se înscrie în zona etnografică Rădăuţi, arie în care, la
mijlocul secolului al XX-lea, predomina tipul de sat răsfirat liniar sau liniar tentacular.
Etnograful Maria Cioară (1979) menționează printre satele din această categorie aşezările
Sucevița și Voievodeasa, în timp ce Marginea, prezentând o structură răsfirată, cu locuințe
așezate la intervale mari unele de altele (interstițiile fiind reprezentate de terenuri agricole
și livezi), aparținea tipului de sate « răsfirate cu tendințe de adunare » (Fig. 38), dezvoltate
în lungul cursurilor râurilor și a arterelor de comunicație.

Figura 38: Marginea în secolul trecut – anii `70 (fotografie prof. Toader Magopăţ)

Astăzi clădirile din gospodăriile învecinate sunt amplasate la distanţe mici unele
de celelalte (Fig. 39) datorită penuriei terenurilor de construcție, ca și amplasării caselor
copiilor pe lotul gospodăriei părintești, în pofida faptului că regulamentul local de
urbanism (2011) prevede ca distanța minimă între o locuință izolată și limitele laterale ale
parcelei să fie45 de 3 metri.

45
«clădirile se vor retrage fata de limitele laterale ale parcelei cu cel puțin jumătate din înălțimea la cornișă
dar nu cu mai puțin de 3 metri » (Regulament local de urbanism, 2011 : 14)

134
Figura 39: Clădiri din gospodării învecinate amplasate la distanţă mică una de cealaltă
(foto, Marginea, 2009)

În cazul locuințelor construite pe terenul părinților, când locuința veche se

păstrează, distanța între clădirile amplasate pe aceeași parcelă scade în mod semnificativ
(Fig. 40), deși regulamentul local de urbanism (2011:12) prevede pentru zona funcțională
L1 («zona de locuințe individuale cu regim maxim de înălțime P+1, în interiorul
parcelarului existent tradițional») ca intervalul minim dintre două clădiri situate pe aceeași
parcelă să fie46 de cel puțin 4 metri.

Figura 40: Casă nouă amplasată foarte aproape de vechea locuință (foto Marginea, 2011)

Noile locuințe sunt construite pe terenul părinţilor proprietarilor (unele dintre ele
foste terenuri agricole), pe loturi cumpărate de la localnici sau pe loturi concesionate47 de
la Primărie. Predomină casele izolate (o urmă poate a vechilor locuințe izolate pe parcelă),
pe alocuri întâlnindu-se și locuințe cuplate (Fig. 41).

46
« distanța minimă dintre clădirile de pe aceeași parcelă va fi egală cu înălțimea la cornișă a clădirii celei
mai înalte pentru fațadele cu camere locuibile » și « distanța se poate reduce la jumătate dar nu la mai puțin
de 4,0 metri dacă fronturile opuse nu au camere locuibile » (Regulament local de urbanism, 2011 : 14)
47
Aceste loturi aveau suprafete de 600 m2 sau 1000 m2. Numărul caselor construite pe terenuri concesionate
ajunsese în 2009 la 200.

135
Figura 41: Locuințe cuplate pentru doi frați - migranți (foto, Marginea, 2011)

5.1.1. Forma exterioară

Cele mai multe locuințe noi din Marginea sunt realizate în sistem P+M sau P+1E.
În cazul gospodăriilor studiate de noi, doar 5 locuințe au un etaj și mansardă (incluzând
eventual și un subsol), majoritatea dezvoltându-se pe două niveluri deasupra solului (37
din 47 case noi), unele (cca.9 din 37) incluzând și un subsol sau demisol. În total, cca.13
case au subsol sau demisol (sub toată suprafața parterului sau doar parțial). În 5 cazuri,
noua casă se desfășoară numai pe parter.

În ceea ce privește aspectul exterior al noilor case, construite pe parcelarul

existent tradițional, regulamentul local de urbanism prevede că acestea «se vor integra în
caracterul general al zonei și se vor armoniza cu clădirile învecinate ca arhitectură și
finisaje» și «se recomandă utilizarea cu precădere a materialelor de construcție specifice
zonei, învelitori din material lemnos, țigle ceramice, tâmplărie de lemn, zugrăveli de fațadă
în culori pastel sau alb, acoperirea în șarpantă în patru ape» (Regulament local de urbanism
2011:14-15). Se ridică însă întrebarea: Care este caracterul general al zonei în condițiile în
care locuințele noi se amestecă cu cele de dinainte de 1989? Mai mult, când clădirile
învecinate sunt case tradiționale, vechi, cum vor fi armonizate noile construcții cu ele ca
arhitectură și finisaje? Majoritatea caselor noi au un acoperiș cu doi versanți (Fig. 42) sau
obținut prin intersectarea a două acoperișuri în două ape, iar învelitorile sunt din țiglă
metalică, nicidecum ceramică. În plus, casele construite mai demult au învelitoare din tablă
zincată. Proprietarii care au optat pentru o învelitoare mai ieftină au ales însă placile
onduline. Deși regulamentul «interzice folosirea tâmplăriei din PVC» și «recomandă
folosirea tâmplăriei din lemn stratificat cu geam termopan sau lemn natur cu geam
termopan sau simplu» (Regulament local de urbanism 2011:15), cele mai multe locuințe au
tâmplărie din PVC cu geam termopan. Deci regulamentul interzice cel puțin două tendințe

136
care s-au generalizat la nivel de practică de construcție: învelitori din țiglă metalică48 și
tâmplărie din PVC.

Figura 42: Case noi cu acoperișuri în două ape (foto, Marginea, 2011)

În ceea ce privește fațadele noilor locuințe, apar două tendințe extreme. Prima
consta în a se armoniza cu arhitectura caselor construite în epoca comunistă (Fig. 43), ce se
evidențiau prin culori deschise ale fațadelor (de obicei alb sau crem) și, în unele cazuri,
prin utilizarea logiilor cu arcade și parapete pline (de aici și denumirea lor de «case cu
balcon»).

Figura 43: Volumetrie realizată în armonie cu arhitectura caselor «cu două rânduri»,
construite înainte de 1989 (foto, Marginea, 2011)

A două tendința se detașează atât de trăsăturile arhitecturii tradiționale (casele

românești și nemțești), cât și de plastica de fațadă a caselor «comuniste», adoptând culori,
materiale și configurații ce reprezintă inovații în domeniul formal pentru zona studiată
(Fig. 44). Printre noile elemente «de import» menționăm balcoanele cu balustrada din fier
forjat sau inox, cărămidă aparentă (de fațadă), ferestrele largi și zugrăveli viu colorate.

48
De fapt, în localitate există două firme importante ce comercializează învelitori din țiglă metalică, una
dintre ele situându-se în top100 firme după cifra de afaceri, în 2010, în judetul Suceava.

137
Figura 44: Noi forme, culori și materiale utilizate în concepția fațadelor (Marginea, 2009)

Prin urmare, pentru a respecta noul regulament local, o parte dintre migranți vor fi
nevoiți să apeleze la arhitecți pentru a proiecta noile locuințe în armonie cu arhitectura
tradițională și materialele specifice acesteia, sau să demoleze49 (Fig. 45) casele vechi
pentru a nu mai avea nici o restricție legată de alinierea la tradiția arhitecturală locală.

Figura 45: Casă «cu balcon» demolată (sursa: proiect autorizație de demolare, Primăria
comunei Marginea).

5.1.2. Organizarea accesului în locuință

În casele care păstrează distribuția tradițională a anexelor, bucătăria (sau a doua

bucătărie, în cazul în care locuința are două bucătării) este amplasată spre curtea din spate.
În aceasta situație apare de obicei și un al doilea acces, în relație cu bucătăria. În general,
accesul secundar este utilizat mai mult decât cel principal – poziționat fie pe fațada
principală fie pe cea laterală (Fig. 46).

49
Tendința generală este de a demola locuintele vechi « nemțești » și « românești » din Marginea, și în unele
cazuri, chiar casele « cu balcon » construite în anii ’70-’80.

138
Figura 46: Locuințe cu două accese, intrarea secundară fiind cea mai utilizată

Accesul principal era destinat intrării preotului, mirilor, sau ieșirii sicriului cu
persoanele decedate. De fapt, numeroase case noi au două accese : unul prin față și altul
prin spate. În cazul gospodăriilor studiate, cel puțin 19 case noi (din 41, deoarece nu am
inclus aici casele noi sub formă de cuhne sau anexă) foloseau (sau urmau să folosească)
intrarea din spate. Aceasta practică, specific rurală, este observată și în cazul locuințelor
migranților portughezi : « Intrarea zilnică se realizează prin bucătărie, intrarea cu un mic
hol conduce la încăperile destinate recepției, sufragerie și salon, ce nu sunt utilizate decât
în marile ocazii» (Villanova, 1994 :69).

5.2. Practici de ocupare, amenajare și folosire a spațiului

5.2.1. Casa

Noile case au mai multe camere, contrastând puternic cu locuințele tradiționale

din comună care sunt compuse de obicei din două - trei camere şi un hol (tindă). De unde a
apărut această diferenţă şi de ce ? Este o influenţă a migrației în Italia ? Un localnic
(femeie, cu experienţă de lucru în Italia) răspunde la întrebare: «Au puţine camere
(italienii) faţă de noi. Pentru că noi avem mai mulți copii. Românii se gândesc să le lase la
copii, italienii nu se gândesc la așa ceva» (interviu, Marginea, 2009). Într-adevăr, în
Marginea, numărul mediu de persoane pe gospodărie se ridica la 3,35 în 2011, mai mare
decât mărimea medie a unei gospodării în mediul rural, în jud. Suceava (2,93). În ceea ce
privește numărul mediu al camerelor de locuit pe locuință, acesta era de 3,4 în 2010,
semnificativ mai mare decât media la nivel de județ în mediul rural (2,7) și decât media pe
țară. De asemenea, suprafața medie a camerelor de locuit ce revine pe o locuinţă este de
55,9 mp/loc, mai mare decât media pe județ în mediul rural (42,9) și decât media pe țară.

139
Unul dintre respondenți încearcă să explice preferința mărginenilor pentru casele mari,
spațioase. În Italia casele mari și frumoase erau scumpe, de aceea românii locuiau mai
mulți la un loc, în camere mici, ca să nu plătească o chirie prea mare: «Așa că toți au o
boală amu [cu] casă mare» (interviu M.C., Marginea, 2010). Într-adevăr, studiul nostru de
caz (Fig. 47) a relevat faptul că, aproape jumătate (cca.23) din gospodăriile analizate - ce
își construiseră o casă nouă - dispuneau de 6 și peste 6 camere de locuit (acesta include
dormitoarele, salonul, sufrageria, biroul, camera de joacă pentru copii, hol-living, crama,
sala de gimnastică și bucătăria multifuncțională).

Figura 47: Numărul camerelor de locuit (sursa : INS)

5.2.1.1. Distribuția încăperilor și organizarea spațiului

Dispunerea interioară a încăperilor, așa cum apare ea în locuințele noi pe care le-
am vizitat, se depărtează de schema tradițională (în care nu se punea problema separării
zonei de zi, utilizate de familie, de cea de noapte). Cu toate acestea, în majoritatea
cazurilor, organizarea interioară a spațiului nu atinge rafinamentul locuințelor urbane,
proiectate de un arhitect. Astfel, am întâlnit situații când camera de zi (atunci când aceasta
includea un loc de luat masa) și bucătăria nu comunicau direct sau prin intermediul unui
spațiu `tampon`, bucătăria fiind amplasată în spate, în relație cu ograda și anexele. În
această situație, bucătăria cuprindea un loc de luat masa (uneori separat de spațiul destinat
preparării hranei printr-o arcadă) sau era amplasată lângă o sufragerie – situată și ea în
spate, fără a fi însă în relație cu salonul. Într-adevăr, din cele 13 locuințe ce conțineau o

140
sufragerie (camera cu destinația de loc de luat masa), doar în 6 cazuri aceasta se afla în
relație directă cu bucătăria.

În plus, observăm introducerea circulațiilor orizontale și verticale ce fac legătura

între camera de zi, bucătărie, dormitoare și băi, camerele nefiind comandate ca înainte.
Uneori apar chiar funcțiuni noi, nemaiîntâlnite în spațiul domestic din ruralul românesc,
precum dressing-room, spălătorie-uscătorie, sală de gimnastică, saună, birou, cramă,
cameră « muzeu », importate probabil din mediul urban în care migranții și-au desfășurat
activitatea. Fiecare încăpere are o destinație unică (bucătărie, baie, salon, sufragerie,
dormitor etc.), camerele multifuncționale, specifice tipului de locuire tradițional, fiind rar
întâlnite : doar 8 gospodării (totuși, trebuie avut în vedere faptul că mai multe case nu erau
mobilate) dispuneau de o cameră multifuncțională ce satisfăcea simultan sau alternativ
două sau mai multe funcții, precum: bucătărie, cameră de zi, loc de luat masa, dormitor,
birou. Respingerea modelului tradițional de locuire, în care bucătăria îndeplinea mai multe
funcții (cameră de zi, dormitor, birou) este evident în cazul lui M.M., o femeie plecată la
lucru în Italia, ce i-a transmis soțului dorințele sale legate de modul de proiectare al noii lor
case: «eu am spus: vreau baia, vreau bucătărie, bucătăria să fie numa bucătărie,
dormitoarele copiilor și el o mers la primărie, nu știu cine-o făcut proiectul» (interviu
M.M., Marginea, 2010). Deși unică, funcția atribuită fiecărei încăperi nu este precizată clar
în anumite cazuri, camera rămânând nemobilată până la momentul căsătoriei băiatului sau
a unui alt eveniment ce urmează să clarifice destinația acesteia.

5.2.1.2. Locul și funcția bucătăriei

În trecut, bucătăria forma nucleul gospodăriei, locul în care atât gospodina, cât și
ceilalți membri ai familiei petreceau o mare parte a zilei. În această încăpere dormeau,
găteau, mâncau, iar copiii își pregăteau lecțiile. Tot aici erau primiți prietenii apropiați.
Această practică, răspândită altădată nu doar în Bucovina, ci în toate regiunile istorice ale
României, îl determina pe profesorul Stahl să afirme că «în trecut gospodăria ţărănească
trăia în jurul unui foc, în jurul unei strachine și într-o cameră» (Stahl, 1978:121).

Bucătăria locuințelor tradiționale era un spațiu multifuncțional, fiind folosită ca

dormitor, loc de luat masa, birou și camera de zi, după cum povestește unul dintre
respondenți, în vârsta de 38 de ani, ce provenea dintr-o familie numeroasă, cu 10 copii:

[...] care încăpea la masă, care nu, nu conta, numai să aibă mâncarea în față, deci nu aveam loc la
masă [...] acolo era și dormitor tăt era...da era mare, era bucătărie și dormitor...dormeam câte trei

141
 patru pe pat, cât erau copii mici [...] (interviu M., Marginea, 2010).

Acest obicei de folosire a spațiului l-am observat în mai multe locuințe noi care,
deși aveau cameră de zi (uneori și sufragerie), utilizau bucătăria și pentru alte activități
precum primirea oaspeților, birou, urmărire programe TV (Fig. 48).

Figura 48: Spațiu multifuncțional (dormitor, bucătărie, cameră de zi) într- o locuință
construită de un fost practicant al comerțului « cu valiza »

Locuințele din Marginea foloseau, de regulă, două bucătării: o bucătărie de iarnă

și una de vară. Deoarece bucătăria de iarnă era un spațiu multifuncțional, fiind utilizat
adesea ca dormitor sau cameră de zi, soba mare cu plită din interiorul acestuia era folosită
doar iarna, atât pentru prepararea alimentelor cât și pentru încălzirea camerei. Vara însă,
această «mașină de gătit» tradițională nu mai era practică datorită căldurii pe care o degaja.
De aceea țăranii preferau să prepare hrana într-o bucătărie de vară amplasată în cuhne (Fig.
49) - în cazul caselor «nemțești », «cu două rânduri» sau «cu balcon» - sau într-o căsuță -
în situația caselor «românești»-, situată lângă locuința principală, bucătăria de iarnă
pierzându-și temporar funcția de bucătărie (pe timpul verii), dar păstrându-și destinația de
dormitor sau cameră de zi.

Figura 49: Cuhnea (centru) reabilitată a unei locuințe nemțești, construită în 1936 – și cel
de- al doilea acces, adosat fațadei posterioare

142
 Într-adevăr, așa cum remarcă și profesorul Stahl, înaintea apariției modelului de
anexe specifice caselor «nemțești », anexa tipică locuințelor «românești» era o cabană (Fig.
50) în care «se pregătește mâncare în timpul verii, se mănâncă, se spală rufele» (Stahl,
Petrescu, 2004: 118).

Figura 50: Coliba (bucătăria de vară) la casele vechi românești (foto, Marginea, 2009 și
2010)

Cu trecerea timpului, cuhnea s-a constituit într-o a doua casă, părinții mutându-se
în ea, pentru a păstra casa pentru fiul cel mic, după cum povestește și unul dintre
respondenți (mama unui migrant): «am zis hai să lăsam casa [românească] să nu
batjocorim casa, s-o las feciorului […] țineam straiele bune în casă […] dacă venea cineva
de sărbătoare mergeam până-n casă» (interviu S.S., Marginea, 2010).

Cuhnea adăpostea atât bucătăria de vară, cât și o cameră și, mai târziu, în unele
gospodării, a fost adăugată și o baie. Astfel, bucătăria din cuhne a devenit bucătărie
principală, cea din casă fiind folosită doar ca dormitor, sau în unele cazuri rămânând
neocupată. Prin urmare, bucătăria din cuhne preia funcțiile bucătăriei din casă, devenind, la
rândul ei, un spațiu multifuncțional (bucătărie, dormitor, cameră de zi), utilizat, o dată cu
răspândirea aragazului, în toate anotimpurile. În aceste condiții, activitățile murdare,
precum tăierea porcului, prepararea și sterilizarea conservelor etc., aveau nevoie de un alt
spațiu «murdar» care să le adăpostească. În consecință, unele gospodării își amenajează o a
treia bucătărie, într-o anexă, în timp ce alții preferă să desfășoare activitățile murdare în aer
liber (Fig. 51), pe o sobiță din tablă:

[...] și ca să fie curat amu tăt, să nu mai fie fum, gunoaie, am mai făcut una aice...mai fac și iarna
[mâncare în aceasta bucătărie de vara]... iarna fac câte-un focuşor și am butelie, am aragaz....tăţi
amu fac căsi mari și-o bucătărie mare, nu se îndură acolo să facă mâncare și mai fac câte-o
colibă așa ca a mea [...] la noi ...așa e obiceiu, fiecare casă trebe să aibă [alături] o bucătărie,

143
 chiar dacă nu-și face șură, bucătăria îi obligatoriu (interviu mamă migrant, G.M., Marginea,
2010)

Astfel, această bucătărie «murdară» are rolul de a menține casa «curată»:

[...] ăștia tinerii […] casa modernizată, făcut lux, făcută bucătărioara aia, modernizat, mai făcut
o camera încolo, în depozitu de fân […] scos animalele tăt din grajd, vândut tăt […] vrem
alimentara, cumpărăm […] modernizat în grajd și […] s-o mutat acolo cu bucătărie, într-un colț
un dus, așa, restu-i tot închis (interviu meșter S.P., Marginea, 2010).

Figura 51: Prepararea conservelor pentru iarnă în aer liber – în curte (foto, Marginea,
2009 și 2010)

Aceasta practică nu este nou instituită, ci își are rădăcina în trecut. Casele
românești foloseau bucătăria multifuncțională ca sa păstreze «cea casa» curată. Mai târziu,
obiceiul s-a extins și la locuințele «nemțești » și chiar la cele «cu balcon» sau cu «două
rânduri» din perioada comunistă. Într-adevăr, pe timpul lui Ceaușescu, «toate camerele
erau de curat […] dormitoare sau sufragerie, și în anexa aia […] acolo era bucătărie»
(interviu meșter S.P., Marginea, 2010).

Fenomenul «bucătăriei duble» este întâlnit și în cazul locuințelor migranților din

Certeze, unde gospodăria adăpostește o a două bucătărie, «de vară», situată în spatele casei
«fie în anexe, fie în vechea locuință dacă aceasta nu a fost demolată» (Moisa, 2009:10).
Spre deosebire de prima bucătărie - dotată cu mobilier nou și având finisaje de calitate -, ce
are mai mult o funcție de reprezentare, simbol al însușirii unui nou stil de viață, cea de a
două este destinată preparării hranei zilnice, folosind metode tradiționale și fiind mobilata
rudimentar.

Pe de altă parte, cuhnea a reprezentat pentru anumite familii nou constituite, ce nu

beneficiau de o locuință, primul adăpost pe care aceștia și-l ridicau, deoarece - având

144
dimensiuni reduse în comparație cu cele ale caselor nemțești -, era mai ușor de construit.
Apoi, în timp, își ridicau și casa:

[…] o început casa românească frumos și […] s-o căsătorit. Ei, casa nu era gata. O făcut o
bucătărie […] și acolo o stat, o bucătărie de iarnă, până și-o făcut jos o sobiță și și-o înjghebat, și
după aceea, în timp, a progresat și a terminat casa. Și mulți o fost în situații di astea (interviu
meșter T.R., Marginea, 2009).

După construirea casei, anumite familii locuiau tot în cuhne, casa fiind păstrată
pentru mezin, ce urma să o ocupe după ce se însura. Acest obicei este încă actual în
Marginea, migranții ce doresc să construiască o nouă casă, începând mai întâi o cuhne, ce
conține un vestibul, o baie, bucătărie și o cameră comandată prin bucătărie, după modelul
tradițional, pentru ca, mai târziu, să-și termine și casa (Fig. 52).

Figura 52: Cuhnea (centru) și anexele (dreapta) unei noi locuințe. Observăm accesul
secundar poziționat pe fațada posterioară (stânga)

Totuși, anumiți migranți preferă să locuiască în această cuhne, deși beneficiază de

o vilă spațioasă - noua lor casa. În acest caz, întreaga cuhne preia funcția bucătăriei
«murdare» cu scopul de a păstra casa «curată»: «își face casa mare, o bucătărioară și acolo,
acolo își face veacul» (interviu meșter S.P., Marginea, 2010).

Meșterul T. din Marginea, surprinde și el acest paralelism ce se constituie între

practicile de locuire din trecut, ale părinților migranților și cele de azi, ale migranților:

[...] era mentalitatea în așa fel că casa rămânea goală și tot în bucătărie stă […] Acolo era tot
[...] casa stă degeaba. [...] Păi din practică și acum în zilele noastre să vedeţi, toţi câţi au căsi stă
într-o bucătărie. La mine e un caz fericit că casa e ocupată […] rar cine stă în casă. Poate nici
cinci la sută nu stă în casă. Stă în bucătărie. Deci are casă, mare, mare, ca un cămin […]
(interviu meșter T., Marginea, 2009).

Majoritatea locuințelor noi, studiate în cercetarea noastră de teren (35) erau

prevăzute cu o singura bucătărie. Totuși am întâlnit 10 cazuri în care gospodăriile aveau

145
(sau doreau să realizeze) două bucătării și într-un singur caz 3 bucătării. În situația în care
gospodina folosea (sau urma să folosească) 2 bucătării, de obicei acestea erau amplasate la
parter (una în casa și alta în cuhne ori într-o anexă) sau pe două niveluri diferite (la parter
și la etaj sau la demisol și la parter). Într-un singur caz am întâlnit două bucătării, ambele
amenajate în cuhne, una lângă cealaltă. În 12 cazuri gospodăriile aveau o sobă cu plită
amplasată (sau care urma a fi amenajată) fie în bucătărie, fie în alt spațiu (cameră, terasă
acoperită, anexă, demisol).

Astfel, tendința de a utiliza două bucătării este încă prezenta în cadrul noilor
locuințe ale migranților din Marginea, indicând o supraviețuire (chiar dacă slabă) a
practicilor din trecut. Totuși, faptul ca majoritatea migranților analizați (50) nu se
întorseseră definitiv în țară (35 de gospodării aveau cel puțin un membru care nu revenise
încă în țară), ne determină să afirmăm că numărul de gospodării cu bucătărie «dublă» ar
putea fi mai mare. Într-adevăr, în mai multe cazuri observate în Marginea, bucătăria
tradițională (modalități de preparare a hranei, obiceiuri culinare etc.) se păstrează (cel puțin
parțial) în noile gospodării ale migranților. Deși aceștia își amenajează în interiorul casei
noi o bucătărie modernă (utilată cu aragaz sau cu plită cu gaz sau electrică și cuptor
electric, cuptor cu microunde, uneori și mașină de spălat vase), mai folosesc încă o
bucătărie «murdară», dotată cu sobă cu plită (eventual și cuptor de pâine în care se poate
prepara și pizza) având un mobilier mai vechi, fără pretenții estetice. Uneori această a doua
bucătărie era doar o sobă cu plită sau aragaz amplasat într-un hol. În aceasta încăpere se
desfășoară activitățile «murdare», în timp ce prima bucătărie este rezervată celor «curate».

În cazul familiei lui M.G., o familie cu 3 copii mici și părinți tineri (între 30-39
ani), ce s-a mutat în noua lor casă în 2008, nevoia unui al doilea spațiu, destinat
preparărilor « murdare » își face simțită prezența. Proiectul locuinței - o copie a unui
proiect de vilă urbană, realizată în Câmpulung - nu a fost prevăzut cu două bucătării. Casa
are o singură bucătărie la parter, dar soția lui M.G. dorește să își amenajeze încă o
bucătărie în subsolul casei, cu sobă cu plită:

[...] la ţară se fac multe. Faci murături, faci compoturi, faci zacuscă, tai un porc. Unde li fierbi
toate? [...] Da nu pot face pe aragaz. Eu nu-s învăţată pe aragaz. Eu o ard pe aragaz ... Eu nu mă
descurc cu aragazul... pentru cantităţi mari, gem sau ... De exemplu am făcut douăzeci de borcane
de compot într-o tigaie mare, am pus-o o dată la fiert. Așa pe aragaz pui vreo patru – cinci și ti-
ncurci, şi mai faci și căldură, și mai faci și mizerie [...] sau faci o nuntă, sau faci un botez sau un
praznic, sau o înmormântare, unde faci mâncare ? Fierbi o oală de sarmale de cincizeci de
kilograme pe aragaz? La noi se face treaba asta [...] (interviu soție MG., Marginea, 2009).

146
 M., o tânără migrantă (vârsta estimata : 24 ani), mamă a doi copii mici și
însărcinată cu un al treilea, locuiește împreună cu soțul și copiii într-o casă nemțească
reabilitată. Au revenit în țară de curând, după 5 ani petrecuți la lucru în Italia. Locuința are
o singură bucătărie, inclusă în spațiul camerei de zi. M., deși foarte tânăra, este obișnuită
cu agricultura și creșterea pasărilor și animalelor. Lângă casă are o livadă, solar, un grajd
cu porci și un coteț de păsări. Porcul îl taie în livadă și îl pregătește pe o masă, în aer liber.
După aceea, dacă este foarte frig, îl aduce în casă și prepară în bucătărie cârnăciorii și toba.
Conservele le face pe o sobiță de tablă «mai mult afară pentru că prea mult se consumă, la
o dulceață prea mult stai» (interviu M., Marginea, 2010) și doar în cazul în care plouă le
pregătește pe aragaz, înăuntru. Dorește însă să își construiască și o bucătărie de vară. Într-
adevăr, Villanova (1994) observă cum, în cazul migranților portughezi, « bucătăria dublă»
este un semn al întoarcerii definitive în țară și al reluării practicilor locale de preparare a
hranei. În Marginea, migranții care se întorc temporar în comună, în timpul concediilor de
vară, nu au nevoie de un astfel de spațiu, conservele fiind de obicei preparate de părinții
acestora în bucătăriile «murdare» ale gospodăriilor părintești.

Familia M.R., o familie cu trei copii, cu vârste cuprinse între doi și 12 ani,
locuiește într-o casă mansardată, construită în 1994 de către soț (pe atunci celibatar) și
familia acestuia. După doi ani de la căsătorie, în 1999, au plecat în Italia. Pe parcursul
concediilor în țara, familia a modificat configurația interioară a locuinței din Marginea.
Astfel, în locul verandei de la parter au amenajat o bucătărie deschisă spre camera de zi,
aceasta din urmă fiind amplasată în spațiul destinat inițial bucătăriei (ce fusese dotată și cu
o sobă cu plită), înlocuind soba cu un șemineu. Noua bucătărie este utilată modern, cu
mobilier de calitate și aparatură electrocasnică din Italia (Fig. 53). Cu toate acestea,
prepararea hranei are loc într-o alta bucătărie (Fig. 53), situată la demisolul casei, aproape
de spălătorie-uscătorie, și în relație cu grădina de legume și curtea. Tot în acest spațiu se
află și o sobă cu plită, care însă nu este folosită, gospodina preparând conservele afară, pe
o sobă de tablă. Prin urmare, bucătăria de la parter este destinată preparărilor «ușoare» și
«curate», precum încălzirea mâncărurilor gătite în spațiul de la demisol și realizarea
sandwich-urilor calde, ce sunt servite de familie în locul de luat masa amenajat în camera
de zi. Bucătăria de la demisol adăpostește activitățile «murdare», iar preparările «foarte
murdare» se desfășoară în aer liber.

147
Figura 53: Bucătăria principală (stânga) a familiei R,, deschisă spre salon, amenajată în
locul verandei și bucătăria secundară, « murdară »(dreapta) (foto, Marginea, 2010)

Casa familiei V.S. este construită de soț înainte de a se căsători. După ce au

emigrat în Italia, cuplul a amenajat interiorul locuinței într-un stil modern, cu mobilier și
decorațiuni aduse din țara de destinație. Cei doi au revenit în comună și au demarat o
afacere cu materiale de construcție aduse din Italia. Familia a construit în cuhne două
bucătării. Prima, echipată cu elemente de mobilier modern (Fig. 54), cumpărate de la
IKEA (din Italia) este utilizată ca loc de luat masa (deși casa are și o sufragerie elegantă,
lângă salon, dar la distanță de bucătărie), în timp ce în a doua bucătărie – ce adăpostește și
centrala termică – se desfășoară activitățile «murdare». Transportul preparatelor dintr-un
spațiu în altul nu este dificil având în vedere ca cele două spații comunică unul cu altul
(Fig. 54).

Figura 54: Bucătăria principală (stânga), văzută din hol, și bucătăria de serviciu –
« murdară » (centru și dreapta) ce adăpostește centrala termică (foto, Marginea, 2009)

Prin urmare, spațiul bucătăriei devine «prin excelență locul în care împrumuturile
se juxtapun practicilor din trecut [...]» (Villanova, 1994:66). Într-adevăr, Cingolani (2009)
oferă exemplul unor migranți, Brenda și soțul ei, care revenind în Marginea cu ocazia

148
Crăciunului obișnuiesc să mănânce în bucătărie, deși noua casă dispune de o sufragerie
modernă și spațioasă autorul constatând astfel cum

Trecerea de la o cultură a locuirii la alta se realizează treptat și prin ajustări

succesive; mărginenii, deși au modificat structura caselor lor, continuă sa utilizeze obiceiurile
interiorizate (Cingolani, 2009:158).

Deci, fie că este o bucătărie principală sau secundară, aceasta - folosită conform
stilului de viață propriu clasei muncitoare sau populației rurale - devine inima locuinței
(Gullestad, 1993), deși familia beneficiază și de o cameră de zi, frumos decorată și
mobilată. Deoarece bucătăria rămâne locul în care gospodina primește prietenele apropiate
și pe alți membri ai familiei lărgite, aceasta acordă o atenție deosebită design-ului ales
pentru finisajele și mobilierul ei (Fig. 55), întreținând-o cu grijă. Când gospodăria dispune
de două bucătării, una dintre ele este utilizată mai rar, fiind destinată meselor frugale sau a
micului dejun și având mai mult un rol de reprezentare. Echiparea bucătăriei principale
este impresionantă: plite cu gaz sau electrice incorporate în blatul mobilierului), hote,
cuptoare electrice și cu microunde, mașină de spălat vase (Fig. 55). În plus vesela ordinară
din trecut este înlocuită cu una de calitate, deoarece servirea mesei (mai ales a oaspeților)
se transformă într-o « ceremonie socială » (Bourdieu, 1979): «Bucătăria modernă,
proiectarea sa, finisajele sale, echipamentele indică realitatea unei schimbări de statut
economic și însușirea unei noi arte de a fi (culinare) […]» (Villanova, 1994 :69).

Figura 55: Bucătăria principală, utilizată ca spațiu de recepție și reprezentare (foto,

Marginea, 2010)

Într-adevăr, doamna D.B., consideră că italienii mănâncă50 și se distrează bine.

Majoritatea femeilor intervievate, care au emigrat în Italia, și-au schimbat obiceiurile

50
Ies de două ori pe zi în oraș, la restaurant, și nu gătesc acasă prea mult.

149
culinare: unele afirmau că mănâncă mai multe paste și salate, iar altele că mănâncă mai
sănătos, cu mai puține prăjeli. Această transformare s-a produs, credem noi, prin medierea
migrației și a contactului cu civilizația vestică, în special cu clasa mijlocie italiană, în
locuințele cărora lucrau cele mai multe femei (ca menajere sau îngrijire bătrâni). Într-
adevăr, Bourdieu (1979) analizând diferențele dintre gusturile «de lux» ale claselor
dominante și cele «de necesitate» ale claselor de jos, așează alimentația printre structurile
de consum ce diferențiază straturile societății franceze. Astfel, în timp ce clasele populare
alegeau produsele grase și mâncărurile gătite (necesitând mult timp și atenție în prepararea
lor), cei din clasele dominante preferau o alimentație lejeră (fripturi și salate), rafinată,
săracă în calorii.

Dorința de simplificare a preparatelor culinare poate fi motivul pentru care

bucătăriile sunt bine utilate și menținute atât de curate:

Nu mai putem sa mâncam grăsime. Am tăiat un porc, mai mult au mâncat câinii din el
decât am mâncat noi … nu gătim nici [stil] Italian, nici românesc, amestecat… un pic așa, un pic
așa. În schimb acolo mănânci mai multă verdură...o felie de carne ai făcut-o imediat și ai mâncat
...mi se pare că e mult mai ușor de făcut mâncare în Italia decât aici…nu-s așa de
complicate…Ori că m-am învățat eu cu mâncărurile lor, cu bucătăria lor...aici mi se pare așa,
chiar și în cărti de bucătărie când m-am uitat, mult mai grele mi se pare, și nu există o mâncare
fără vegeta, nu există o mâncare fără usturoi, … acolo mai simplu (interviu S.N., Marginea,
2010).

În cazul bucătăriilor deschise spre camera de zi sau locul de luat masa/sufragerie,

funcția de primire și reprezentare a acestora se combină cel mai bine cu cea de preparare a
hranei, mai multe gospodării (cca. 19) optând pentru acest sistem de dispunere în plan:
«Cam așa se fac, în stilul ăsta nou, deoparte e bucătăria și salonu … Dacă vreau sa le dau
să mănânce numa trec în bucătărie, dacă nu stau în salon» (interviu S.N., Marginea, 2010).
În alte cazuri, chiar dacă bucătăria este închisă, fiind separată de camera de zi sau
sufragerie, aceasta cuprinde un loc de luat masa generos, întreaga ambianță trimițând la
funcția de recepție oaspeți, de odihnă și recreare, mai mult decât la cea de spațiu pur
funcțional. În acest sens, anumiți migranți au inclus în cadrul ei un post de televiziune sau
un șemineu, diferite elemente decorative sau au realizat arcade. Astfel, P..A., mama unui
migrant ce lucrează în Statele Unite de 13 ani, a amplasat bucătăria casei - construită în
jurul anilor 1998 - fiului său în cuhne, dar deschisă spre locul de luat masa. Bucătăria și
locul de luat masa comunică prin arcade, mama tanarului explicând: «am văzut și eu la
altcineva [...] [cum] servește mâncarea» (interviu P.A., Marginea, 2011). La fel, M.C.
dorește să separe bucătăria de salon printr-un bar, deasupra căruia să realizeze o «boltă
frumoasă, poate cu beculețe, cum se face acuma» (interviu M.C., Marginea, 2010), deși în

150
Italia tânăra folosea o bucătărie închisă. În alt caz, M.G. nu a contribuit la proiectarea
propriei case, proiectul fiind copiat după o locuința urbană, totuși a adus mici modificări,
precum arcada din gips carton realizată de el în bucătărie, ce împarte bucătăria în două,
separând frontul de lucru de locul de luat masa. Acest sistem – inspirat după un model
italian - nu este singular, fiind adoptat de mai mulți migranți (Fig. 56).

Figura 56: Spațiul bucătăriei este împărțit în două zone cu ajutorul unei arcade – după
model italian (foto, Margineam 2009)

Aceasta preferință pentru arcade este remarcată și la noile case ale migranților
din Cajvana – o localitate situată nu departe de Marginea – unde, în cazul în care
beneficiarul preferă o bucătărie deschisă, legătura între aceasta și salon se face printr-o
trecere în arcadă (Tue, Toderas, 2011).

5.2.1.3. Spații de reprezentare – o «cea casa» modernă ?

Așa cum am arătat în secțiunea anterioară, rolul bucătăriei « murdare » sau, în alte
cazuri, al « cuhnii » era acela de a menține casa « curată », practică ce a supraviețuit până
în prezent, fiind întâlnită chiar și în gospodăriile de migranți. Acest obicei, de a păstra o
cameră «frumoasă» și «curată» (Fig. 57), era specific în trecut zonelor rurale, după cum
menționează și Florea Stănculescu:

Trecând în camera curată, sau cum se mai zice, odaia curată, odaia mare, cas aia –
mare, căsoaia, etc., - o găsim aranjată cam în felul acesta. Avem în peretele dinspre Răsărit una,
două sau mai multe icoane împodobite cu ştergare frumoase şi cu busuioc [...] (Stănculescu, 1927:
136).

151
Figura 57: Icoane pe peretele estic al camerei reprezentative « cea casa »

Atenția acordată mobilării și decorării interioare a camerei «curate» – «cea casa»

cum este numită în Marginea – nu ținea atât de motivațiile estetice ale gospodinei, cât de
funcția de reprezentare a acesteia, în strânsă legătură cu poziția socială a familiei în cadrul
comunității rurale:

Gospodina și fetele sunt de laudă după curăţenia şi regula ce se găseşte în casă, sau de
vină în caz contrariu. Acest lucru are atât de mare însemnătate, că pentru a cunoaște o fată de
măritat dacă este bună gospodină, se duc rudele băiatului « cătători » în casa fetei, să vadă cum e
ţinută (Stănculescu,1927: 140)

Pentru a menține «cea casa» curată, încăperea era rar locuită și de aceea, în multe
gospodării, acesta cameră nu era încălzită: «[...] odaia bună rămînînd până târziu, la
începutul secolului nostru fără sobă» (Cojocaru, 1983:112). Această practică este observată
și de Villlanova (1994), salonul noilor locuințe ale migranților portughezi fiind păstrat
neatins de proprietari, fapt ce le permite să fie pregătiți oricând de o vizită neanunțată.
Mentalitatea a supraviețuit, credem noi, în practicile de locuire ale migranților din
Marginea, fapt ce a condus la conceperea întregii locuințe sau doar a unora dintre spațiile
interioare ale acesteia, asemenea unei « cea casa », cu rol de reprezentare a gospodăriei în
sânul comunității rurale. Prin urmare atenția acordată finisajelor și amenajării spațiului
interior al locuințelor din comună nu este nici nouă, nici intamplatoare. Este o practică
veche ce s-a extins de la o încăpere la întreaga casă (Fig. 58).

152
Figura 58: Sufrageria (stânga) și salonul (dreapta) ca spații de reprezentare (foto,

Marginea, 2009)

Familia I., migranți ce au revenit în țară de mai mulți ani, locuiește împreună cu
fiica cea mică într-o cuhne ce cuprinde o bucătărie, o baie și două camere comandate, una
dintre ele (camera părinților) fiind și camera de zi. Deși familia a construit o casă alipită
cuhnii, ce conține trei încăperi și un vestibul, începută înainte de 1989 - dar amenajată și
finisată din veniturile realizate în Italia -, aceasta este rar folosită. Familia a preferat să
modernizeze mai degrabă cuhnea, realizând o bucătărie și o baie, decât casa – care este
lipsită de orice dependință. Mama o păstrează pentru cele două fete (măritate) care se
întorc din Italia, pe timpul verii. Casa cuprinde și o «cea casa», neîncălzită, umplută cu
zestrea fetelor, celelalte două încăperi (Fig. 59), frumos aranjate, ce comunică între ele
printr-o arcadă, și dotate cu o sobă dublă, sunt utilizate în restul anului pentru a primi
prietenii fetei mici – virtualii « pețitori ».

Figura 59: Salonul, rar utilizat, al familiei I. (foto, Marginea, 2010).

153
 Familia S.M are doi copii de 5 și 9 ani, cel mic fiind născut în Italia. Soția s-a
întors acasă, în 2008, după 7 ani petrecuți în Italia, nu însă și soțul. În 2004 au început
construcția noii case, proces ce a durat 4 ani. Nu au plecat cu scopul de a-și construi o
locuință, deoarece aveau deja una «nemțească», a soțului, părinții acestuia locuind în
cuhnea casei «nemțești ». Au emigrat căutând sa realizeze venituri mai mari, iar casa au
construit-o «pentru ca am avut posibilitatea» (interviu S.M., Marginea, 2010). Noua casă
este construită pe terenul soțului și al părinților acestuia, pe locul unei case românești pe
care părinții au demolat-o și vândut-o cu 700-800 RON. Clădirea cuprinde la parter un hol
cu scară, o bucătărie cu loc de luat masa, un salon și o baie, iar la mansardă o bucătărie, o
terasă acoperită, trei dormitoare, o baie și o camera. Familia folosește bucătăria de la
mansardă, cea de la parter fiind păstrată pentru oaspeți. Salonul de la parter, mobilat cu
zestrea soției pare neutilizat, fiind un fel de «cea casa» păstrată pentru ocazii festive.
Totuși, nu salonul este punctul de interes de la parterul casei, ci bucătăria cu locul de luat
masa, așezată strategic, chiar lângă intrarea în casă. Spre deosebire de bucătăria de la
mansardă, aceasta are un echipament modern și de calitate. Tot în această încăpere,
proprietarii au inclus și un șemineu. Amplasat de obicei în salon, acest element marchează
spațiul, subliniind în acest mod funcția de reprezentare a bucătăriei de la parter. Realizarea
unei arcade între zona de preparare și cea de luat masa conferă încăperii un plus de
atractivitate. Funcția de reprezentare a bucătăriei de la parter este accentuată atât de
prezența salonului, cât și a băii situate la același nivel. Acesta din urmă are o suprafață
aproape egală cu cea a bucătăriei și este atent întreținută și decorată. Nu este singurul caz
în care baia este evidențiată în partiul noilor locuințe prin obiecte sanitare, culori și finisaje
scumpe. Am întâlnit această tendință la cel puțin 12 gospodării de migranți. Numărul ar
putea fi mai mare deoarece în mai multe cazuri băile nu erau amenajate. Fenomenul este
explicabil în condițiile în care baia a fost un element rar întâlnit în gospodăria rurală din
Marginea până în anii ’90, iar în puținele cazuri când se realiza o astfel de dependință în
cadrul locuinței țărănești, aceasta era rudimentară și cu o estetică deficitară.

În cazul casei familiei S., funcția de reprezentare și recepție este preluată de întreg
spațiul de la parter. Atât holul, baia și bucătăria, cât și salonul, sufrageria și dormitorul
contribuie la ambianța luxoasă, extrasă parcă din reviste, a parterului. Holul conține un
șemineu și un bar, semne ale bunăstării proprietarilor. Poziția nefericita a șemineului –
lângă scară – este compensată de bar și de decorațiunile atârnate pe pereți – ceramică din
Italia - ca și de finisajul pardoselii cu inserții de marmură, în stil italian.

154
 Observăm deci cum funcția de reprezentare, atribuită în trecut unei «cea casa»,
glisează astăzi nu numai către spațiile care au înlocuit camera bună a casei țărănești –
salonul și sufrageria – dar chiar spre încăperi altădată pur funcționale, precum baia, holul și
bucătăria. Această aplecare către curățenie și decorare a spațiului interior, specifică
comunității studiate, este zugrăvită mai jos de un migrant, în contrast cu atitudinea
italienilor în locuința cărora persoana lucra ca menajeră:

[...] în schimb aici la noi, vai de mine, alte pături, la trei ani îmi schimb perdelele, schimb
frigiderul, cumpăr alt televizor… acolo nu, are perdele, are 25 de ani de când e căsătorită ea n-o
schimbat o dată perdelele. N-o interesează… pe dânșii îi interesează să se distreze, să meargă
seara la restaurant, nu ca aici …am lucrat 11 luni, și-am venit acasă și iară lucrăm…în loc… să
stăm două zâli să ne odihnim…n-am mai mers nici la mare, nici la munte, n-am mai mers
nicăierea […] (interviu S.N., Marginea, 2010).

Totuși, camera de zi rămâne principalul spațiu în care migranții investesc cel mai
mult:

Salonul este spațiul de reprezentare, în care trebuie primiți oaspeții, și în care trebuie să se pună
în scenă statutul social și puterea economică a familiei [...] canapele de piele, televizoare mari și
stații stereo (Cingolani, 2009:156).

Camera de zi sau « salonul » - cum mai este numit de localnici - este în general
încăperea căreia i se acordă cea mai mare atenție, alături de bucătărie. Spațiu ce conferă
prestigiul gospodăriei, funcția principală a acestuia este cea de reprezentare și mai puțin de
loc de odihnă și recreare, salonul preluând rolul vechii camere din locuințele tradiționale,
numită `casa mare` în Certeze (Moisa, 2009) sau `cea casa` în Marginea. În cazurile
analizate pe parcursul cercetării de teren, am întâlnit două moduri de proiectare a camerei
de zi : fie este împărțită în două zone (Fig. 60) – legate între ele printr-o arcadă – una dintre
ele adăpostind locul de luat masa, fie este afectată în întregime recepției și odihnei, masa
fiind servită în bucătărie sau într-o sufragerie amplasată în relație cu bucătăria și la distanță
de salon.

Figura 60: Camera de zi este împărțită în două zone (loc de luat masa și salon) printr-o
arcadă

155
 Astfel, soția lui M.G., migranți ce au lucrat în fosta Iugoslavie, nu este mulțumită
de locul de luat masa amenajat în bucătăria casei noi și dorește să realizeze un altul în
cadrul camerei de zi – aceasta din urmă având dimensiuni considerabile -, și anume un loc
de luat masa pentru 8 persoane, deoarece « noi tot timpul suntem mulți […] la o masă de
sărbători, de Paști, de Crăciun […] suntem mulți » (interviu S.G., Marginea, 2009).

Camera de zi se deschide de obicei spre curtea sau grădina din fața casei, fie
direct, fie prin intermediul unei terase. În funcție de soluția planimetrică aleasă de migrant
sau de familia acestuia, salonul, sufrageria și bucătăria pot fi complet separate de zona de
noapte (dormitoare și băi), situată la nivelul superior al locuinței, sau circulațiile între cele
două zone pot interfera. Cea de-a doua situație am întâlnit-o în cazul locuințelor ce au la
parter un dormitor și o baie (sau grup sanitar) dispuse de-a lungul unui coridor sau a căror
baie și /sau dormitoare de la parter sunt accesate prin intermediul bucătăriei ori a salonului.

5.2.1.4. Baia

Înainte de toate, imi aduc aminte de prima noastră baie. Niciodată nu avusesem înainte așa ceva
[...] (Lofgren, 1993:59).

Amenajarea băilor devine un fel de celebrare a modernității, simbolizând ruptura

cu un trecut mizer, caracterizat de condiții impropri de locuit : «stilul luxos în care este
concepută evocă adesea o viață de star, mai degrabă decât intrarea recentă în clasa
mijlocie » (Villanova, 1994 :71).

Băile în locuință au apărut târziu în Marginea, în anii ’80. Pe atunci, puține

gospodării își permiteau să amenajeze o astfel de încăpere: «atuncea mama o decis cu tata,
ori își cumpără mașină, ori face baie, că era scump de făcut o baie la timpul respectiv [în
1988], și și-o făcut baie» (interviu soț F.S., Marginea, 2010). A avea o baie în locuință era
o realizare importantă, de aceea, în cazul familiei lui S.N., baia a constituit prima lor
investiție:

[...] ce mi-o plăcut [în Italia] băile …n-am avut casa cu baie …și din cauza asta am plecat.
Sî, fiindcă am lucrat la bătrâna aia și am văzut ce comoditate ca sa îngrijești de o bătrâna la
pat…și am spus asta vreu prima data să am o baie, sa pot spăla. În caz că unul se îmbolnăvește, ai
o comoditate, nu ai de ieșit afară, iți speli o rufă ești altfel; apă curentă, asta am vrut cel mai mult
să am în casă (interviu S.N., Marginea, 2010).

După ce s-a însurat (în jurul anilor `80), T.B. s-a mutat într-o casă construită de el,
lângă casa mamei sale (văduve), pe același teren. Locuința avea două camere, dar o
singură încăpere era încălzită, cealaltă având funcția de «cea casa», folosită doar pentru
păstrarea lucrurilor sau ca încăpere pentru oaspeți, pe timpul verii. Familia locuia în

156
cealaltă cameră – un spațiu multifuncțional. Aici găteau, dormeau, iar copiii își făceau
temele. Casa nu avea baie. După 1989, T.B. a construit încă o cuhne pe același lot, o
construcție modestă ce adăpostea două camere comandate (o bucătărie multifuncțională și
un dormitor), un vestibul și o baie. Aceasta era necesară deoarece familia (compusă din 8
membri) avea nevoie de mai mult spațiu. La început, baia nu avea WC, iar mijloacele de
pompare și încălzire a apei erau primitive: «Revoluția când m-o prins aveam pregătit să fac
baie … unu doi din Marginea dacă aveau baie [înainte de Revoluție]… eu aveam luată
cada, aveam cazan … în pod și urca apa în pod și apoi din pod prin cădere …» (interviu
T.B., Marginea, 2010).

Într-adevăr, în 2002, conform datelor din recensământul populației și locuințelor,

din totalul de 2904 locuințe permanente și temporare din comună, doar 465 erau dotate cu
baie în locuință. Acesta ar putea fi motivul pentru care astăzi, băile sunt concepute nu doar
ca simple încăperi funcționale, ci asemenea unui spațiu luxos, finisat cu plăci ceramice sau
din piatră naturală, așezate după diferite pattern-uri compoziționale și având o paletă de
culori atent selecționată (Fig. 61).

Figura 61: Băile din noile locuințe (foto, Marginea, 2010 și 2011)

Fiind un obiect de status, de afișare a poziției sociale în cadrul comunității,

obiectele sanitare și accesoriile folosite la amenajarea acestor încăperi sunt adesea de cea
mai bună calitate. Bideul (Fig. 62) este un element ce nu lipsește niciodată, chiar dacă
uneori îndeplinește și funcții pentru care nu a fost proiectat, precum lavoar destinat copiilor
mici sau pentru spălat picioarele: « am renovat toate băile care am reușit să le renovam de

157
când suntem în Italia am pus și bideu pentru că acolo se folosește foarte mult bideul »
(interviu M. R., Marginea, 2009).

Figura 62: Bideul (foto, Marginea, 2010 și 2011)

Astfel, baia devine încăperea ce atrage atenția prin calitatea finisajelor și

accesoriilor, un simbol al bunăstării și civilizației (Moisa, 2009). Într-adevăr, saltul este
impresionant : la recensământul din 2011, Marginea se plasează pe poziția 6 (între cele 98 comune
din județul Suceava) în ceea ce privește dotarea cu băi în locuințe (50.7%).

Asemenea locuințelor migranților din Certeze, unde locuințele, deși dotate cu băi
la interior, păstrează încă «în fundul curții din spate [...] toalete rudimentare» (Moisa,
2009:9), anumite gospodării din Marginea fie au păstrat vechiul WC tradițional, fie au
amenajat într-o anexa un grup sanitar, destinat a fi utilizat de către persoanele `murdare`.

Între gospodăriile analizate în studiul nostru de caz, 24 aveau câte 2 băi în

locuință (sau o baie și un grup sanitar), 4 erau dotate cu 3 băi (sau 2 băi și un grup sanitar),
și una avea 4 băi. Deci două treimi din gospodăriile analizate aveau 2 sau mai multe băi și
grupuri sanitare, amplasate fie în casă (pe unul sau două niveluri), fie în casă și în cuhne
(pe unul sau două niveluri). Bideul era nelipsit, fiind întâlnit în mai multe cazuri.
Rezultatul cercetării întărește afirmațiile inginerului de la departamantul de urbanism al
comunei Marginea : « Dacă în anii trecuți făcea omul casă de locuit fără baie, acuma
majoritatea își fac cu două băi sau cu trei băi » (interviu ing. P., Marginea, 2009). De
obicei, accesul în baia de la etaj sau mansardă se realizează dintr-un coridor sau hol, în
schimb, trecerea către baia sau grupul sanitar de la parter este organizată în diferite moduri.
În unele cazuri se intră direct din camera de zi sau din sufragerie, în alte situații se accede
din vestibul, hol ori culoar sau, mai rar, chiar din bucătărie. În pofida luxului (finisaje,

158
mobilier, număr de camere etc.) afișat de anumite locuințe, nu am întâlnit decât un singur
caz în care un dormitor să fie prevăzut cu baie proprie. În ceea ce privește confortul noilor
locuințe, saltul este impresionant, totuși, numărul băilor nu este suficient în raport cu
numărul (relativ mare) camerelor de locuit.

5.2.1.5. Dormitoarele

Acuma s-o schimbat, acuma fiecare vrea camera lui […] acuma vreau la țară să trăiască mai bine
ca ăia de la oraș. Vreau camera lor, vreau calculatoare, vreau băi, vreau fel de fel (interviu S.N.,
Marginea, 2010).

Dormitorul, această cameră frecvent folosită în trecut de cel puțin doi membri ai
familiei, adesea cumulând mai multe funcții (dormitor și bucătărie sau dormitor și cameră
de zi) reprezintă astăzi o urmă evidentă a migrației, noile locuințe aliniindu-se standardelor
internaționale: în jur de 19 case noi aveau 4 sau mai mult de 4 dormitoare (8 locuințe
având 5 sau 6 dormitoare), cel puțin 15 locuințe aveau 3 dormitoare, în timp ce doar 6
locuințe aveau 2 dormitoare și 3 locuințe - 1 dormitor. De obicei, în cazul caselor
dezvoltate pe parter și etaj sau mansardă, dormitoarele sunt dispuse la nivelul superior,
fiind accesibile prin intermediul unui hol sau culoar. Totuși, în mai multe situații am
observat prezența unui dormitor la parter. Acesta este destinat fie părinților (Fig. 63), fie
oaspeților. Când dormitorul nu este comandat prin salon sau bucătărie (practică ce a
supraviețuit din trecut), intrarea în el se realizează din același spațiu (hol, vestibul sau
coridor) prin care se pătrunde și în camera de zi. În toate cazurile analizate, numărul
dormitoarelor era mai mare decât cel al membrilor familiei (ținând cont de faptul ca cei doi
soți ocupa un singur dormitor).

Figura 63: Dormitorul matrimonial (foto, Marginea, 2009)

Astfel, dacă în trecut copiii dormeau înghesuiți într-o singură încăpere, uneori
chiar cu părinții în aceeași cameră, astăzi fiecare copil are camera sa (Fig. 64): « Mansarda

159
noi am gândit-o pentru dânșii […] fiecare copil să aibă camera lui, în momentul în care
pleacă sau vine, se căsătorește în altă parte vrea să vină în casa, el să aibă totuși camera lui
unde să tragă » (interviu S.M, Marginea, 2009).

Figura 64: Camera copilului (foto, Marginea, 2009)

Uneori se ajunge la situația când membri familiei se mută dintr-un dormitor în altul,
în funcție de sezon (vara/iarna) sau de preferințe.

5.2.1.6. Mobilarea și decorarea interiorului domestic

În ce privește mobilierul, acesta este trimis uneori cu tirul din țara–gazdă în

Marginea. Migranții trimit fie mobilă nouă, fie mobilier clasic uzat, recuperat de la italieni
sau cumpărat de la anticari (Fig. 65).

Figura 65: Mobilier (amplasat în hol) și tapiserie veche, aduse din Italia,

După cum explică un migrant, atitudinea italienilor față de obiectele de mobilier

vechi este: «să nu mi-o arunci», în timp ce «noi românii o aruncăm că-i veche». Italienii
însă le păstrează: «[…] că-i de la bunica, de la străbunica, de la strămama… și-o
smirgheluiesc, și-o dau cu nitrolac sau cum se cheamă […]» (interviu M.M., Marginea,
160
2010). Un alt migrant observă că « Mulți [italieni] îmbină stilul vechi cu stilul modern »
(interviu M. R., Marginea, 2009). Poate de aceea proprietarii au realizat o mobilare a
livingului în stil clasic, în timp ce dormitorul copiilor are un mobilier modern. Această
tendință de utilizare a două stiluri de mobilier, complet diferite (clasic și modern), anumite
încăperi utilizând un stil iar celelalte alt stil, l-am observat în mai multe locuințe. De
asemenea, T. afirmă că italienii preferă mobila veche, mâncată de carii. El însă dorește să
cumpere mobilier din lemn masiv, modern, făcut în Marginea. Nu este singurul caz în care
mobilierul este realizat în Marginea. O serie de migranți au camere amenajate cu mobilier
de calitate, din lemn masiv, realizat în Marginea sau Rădăuți. În altă situație, S.B., o tânără
căsătorită, plecată de 10 ani în Italia, mamă a doi copii, a fotografiat mobilierul dintr-un
magazin din țara-gazdă pentru ca apoi să îl realizeze la comandă, în Marginea. La fel, I.R.
și-a conceput mobila de bucătărie după modelul văzut în Italia, la o vilă unde a lucrat (Fig.
66).

Figura 66: Bucătăria concepută de I.R. după un model văzut în Italia

C., un tânăr, ce a emigrat la vârsta de 14 ani în Italia, dar care a revenit în țară
pentru a deschide o firmă de construcții împreună cu fratele său, a realizat cele nouă uși
interioare ale noii sale locuințe după un model văzut la nașul lui italian (le-a fotografiat).
Ușile au fost făcute însă la comandă, în Marginea, iar geamul (ornamental) realizat la
Rădăuți.

Am întâlnit mai multe cazuri în care proprietarii utilizau elementele din lemn sau
glafuri interioare din piatră naturală, pentru mascarea sau acoperirea radiatoarelor. În
locuința lui S.V., cu experienţă de lucru în Italia (regiunea Torino), radiatorul din holul

161
principal este acoperit cu o poliţă din lemn pe care proprietara a expus obiecte ceramice
(Fig. 67) – practică preluată de la italieni.

Figura 67: Poliţă deasupra caloriferului în casa lui S.V.

Tot din Italia, s-a inspirat și familia C. când a prevăzut o mască pentru radiatorul
amplasat pe coridorul de la etaj (Fig. 68).

Figura 68: Mască de radiator cu panouri care se deschid în casa familiei C.

Totuși cele mai apreciate finisaje par să fie marmura și granitul, migranții
utilizându-le la realizarea pardoselilor, glafurilor interioare și exterioare a baluștrilor
balcoanelor și scărilor, a copertinelor pentru balustrade la placarea treptelor scărilor sau la
realizarea blaturilor de la băi și bucătării.

Pe lângă obiectele de mobilier trimise din străinătate, migranții aduc și obiecte

decorative, perdele și draperii, lenjerie de pat, prosoape, ca și alte bunuri de uz casnic.
Bunurile de consum, aduse din Italia, dobândesc în Marginea, nu doar o valoare economică
sau pur funcțională, ci în primul rând simbolică, participând la construirea și definirea noii
identități a persoanelor ce le utilizează (Cingolani, 2009). Obiectele investite cu funcție

162
simbolică, expresie a accesării prin migrație a unui nou status social, sunt diverse, de la
automobil până la recipientele cu inscripții în italiană întâlnite în băi și bucătării: «Toate
aceste mărfuri evocă un spațiu imaginat, Italia, un spațiu al plăcerii și consumului
voluptuos, ce se contrapune spațiului cotidian românesc» (Cingolani, 2009:164). În plus,
unii aduc în țară mobilier sau obiecte electrocasnice uzate, recuperate din casele unde au
lucrat. Aceste elemente recuperate sau reciclate (și nu moștenite) sunt «un semn al
provizoriului, al absenței unui statut» deoarece ele «indică faptul că familia nu ține să
investească în mobilier» (Bloch, Denis, 1993: 119).

Cele mai multe scări interioare erau din beton armat, placate (acolo unde acestea
erau finisate) cu lemn, marmura sau gresie și balustrade din fier forjat, lemn sau marmură
(în aceste ultime două cazuri, balustradele aveau baluștri din lemn sau marmură). Unele
case aveau gresie în salon, și mai multe pe hol și coridor. Dormitoarele aveau de obicei
pardoseli din parchet, anumiți migranți preferând parchetul de bambus. Alții, influențați de
stilul `italian`, au renuntat la covoarele ce acopereau întreaga pardoseală a casei, pentru a
expune textura și tentele parchetului ori a carourilor de gresie sau piatră naturală. În cazul
în care sunt folosite covoare, acestea acoperă doar anumite porțiuni ale pardoselii
camerelor:

Ei nu-s cu covoare pe jos cum suntem noi…ei cata lucruri vechi, mobila veche, sî pi jos ei au
gresie…rar, doar în dormitor să pui parchet și pi lângă parchet când se dau jos din pat își au o
bucată de traversă… să nu se coboare direct pe …în rest ei intră încălțați, șterge gresia (interviu
M.M., Marginea, 2010).

Ca și la Certeze (Moisa, 2009), printre piesele de mobilier întâlnite pe parcursul

vizitelor realizate în locuințele (mobilate) migranților, am observat garnitura de canapele și
fotolii (uneori din piele), barul, precum și accesoriile moderne audio-video. În schimb,
ceramica de Marginea lipsește cu desăvârșire. Mai rar, unele aranjamente interioare
utilizau covoare tradiționale țesute la război sau (mai des) icoane. Un element nelipsit din
multe camere de zi este șemineul (Fig. 69). În cazul gospodăriilor analizate în cercetarea
noastră de teren, 10 case aveau șemineu în salon sau sufragerie (Fig. 70). Totuși numărul
ar putea fi mai mare, având în vedere faptul ca doar 22 de locuințe (din cele 47 de case noi
analizate) erau mobilate (sau parțial mobilate).

163
Figura 69: Șemineu plasat în hol, aproape de intrare (stânga) și pe supantă (dreapta)

Figura 70: Șemineu în interiorul camerei de zi (stânga) și în locul de luat masa (dreapta)

Preferința pentru lux este evidentă. Astfel, în 22 din cazurile analizate, noile case
erau dotate cu obiecte de mobilier, aparatura electrocasnică sau finisaje scumpe, procurate
fie din România, fie din străinătate, iar în 7 cazuri, proprietarii se inspiraseră în amenajarea
interiorului noii locuințe din ce vazuseră în străinătate.

Printre mijloacele de amenajare a interiorului locuinței, am remarcat utilizarea

arcadei ca element decorativ. Într-adevăr, în 23 de cazuri (deci mai mult de jumătate,
având în vedere ca trei construcții nu erau încă realizate și mai multe case nu erau
amenajate), noile locuințele aveau arcade la interior (între bucătărie și locul de luat masa,
între hol și salon,între salon și sufragerie sau la interiorul bucătăriei). Astfel, I. M. a realizat
două arcade în interiorul mansardei noii sale locuințe, deși familia M utilizează doar
parterul, spațiul de la mansardă fiind păstrat pentru fiul lor când se va însura. I.M.
susține că ideea de a realiza arcade la interior a apărut ca urmare a site-urilor vizitate

164
navigând pe internet. Într-un alt caz, salonul de la parterul locuinței lui V.G. este împărțit
în două zone printr-o arcadă. Proprietarul, un migrant de 28 ani afirmă că soluția i-a fost
sugerată de constructor. Nu este singurul loc în care V.G. a folosit această soluție, o alta
arcadă fiind realizată între bucătărie și sufragerie. La fel, P. dorește sa modifice interiorul
noii casei concepute de tatăl sau pentru el: peretele dintre holul larg și salon va fi desființat
și în locul lui realizată o arcadă. Chiar atunci când locuința veche nu este demolată, ci doar
transformată, anumiți proprietarii sunt hotărâți să realizeze trecerile dintre încăperi sub
formă de arcadă : « o fărâmat pereții și și-o făcut bolte» (interviu P., Marginea, 2010).
Localnicii însă folosesc termenul de «boltă» pentru a desemna arcada.

5.2.1.7. Încălzirea încăperilor

A aprinde un singur foc o dată, iată principiul conservat cu insistenţă de către ţărani.
Ajungem astfel să identificăm gospodăria, casa şi «fumul». Un sat sau altul este amintit ca fiind
compus dintr-un anumit număr de fumuri; exista chiar și un impozit pe foc (fumărit) ce
corespunde de fapt impozitului asupra gospodăriei (Stahl, 1978: 117).

O caracteristică a caselor tradiționale era încălzirea selectivă a încăperilor.

Locuințele aveau una sau două camere cu sobă, restul rămânând neîncălzite.
Camerelecu sobă erau folosite iarna, celelalte doar vara. «Cea casa» sau camera
bună în care se păstra zestrea și alte obiecte reprezentative nu avea sobă și era
folosită rar (la anumite sărbători sau evenimente de familie -
precum nuntă sau priveghi).
Aceasta practică, curentă în trecut, datorită situației economice precare, se
regăsește - sub altă formă însă - și în zilele noastre, în noile locuințe ale migranților prin
adoptarea unui sistem de încălzire cu radiatoare ce permite alegerea încăperilor ce urmează
să fie încălzite. Mai mult, în 8 din cazurile studiate, anumite camere nu erau încălzite în
timpul iernii, fie pentru ca nu dispuneau de o sursa de căldura, fie ca proprietarii doreau sa
facă economie de combustibil, familia ocupând iarna mai puține camere. Astfel, T., un
tânăr migrant de 25 ani, plecat în Italia de la 16 ani, se gândește să lase iarna anumite
camere neîncălzite, în caz ca nu le ocupă. El afirmă că acest obicei nu este specific doar
mărginenilor, ci și italienilor ce locuiesc în case mari.

Încălzirea locuinței rămâne însă o problemă importantă în Marginea deoarece

iarna temperatura poate coborî sub 30°C. Locuințele mari, cu multe încăperi, implică
cheltuieli financiare ridicate, costurile variind în funcție de sistemul de încălzire ales și de
combustibilul folosit. În majoritatea cazurilor se utilizează combustibil solid (lemn),
localitatea fiind amplasată în apropierea pădurilor din Marginea și Sucevița.

165
 Înainte de 1989, sătenii utilizau un singur sistem de încălzire: sobele ce funcționau
cu combustibil solid - lemn. Era o soluție eficientă din punct de vedere termic, având în
vedere abundența materialului lemnos din zonă. Astăzi acest tip de combustibil este
preferat de cei mai mulți, fiind folosit atât la sobe cât și la centralele termice. Migranții au
adus din străinătate centrale performante și eficiente ce nu necesită cantități mari de
combustibil solid. Distribuția căldurii se face cu ajutorul radiatoarelor sau combinând
radiatoarele cu serpentinele montate în pardoseală. Încălzirea selectivă a încăperilor este
posibilă chiar și cu aceste sisteme moderne.

În 20 din cazurile analizate în prezentul studiu de caz, noile case erau (sau urmau
să fie) încălzite doar cu sobe, cu sobe și calorifere (apa caldă din calorifer se încălzea cu
ajutorul sobei) sau pe lângă sistemul de încălzire cu centrală și radiatoare aveau și una sau
mai multe sobe în încăperi. Motivația este atât economică (lipsa banilor) cât și practică (în
situația în care se oprește curentul electric):

Da eu dacă nu am să am bani, o să fiu mai bătrână și n-am sa am bani ca sa încălzesc

toată casa, ce fac? Am închis ușa și-am pus pe foc și-am stat aici, nu? Mai înainte cum stăteau
bătrânii?...Într-o cameră acolo își făcea mâncare, și-acolo stătea, și-acolo primea musafirii, acolo
făceam baie (interviu S.N., Marginea, 2010).

De asemenea, într-un singur caz, am întâlnit și un sistem de încălzire cu aer cald,

ce folosea canale de ventilație atașate la un șemineu amplasat în livingul de la parter. Aerul
cald pătrundea în camerele de la mansardă prin guri de ventilație. Culoarul ce deservea
camerele de la mansardă primea aerul cald din living, ce urca prin convecție naturală prin
casa scării, permanent deschisă. Deși proprietarul afirma că a văzut acest sistem în Italia,
acolo unde s-a și specializat în realizarea șemineelor, ideea de reciclare a căldurii nu este
nouă în zonă. În trecut, căldura degajată de sobe era folosită atât la prepararea hranei cât și
la încălzirea bucătăriei multifuncționale. Mai mult, căldura urca prin coșul sobei în pod,
încălzindu-l și pe acesta: «Căldura focului pe care se gătesc alimentele din bucătărie trece
în camera alăturată unde se găseşte o sobă oarbă, o străbate şi este evacuat în bucătărie
pentru a urca apoi către pod « (Stahl, 1978: 117).

Acest mod de reciclare a căldurii este încă practicat în Marginea, fiind observat
chiar în casele unor migranți. Astfel, D.B., o tânără mamă (vârsta estimată: 39 ani), cu un
copil student și altul în vârstă de 9 ani, ce lucrează împreună cu soțul în Italia, și-a construit
o casă impozantă, ale cărei camere de la parter (etajul nefiind încă amenajat) sunt încălzite
cu un sistem ce combină sobele și radiatoarele. Pe peretele ce desparte camerele copiilor,
se afla o sobă dublă, alimentată cu lemn doar prin camera băiatului. Soluția este
166
asemănătoare celor adoptate în trecut, descrise de profesorul Stahl: «Uneori sobele sunt
construite astfel încât sa formeze peretele dintre două încăperi. În felul acesta, cu un singur
foc se gătește mâncarea și se încălzesc două încăperi» (Stahl, 1968:57). Chiar dacă aici (ca
și în alte cazuri analizate) lipsește soba cu plită, logica se păstrează.

Casa spaţioasă, cu multe camere, a familiei L. a fost construită în 1996 şi este

încălzită cu sobe. Copii au camera lor la etaj, dar părinţii locuiesc vara la etaj – unde nu au
sobă - şi iarna la parter – într-un dormitor încălzit. Această practică amintește de
gospodăriile tradiționale româneşti și nemțești din Marginea, unde doar o cameră sau două
dispuneau de o sobă, astfel că în timpul iernii întreaga familie se înghesuia în cel mult două
încăperi: «După ce-o crescut ei [copiii] doar nu mai încăpeam acolo [în fosta bucătărie din
cuhne] și ...mai ne împrăştiam. Când era mai frig ne strângeam iară, tăţi movilă» (interviu
G.M., Marginea, 2010). Într-o altă familie, S.V., își amintește cum locuiau toți, iarna într-o
singură cameră, iar vara, ea și sora ei se mutau la mansardă, în alta încăpere. Un alt
migrant, o femeie în vârsta de 38 de ani povestește în ce condiții a trăit până la vârsta de 23
de ani:

[...]trăiam într-o bucătărioară de asta de vară ... lipită de casă...casa nu era a noastră...acolo ne
puneam zestrea [în cea casa] unde aveam lucrurile noastre bune acolo, da n-aveam sobă, n-
aveam nimica, deci vara, vara mai puteai să ti muți acolo și mai aveam o cameră în față, da iarna
acolo stăteam la grămadă ...cu părinții tăt la un loc, da, așa stăteam (interviu M., Marginea,
2010).

Astăzi, această persoană, deși dispune de o locuință spațioasă, inspirată după o

vila urbana din Bistrița, construită de soț (el însuși migrant și patron al unei firme de
transporturi colete România – Italia), prefera din motive economice sa nu își cumpere
centrala termică (deși țevile pentru calorifere sunt deja montate) și să încălzească iarna
doar patru camere (din cele 8 ale casei): două dormitoare, bucătăria și baia, folosind o sobă
și câteva radiatoare electrice. Căldura de la sobă, urcând prin coș, încălzește camera de
deasupra.

În mod asemănător, B., un fost migrant (în jur de 60 de ani), tată a 6 copii, dintre
care 5 migranți, își aduce aminte cum locuia în copilărie și mai târziu, după ce s-a însurat.
Casa bătrânească – o casă « românească » - avea hol, două camere și cămară. El a avut 5
frați și iarna dormeau toți cu mama (văduvă) într-o cameră – singura încăpere încălzită a
casei. Vara mai dormeau și în « cea casa » caci aveau și acolo un pat. După ce s-a însurat,
mama lui a rămas în casa bătrânească, iar el s-a mutat într-o casă nouă, construită pe
același teren. Aceasta conținea o « cea casa » și o bucătărie în care dormeau și găteau.

167
Iarna dormea cu copiii într-o singură cameră în care copiii își făceau și lecțiile. « Cea
casa » era «numa di lucruri», fiind folosită doar ocazional, vara, când primeau oaspeți.
După revoluție, din câștigurile realizate în străinătate, și-a construit o cuhne, cu un
dormitor și o bucătărie deoarece copiii crescuseră.

5.2.2. Anexele : funcțiuni noi, forme vechi

Printre construcțiile tradiționale păstrate de migranți, menționăm anexele. Deși

creșterea vitelor a fost abandonată de majoritatea migranților analizați, am observat cum
numeroase locuințe noi păstrează schema tradițională de amplasare a anexelor și chiar
configurația formală. În cazul terenurilor care sunt deja ocupate de construcții (case ale
părinților migranților sau ale migranților), de obicei migranții păstrează vechile anexe. Pe
parcelele libere însă, aceștia construiesc anexe noi, din zidărie, placate cu scânduri fălțuite,
pentru a conserva aspectul exterior al anexelor tradiționale. Acestea însă suferă o
reconversie funcțională (garaj, depozit, atelier, centrală termică). În unele cazuri grajdul
lipsește, fiind înlocuit de un garaj. În altele lipsește și grajdul și șura, în locul lor
proprietarii construind un garaj și un depozit sau atelier. Șandramaua (depozitul pentru
lemne) este încă prezentă deoarece noile centrale funcționează cu combustibil solid – lemn
– dar, lângă ea, apare, în plus, o încăpere destinată centralei termice (atunci când se adoptă
sistemul de încălzire cu centrală). Anumiți migranți au păstrat schema tradițională (cu șură
și grajd) adăugând și un garaj (Fig. 71). În casele care păstrează distribuția tradițională a
anexelor, bucătăria (sau a două bucătărie, în cazul în care locuința are două bucătării) este
amplasată spre curtea din spate. În această situație apare de obicei și un al doilea acces, în
relație cu bucătăria.

Figura 71: Locuințe noi (construite în anii `90) ce păstrează configurația tradițională a
anexelor

168
 Dintre gospodăriile care își construiseră o casă nouă, 38 de gospodării au realizat
și anexe noi sau le-au păstrat pe cele deja existente (ale lor sau ale părinților/bunicilor). În
24 din cazuri (deci mai mult de jumătate), acestea erau anexe noi (de obicei din zidărie),
dar concepute și amplasate după sistemul tradițional. În cca. 11 cazuri, anexele noii case
erau cele vechi, ale lor, ale părinților sau (rar) bunicilor. Acest fapt nu indică neapărat
dorința proprietarilor de a conserva anexele vechi ci mai degrabă dezinteresul sau lipsa
mijloacelor financiare de a construi altele noi. De asemenea este posibil ca, mai târziu,
anexele unor case, construite pe terenul părinților, să fie demolate, după decesul acestora.

În 20 de cazuri, împreună cu noua casă, sau chiar înaintea acesteia, a fost

construită și o cuhne pe același teren (a lor sau a părinților). În 5 situații, aceasta se
desfășoară pe două niveluri (Fig. 72), adăpostind bucătăria și sufrageria, 1- 2 băi și mai
multe dormitoare. Restul, realizate doar pe parter, după sistemul «clasic», cuprind fie o
singură bucătărie, fie o bucătărie și una sau mai multe încăperi (Fig. 73).

Figura 72: Cuhne (locuința părinților) realizată pe două niveluri, alipită noii case a fiului

Figura 73: Cuhnea și intrarea secundară în noua locuință

169
 Schema cea mai dezvoltată include la același nivel: un vestibul, baie, bucătărie și
încă o cameră (dormitor sau sufragerie), comandată prin bucătărie. În plus, 16 gospodării
aveau o cuhne veche sau o bucătărie de vară - realizată de ei (în cazul celor cu casă nouă,
înainte de a construi locuința) sau aparținând părinților ori (rar) altor rude ce locuiau pe
același teren cu ei. Prin urmare în 36 de cazuri, exista o cuhne pe același teren cu noua
casă, folosită fie de proprietarii casei, fie de părinți, bunici ori alte rude locuind pe aceeași
parcelă. Dintre acestea, 4 gospodării și-au conceput noua casă ca o cuhne (3 pe două
niveluri și una doar pe parter). Cei care și-au proiectat locuința ca o cuhne erau în vârsta de
peste 40 de ani la momentul interviului, aveau 2,5 și respectiv 6 copii, și pe același teren
se construia casa noua a unuia dintre copiii (un băiat) adulți ai acestora, iar o familie avea
deja o casă « cu balcon » alături (destinată cadetului familiei probabil, acum la liceu,
singurul care mai locuia în aceeași casa cu ei) și, în plus, nu păreau sa dispună de suficiente
mijloace financiare în vederea realizării unei locuințe mai elaborate. Pe lângă aceste
situații, am întâlnit o gospodărie de migranți ce remodelaseră o anexă, deși aveau o casă
nouă pe același teren, construită de tatăl soțului - dar nu erau mulțumiți de ea. Un alt caz
de locuință nouă, amenajată într-o anexă, este cel al lui F.C., un migrant de 49 ani, tată a 5
copii. Locuința, ce se desfășoară pe două niveluri și cuprinde un loc de luat masa, o
bucătărie deschisă spre locul de luat masa, o baie, un dormitor și un balcon închis, a fost
construită pe terenul părinților săi, de tatăl acestuia, în prelungirea anexelor. Din exterior
locuința lui F.C. nu se deosebește de anexe, fațada fiind identică cu cea a anexelor. Părinții
lui F.C. locuiesc într-o cuhne, în timp ce casa nemțească nu este ocupată, fiind păstrată
pentru fiul lui F.C., el însuși migrant.

Cuhnea construită înainte de 1989 răspundea unor cerințe funcționale și simbolice

(păstrarea casei « curate ») sau familiale (separarea părinților de mezin, lasandu-i acestuia
casa în momentul căsătoriei sau invers, mutarea noii familii în cuhne, în timp ce părinții
rămâneau în casa). După 1989, anumiți migranți, deși nu locuiesc cu părinții pe același lot,
nici nu au copii mari, aleg sa construiască o cuhne nouă și o casă nouă. În unele cazuri (8)
cuhnea are o intrare separată, constituind un mic apartament. Acest act este motivat fie de
dorința migranților de a realiza o locuință temporară, în care să locuiască până la
terminarea noii case, fie de planurile pe care le fac pentru copii, în viitor – gândindu-se ca
unul dintre aceștia va locui în casa, iar ei în cuhne. Totuși am întâlnit gospodării (10
cazuri) în care cuhnea adăpostea doar o bucătărie, sau o bucătărie și o sufragerie, fără a se
constitui într-un apartament separat. Această situație amintește de bucătăria de vară a

170
locuințelor nemțești sau a caselor cu balcon, încăpere amplasată în spatele casei, spre
curte. În mod asemănător, unii migranți aleg să își amenajeze bucătăria (adăugând eventual
și o sufragerie) în cuhne, în relație cu curtea. Observăm deci, cum anumite configurații
arhitecturale supraviețuiesc, chiar când modul de viață al migranților se schimbă. O
posibilă explicație rezidă în faptul că majoritatea locuințelor în care bucătăria (sau una
dintre bucătării) se află în cuhne au fost începute în jurul anului 2000 sau în anii ’90. În
această perioadă, modelele locale încă mai persistau în concepția planimetrică a caselor și
în practicile meseriașilor specializați în construcția locuințelor migranților, după cum
explică mama unui migrant: «atunci așa se făcea, că dacă-i făcută demult ...» (interviu
P.A., Marginea, 2011).

Totuși T., un tânăr migrant de 25 ani, a urmat aceeași schemă, deși lucrările de
construcție au demarat în 2009. Acesta a demolat cuhnea casei vechi, nemțești și a
construit pe același loc o cuhne cu parter și mansardă, ce cuprinde și un beci amplasat la
subsol, destinat păstrării murăturilor și a altor alimente. Casa va avea o singură bucătărie
situată în anexă, casa și anexa comunicând. El va mânca în cuhne, dar invitații vor servi
masa în salonul din casă. Cuhnea, adosată casei, va adăposti, pe lângă bucătărie și locul de
luat masa destinat familiei, un dormitor la parter și alte două dormitoare la mansardă,
alături de două băi : câte una pe fiecare nivel. Casa însă nu va fi dotată cu baie, deși va
cuprinde și ea trei dormitoare (unul jos și două la etaj). Șura veche va fi demolată și în
locul ei T. va construi o clădire ce va adăposti garajul și depozitul de lemne (pentru
șemineul din anexă).

La fel, P.G., un migrant în vârstă de peste 40 ani, a conceput în 2006 noua

locuință a fiului său cu o cuhne și anexe așezate după modelul tradițional. În schimb, un alt
migrant a hotărât să renunțe la bucătăria prevăzută în cuhne, schimbându-i destinația în
cameră pentru centrala termică, și păstrând doar bucătăria deschisă din casă.

5.2.3. Curtea și grădina

Majoritatea gospodăriilor de migranți care au revenit în comună sau a celor care

aveau un membru care se întorsese, creșteau animale (porcine) și/sau păsări și cultivau
legume și/sau cereale51. Observăm deci o întoarcere la ocupațiile tradiționale (chiar dacă
acestea nu mai constituie principalele surse de venit), precum creșterea animalelor (mai

51
Dintre cele 50 de gospodării de migranți studiate, 10 gospodării aveau o grădină de legume sau cereale și
12 țineau animale (de regula porcine și rar bovine) sau păsari.

171
puțin bovine) și cultivarea pământului. Motivul invocat pentru a explica întoarcerea la
aceste activități este fie o hrană ecologică, fie realizarea de economii, o dată cu revenirea în
țară. Astfel, M.C., ce s-a întors de curând în satul de origine, a construit un solar în spatele
casei, folosind roșiile din solar pentru pregătirea conservelor (bulion): «dacă stai la țară șî
ai unde să faci, de ce să nu faci? … dacă ai din ce, de ce să nu faci? Mai bine mergi și
cumperi ….atâția conservanți... la copii totul natural îi mai bun, îi mai sănătos» (interviu
M.C., Marginea, 2010).

C.B., un migrant de 30 ani, este hotărât să se întoarcă în comună și eventual să

lucreze în sectorul construcțiilor, chiar dacă în Londra veniturile sunt mult mai mari (în
Marginea, ca meseriaș, ar putea câștiga maxim 100 Ron/zi). În plus, viața la oraș nu îl
atrage, fie ea în România sau în Anglia:

[...] aveam bani [după ce a fost deportat în țara, după o prima perioada în Anglia] atuncea am
vrut sa îmi cumpăr un apartament [în Suceava] ba una, ba alta, […] eram mai tânăr, nu mă
interesa prea multe pe mine atuncea […] atuncea am vrut sa cumpăr apartament doar pentru ca
era frate-meu la facultate, […] sa am acolo sa castig, da nu, niciodată […] nu-mi plac
apartamentele, nu vreau sa stau în apartament […] n-ai pământ, n-ai o grădină, n-ai nimica […]
eu n-am vrut sa-mi fac aicea [în Marginea] casa, voiam undeva să fie mai retras de sosea casa
[…] la Sucevița, am vrut acolo, da scump pamantu […] dacă aveam bani îmi făceam și la
Sucevița […] am făcut aici pentru ca aici era pământ, era loc, era casa mai veche și nu trebe sa
cumpăr pamantu (interviu C.B., Marginea, 2010).

Deși consideră că suprafețele mari de pământ nu mai merită să fie cultivate, C.B. nu
respinge ideea unei agriculturi de subzistență, practicate în grădina din apropierea casei :

[…] că trebuie să plătesc chiria, că vine curentu, că vine apa, vine astea […] stai acolo [în
Anglia] … stai pe bani […] o lună de zile dac-ai stat ai cheltuit bani și n-ai produs nimica și ești
departe […] aice știi că ești acasă, faci bani de-o pâine și restu ai unde sta, ai bani să
supraviețuiești, faci, și ai și ceva frumos al tău, o casă frumoasă, ai o mașină […] câțiva ani de
zile pân‟ ce cresc copiii, ai unde să-i crești […] nu-ți trebui mai mult […] (interviu C.B.,
Marginea, 2010).

Ne putem întreba astfel, dacă curtea și grădina - ce contribuie la creștera

atașamentului față de locuința individuală (Pinson, 2002 ) – nu constituie unul dintre
factorii ce–i determină pe mulți să investească în construirea unei case în satul de origine,
mai degrabă decât într-un apartament în Rădăuți sau în alt centru urban din România. Mai
mult, mâncarea din Anglia nu este sănătoasă, putând conduce chiar la cancer dacă este
consumată mulți ani. De aceea, C.B. își gătește singur « Sarmale, salate […] ciorbe,
fripturi, toate fac. În fiecare zi […] fac diferite ». De altfel, în Anglia rămâne pentru bani,
deoarece traiul în această țară -gazdă nu îl încântă: « întotdeauna toți stau pentru bani, mai
ales în Anglia » (interviu C.B., Marginea, 2010).

172
 Pe lângă grădina de legume și ograda destinată pasărilor, mai mulți (chiar dintre
cei ce nu reveniseră definitiv în țară) aveau o grădină de flori – uneori amplasată în cadrul
unei zone îngrădite, în fața casei -, întâlnită în trecut mai ales la locuințele urbane (în cazul
nostru - din Orașul Rădăuți), dar și în Marginea. Astfel B.P., un migrant care lucrează în
SUA de 13 ani (după 3 ani în Germania), are în fața casei o frumoasă grădină cu flori
întreținută de mama lui (aceasta locuiește nu departe de casa fiului).

În trecut, un semn al status-ului era pavarea ogrăzii cu lespezi din piatră. Astăzi
migranții le pavează în general (în întregime sau doar anumite zone) cu piatră ori cu
diverse dale sau pavele din beton. Astfel, în 2010, B.P. un tânăr ce a emigrat în S.U.A.,
profitând de un concediu în țară, și-a izolat casa cu polistiren de 5 cm, și a pavat curtea cu
pavele realizate la fabrica din Clit (un sat vecin), lucrare ce l-a costat 8000$ (Fig. 74).

Figura 74: Curtea lui B.P. pavată cu pavele realizate în Clit

În cca. 18 cazuri, curtea noilor locuințe era pavată (sau urma să fie), de regulă cu
pavele (Fig. 75) sau piatră neregulată. În alte 18 cazuri, casa avea (sau urma sa aibă) o
grădină decorativă sau alte elemente de amenajare a curții și gradinii (arbusti, jardiniere,
pitici, piscina etc.).

Figura 75: Curte pavată cu pavele din beton (foto, Marginea, 2009)

173
 Noua casă a familiei H., o construcție S+P+1E+M, dispune de o curte mare,
elegantă (Fig.76), pavată cu piatră neregulată adusă din Italia și borduri din cărămidă
românească. În plus, soțul dorește să amenajeze o piscină în fața casei. Astfel locuința din
satul de origine trimite mai degrabă la o reședință luxoasă decât la o banală casă la țară.
Familia nu dorește însă să revină în comună, preferând să locuiască în țara de destinație,
deoarece soțul a înființat acolo o firmă de renovări interioare, generatoare de profit. De
altfel și-au cumpărat și un apartament în Italia – de dimensiuni mult mai modeste în
comparație cu vila din Marginea.

Figura 76: Curtea pavată cu dale din piatră aduse din Italia (foto, Marginea, 2009)

Nu este singurul caz în care curtea și grădina devin un fel de extindere a spațiului
interior destinat recepției și reprezentării. Investită în trecut cu o funcție pur utilitară52,
astăzi curtea și grădina dobândesc noi funcții53 și semnificații precum: loc de joacă pentru
copii, spațiu de destindere și loisir, spațiu de reprezentare:

[…] încearcă foarte mulți acuma sa dea o utilitate curții […] apar fel de fel de rondele cu flori,
apar minipiscine […] sunt foarte multe case care au și spațiu de agrement și de joacă pentru
copii (interviu ing. P., Marginea, 2009).

M.G. este un locuitor al comunei care a lucrat în Serbia, în anii ‘90. De acolo a
adus diverse figurine pentru construirea gardului propriu (Fig. 77). Pe atunci nu se gândea
că va ajunge să realizeze ornamente și baluștri pentru porți, garduri și terase. Elementele
ornamentale din Serbia, folosite la propriul gard, au plăcut și altor consăteni și locuitori din

52
Cu excepția gradinii de flori din fața casei, care însă nu prezenta nici o preocupare pentru o organizare
estetică
53
Păstrându-le partial pe cele vechi: curtea din spate devine un fel de extindere a bucătăriei, constituind o
bucătărie « murdară » în timpul sezonului cald pentru migranții care s-au întors în țara sau pentru părinții
acestora.

174
zonă încât, astăzi, aceste ornamente de «import» s-au răspândit atât în Marginea cât și în
localitățile din apropiere (Fig. 78).

Figura 77: Elemente ornamentale la poarta casei lui M. G. (foto, Marginea, 2009)

Figura 78: Răspândirea motivelor ornamentale importate din Serbia

Astfel de materiale și ornamente au dat naștere unei adevărate ‘mode’ pentru porți
și garduri, modă care însă s-a transformat pe parcursul timpului54, îmbrăcând diverse forme
deoarece, în comună, design-ul gardului și al porţii este foarte important. Deși mărginenii
se inspiră unii de la alții, fiecare gard este diferit de al vecinului : «n-o să vedeţi un gard la
fel» (interviu ing. P., Marginea, 2009). Într-adevăr, materialele, culorile și formele utilizate
la realizarea porților și împrejmuirilor impresionează prin varietatea lor. Dorința de
delimitare ca și de marcare a trecerii din spațiul public, comun, al străzii în spațiul privat,
individualizat al curții, a făcut ca această barieră fizică - altădată încărcată cu semnificații
sacre sau magice - să devină, alături de casă și grădina, un mijloc de afirmare a poziției
sociale a gospodăriei în cadrul comunității.

54
Din informațiile oferite de un respondent, am aflat că, în Marginea, moda la garduri se schimbă la 2-3 ani.

175
 Casele românești aveau împrejmuiri și porţi simple. Mai târziu au apărut porţile
înalte, cu acoperiş (draniţite). Gardul era prevăzut și el cu un mic acoperiş ce proteja
elementele din lemn. Localnicii au început să dărâme vechile împrejmuiri, împreună cu
aceste porţi înalte, pentru a-şi delimita gospodăria cu diferite tipuri de garduri considerate
mai frumoase și mai rezistente la intemperii, dar cu un design total diferit. Astfel, motivele
ornamentale, ce țin de tradiția locală, sunt înlocuite cu elemente noi – unele dintre ele de «
import « - având un rol pur decorativ, fără substrat simbolic.

Printre sursele de inspirație, ce stau la baza proiectării gardurilor și locuințelor

este și fotografia. În cazul fiului familiei A., modelul ales pentru gardul casei – realizat cu
aprox. 8 ani în urmă - este copiat de la unchiul său: «o făcut un frate de-al meu și el
[băiatul ei] o filmat și-o văzut și-o spus sa-i facă și lui» (interviu P.A., Marginea, 2011).

5.3. Locuința și familia

5.3.1. Casa ca sit al solidarității și intr-ajutorării familiale

În Marginea se întâlnesc cazuri când două sau trei (mai rar) generații coabitează
pe aceeași parcelă. Acest fapt este rezultatul menţinerii tradiției ca fiul cel mic să se
căsătorească și să moștenească gospodăria părintească. În cazul gospodăriilor de migranți,
locuința bătrânilor este fie demolată pentru a face loc casei noi, mult mai impunătoare, fie
menţinută, dar nu pentru a fi locuită de tânăra familie, ci de părinţii băiatului, acesta din
urmă ridicându-şi o altă casă pe același teren, ambele clădiri partajând o curte comună.
Părinţii rămân deci în casa veche, tradiţională, sau când aceasta este demolată locuiesc în
cuhne. Ceilalți copii (băieţi) îşi construiesc case noi, prin mijloace proprii sau cu ajutorul
părinţilor, amplasate de obicei pe terenurile părinţilor – situate fie în grădina sau curtea
gospodăriei părintești, fie în altă zonă a satului -, sau pe alte loturi moștenite de la un
membru al familiei lărgite (bunici, unchi, mătuși). În situația în care părinții nu dispun de
teren suficient, se apelează la alte mijloace : concesionarea unui lot de la Primărie sau
cumpărarea lui de la un agent privat. În ambele situații, am constatat tendința de grupare a
membrilor familiei lărgite, noua parcelă fiind localizată fie în apropierea gospodăriei
părintești, fie lângă casa unui frate sau văr. Astfel, în 25 din cazuri (deci mai mult de
jumătate, ținând cont de faptul că doar 47 dintre gospodării construiau/construiseră o casa
noua pentru ei sau unul dintre băieții lor), casa este amplasată pe terenul părinților (de
obicei ai soțului) sau, mai rar, al bunicilor proprietarilor (decedați sau încă în viață), sau pe
o parcelă situată foarte aproape de aceștia (vis-a-vis sau alăturat). În 12 cazuri terenul

176
casei este situat lângă sau în apropierea terenului unui frate, văr sau unchi al soțului. Deci
în cel puțin 37 de cazuri (majoritatea cazurilor) apropierea rezidențială de o ruda de gradul
1 sau 2 este evidentă.

Mai mult, cercetarea de teren a evidențiat supraviețuirea acestui simț al datoriei

părintești față de noua generație: de a asigura zestrea fetelor și de a-i ajuta pe băieţi în
construirea unei case noi, deoarece în zonă «nu există cultura de a sta în chirie» (interviu
A.P., Marginea, 2011). Astfel, G., o femeie de peste 60 ani, mamă a trei băieți (acum
adulți, fiind, la rândul lor, părinți) a lucrat după 1989 în Israel, timp de 5 ani (până în 2002-
2003). Nu s-a întors deloc în țara în această perioadă. G. mai lucrase acolo și în timpul
regimului comunist (pentru perioade între 1 lună și 3 luni). Banii câștigați i-a investit în
casele primilor doi copii: «am făcut gard di piatră, di ăsta frumos. Acela [gardul din piatra]
m-o costa nu știu câte mii di euro [...] O trebuit să pun la casa [băiatului], să facem soba să
... încă nici amu nu-i tencuit [...]» (interviu G., Marginea, 2010). O altă casă, construită pe
terenul ei și al soțului, a fost realizată din banii unuia dintre băieți, un migrant, dar l-au
ajutat și părinții: «am lucrat și noi» - ca să mai scadă din cheltuielile cu manopera (care,
chiar în aceste condiții, s-a ridicat la 5000 euro). Casa este inspirată deci după o locuință
din Horodnic: «Baietu ne-o desenat și ne-o trimăs. O văzut o casă aici la Horodnic, când o
venit el așa în august, și o spus: [...] așa o faci» (interviu G., Marginea, 2010). Astfel,
sarcina organizării și supravegherii lucrărilor de construcție revine adesea părinților.
Aceștia se ocupă de cumpărarea sau concesionarea terenului (acolo unde este cazul), de
obținerea autorizațiilor, a materialelor de construcție și de urmărirea șantierului. În funcție
de vârsta și abilitatile lor în materie de construcție, părinții ajuta chiar la manopera, pentru
a reduce cheltuielile.

Familia doamnei P.A. a locuit timp de 10 ani în Banat, în perioada comunistă (au
venit înapoi în Marginea în 1990). Lucrând la COMTIM au reușit sa pună deoparte bani
pentru casă: «Aicea mai greu strângeam [...] Acolo om stat și-am strâns» (interviu P.A.,
Marginea, 2011). Casa lor au construit-o în 1982, dar au locuit în ea după ce s-au întors din
Banat. Părinții unuia dintre soți s-au ocupat de ridicarea casei: «Părinții o construit-o [...]
Na mai veneam și noi în concediu» (interviu P.A., Marginea, 2011). După 1990, a venit
rândul doamnei P.A. – mama a 4 copii - sa îi ajute pe cei doi fii mai mari la construirea
noilor case, ridicate din veniturile realizate în Statele Unite. Sprijinul acordat de părinți a
constat în supravegherea lucrărilor de construcție și chiar ca forța de muncă - ca sa mai
economisească din bani -, deși nu au lucrat numai ei, ci alături de alți muncitori. Unchiul

177
băieților a lucrat și el în Statele Unite timp de 8 ani, după o perioada de 5 ani petrecută în
Italia. Venea în august acasă. Casa acestuia a fost începuta de mama lui, văduvă - pentru ca
apoi să o continue un cumnat -, el îi trimitea bani și ea cumpăra materialele de construcție.
După terminarea locuinței (proces ce a durat 4-5 ani) s-a însurat: «și înainte de a se casatori
a terminat-o [...] Tot așa, pe rând, pe rând» (interviu P.A., Marginea, 2011).

Cei doi băieţi minori ai familiei M.I. – părinți a opt copii, dintre care șase (fete)
sunt plecați la lucru în Italia -, au deja casele lor: cel mai mic va rămâne în locuința
părintească - o casă stil «nemțesc», construită în jurul anului 1969 de I., ajutat de tatăl său-,
iar celuilalt îi revine locuința bunicilor (a tatălui lui I.) - o gospodărie tradiţională
românească construită în jurul anului 1932 şi situată lângă casa părintească actuală. Când
băiatul cel mai mic se va însura, părinţii săi vor locui în cuhne - o construcție alipită
corpului principal al casei, ce adăposteşte două dormitoare, o sufragerie, două bucătarii și o
baie.

În altă situație, T.B. i-a ajutat pe copii la construcția caselor - a vândut câte o vacă
și le-a dat bani - și, în plus, a supravegheat lucrările pe când ei erau plecați la lucru în
străinătate: «Îmi trimete bani și eu mă ocup» (interviu T.B., Marginea, 2010) – explica
acesta vorbind despre unul dintre băieții săi actualmente în Anglia. La fel, fiul cel mare al
familiei H, ce se află în Italia de doi ani, a trimis bani părinților pentru a-i ajuta să
finalizeze lucrările la viitoarea sa locuință. Familia H. are mai multe afaceri reușind astfel
să strângă resursele financiare necesare transformării unei vechi case nemțești - i-au
adăugat o mansardă și au extins locuința – destinată fiului cel mare. În alt caz, cei doi fii ai
doamnei S.N. nu sunt încă căsătoriți. Părinții îi ajută pe băieți la construcția celor două
case: «noi suntem cu banii împreună…noi cu băieții suntem la un loc [cu banii]…prima
dată am terminat asta [casa părinților], ne-am mutat aici…și-acuma cealaltă» (interviu
S.N., Marginea, 2010).

P, o femeie de peste 60 de ani, mama a 5 copii căsătoriți, povestește cum, în anii

’91-92, ea și soțul ei au construit case pentru cei trei fii ai lor (pe atunci necăsătoriți): «Și la
fiecare, care cum o împlinit 18 ani o avut casa gata» (interviu P., Marginea 2011).
Băiatului mai mare i-au construit o locuință amplasată lângă casa părintească. Este o casă
cu etaj (cu « două rânduri »). Când socrul lui a decedat, tânărul (ce se ocupa cu creșterea
ovinelor) s-a mutat în gospodăria acestuia, caci soția lui era singură la părinți și a moștenit
și pe părinți și pe bunici. Astfel, având două case acolo și mai mult pământ, a preferat să

178
părăsească casa construită pentru el de către părinții lui. Momentan aceasta este folosită
pentru a găzdui diferite persoane. Moștenind și un «bordei» de la părinții ei, când aceștia
au decedat, P. împreună cu soțul ei a «fărâmat căsuța aceea» și a împărțit pământul în două
părți, pe fiecare parcela construind câte o casa pentru ceilalți doi băieți. Băiatului mijlociu
i-au ridicat o casa nemțească, iar cadetului, o casă « cu balcon ». Cel de-al doilea fiu al lor
s-a însurat la 21 ani și, la un an după căsătorie, a plecat în Italia, dar soția l-a părăsit și au
divorțat. S-a recăsătorit și, împreună cu a două soție, deși nu au copii, a demolat casa
nemțească, construind alta noua, mai mare, deoarece «amândoi îs de aceia care le e drag
așa sa facă» (interviu P., Marginea 2011). Ei vin acasă de două ori pe an (au fost și de
Crăciun). Noua casă este finisată la interior, dar mai au de terminat fațada. Au construit-o
în 4-5 ani. Trimiteau bani la socru iar el «conducea lucrările». Acesta, deși este
proprietarul unui magazin de chimicale, încredința magazinul în grija soției lui, iar el se
ocupa de șantier - era «bagator de seamă [...] căta oameni, el îi angaja, el îi plătea, el tăt»
(interviu P., Marginea 2011). Cadetul s-a însurat mai târziu, însă «numa s-o însurat și s-o
dus în Italia, o leacă a stat [acasă]» (interviu P., Marginea 2011). Aceasta familie a
transformat interiorul casei cu balcon: «o fărămat pereții și și-o făcut bolte» (interviu P.,
Marginea 2011).

Un număr redus de gospodării au conceput noua locuință cu câte un apartament pe

nivel, rezervând astfel copiilor un apartament în casa părintească. Această practică,
întâlnită în 5 din cazurile analizate, este încă emergentă în Marginea și nu aparține tradiției
locale, ceea ce se păstrează însă este preocuparea părinților de a asigura câte o locuință
pentru fiecare dintre copiii lor (de obicei fiii lor). Astfel, familia M. deși și-a construit o
casă cu mansardă, locuiește la parter. Nivelul superior nu este amenajat și va rămâne în
stadiul acesta până se va însura fiul lor, acum în vârsta de 13 ani. Până atunci, mama
folosește camerele de la mansardă pentru a păstra florile pe timpul iernii, ca să nu înghețe,
ca și pentru a calca și usca rufele. La fel, familia D.B., cu toate că a ridicat o casă
impunătoare cu etaj și pod mansardabil, a amenajat doar parterul locuinței, modificând
chiar, pe parcursul timpului, configurația interioară a camerei de zi și anumite finisaje, în
timp ce etajul a rămas la stadiul de « roșu ». Acesta a fost conceput inițial pentru băiat, dar
astăzi tânărul este student la Iași și mama se gândește să îi cumpere un apartament în Iași
sau Suceava.

Familia H. are un singur băiat, în vârstă de un an (la momentul interviului). Acest

fapt nu i-a împiedicat să construiască o casă cu trei niveluri, parter, etaj și mansardă.

179
Locuiesc în Italia, unde și-au cumpărat o locuință mult mai mică decât cea construită în
Marginea. Deoarece soțul are o firmă de renovări interioare și câștigă bine în străinătate, nu
intenționează să se întoarcă în Marginea curând. Mama se gândește că, poate în viitor, când
copiii vor crește, fiecare va ocupa câte un nivel al casei, în timp ce ei, părinții, se vor muta
în cuhne.

În mai multe cazuri, pe lângă ajutorul părinților, tinerii beneficiază de sprijin și

din partea altor rude, precum frați (mai des), unchi sau veri. Aceste practici erau frecvente
în trecut, la construcția noilor case participând chiar și vecinii:

De obicei părinții frații și surorile lucrau alături de băiatul care trebuia să se însoare. Chiar și
băieții care parasisera locuința părintească erau chemați sa-și ajute fratele mai mic, în același
mod în care ei fuseseră ajutați. Cadrul relației de rudenie era adesea depășit ; vecinii participând
de asemenea[...] (Stahl,1978:98-99).

Astfel, familia N.S. venind în țară doar o dată pe an, vara, și-au construit nouă
casă cu ajutorul unor veri ai soțului : « Și când am venit la fața locului, o venit verii lui, că
verii ne-o construit-o» (interviu S.N., Marginea, 2010). Lucrările de construcție continuau
și în perioada când familia era în Italia, de aceea, deși vărul soțului se ocupa de șantier, el
cerea sfaturi soacrei, iar ea îl dirija: «[...] du-te și adă asta, pune asta, fă asta…ca ea o fost
acasă. Noi… sponsorizam, noi eram cu banii […]» (interviu S.N., Marginea, 2010).

Ajutorul oferit de familia lărgită cu ocazia strângerii recoltei sau desfășurării altor
treburi gospodărești se regăsește astăzi mai mult în practicile de construcție ale noilor
case. Cu toate acestea, M.C. o tânăra migrantă ce a revenit în țară, are livadă, cartofi,
«păpușoi» și solar, deoarece este adeptă a unui trai ecologic, preferând să se aprovizioneze
din propria-i grădină. Mama a doi copii mici, tânăra apelează la ajutorul familiei în
activitățile gospodărești:

[...] dacă chem, chem rude mai mult, a mei în general, că îi chem și vin și m-ajută ….nu prea vor
ei ajutați înapoi sau sa le dai bani, nu, nu sunt ei genu. Da, câteodată se întâmpla sa aibă ei
nevoie de ceva și poate sunt prin zonă sau pot sa-i ajut eu, de ce nu? (interviu M.C., Marginea,
2010).

Observăm astfel supraviețuirea practicilor de reciprocitate a serviciilor sau chiar troc în

spațiul rural mărginean. În schimb, relațiile de întrajutorare cu vecinii lipsesc. Ajutorul
familiei a fost eficient inclusiv în transformarea vechii locuințe nemțești, la lucrări
participând atât ea, soțul ei împreună cu familia lărgită:

cu mine, cu mai venea frate -miu, mai venea taica-miu… din familie m-a ajutat tăţi, dacă era sa
plătească maiștri …cred ca nici acuma nu eram mutați în ea… mai scumpi îs oamenii de plătit ca
materialele de multe ori (interviu M.C., Marginea, 2010).

180
 Meșterul T.R., tata a 12 copii, dintre care 6 băieți, toți specializați în diferite
domenii legate de construcții și amenajări interioare, descrie modul în care el și fiii săi
cooperează: «Azi lucrăm pentru ista, mâne pentru celălalt, pentru celălalt… după ce s-o
însurat fiecare are familia lui, da tot ne ajutăm» (interviu T., Marginea, 2009). Într-adevăr,
doamna M.R., nora meșterului, confirmă: « și cumnații […] ne-a ajutat la muncă aicea că
n-a făcut numai el [soțul ei], a făcut-o [clădirea pensiunii] în familie, așa toți » (interviu M.
R., Marginea, 2009), Această practică, de ridicare a casei cu ajutorul familiei lărgite, era
frecventă în trecut:

Dar fie că obligația de a avea o casă revenea fetei sau băiatului, ea era întotdeauna rezultatul
unui efort colectiv. Acest fapt era în special valabil în trecut, atunci când fiecare își construia casa
pentru sine însuși, fără a face apel la meșteri [...] ( Stahl, 1978:98).

T. este un tânăr migrant de 25 de ani, ce lucrează în Italia de 9 ani. Fratele lui T.,
fiind cadetul familiei, moștenește casa « cu balcon » a părinților. Cu toate acestea, el îl
ajuta pe T. la construcția casei. Cei doi tineri au construit anexa nouă, mansardată, în doi
ani (la roșu), lucrând doar vara, în timpul lunii august, când reveneau în țară din Italia. Tot
ei au turnat și placa, plătind o motopompă cu beton.

Pe de altă parte, neînțelegerile pe care o soție le are cu părinții soțului pot conduce
la abandonarea casei ridicate pe terenul acestora: așa s-a întâmplat cu familia V. ce
dețineau o locuință (construită înainte de a pleca în Italia) de tip nemțesc, din cărămidă,
amplasată pe aceeași parcelă cu cea a mamei soțului. Familia plănuiește deci sa
construiască o căsuța mică, într-o zonă pitorească din sat, cât mai departe de soacră.

5.3.2. Casa ca expresie a raporturilor de gen

Un alt obicei care s-a menținut este cel legat de instalarea tinerilor căsătoriți în
casa băiatului, atât în cazul casatoriilor endogame cât și exogame :
de unde-i baiatu, acolo trebe sa vină fata, nu baiatu se duce la fată, fata la băiat, normal așa e,
doar așa-i peste tot în România […] dacă eu îs de-aice, fata vine aice normal […] e greu și pentru
ea ca dacă vine aice […] da femeile gândesc altfel, se acomodează altfel, e mai ușor e pentru ele
[…] atâta timp cât ai părinți parca nu te-ai duce sa stai departe, pe urmă când ești sângur, ai
doar familia, te duci […] (interviu C.B., Marginea, 2010).

Astfel, soția lui N.M., originara din Bacău, va locui în Marginea, alături de soțul ei, în
Noua casă ce urmează a fi construită în apropierea gospodăriei părinților lui N.M. Tinerii
migranți își fac casă în Marginea și nu la Bacău având acordul părinților fetei, caci «o venit
părinții [fetei] și le-o plăcut» (interviu M., Marginea 2010).

181
 Cu toate acestea am întâlnit situații când soțul s-a mutat în casa soției (caz în care
se spune ca el s-a «măritat»): «am venit la nevastă … m-am măritat … nu e o problemă
asta, pe mine nu mă deranjează» (interviu soț F.S., Marginea, 2010). Locuința părinților lui
este amplasată spre periferia comunei, și, deși după ce s-au căsătorit au locuit în gospodăria
acestora, cei doi tineri migranți s-au hotărât sa construiască Noua casă pe terenul părinților
soției deoarece terenul este situat în centrul localității, poziție strategica pentru noul
restaurant pe care doresc sa îl deschidă în spațiul special amenajat la parter (Fig.).

Este un caz rar ca părinții sa construiască case pentru fetele lor, cu excepția
situațiilor în care singurul lor copil este de gen feminin: «care au o singură fată sigur le
construiește o casă [...] Am întâlnit și cazuri de astea ... mai rar» (interviu A.P., Marginea,
2011). Într-adevăr, așa cum observa și profesorul Stahl, în spațiul rural românesc
« Obligația de a construi o casă revenea în linie generală familiei băiatului « (Stahl
,1978:96). La fel, în Marginea, înainte de 1989, se obișnuia ca tânărul sa aibă casa gata și
apoi să se însoare. Astfel, construirea unei locuințe era datoria băieților și a părinților lor,
în timp ce decorarea și uneori chiar mobilarea casei (lucruri ce alcătuiau zestrea fetei)
revenea femeii și familiei acesteia. Mamele pregăteau zestrea fetelor cu mulți ani înainte de
momentul căsătoriei. Aceste practici au supraviețuit și după 1990. Astfel, G.M. a avut în
curte 30 de gaste deoarece «făceam perne la fată ... zestrea am început avea [...] cam vreo
trei ani [...]. Când s-o măritat la 20 ani [...] la 20 de ani atuncea i-am cusut bumbii la
perne. O sută de bumbi, atunci am cusut» (interviu G.M., Marginea, 2010). Fata este
născută în ’77 și s-a măritat în ’97. Zestrea consta în:

tăt felul de paturi, cum era atuncea: recamieruri, sorină, dormeză [...] şăse plapume, paisprezece
perne mari, zece mici, cincizeci de metri de covor cu metru [...] și cincizeci de metri de ţol de-
acela de petice... tri paturi, tri dulapuri de haine, două rânduri de mobilă de bucătărie, două maşâni
de cusut, două vitrini, oglindă, zece scaune [...] fotolii, şepte mese, un tir [...] plus hainele ei [...]
în vitrini tăt o avut servicii, ce trebe, vitrinile încărcate [...] apoi veselă [...] şi-o luat oale, şi-o luat
tăt ce trebe absolut, şi ace și papiotă, tăt (interviu G.M., Marginea, 2010).

P. a practicat «comerțul cu valiza» în Serbia pe când era mai tânăra (la 42 ani),
imediat după 1989. Cumpăra din alte orașe ale țării produse și le vindea la sârbi:

stăteam două săptămâni și veneam acasă, mai stăteam o leacă acasă, iara mai luam o țâră de
marfă, mai fugem, mai veneam și găseam undeva alt sat; am fost la cules porumb [...] stăteam
câte două săptămâni, trei și veneam cu câte vreo doi bănuți așa acasă (interviu P., Marginea,
2011).

Deoarece primii copii au fost două fete, P. a investit o parte din banii câștigați în Serbia în
zestrea acestora: «perne, țoale, imbracaminte, paturi, covoare» (interviu P., Marginea,
2011).

182
 Zestrea doamnei M. - ce a lucrat în Italia timp de doi ani, între 1999 și 2001 - a
fost realizată de mama ei și « după aceea am mai strâns și noi [ea și sora ei]» (interviu M,
Marginea, 2010). Noua casă în care locuiește acum, împreună cu familia ei, a fost
construită de soțul ei înainte de a se însura (ei s-au căsătorit în 2001) : « Deci eu, prea puțin
am contribuit financiar la ce se vede aicea ... decât finisajul ... omul meu s-o descurcat, o
făcut transporturi, o câștigat bani la greu ... o umblat pe la turci pe urmă cu blugi, cu bișniță
... el s-o descurcat» (interviu M., Marginea, 2010). Astfel, ea a venit cu zestrea și el cu
locuința: «Eu m-am măritat cu zestre. Mi-am luat dormitor ... mi-am luat covoraș, mi-am
luat lenjerii ... am avut și eu perne» (interviu M, Marginea, 2010). Dormitorul de la
parterul casei lor este mobilat cu obiecte din zestrea ei : «de la mine, din bănuții mei ... am
dat o grămadă de bani pe el» (interviu M, Marginea, 2010).

M.M. s-a căsătorit în 1996 și a adus cu ea atât mobilier, lenjerie, cât și tablouri
« ca mai demult se cosea ». M. M. povestește ca a avut ca zestre « strictul necesar:
lenjerie, paturi, perne … dulapuri și o masa de bucătărie, patru scaune și el o avut casa aia
acolo [o cuhne veche]… Și-apoi dup-aia am muncit și am făcut [Noua casă]» (interviu
M.M., Marginea, 2010). Totuși, astăzi, obligația fetei de a veni cu zestre și chiar a băiatului
de a avea o casa înainte de a se însura a dispărut: «Înainte era obiceiu la noi fata cu zestre
și băiatul cu casă, amu se ieu și-și fac amândoi … amu s-o mai modernizat» (interviu
M.M., Marginea, 2010).

Într-adevăr, după cum povestește și A.P. aceste practici referitoare la zestre s-au
menținut până spre sfârșitul anilor ‘90:

se punea zestrea în caruta [...] și în funcție de numărul de carute erai văzut sau mai
puțin văzut în sat [...] ieșea lumea va dați seama, ducea zestrea [...] nuntașii se duceau cu caruta,
mireasa, echipa de muzica, cantaretii chiuiau [...] dar după ce oamenii au început sa iasă în
Occident au renunțat la obiceiurile, la tradițiile astea care li se păreau inconfortabile. Adică li se
părea jenant sa te expui. Oamenii au devenit mai introvertiți. Înainte erau mult mai deschiși, sa
spun așa, din toate punctele de vedere (interviu A.P., Marginea 2011).

Deși obiceiul ca tânărul sa își construiască o locuința înainte de a se însura este

încă prezent, mai mult de jumătate (25) din gospodăriile analizate care beneficiau/ sau
urmau sa beneficieze de o casă nouă sau transformata (47), o terminaseră/realizaseră sau
urmau să o termine/realizeze după căsătorie, lucrând în general împreună, soț și soție, în
străinătate – aceasta situație fiind întâlnită chiar când soțul dispunea de o locuința ridicată
de el sau de părinții săi înainte de a se însura. Astfel, așa cum subliniază Villanova,
« Emigrația a favorizat repede autonomia familiei nucleare » (Villanova, 1994 : 60). Într-

183
adevăr, M.M. observa cum « Înainte era obiceiu la noi fata cu zestre și băiatul cu casa», dar
« amu se ieu și-și fac amândoi … amu s-o mai modernizat» (interviu M.M., Marginea,
2010). La fel, A.P, un tânăr licențiat, angajat la o firma din Marginea, constata că acum
«Copiii își construiesc pentru ei sau mulți părinți tineri pentru propria lor familie» (interviu
A.P., Marginea, 2011). Motivul pentru care părinții nu mai construiesc case pentru fiii lor
este, crede el, următorul:

Mulți dintre cei care au plecat au avut o mică casa începuta, au avut o mică anexa
începuta și la care părinții lor au muncit din greu până au făcut-o pentru ei. Ei [copiii] au plecat
în străinătate [...] au spart-o sau au făcut una în spate, în livada la părinți și după ce ai ridicat
ditamai casa [...] deja asta [cea veche adică] era depășita moral; dac-o lăsai singura avea gustul
ei [...] (interviu A.P., Marginea, 2011).

De aceea, A.P. consideră că părinții «învățând lecția asta dură, nu mai vor sa construiască
pentru copiii lor», deoarece după 10 ani este posibil ca fiii lor sa dorească alt model de
casă, considerând vechea construcție obsoletă.

Prin urmare, dacă înainte de 1990, rolul femeilor în alegerea formei exterioare și a
configurației interioare a viitoarei lor locuințe era slab reprezentat, o dată cu migrația
internațională a femeilor, influența și preferințele acestora se fac simțite tot mai mult în
spațiul domestic. Astfel, M.C., o tânăra mamă, în jur de 23 ani, explică repartiția rolurilor
în conceperea formei noii lor locuințe (o casa nemțească transformata): «Mai mult eu îs cu
ideile și el [soțul] le pune în practică…dacă e bine le pune în practică, dacă nu, spune ca
‘nu-i bun pentru ca nu pot’» (interviu M.C., Marginea, 2010). În schimb, în răspunsul
doamnei S.N. privitor la persoana care a fost la originea proiectului, este dificil de
determinat rolul fiecărui partener: «Noi eram în Italia și desenam. Aici făcem intrare, aici
făcem o cameră, aici făcem baie, aici făcem scară… tătă duminica desenam» (interviu
S.N., Marginea, 2010).

Totuși, meșterul S. a constatat în anumite situații supraviețuirea acestui obicei ca

bărbatul sa hotărască asupra proiectului noii case, în timp ce femeia, care «n-are înaintea
lui nici o valoare» (interviu S., Marginea, 2010), să tacă:

[...] de regula s-a cizelat lumea, da sunt […] prea mulți d-astia, prea Mulți […] dacă în prezența
lui te-ai uitat s- ai întrebat ceva, ca sa vezi dacă-ti răspunde soția sau nu, deja ea numa se uita
așa, își căuta ceva de lucru, ca știe ca se complica lucrurile […] am remarcat lucrul asta ca sunt
încă foarte multe situații când ea n-are dreptul sa își spună părerea (interviu S., Marginea, 2010).

Cu toate acestea, meșterul S. încearcă sa discute cu ambii soți înainte de a demara lucrările
de construcție: «până constat care-i sefu îi chem pe-amândoi; când vad ca ea […] știu ca
badea îi sefu» (interviu S., Marginea, 2010).

184
 Un alt domeniu în care repartiția rolurilor era funcție de gen a fost cel al lucrărilor
de construcție:

Bărbați și femei lucrând împreună ; erau sarcini rezervate fiecăruia, cele mai dure fiind apanajul
barbatilor. Ei tăiau lemnul, prelucrau grinzile și scândurile, asamblau întregul. Femeile
acopereau pereții cu un strat de tencuiala îi văruiau și îi decorau apoi la intervale regulate. De
obicei părinții frații și surorile lucrau alături de băiatul care trebuia să se însoare. Chiar și
băieții care parasisera locuința părintească erau chemați sa-și ajute fratele mai mic, în același
mod în care ei fuseseră ajutați (Stahl, 1978:98-99).

Astăzi aportul femeilor la realizarea noilor locuințe se manifesta mai ales în privința
obținerii autorizațiilor, întocmirea actelor de moștenire sau concesionare/cumpărare, în
supravegherea șantierului, stabilirea configurației interioare a spațiului domestic ca și în
alegerea finisajelor și a altor accesorii. În unele cazuri, ele pot ajuta chiar la lucrările de
construcție. Astfel, D., o emigrantă stabilită în Franța de 14 ani, și-a construit o casa noua
în Marginea cu ajutorul mamei sale (tatăl ei fiind în viața). Lucrările de construcție au
început acum 7 ani, în jurul anilor 2003, locuința fiind terminata în același an. D. i-a trimis
bani mamei pentru construirea casei. Aceasta a plătit meșterii și a realizat schița casei - D.
nu i-a sugerat nimic. În plus D. trăia în Franța și nu mai era la curent cu prețurile și piața
construcțiilor din România. Mama ei a informat-o că «de banii astia poți sa faci așa o casa,
cu atâtea camere, cu terasă» (interviu D., Marginea, 2010). Tot mama doamnei D. s-a
ocupat și de supravegherea lucrărilor și cumpărarea terenurilor pentru locuințele altor doi
copii, realizând chiar proiectul casei unuia dintre ei - «ea tăt cântărește» (interviu 2010)
observă fiica cea mare, M., vorbind despre mama sa.

5.4. Practici de construcție

5.4.1. Originea proiectului

Au avut proiecte variate de peste tot, inclusiv din America [...] și din România și din
străinătate. Au venit, le-au modificat cu arhitectu, cu proiectantu [...] și-au modificat livingul, și-
au modificat bucătăria, baia [...] chiar un prieten de-al meu[...] și-o mers la proiectant și-o spus:
eu vreu așa [...] văzuse modelul exterior, i-o plăcut ... însă interior și l-a adaptat după propriile
lui gusturi [...] Chiar au avut acces [...] prin patronii lor [...] la acte și chiar au venit cu proiecte
originale sa zic, date de-acolo (interviu A.P., Marginea, 2011).

În cazul migranților necăsătoriți, la originea proiectului casei se află fie migrantul

însuși, fie un meșter55, fie un părinte. Influența meșterului sau a părinților variază în funcție
de profilul migrantului. În Marginea, deosebim cel puțin trei tipuri de migranți:

55
Apeland la meșteri din același sat sau din localitățile învecinate, diferitele tehnici constructive și forme
arhitecturale sunt difuzate în intreaga comuna prin intermediul acestora.

185
  Cei care primesc aproape orice soluție sugerata de meșter sau de către părinți

 Cei care care accepta sfaturile oferite de meșteri sau părinți, combinând ideile lor cu
ale celorlalți

 Cei care știu ce vor și își impun punctul de vedere

 Cei care apelează la un arhitect (foarte rar)
Prin urmare, proiectul noii case nu este opera unui arhitect 56, ci rezultatul
colaborării (mai mult sau mai puțin benefice) dintre meșter, client (migrant) și părinții
acestuia. De obicei se apelează la arhitect (sau «proiectant» cum îl mai numesc anumiți
respondenți) doar pentru a obține autorizația de construcție, necesara demarării lucrărilor.
Arhitectul și inginerul par să fie eliminați din orice decizie legată de forma sau structura
noilor locuințe:

În general se lucrează în regie proprie. Facem un proiect pentru primărie, așa. Pentru
ca sa plătim un proiect tehnic pentru o casa mai ne ia dirigintele de șantier și ceilalți...încă vreo
mie cinci sute de euro57 pentru o căsuța ...și nu le convine oamenilor și-atuncea vine meșterul
împreună cu beneficiarul și își construiește casa (interviu meșter P., Marginea, 2010).

V.G. aparține tipului 2 de migrant. Acesta și-a început casa în 2000, înainte sa
plece în străinătate. Proiectul a fost trasat de el împreună cu un inginer din Rădăuți: «i-am
spus cam cum vreau și el o pus pe foi […] mi-a mai sugerat și el, da mai mult am știut eu
ce vreau» (interviu V.G., Marginea, 2010).

Domnul S., un profesor de sport din Suceava, ce a realizat două case de vacanță
(pentru el și pentru fiica sa) într-o zona pitorească a comunei, se încadrează în cel de-al
treilea tip de clienți. Casa de vacanță destinată profesorului este copia unei case românești
și cuprinde două camere și o baie. Relația sa cu meșterii locali a cunoscut momente de
încordare datorită hotărârii profesorului de a-și impune preferințele estetico-funcționale,
fără a tine seama de practicile locale de construcție:

56
Totuși, în cazul proiectelor copiate identic ale unor locuinte de la oraș sau preluate dintr-un catalog (străin)
de proiecte, putem afirma ca acestea sunt opera unui arhitect (chiar dacă în mod indirect, deoarece migrantul
nu a avut o legatura directă cu acesta).
57
Beneficiarii preferau sa investească banii în materiale de construcții și pentru plata meșterului:

[…] înainte sa vină criza se făcea, așa ca sa spun, aproape risipa de, în investițiile astea, la tâmplarie […]
casele erau mai mari și construcțiile era din abundenta, deci doi ani înainte intotdeauna eram programat
[…] aveam ocazia și sa aleg [clienții]. Deci nu faceam deplasare decât maxim 10 kilometri. Atât Marginea,
Rădăuți, Sucevița și satele dimprejur, da acuma nu mai alege nimeni și nici eu; și și prețul este scazut cam la
75% din […] ce era. Deci dacă o casa o faceam cu sase mii de euro, sa zicem, manopera la roșu, acoperită,
acuma o fac și cu patru […] și mai multe servicii fac (interviu S.P., Marginea, 2010).

186
 Am pus mâna pe creion și cu meseriaşii ... am zis: așa mi-o faci... Nu vroia să-mi facă gangul ăsta
aşa mai larg, a zis că se face numa la un metru şi zece ... am zis: domne îl faci la un metru
şaptezeci cum îţi spun eu; și dacă mă înfurii îl faci la doi metri (interviu profesor S., Marginea,
2009).

Meșterul P. (în jur de 40 ani), ce a calatorit mult prin Germania, explica cum se
petrece colaborarea între meșter și client:

[…] jumătate din clienți […] se consulta cu meseriasu, eu ca și meseriaș discut cu el și-i spun:
„băi, vezi, nu pune salonu la apus, sau la umbra undeva pe partea din spate a casei, acolo
aranjează-ti dormitoarele, casa scării sau ceva și astalalte le aranjam pe partea mai din fata a
casei sau partea de la curte, la soare […] mai mult de 50% asculta pentru ca îi explici la om […]
unii oameni nu asculta și atuncea trebuie sa-i faci ce vrea el, pentru ca el spune „băi eu așa vreu
casa, am văzut-o undeva, mi-o plăcut-o‟ și el nu mai, nu mai își da seama de orientarea casei […]
nu mai pica cum era (interviu P., Marginea, 2010).

Pentru meșterul T.R. (în jur de 60 ani) colaborarea cu arhitecții nu este benefică
deoarece «n-au practică, au numa teorie şi teoria nu prea se potriveşte cu practica și când
îţi faci o lucrare are pretenţii să respecţi și dacă nu respecţi el sare în sus și dacă o respecţi
nu iese bun» (interviu T.R., Marginea, 2009). În plus, T.R. observa că «la noi nimeni nu
întreabă cine-o a făcut proiectu? La noi întreabă cine-o construit-o?»58 (interviu T.R.,
Marginea, 2009). Cât despre aportul arhitectului în cadrul proiectului, meșterul afirma:
«Proiectele de casă le fac oamenii» și «Cum și-o face omul, aşa i-o face arhitectul»
(interviu T.R., Marginea, 2009). În relația cu clienții, meșterul încearcă să le sugereze
anumite soluții, având experiența lucrărilor realizate în trecut. Portofoliul său de lucrări îl
recomandă: «Dacă lucrăm la cineva, îi dăm și nişte modele și îi cerem și părerea şi îi dăm,
că omu nu ştie» (interviu T.R.,Marginea, 2009).

5.4.2. Auto-construcția locuințelor

Înainte de 1989, barbatii, deși erau angajați în ateliere sau întreprinderi de stat,
dețineau adesea competențele necesare construirii propriei locuințe. Practicarea auto-
construcției, era curenta mai ales în trecut:

[...] fiecare își construia casa pentru sine însuși, fără a face apel la meșteri . Așa cum toate
femeile știau sa teasa și sa coasa pentru a se mărită, tot așa fiecare bărbat știa sa mânuiască
toporul : „ fiecare țăran era un meșter tâmplar și nu avea nevoie de nici un ajutor pentru a
despica, prelucra, asambla și chiar decora‟ spune Nicolae Iorga ( Stahl, 1978:98).

Aceasta practică a auto-construcției a supraviețuit până în zilele noastre. Astfel,

dintre cele 50 de gospodării analizate, în mai mult de jumătate din cazuri, la construcția
noii case a participat fie proprietarul, fie părinți, frați sau veri ai acestuia (ajutați eventual
58
Meșterul T.R. formează o echipă împreună cu fiii lui, fiecare fiind specializat (cel puțin trei dintre fiii lui se
specializasera în străinătate) în alt domeniu: «Noi lucrăm orice» afirma el, dar «când îi vorba de lemn io
command … când îi vorba ... de zidărie … altul ia comanda» (interviu T.R.,Marginea, 2009).

187
de alți lucrători). Rudele beneficiarului pot fi plătite cu bani sau se realizează un schimb de
servicii În acest sens, familia R. a apelat la ajutorul fratelui soțului pentru a turna un
planșeu din beton, dar l-au plătit pe acesta cu 100 euro. La realizarea instalației electrice la
o alta clădire, au apelat la un prieten de-al soțului. În schimb, acesta din urma i-a realizat
zidăria.

Într-adevăr, I.M. un migrant ce a demarat lucrările de construcție la noua casă în

2004, pe când soția lui se afla în Italia, a lucrat singur ajutat de un băiat, doar la turnarea
planșeului de deasupra parterului a plătit câțiva oameni. Proiectul casei a fost conceput de
I.M. (ce urmărea uneori emisiuni televizate precum «casa mea»), dar pentru a primi
autorizația de construcție a făcut apel la un inginer.

5.4.3. Surse de inspirație și de informare

Vis-a-vis de clădirea centrului de ceramică neagră din Marginea, a fost construită
o locuinţă nouă, transformată apoi (prin reconversie funcțională şi adăugarea unui alt corp)
în ceea ce este astăzi Pensiunea și Restaurantul «Luxor» (Fig. 79).

Figura 79: Pensiunea şi restaurantul „Luxor” (foto, Marginea, 2009)

Numele unităţii a fost preluat de la o unitate hotelieră din S.U.A. de inspirație

egipteană, vizitată de proprietarii pensiunii actuale (la rândul lor foşti migranți în S.U.A.).
Pentru a aminti de cultura egipteană, pe pereții camerelor de cazare sunt atârnate copii ale
unor opere şi manuscrise egiptene (Fig. 80).

Figura 80: « Manuscris egiptean » (foto, Marginea, 2009)

188
 Pensiunea și locuința proprietarilor sunt mobilate atât cu mobilă stil cât şi cu
mobilier modern. Totuși, proprietara afirma (într-o conversaţie pe marginea caselor noi ale
migranților): «cineva care a fost în străinătate, nu s-a gândit la vechi» (interviu P.L.,
Marginea, 2009). Este evident că termenul «vechi» denotă arhitectura tradiţională a
locuințelor din Marginea şi nu se referă la stilul adoptat în amenajarea camerelor de
anumiți mărgineni ce aduc mobilier vechi din Italia. Tot din America au adus și un proiect
de vilă (de factură clasică) pe care însă l-au cedat cumnaţilor care, folosindu-l, au construit
pe şoseaua ce leagă Marginea de Rădăuţi, la intrarea în Rădăuţi, o clădire impunătoare, ce
se remarcă printr-un stil arhitectural nemaiîntâlnit în zonă. După cum mărturisea și P.L., în
comună a apărut o concurenţă între case, aşa că cei cu posibilităţi financiare încearcă să
impresioneze nu numai cu automobilele pe care le dețin (în cazul proprietarilor pensiunii
două limuzine folosite la organizarea nunților), dar şi prin arhitectura şi dimensiunile
locuinței.
Într-un interviu, antropologul Cingolani observa cum, datorită migrației, anumite
zone din Italia s-au «românizat» în timp ce anumite regiuni din România s-au «italienizat».
De asemenea, cercetătorul găsește o relație directă între aspectul noilor case ale migranților
și locuințele văzute în țara de destinație:

Pe fațadele caselor se găsește o varietate incredibila de culori și de elemente arhitectonice și

decorative cu diverse origini și în diferite combinații. Unii dintre migranți s-au inspirat din
fotografiile găsite în reviste străine în timp ce alții s-au inspirat din edificiile la care au lucrat în
Italia [...] (Cingolani, 2009:154-155).

Fetiţa familiei C. merge la grădiniţă în Italia şi vorbește cu părinţii în italiană,

aceasta fiind prima limbă a socializării primare în cadrul familiei nucleare. Tatăl lucrează
în Italia de 14 ani - în construcţii - și a preluat multe idei din domeniul în care activează.
Astfel, deşi casa a fost terminată în 1999 (la roșu), amenajarea interioară și tratarea
faţadelor nu s-a încheiat. În interior proprietarii au mobilat-o cu mobilier stil, cumpărat de
la anticari din Italia şi recondiţionat. Preţuirea mobilierului vechi de către italienii
constituie un aspect care şi-a pus amprenta şi asupra familiei C. Pe pereți, la partea
superioară, s-au aplicat bandouri din tapet cu diferite motive (Fig. 81), așa cum au văzut în
Italia. Ar fi dorit să ataşeze obloane la ferestre dar în România nu au putut găsi obloane de
calitate, așa că s-au mulţumit cu rulouri (rulourile însă, nu sunt folosite de italieni decât în
apartamente).

189
Figura 81: Bandouri din tapet în sufrageria familiei C. (foto, Marginea, 2009)

Casa fiului lui P.A., un tânăr ce a emigrat la 14 ani în străinătate (Germania, apoi
S.U.A.) este inspirată după o locuința din Marginea. Aceasta fusese realizată cu un an
înainte. Băiatul a luat modelul exterior și «i-a dat-o lu’ ingineru», iar acesta a realizat un
proiect, însă «interioru un pic am modificat noi cum am vrut» (interviu P.A., Marginea,
2011). Într-adevăr, cea mai obișnuită cale pe care se transmit ideile și proiectele legate de
locuințe este de tipul «am văzut ...»:

[...] îți faci idee pi unde mergi totdeauna îți faci idee, uite as vrea camera aia așa sa fac… sau
poate la altul nu-mi place un lucru, nu-l fac… sau mergi din gresala la cineva, mergi cu cineva
cunoscut și ajungi… în alta parte…și prin alte părți, nu numa la Marginea mergi și vezi și în alte
comune apropiate (interviu M.C., Marginea, 2010).

Fie că modelul este reținut în țara-gazdă, fie că este remarcat în România, această cale
vizează aproape întotdeauna casele deja realizate și nu clădirile «virtuale», schițate în
desenele sau proiectele de arhitectura. Astfel, nepotul cel mare al doamnei B.M. locuiește
în Italia. Este căsătorit de 4-5 ani, dar nu au copii. El s-a întors în țara doar de două ori și,
deși în Italia și-a cumpărat un apartament, «o trimes bani lu tat-su» deoarece «o văzut o
casă [în România] așa, și a zis uite așa mi-o faci, ca aceea […] Da nu i-o prea plăcut
băiatului când o venit» (interviu B.M., Marginea, 2010). Mama altui migrant povestește:
«Baietu ne-o desenat și ne-o trimăs. O văzut o casă aici la Horodnic, când o venit el așa în
august și o spus: [...] așa o faci» (interviu G., Marginea, 2010). În alt caz, un tânăr migrant,
plecat de peste 10 ani din țara, descrie modul în care s-a conturat proiectul casei lui,
pornind de la o casa din Marginea după care s-a inspirat: «am intrat [el și tatăl sau] și-am
văzut, ne-am orientat» (interviu C.B., Marginea, 2010). Casele celor doi fii ai familiei N.S.,

190
migranți ce lucrează de peste 10 ani în Italia, sunt amplasate pe același teren – al părinților
- fiind aproape identice, deoarece ambele sunt copia aceleași case – locuința unui prieten
al părinților realizată după un proiect adus din Germania. Mama tinerilor explica: «am
mers la un preten de-al nostru și am văzut cum o construit casa și am spus: proiectu îi ăsta»
(interviu S.N., Marginea, 2010). Totuși, până la găsirea soluției căutate, migranții se afla
într-o continuă căutare: «Hai sa construim și noi casa. Ce casă construim? Am mers la una,
am mers la alta. Asta-i prea joasă, asta nu-mi place rotundul ăsta, asta nu-mi place colțul…
pân-am găsît cum ne-o plăcut» (interviu S.N., Marginea, 2010). Deși au lucrat în Italia și ar
fi putut veni cu un model de locuința de acolo, familia a preferat sa aleagă unul deja
realizat în Marginea: «Am văzut locuințe dar … nu le-am făcut ca acolo, le-am făcut cum
se fac la noi» (interviu S.N., Marginea, 2010). Expresia «la noi» nu trimite la arhitectura
tradițională, ci la locuințele migranților din Marginea. Astfel, tendința de conformism
formal conduce la apariția unui nou tip de locuință rurală, care, deși construită cu veniturile
realizate în străinătate, se caracterizează printr-o arhitectură ce se aliniază la logica modei
locale, datorită nevoii de apartenența la grupul migranților și de delimitare fata de casele
tradiționale, asociate unui trecut dureros. Această tendință se regăsește și în cazul
migranților din jud. Neamț: «Dacă nu ești `la fel` te simți `în urma` după cum aveam sa
aud de câteva ori în discuțiile avute în Torino sau în comuna Icușești» (Alexandru,
2012:165). Spre deosebire de locuințele avangardiste, a căror căutare după non-
conformism este evidenta, proiectate de arhitecți pentru clienți avuți, locuințele multor
migranți din Marginea se aliniază modei locale ce este adesea co-produsul meșterilor,
migranților și părinților acestora din urma.
În acest sens, A.P., un tânăr licențiat, angajat la o firma din Marginea, explica
cum circula proiectele între localnici sau prieteni:

Ba, vreau și eu proiectu, dădea proiectu, mergea la proiectant, la arhitect și spunea [...]
mie-mi modifici așa [...] exterior sunt foarte multe [case] la fel, în interior sunt modificate
(interviu A.P., Marginea, 2011).

G.M. explica cum s-a cristalizat forma actuala a casei fiului ei, un migrant plecat
de 17 ani în Italia: «o venit acasă o dată și cu tat-su amândoi...au schițat și ei așa» (interviu
G. M., Marginea, 2010). Astfel, arhitectul nu este decât unul dintre actorii care participa la
procesul de proiectare a noii locuințe – deoarece au nevoie de semnătura și stampila
acestuia pentru a obține autorizația de construcție. Ponderea și influența opțiunilor estetice
și funcționale ale părinților, partenerilor migranților sau a meșterilor ce le ridica casa este
adesea mult mai importanta: «Eu am fost cu ideile ca eu m-am luat după un arhitect de

191
acolo … care îl cunosc de tânăr …îi Italian […] el mi-a făcut o schița s-apoi eu am mai
imbunatatit-o […]» (interviu S., Marginea, 2010).

Un italian a cumpărat o cabană realizată din buşteni de o firmă din Sucevița.

Cabana a fost construită în Sucevița, apoi demontată și transportată într-o zonă montană
din nordul Italiei unde a fost reasamblată. În urma deplasării în Italia, pe o perioadă de
aproximativ şase luni, unul dintre meseriaşii români (absolvent de facultate) s-a întors cu o
idee de proiect de casă, proiect pe care l-a modificat şi realizat chiar la intrarea pe valea
Șoarecului. Locuința, construită în 2007 are un interior modern, total diferit de obişnuitele
spaţii închise ale caselor tradiționale. La parter bucătăria se deschide către living și locul de
luat masa. Zona de odihnă şi recreare şi locul de luat masa sunt separate doar vizual -
pardoseala celei dintâi fiind amplasată la o cotă inferioara iar diferența fiind preluată cu
ajutorul treptelor. Proprietarii, persoane cu studii superioare (economice) s-au inspirat din
diverse reviste de arhitectură.
Spre deosebire de exemplele de mai sus, locuința familiei L. se inspiră după un
model găsit într-un catalog italian (Fig. 82).

Figura 82: Locuintța familiei L.,inspirată după un catalog din Italia

5.4.4. Utilaje și tehnici de construcție

Casele noi sunt făcute la standarde foarte înalte. Muncind acolo de la doi, trei, cinci ani, când
veneau înapoi în România și se întorceau, nu le mai plăcea deloc nici casa, nici mașina, nici
poarta, nici gardul, schimba totul. Da domne‟ vreu sa trăiesc în țara mea da mai bine, ca acolo
[...] au împrumutat foarte multe din afară în domeniul asta[...] A fost o educație prin faptul ca au
ieșit în afară [...]Inclusiv alimentara, inclusiv în domeniul construcțiilor ... Oamenii vor calitate
(interviu A.P., Marginea, 2011).

192
 Inginerul P., își amintește cum, în anii 1994, localnicii foloseau mijloace
rudimentare în executarea lucrărilor de construcție. Astfel, balastrul se realiza manual:
«[...] se-ncărca pe o patașcă […] un fel de targă făcută din lemn din scânduri, cu o ramă și
pusă pe doi pari. Un om prindea de un capăt și unul de un capăt. Și duceau asta manual
până la gaura de la fundație […] și o răsturnau pe lateral acolo, deci cât puteau sa ducă ?
câte o roabă […]» (interviu ing. P., Marginea, 2009). Tot în acei ani, «nu se puneau stâlpi
de rezistenta la clădiri […] clădirile se începeau cu parter și dacă le venea ideea că vrea cu
mansardă trebuia obligatoriu să puie stâlpi de rezistență și […] era cheltuială mai mult,
suplimentară» (interviu ing. P., Marginea, 2009). O dată cu migrația internațională a
mărginenilor, situația economică s-a schimbat, sectorul construcțiilor dezvoltându-se la
rândul lui:

Ei, acuma, în ultimii ani […] au adus utilaje, au fel de fel de schele, au fel de fel de
malaxoare, betoniere, se face betonul mecanic, planșeele sunt care aduc cu pompele și-și toarnă
direct. Vin cu betoniere, cu o cifă din aia mare, cu pompă și-l ridică betonul până la nivelul unde
are de turnat planșeul […] (interviu ing. P., Marginea, 2009).

Noile utilaje și tehnici de construcție folosite în realizarea caselor, au un

randament de neimaginat în trecut:

[...] fel de fel de escavatoare, de buldoescavator din asta care ridica, elevator […] ridica tot
paletul întreg, sa zicem doi metri cubi de BCA, îi ridica imediat sus […] fără sa mai ridice pe o
panta făcută din lemn, cum cărau ei cu roabele, unul trăgea la cârlig, unul împingea, sau doi
trăgeau în față și unul împingea, era destul de greu (interviu ing. P., Marginea, 2009).

Astfel , migranții având experiența lucrului în străinătate, în sectorul

construcțiilor, ajung sa lucreze « mult mai repede, mai eficient și mai trainic », încât, după
cum observa meșterul T.R. « Acuma la noi càsele, dacă vrei, într-o vara îți faci o casa.
Materiale găsești de care vrei […] » (interviu T.R., Marginea, 2009). Mai mult, unii au
«firme acolo de construcții, ale lor […] ca meseriași s-au acomodat foarte repede și au
prins noutățile» (interviu ing. P., Marginea, 2009). De asemenea, înainte, casa era prima
realizată, apoi se stabilea locul unde se fora puțul și se sapa fosa. O dată cu migrația în
străinătate, ca urmare a ceea ce au văzut în Italia, ordinea lucrărilor s-a schimbat : mai întâi
se ocupa de sistematizarea terenului, amplasarea echipamentelor (put, fosa) și la urma de
ridicarea casei.

Asigurarea confortului termic, în condițiile temperaturilor foarte scăzute din

timpul iernilor lungi și geroase (temperatura medie anuală este de + 8°C), se realizează
prin izolarea pereților cu «scârţ» (polistiren). Având în vedere faptul că majoritatea

193
bărbaţilor au lucrat sau lucrează în construcții în Italia, experiența profesională şi de viaţă
şi-au pus amprenta asupra soluțiilor tehnice alese la realizarea locuințelor personale:

[...] mai recent, deci, ce-am mai văzut, inclusiv sistemul constructiv care era înainte clasic, deci
izolație cu tencuiala cu mortar, e acum majoritatea vor sa-și facă termoizolație, sa-și puie
polistiren expandat sau extrudat cum se cheamă, plasa, și o tencuiește déjà cu un material
rezistent la intemperii (interviu ing. P.,Marginea, 2009).

Astfel, a fost `importat` din Italia un sistem de izolare a pereților ce constă (conform
explicațiilor migranților) din două straturi de cărămidă (cel exterior de 12,5 cm, iar cel
interior de 8 cm) între care se interpune termoizolația (polistiren) de 5 cm. și eventual un
strat de aer de 5 cm (Fig. 83).

Figura 83: Sistem constructiv „de import” (foto, Marginea, 2009)

Totuși, meșterul S.P. considera ca migranții «au tradus golul ala de aer care-l lasa italienii
la zona lor, cu 5 cm de polistiren […] la noi», și este uimit cum unii aplica acest sistem de
izolare al pereților fără să se gândească la diferențele de temperatura între cele două
regiuni (de origine și de destinație): «tu vii la -35 [° C – în Marginea] cu același sistem?»
(interviu S.P., Marginea, 2010). Meșterul considera ca aplicând o astfel de soluție la
construcțiile din Marginea «[…] peretele ala e posibil sa aibă fisuri, și toți au fisuri. Eu am
frate și cumnat la care le-am făcut așa și pereții interiori după ce-s dați cu văr [au fisuri]»
(interviu S.P., Marginea, 2010). Mai mult, meșterul cunoaște și procesul ce generează un
astfel de rezultat (deoarece S.P. a apelat la un specialist pentru a găsi soluția tehnica
corecta), conchizând ca termoizolația nu trebuie așezată la mijlocul zidului,:

Am mers la un târg de construcții la […] București și am prins pe un domn inginer amabil care
prezența sisteme de izolații și la el m-am lămurit ce-i cu izolația înăuntru, la mijloc și-n afară și l-
am întrebat „[…] nu va supărați, eu îs mai de la țara și as vrea o discuție de asta mai […] am o
nelămurire, o precizare dumneavoastră sa-mi faceți ca sa am o baza când îi explic omului vis-a–
vis de poziționarea izolației […] afară îi mai bine și mi-o explicat foarte clar de ce […] la mijloc
[…] nu îi indicat din cauza ca jumătatea de zid care-i expusa frigului afară, nu va fi calda
niciodată și acolo va fi iarăși condens. Și în timp condensul asta se lăsa în jos, pentru ca el […] se
formează datorită diferenței de temperatura, și neavând aeraj nu se duce nicăieri și în partea de
jos o sa apară probleme, zidul se imbolnaveste […] dar nu toți oamenii accepta lucrul asta, chiar

194
 dacă-i explic cu lux de amănunte […] ca și dumneavoastră le-am spus la Mulți […] nu au
acceptat […] mediul unde lucrează își pune amprenta pe, pe convingerea lui (interviu S.P.,
Marginea, 2010).

Din acest motiv, poate, am întâlnit cazuri când sistemul este reinterpretat în context local –
modificându-se grosimea zidului sau în loc de cărămidă se folosește BCA și stratul de aer
este eliminat: «Am pus bolțari pi cinșpe și cu scârț înăuntru. Ca așa am văzut în Italia»
(interviu S., Marginea, 2010). În schimb, tânărul T., migrant plecat de 9 ani în Italia,
dorește sa izoleze pereții din cărămidă ai viitoarei sale locuințe cu polistiren, aplicat pe fata
exterioară a fațadei casei prin pulverizare. Pereții vor fi realizați din cărămidă și nu din
BCA, deoarece considera ca acesta este cancerigen. De asemenea, planșeul anexei, de
peste parter, a fost realizat după tehnicile văzute în Italia.

Deoarece în Italia apele de ploaie, evacuate prin burlane, sunt drenate printr-un
un sistem de canalizare așezat sub trotuar, C. s-a gândit să aplice această tehnologie şi la
propria-i casa, din Marginea (Fig. 84).

Figura 84: Tub ce preia apa de ploaie de la burlan (burlanul nu este instalat încă) (foto,
Marginea, 2009)

O inovație asemănătoare, preluată de la italieni de către un alt migrant, M., consta

în așezarea unor tuburi la baza fundaţiilor - pentru drenarea apelor care ar putea inunda
subsolurile caselor – și acoperirea tuburilor cu pietriş (Fig. 85).

195
Figura 85: Sistem de drenare a apelor, preluat din Italia (foto, Marginea, 2009)

Casa lui M. (Fig. 86), are parterul cu mult înălţat deasupra solului iar demisolul
este izolat termic şi hidrofug. Alegând această soluție constructivă, proprietarul (care
lucrează şi el în construcții, în Italia) a dorit să-şi protejeze locuința de posibilele inundaţii,
mai ales că vechea locuință, situată pe o parcelă alăturată, a fost afectată recent de
inundații.

Figura 86: Locuinţă cu demisol înalt (foto, Marginea, 2009)

5.5. Raportarea la tradiția locală

5.5.1. Obiecte tradiționale

În 8 din cazurile analizate (din cele 47 de case noi), femeile foloseau/expuneau

sau doreau sa expună zestrea lor ori a mamei într-unul dintre spațiile noii case sau în
cuhne. Alți doi migranți își exprimau intenția de a amenaja o cameră de tip tradițional –
«muzeu» - în noua lor casă.

196
 Familia M. I, alături de cei opt copii ai lor, sunt un exemplu grăitor al noului mod
în care femeile se raportează la zestrea lor. În familie s-au născut şase fete și, la urmă, doi
băieţi (acum în vârstă de 14 și respectiv 16 ani). Toate fetele sunt plecate la lucru în Italia,
în aceeași regiune (Torino). La început au emigrat primele două fete, apoi s-au chemat
unele pe altele. Părinţii și cei doi frați au vizitat şi ei Italia. Mama a lucrat cu grijă zestrea
fetelor, pe când acestea erau copile, conform obiceiurilor din trecut, zestre care este
depozitată într-una dintre camerele casei părinteşti, deasupra lăzii de zestre. Fetele, adepte
ale unui stil de viaţă modern, nu mai au nevoie de aceste de lucruri. De altfel patru dintre
ele s-au căsătorit şi au copii la rândul lor, iar fata cea mai mică, în vârstă de 19 ani - plecată
la lucru în Italia - îşi va realiza singură «zestrea»: o locuinţă nouă, modernă, al cărui
proiect l-a găsit navigând pe internet. La fel, D, mamă a 5 copii, dintre care majoritatea
migranți, a lucrat un an în Italia pentru a-și mărită fetele (aveau nevoie de zestre). Zestrea
însă nu mai este folosită de acestea : o parte au donat-o sinistraților, iar mobilierul a rămas
în locuința părintească. Într-un alt interviu, o femeie în vârstă menționa că zestrea fetei se
află la ea în pod - aceasta nu a mai avut nevoie de ea.

În alt caz, familia I., părinți a 3 fete, a început sa realizeze zestrea acestora pe când
ele aveau doar 10 ani : obiecte de mobilier, perne, paturi etc. În acest sens, cuplul a emigrat
în Italia ca sa strângă bani pentru zestrea fiicelor. Zestrea însă a rămas în casa părintească;
cele două fete mai mari s-au căsătorit și locuiesc în Italia în apartamente închiriate. Într-o
situație asemănătoare, doamna S.V. ţi-a amenajat locuința cu decoraţiuni interioare și
mobilier preponderent italian. Este uimitor însă, cum într-o localitate renumită pentru
ceramica sa neagră, proprietara alege să îşi decoreze pereții cu obiecte ceramice aduse din
Italia. De fapt, pe parcursul cercetării de teren, într-o singură locuință nouă am observat un
vas mare, din ceramica neagră, realizat în Marginea.

5.5.2. Locuințele tradiționale

5.5.2.1. Reciclarea vechilor locuințe

Una dintre direcțiile pe care se extinde comuna este valea Șoarecului - un pârâu
mărginit de pădure -, de-a lungul căruia se ridică – într-un cadru natural deosebit – mai
multe case de vacanţă, aparținând fie mărginenilor, fie altor locuitori ai județului (Rădăuţi,
Suceava). Apare aici un fenomen interesant: unii săteni au demontat vechile case
tradiționale pentru a face loc noilor construcții moderne, pentru ca apoi să le reasambleze
pe valea Șoarecului (Fig. 87) sau pe alt sit din apropiere (Fig. 88), respectând forma lor

197
iniţială sau operand mici modificări, pentru a le folosi ca locuinţe de week-end sau de
vacanță.

Figura 87: Case tradiţionale românești „mutate”pe valea Șoarecului (foto, Marginea,
2009)

Figura 88: Casă veche românească reasamblată lângă pădure (în comuna Sucevița)

Casa de vacanță sau de week-end, ca și program de arhitectură reprezintă o

inovație socială pentru locuitorii comunei, după cum constata și antropologul Cingolani:
«Element total străin tradițiilor de locuire locale, cabana este un semn al unei culturi a
timpului liber pe care migranții au cunoscut-o în Italia și pe care încearcă sa o transfere la
Marginea» (Cingolani, 2009:158). Într-adevăr, profesorul Sandu observă că mentalitățile
migranților evoluează deoarece «Valorile care stau la baza diferitelor tipuri de alegeri sau
atitudini sunt semnificativ modificate prin experiența de migrație», valori precum « munca,
prietenii sau timpul liber » (Sandu, 2010:188). Este poate o modalitate (mai mult sau mai
puțin conștientă) de păstrare a patrimoniului cultural al comunei. Totuși procedeul (din
punct de vedere tehnic și economic) nu este nou în zonă, refolosirea lemnului sănătos,
recuperat de la construcții vechi, demolate, fiind o practică obișnuită înainte de 1989, în
Marginea, mai mulți localnici în vârstă povestind cum au cumpărat case vechi din lemn

198
pentru a utiliza materialul lor la realizarea noii lor locuințe. Alții și-au demolat sau
modificat propria casa (tradițională) deoarece era prea mică sau joasă și au reconstruit-o pe
același teren, folosind bârnele bune de la locuința anterioară. În plus, demontarea și
reasamblarea unor biserici din lemn era practicată cu mult timp înainte. Este cazul bisericii
din lemn de stejar, construită în jurul anului 1754 în centrul comunei, dar care a fost donată
comunităţii ortodoxe din satul Clit şi amplasată în cimitirul parohiei din Clit (Crăciun,
Popescu, 2007). De asemenea, tradiția aminteşte de biserica de lemn a lui Dragoş Vodă din
satul Volovăţ – localitate veche, ce se învecinează cu Marginea, atestată documentar încă
din 1421 - care a fost mutată la Putna de către Ştefan cel Mare.

Locuința bunicii lui F.S., o tânără migrantă căsătorită, a fost demontată și

reasamblată aproape de liziera pădurii (Fig. 89), de către un văr al ei (casa îi aparține
acestuia acum). Acest văr le-a construit și noua lor locuință. În casa de la pădure, familia
intenționează sa își petreacă week-end-urile.

Figura 89: Locuința bunicii lui F.S.– reasamblată pe un nou sit, în apropiere de pădure
(foto, Marginea, 2010)

Noua locuință a familiei G. este ridicată pe amplasamentul unei vechi case

româneşti pe care aceștia au demontat-o şi au vândut-o unei persoane din Rădăuţi, ce a
reconstruit-o pe valea Șoarecului. Cumpărătorul «ne-o întrebat dacă nu suntem interesaţi ca
s-o mai vedem» (interviu S.G., Marginea, 2009) căci familia se gândea s-o vândă unui
rrom ca lemn pentru foc. Noul proprietar a amenajat în spate – în locul unde este situată de
obicei cămara – o baie şi o bucătărie. Casa românească avea o vechime de 50 – 60 ani și
fusese construită de părinţii soțului.

199
 Casa nouă a familiei M. - migranți ce au revenit în Marginea - se află pe locul
unei locuințe țărănești ce a aparținut bunicului soțului, realizată în jurul anilor ’52-‘57.
Familia a demolat vechea casă deoarece era deteriorată și reabilitarea ei i-ar fi costat mult:
«nu, de lemn n-o mai puteai face» pentru ca «era fără fundație, era pusă pe piatră», și în
plus «se lăsa într-o parte…și întri podele …încăpea mâna așa… trebuia strâns, dată jos»
(interviu familie M., Marginea, 2010). Lemnul utilizat la construcția casei vechi fusese
recuperat de la o locuință tradițională, cumpărată de bunic de la un sătean. Practica
reciclării lemnului construcțiilor vechi a supraviețuit în cadrul acestei familii de migranți
(cu resurse financiare modeste) și, cu ocazia ridicării noii lor locuințe, familia M. a vândut,
la rândul ei, casa bunicilor unor persoane din satul Voievodeasa – un sat vecin -, care au
ales materialul sănătos pentru a-l folosi la construcția unei noi case. Acest caz de reciclare
a unor materiale vechi, recuperate de la casele tradiționale demolate, nu este singular. Am
întâlnit și alte situații în care proprietarii refoloseau materiale de construcție precum
cărămidă (Fig. 90), BCA și lemn sau diferite obiecte și accesorii (elemente din fier de la
ușile caselor românești, mobilier și aparate electrocasnice uzate, aduse din Italia etc.).

Figura 90: Cărămizi reciclate (recuperate de la o casă demolată din Rădăuți), folosite la
placarea unei anexe remodelate de un fost migrant (foto, Marginea, 2010)

Astfel, în 10 situații (deși în trei cazuri practica este opera aceleași persoane –
tatăl a doi migranți, el însuși migrant) am întâlnit practici de reciclare a unor obiecte sau
materiale de construcție procurate din România sau din străinătate. Între acestea, în 7
cazuri, lemnul de la vechea locuință a fost refolosit (Fig. 91) de proprietari sau de alte

200
persoane (rude ori cei care au cumpărat materialul casei demolate) la realizarea unei noi
construcții (casă de vacanță, colibă/cabană, locuință pentru familii defavorizate). Observăm
deci combinarea acestor pattern-uri culturale noi, importate și a vechilor practici de
construcție locale.

Figura 91: Elemente noi si vechi (din lemn recuperat) folosite la realizarea șarpantei

Într-un alt caz, T.B. un fost migrant reîntors în țară (vârsta estimată : 60 ani) a
încercat să dezvolte o afacere cu un iaz de pește (fiind ajutat și de fiul său ce lucrează în
Anglia) amenajat pe terenul pe care îl deține într-un sat vecin. Până acum însă, a eșuat
deoarece peștele a fost furat din iaz. Prin urmare s-a decis să împrejmuiască terenul pe care
este amplasat iazul și să construiască o mică cabană pentru paznic. Construcția (Fig. 92)
este realizată din materialul reciclat de la vechea casă românească a părinților lui T.B., casă
ce a fost demolată pentru a face loc noii locuințe a fiului cel mare, migrant la rândul său.
De asemenea, casa fiului cel mic este construită pe locul unei case românești în care a
copilărit soția lui T.B. În plus, garajul și șura noii case sunt realitate din BCA, recuperat de
la o construcție nouă, demolată – ce a aparținut fiului cel mare. Casa veche, românească au
donat-o la asociația Pro Vita.

Figura 92: Cabană pe malul iazului, construită din bârne recuperate

201
 Asociația Pro Vita este un ONG cu sediul în jud. Prahova, având ca obiectiv
protejarea copiilor născuți și nenăscuți. În anul 2011 am întâlnit o echipă trimisă de
asociație pentru a aduce o casă țărănească din Marginea. Aceștia urmau să demonteze casa
unui tânăr migrant, pentru a o reasambla pe valea Prahovei 59. Elementele din lemn ale
construcției erau numerotate pentru a putea reconstitui locuința pe noul său sit (Fig. 93).
Astfel, durata de viață a caselor din Marginea se prelungește în afara teritoriului comunei.

Figura 93: Casa nemțească dezasamblată pentru a fi reconstituită pe valea Prahovei (foto,
Marginea, 2011)

5.5.2.2. Locuințe tradiționale remodelate

În timp ce atitudinea tinerilor migranți față de casele tradiționale este « o dau jos
și fac alta » (interviu meșter T.R., Marginea, 2009), părinții acestora și migranții în vârstă
sunt mai receptivi în a păstra vechea locuință, reabilitând-o sau transformând-o. Astfel, în
cel puțin 15 din cazurile studiate (din 47 locuințe noi sau transformate), pentru a ridica
noua casă proprietarii demolaseră o casă, anexa sau cuhne veche, iar în 5 cazuri, vechea
locuință (ori anexa/cuhne) fusese reabilitată sau remodelată. Observăm deci cum cei care
optează pentru demolarea vechii locuințe sunt de trei ori mai numeroși față de cei care
preferă sa o păstreze, remodelând-o sau reabilitând-o. Totuși, conform opiniei lui T.R. –
meșter specializat în transformarea sau extinderea caselor tradiționale din lemn -, în
Marginea sunt destui cei care transformă podul vechilor case în mansardă. Un exemplu
este chiar casa ginerelui său (Fig. 94), o locuință tradițională românească ce a aparținut
bunicii lui. Meșterul a amenajat o mansardă în fostul pod, inălțând pereții, fără a modifica
forma acoperișului (au fost create însă câteva lucarne), doar vechea învelitoare, din draniță,

59
Persoanele asistate de această asociație locuiesc în două tabere în satele Valea Plopului și Valea Screzii

202
a fost acoperită cu o alta realizată din tablă zincată. În plus, stâlpii de lemn ai `gangului` au
fost înlocuiți cu unii din beton.

Figura 94: Locuință românească remodelată

Fiul cel mic al familiei – căsătorit și cu un copil mic - este plecat în străinătate din
1998 (3 ani în Germania, apoi Italia - până astăzi ). După un an de lucru în Germania și-a
cumpărat o casă cu « două rânduri » situată în apropierea casei părintești. Deoarece este
cadetul familiei, tot lui îi revine și casa românească a părinților (aceștia locuiesc în cuhne)
construită în anii `20-`30 pe locul unei case mai vechi, a bunicilor. Astfel, tânărul s-a
gândit să remodeleze locuința tradițională. Când am vorbit cu el nu avea un proiect clar de
amenajare a interiorului, dar casa era deja un șantier în desfășurare : trebuia să demareze
lucrările cât mai era încă în țară. În primul rând dorea să înlocuiască vechea învelitoare cu
una din țiglă metalică, cu ferestre de mansardă tip Velux. De asemenea, intenționa să
realizeze două băi una la parter și alta la mansardă. În fosta `cea casa` va amenaja o
bucătărie deschisă și un salon. Peretele dintre aceasta cameră și tindă, deși construit din
bârne de lemn, avea să fie decupat sub formă de arcadă, iar cămara de pe latura vestică
urma să fie transformată în spălătorie.

Casa din Marginea a familiei C. este o casă nemțească reabilitată (Fig. 95). Pereții
exteriori sunt din lemn, dar au fost izolați cu polistiren la exterior. Finisajul pereților
interiori este realizat de soț, ce a ales acest model ca sa mascheze lipsa de planeitate a
acestora. Casa a fost ridicată, pentru a construi un soclu mai înalt. Acoperișul însă nu a fost
înlocuit deoarece lemnul era încă bun. Pentru a-i conferi locuinței un aspect modern,
pereții au fost tencuiți la exterior cu o tencuiala decorativă de culoare galbenă, iar
ancadramentele ferestrelor au fost realizate din piatră de râu. Cu toate acestea, soția
observa că « [...] banii am băgat aceiași ca și cum ai ridica-o din nou şî ai face, cam tot

203
acolo am ajuns, în afară di muncă că …n-am plătit oameni la muncă [...]» (interviu M.C.,
Marginea, 2010).

Figura 95: Casă nemțească reabilitată

5.5.2.3. Locuințe și construcții noi în stil tradițional

Casa profesorului S., din Suceava este o casă nouă, concepută de proprietar în stil
tradițional, românesc. Locuința cuprinde o bucătărie, o cameră şi o baie. În bucătărie a
realizat o sobă cu plită dar are și un racord făcut la centrala termică a casei mari (casa de
vacanță a fiicei lui, medic în Suceava), amplasată pe același teren cu cea a profesorului. În
plus, în Marginea, am întâlnit motivul arborelui vieții și la o poartă nouă (Fig. 96), cioplit
în cele trei trunchiuri de brad (două verticale și unul orizontal) care o alcătuiesc.
Construcția, amplasată la intrarea în curtea unei case tradiționale româneşti – demontate și
reasamblate -, de pe valea Șoarecului, aminteşte de porţile tradiționale « drăniţite », cu
stâlpi și grinzi, din comună (Fig. 97).

Figura 96: Simbolul arborelui vieţii la o poartă nouă, pe valea Șoarecului (foto, Marginea,
2009)

204
 5.6. Locuința din satul de origine - sensuri și reprezentări în
imaginarul colectiv

5.6.1. Locuința ca și cămin (chez - soi)

Casa este privită ca o experiență socială a locuirii, a domesticirii și a dialogului

reciproc definitoriu cu obiectele și spațiul înconjurător. Cea mai provocatoare ipostază o
constituie astfel, probabil, soarta lui „acasă‟ în condițiile mobilității și deteritorializării
(Mihăilescu, 2009 :19).

Elia Petridou afirmă că nu putem înțelege noțiunea de `acasă` fără să călătorim,

așa cum «nu poate exista un eu fără un altul» (Petridou, 2001:88), una dintre dimensiunile
acestui concept fiind «dreptul la întoarcere» deoarece ea «implică permanență și
continuitate» (Petridou, 2001:88). În acest sens, Petridou îl citează pe Hobsbawm: «Casa
nu este destinația calatoriei noastre ci locul de unde plecăm și unde ne întoarcem cel puțin
în spirit» (Hobsbawm 1991:65, apud Petridou, 2001:88). Poate tocmai aceasta migrație
circulara, cu scop lucrativ, a locuitorilor din Marginea, a contribuit la construirea noțiunii
de ‘acasă’, ca un loc al rădăcinilor (Pinson, 2002), un loc idealizat în raport cu un teritoriu
străin, pe care migrantul se afla doar pentru a acumula cât mai multe resurse financiare.
Astfel, fiica lui S. și soțul acesteia, migranți ce locuiesc temporar în Anglia, urmează să se
întoarcă în comună, după ce soția va naște, deoarece « Au mășini, au casă frumoasă, au tăt
făcut » (interviu S., Marginea, 2010) în Marginea.

Pentru C.B., un migrant de cca. 30 de ani, ce rezistă cu greu în Anglia, lucrând

acolo de peste 9 ani, noțiunea de `acasă` se identifică nu cu teritoriul mai larg, al țării, ci cu
relațiile de prietenie și rudenie pe care le-a construit în spațiul social al comunei:

[...] sunt zone frumoase în România […] dar pentru că ești obișnuit aice, ca ai prieteni aice, ai
vecini ai ... altfel […] greu te-acomodezi […] mai aud câte unul [...] fete […] când se mărită prin
alte părți, și mă gândesc cum se obișnuiesc acolo, cum le place zona aia, totu nou, nu-i nici
părinți, nici preteni, nici neamuri, nici nimic […] (interviu C.B., Marginea, 2010).

La fel, T. un tânăr migrant plecat în Italia de la 16 ani, deși nu știe când se va

întoarce în țara, nu este dornic să se stabilească în Italia, susținând ca cel mai bine este
acasă la tine - pentru el satul de origine devine un ‘acasă’.

P. este o femeie de peste 60 de ani ce a practicat – ca de altfel Mulți consăteni de-

ai ei -, imediat după căderea regimului comunist «comerțul cu valiza» și diferite munci
sezoniere (curatenie, agricultura) în Serbia. După decesul soțului, în urma cu trei ani,
aceasta a fost invitata sa locuiască în Italia, alături de unul dintre băieții ei (mezinul), care

205
lucra în aceasta țara împreună cu soția lui, dar P, fiind în vârsta și necunoscând italiana, nu
a rezistat mai mult de o luna și jumătate:

Da, n-am putut sta [...] era [casa] pe un munte atâta de-nalt, pe un bolovan avea o căsuța și ei
toata ziua se duceau la lucru și eu stam toata ziua și plângeam pe geam singura-n casa [...] greu
am rezistat [...] când am venit acasă [...] [am zis]nu mă mai scoate nimeni din bordei, cât trăiesc
nu-mi trebui nimica [...] ca acasă nu-i nicaierea (interviu P., Marginea, 2011).

Spre deosebire de cazurile de mai sus, M.R. susține ca a locuit mai mult în
apartamentul lor din Italia decât în casa din Marginea, de aceea acolo se simte ca ‘acasă’.
În prezent, în apartamentul din Italia (cumpărat de familie) locuiește soțul ei, ce are o firma
de construcții acolo (ca persoana fizica). Acesta însă vine mai des ‘acasă’ în locuința din
Marginea, pentru a fi alături de familie ca și pentru a realiza diferite lucrări de construcții
în propria-i gospodărie. M.R. ar dori sa plece din nou în Italia, dar considera ca trebuie sa
stea alături de copiii ei, cărora le place mai mult în Marginea. Astfel, în timp ce mama se
simte ‘acasă’ atât în Italia cât și în Marginea, soțul și copiii se simt ‘acasă’ doar în
Marginea.

5.6.2. Locuința - între obsesie și necesitate

Antropologul Cingolani (2008) constată cum, în toate cazurile, remitențele au ca

primă destinație locuința din țara de origine. Aceasta se materializează sub forma unei case
construite în sat, nicidecum a unui apartament la oraș, deoarece, după cum mărturisea unul
dintre migranții mărgineni intervievați de autor: «A avea un apartament la oraș nu a fost
niciodată o ambiție pentru noi» (Interviu Gheorghe, Marginea, 2006, în Cingolani, 2008:9).

Așa cum a rezultat din discuțiile cu diferiți subiecți, italienii obișnuiesc să

locuiască în apartamente închiriate: «rar care-și cumpăra case la ei … doar care-s și la ei
avuți…. stau în chirie toata viața…. Mănâncă bine, se distrează, muncă cât de ușoară, asta
îi la ei» (interviu familia M., Marginea, 2010). Contrar mentalității italiene, migranții din
Marginea perseverează în atingerea visului lor - a avea o casă frumoasa în România. La fel,
doamna S.N. descrie interesul mărginenilor în amenajarea locuințelor, în opoziție cu
atitudinea avocaților italieni în casa cărora lucra ca menajeră:

[...] în schimb aici la noi, vai de mine alte pături, la trei ani îmi schimb perdelele, schimb
frigiderul, cumpăr alt televizor… acolo nu, are perdele, are 25 de ani de când e căsătorită ea n-o
schimbat o dată perdelele. N-o interesează… pe dânșii îi interesează să se distreze, sa meargă
seara la restaurant, nu ca aici …am lucrat 11 luni, și-am venit acasă și iară lucrăm…în loc… să
stăm două zâli să ne odihnim…n-am mai mers nici la mare, nici la munte, n-am mai mers
nicăierea» și «Ei lucrează ori duminică ori luni, pune mașina de spălat, în schimb aici mașina de
spălat duminica n-o pui…în Italia o pune și duminica dimineață…spălă, calcă, merge face și la
câmp, lucrează, taie în gradină, în schimb aici, nu, aici e duminica duminica, mă refer aici la noi,

206
 în zona noastră. Nici noi acolo …duminica dimineață nu puneam mașina de spălat, nu, încercam
să fac tăte sâmbăta (interviu S.N., Marginea, 2010).

Totuși, investiția într-o locuință în satul de origine nu este ceva nou, specific
mărginenilor. Același fenomen este observat și de Villanova:

[…] casa este plasată în centrul aventurii migratorii […] Se pare că pentru mulți migranți ce
părăsesc mediul rural al provinciilor franceze sau de oriunde altundeva, există un raport direct
între migrație și edificarea unei case în sat (Villanova, 1994 : 20)

Pentru mulți migranți, concediile sunt petrecute în Marginea și în localitățile

învecinate. Ieșirile la mare sau la munte sunt organizate de obicei în Italia, în week-end sau
cu ocazia altor mini–vacante (de Pasti). În timpul concediilor din țară însă, migranții sunt
ocupați mai mult cu realizarea lucrărilor de la noua casă: « Și-au construit case, nu le
locuiește nimeni [...] Vin [...] o dată pe an, în loc sa vină în vacanță vin și reconstruiesc,
readaptează [...] » (interviu A.P., Marginea, 2011). Într-adevăr, pe parcursul cercetării de
teren, în cel puțin 16 cazuri (din 21 de gospodării cu un membru întors în țară în perioada
cercetării de teren) unul dintre membri gospodăriilor de migranți veniți în țara, în perioada
concediilor, era ocupat cu lucrări de construcție sau întreținere/reabilitare a propriei
locuințe sau a casei unei rude.

Pentru migranții al căror singur scop a fost acumularea rapida a resurselor

financiare necesare construirii/reabilitării unei locuințe sau îmbunătățirea condițiilor de
viață în țara de origine, sejurul în Italia a constat într-un stil de viață sobru (fără prea multe
distracții sau activități socio-culturale) și un comportament de consum cât mai restrâns din
punct de vedere economic :

[…] noi cu distracția n-am fost, că dacă eram cu distracție nu ajungeam să fac așa ceva…să
cheltuiești doi lei așa pentru tine că mergi o dată la restaurant sau la un film sau la o discotecă,
nu n-am mers. Nici cu nunțile, că sunt foarti mulți nunți, nu prea, decât așa dacă o fost prea mare
obligația sa mergem, dar în schimb am evitat. Nici prietenii n-am avut prea multe, că dacă ai
prietenii, astăzi hai sa mergem la restaurant așa, mâine hai te invit eu hai la restaurant…mai
bine lăsam deoparte de astea ca să putem face ceva (interviu S.N., Marginea, 2010).

În acest sens, I.M. își aduce aminte cum dormea în Italia, înghesuit împreună cu
mai mulți migranți, într-o cameră mică de 4 x 4,5 mp, întinși unul lângă altul pe saltele,
deoarece în acea vreme era dificil de închiriat un apartament datorită statutului de migrant
iregular. I.M. a emigrat în Italia în 1998, mai întâi el, apoi – în 2002 - soția lui, lăsând în
țara doi copii foarte mici (2 și 4 ani), în grija străbunicilor. Principalul scop al plecării celor
doi au fost banii: «nu erau bani de-ajuns și dacă tot ai fost prin țări străine și-ai văzut cât de
cât mai modern un pic, hai, facem și noi [casa]» (interviu M.M., Marginea, 2010). Într-
adevăr, deși locuința nu a constituit în toate cazurile studiate motivația de migrare,

207
hotărârea de a investi într-o casă în sat s-a cristalizat pe parcurs. Astfel, S.N. povestește
cum au ajuns să construiască noua lor locuință – o cuhne:

[...] am adus vreo doi bani să trăiesc un pic mai bine. Nu aveam nici televizor color…La început
nici nu ne-am gândit [în ce vor să investească banii câștigați în Italia]. Ne-am gândit ca să, să
facem așa ceva câteva lucruri, să avem și noi în casă: un televizor… un frigider…vreiam o
mașină. După ce am plecat acolo…am văzut, am spus na și mașina și astea-s, dar cel mai
important o baie. Și soțu o spus: în casa care o avem nu putem să facem baie. Hai să construim
ceva. Ce să construim? Dam jos și construim din nou. Noi aveam casa bătrânească și soacra avea
aia care se vede acuma [...] (interviu S.N., Marginea, 2010).

În schimb, pentru I. și soțul ei, principalul scop al plecării în Italia a fost «ca să
facem bani să ne facem casa. N-aveam casă, stăm cu tata la un loc» (interviu I., Marginea,
2010). Acum însă, proiectul revenirii – deși intenția întoarcerii în sat este afirmată cu
hotărâre – este amânat pentru un moment în viitor, deoarece unul dintre copiii familiei este
înscris la școala în Italia, iar fiica cea mare urmează cursurile Institutului Aeronautic,
dorind sa devină pilot: «Deocamdată…stăm pentru ei, da cum, cum putem…eu nu rămân
în Italia, […] fata nu vrea sa vie» (interviu I., Marginea, 2010).

Tânărul P. (22 ani) a început să lucreze în Italia după ce a terminat liceul în țară
(la 19 ani). El a fost ajutat de părinți (migranți la rândul lor) sa-și construiască o locuință de
mari dimensiuni (Fig.), cu anexele dispuse după schema tradițională, deoarece urmează să
se însoare curând. Proiectul casei aparține tatălui. Fiul a lucrat alături de tatăl său și de un
prieten la ridicarea casei. Pe lângă această locuința, băiatul dorește să construiască încă o
căsuță cu etaj, pe aceeași parcelă (concesionată), după un model de casă de vacanță văzut
în Italia. Această intenție ar putea fi un mijloc de individualizare a locuinței, primul proiect
fiind conceput de tată, fără ca tânărul sa aibă ocazia de a-și impune alegerile în materie
estetico-funcțională. Aceeași situație am întâlnit-o și în alte cazuri când, după căsătorie,
cuplurile au modificat sau au demolat casa realizată de părinți (înainte sau după 1989) ori
au construit altă locuința lângă aceasta (Fig.).

Fiul doamnei P. beneficia de o casă nemțească construită pentru el de către

părinți. După ce s-a însurat a plecat în Italia (la 22 de ani). A divorțat, apoi s-a recăsătorit
și, deși nu are copii cu cea de-a două soție, a demolat casa nemțească și a construit alta
nouă. Tot ce au câștigat în Italia au investit în noua locuință pentru ca «le-o fost drag să
facă așa» (interviu P., Marginea, 2011). În mod asemănător, fiul lui M. lucrează în Italia și
nu intenționează să se întoarcă în țara decât la pensie. Totuși a ridicat o casă, mare,
frumoasă pe terenul părinților, familia deținând in plus un apartament într-un mic oraș din
apropiere.

208
 Astfel, aceasta «house mania» (Cingolani, 2008:10) se manifestă prin construirea
unor locuințe noi chiar când familia dispune de o casă în stare bună. Cingolani (2009) oferă
exemplul unui tânăr care, însurându-se, a refuzat să locuiască într-o casă de tip ’comunist’,
construită pentru el de către tatăl lui, sub motiv ca este `demodată`. Ca urmare a realizat o
nouă construcție din veniturile dobândite în Torino, vechea casă fiind abandonată
(Cingolani, 2009). În mod asemănător, domnul B. povestește: «Am ridicat o casă din
BCA-uri și am năruit-o tăt, nu i-o plăcut lui [fiului cel mare]…am investit bani în ea …am
ridicat-o de jos pân’ la primul nivel, și n-o vrut să meargă acolo». Atunci tatăl a dat-o
celuilalt băiat, dar nici acesta nu a vrut-o pentru că «aceea era din BCA-uri, trebuia din
cărămidă» (interviu B., Marginea, 2010). La fel, doamna M.D. îl critică pe unul dintre
vecinii ei care «o avut casă nemțească d’asta bună, modernă, cu baie cu tot, dărâmat jos în
câțiva ani, da bine că tat’su o tencuit și-așa, n-o dat atâția bani ca de’altfel…păi două etaje
[…]» (interviu M.D., Marginea, 2010).

Meșterul T. a construit acoperișul unei case cu patru niveluri, cu o amprentă la sol

de 16/16 m. Era locuința unui tânăr migrant celibatar. Întrebat de meșter de ce a ridicat o
casă atât de mare, răspunsul lui a fost : « să fie ». Meșterul m-a informat cum, în situații
similare, a primit răspunsuri diverse, precum: » să n-aibă nimeni, așa ca a mea », «a
termină-o pan’a muri », « am avut vreo doi bani » sau « am terenu și am unde s-o fac »
(interviu T., Marginea, 2009), în timp ce doamna S.M. afirmă că au ridicat casa «pentru că
am avut posibilitatea» (interviu S.M., Marginea, 2010). Impresionant însă este acest salt,
realizat în decursul unei generații, de la locuirea unei familii de 4 până la 12 membri într-o
casă cu una sau două camere încălzite pe timp de iarnă, la utilizarea unei locuințe cu 6 și
peste 6 camere de locuit de către o familie de cel mult 6 persoane: «[…] Fel de fel de
saloane, fel de fel de balcoane, fel de fel de spații care nu le folosești decât poate doar o
dată în viaţă … spațiu care îl plăteşti degeaba bani la stat» (interviu T., Marginea, 2009).

5.6.3. Locuința ca «asigurare»

Dar nu ridici casa în Italia ci în România, unde știi ca te vei întoarce când nu vor mai merge
treburile în Italia, când vei fi mai în vârstă sau când va fi mai bine în România (Alexandru, 2012:
162-163).

Casa îmbracă multiple reprezentări în imaginația migranților; în timp ce pentru

unii reprezintă o `manie` sau un mijloc de afirmare în sânul comunității locale, pentru alții
este o formă de asigurare în caz de necesitate sau de retragere la pensie: «Dacă se întâmplă
ceva cu mine și nu mai pot lucra, sau nu mai pot sta în Italia, cel puțin știu ca am o locuință

209
și pot să mă întorc acasă» (Interviu Andrei, Torino, 2006, în Cingolani, 2008:9). La fel,
doamna D., deși locuiește în Franța împreună cu familia, și nu intenționează să se întoarcă
definitiv în țară, și-a construit o casă în Marginea, înainte de a se căsători: «în cazul că
dacă o să am vreo problemă, vreo ceva, să am și eu unde, un acoperiș» (interviu D.,
Marginea, 2010). Pentru migranții care nu au avut o locuință a lor, înainte de a pleca în
străinătate, ridicarea unei case în comună este considerată o datorie:

[...] să-ți faci un cuib, nu? al tău unde să te retragi [...] sa ai unde veni [...] că doar nu mai vii la
părinți [...] Ai plecat la 22 de ani, când te întorci pe la vreo patruzeci și ceva, cincizeci de ani, să
spunem, unde tragi, nu? nu trebuie să ai până atunci casa făcută, să ai unde te întoarce [...] toți
fac așa (interviu F.M., Marginea, 2011)

În același timp, casa, construcțiile din gospodărie și terenul aferent constituie o

posibila sursă de venit sau un mijloc de subzistență în cazul revenirii în țară. În acest sens,
T., un tânăr migrant de 25 ani, consideră locuința pe care intenționează sa o ridice în satul
de origine nu ca o investiție, ci ca un loc unde va sta în situația în care nu va mai găsi de
lucru în Italia, curtea și grădina asigurându-i mijloacele de supraviețuire – prin creșterea
păsărilor, realizarea unui solar și cultivarea pământului.

5.6.4. Locuința ca investiție

În cercetarea noastră de teren am întâlnit puține familii de migranți care să acorde

locuinței din țara de origine o valoare de investiție. În ceea ce privește investirea banilor
câștigați în străinătate, cca. 25 au investit și în altceva pe lângă întreținerea familiei, zestrea
fetelor, cumpărarea unei mașini și construirea unei case (a lor sau a copiilor) în Marginea:
7 într-un apartament cumpărat în străinătate sau în țară, 5 în terenuri
cumpărate/concesionate în țară pentru ei sau copii, cca. 10 în cursuri de specializare sau în
întreținerea la liceu /facultate (în România sau Italia) a lor înșiși, a copiilor sau a fraților,
11 într-o afacere, 4 în utilaje și mașini pentru agricultură sau apicultură.

Prezentam în continuare 3 cazuri de gospodării care au ales să construiască lângă

locuința lor sau chiar în cadrul acesteia un spațiu destinat unor activități comerciale
(generatoare de profit). Familia F.S. dorește să amenajeze la parterul casei (Fig. 97) un
spațiu destinat alimentației publice. Tânăra soție explică:

[...] pentru noi apartamentul care ne-a ieșit acolo sus [include etajul și mansarda casei din
Marginea] ni se pare extraordinar. Am zis: dacă putem să trăim acolo [în Italia], într-un
apartament așa de mic, de ce sa mă lăfăiesc eu în toată casa, și sa bag banii o viața și la urmă,
când vin în România, sa nu știu de ce să m-apuc (interviu F.S., Marginea, 2010).

210
Figura 97: Casa familiei F.S.

În alt caz, familia D.B. a construit o casă ce adăpostește la parter un spațiu

rezervat desfășurării unei mici afaceri familiale. Mama se gândește să amenajeze în pod un
apartament de închiriat. De asemenea, S. este un migrant în vârsta de 51 ani ce locuiește
lângă centrul de ceramică din Marginea. Profitând de amplasamentul favorabil, în 2009 a
construit, lângă vechea casă românească, o clădire (Fig. 98) destinată comerțului sau
serviciilor (funcția sa era incertă la momentul interviului). Este plecat în Italia din 1999 -
soția sa lucrând și ea în această țară - și dorește sa revină cât mai curând în comună
deoarece se simte epuizat după efortul fizic depus timp de 11 ani în domeniul
construcțiilor. În plus, criza economică a afecat și firma italiană unde era angajat. Cu
privire la clădirea în curs de finalizare, S. afirmă: « îl închiriez un an doi ca sa mai stau
acolo sa prind […] vreo doi bani ca să pot să acționez și eu, sa mă retrag acasă ca m-am
saturat […] nu mai pot » (interviu S., Marginea, 2010). Retragerea ‘acasă’, S. o justifică
astfel:

Din ce trăim? Avem o țâră di pământ, dacă-l închiriez aista sau îl deschid aista, o
bucată de pâine oi câștiga, na fac o țâră de afacere, da ce să fac altceva? […] nu-mi trebuie
miliarde, nu-mi trebuie câte mai câte […] sa-mi plătesc datoriile la stat, și sa-mi vad di, pe lângă
casă, măcar stând în satul meu, îi munca mea, să mă retrag […] aicea [în Marginea] dacă aicea
am muncit, am trei căse aicea […] casa asta [a lui] are 3 camere, aceea [a băiatului] are 7
camere […] în față pot să deschid o […] coafură sau o farmacie, […] ce nu este în zonă […]
pentru existență, nu-mi trebuie pentru nu știu ce, să pot trăi liniștit (interviu S., Marginea, 2010).

Figura 98: Construcție ce va adăposti viitoarea afacere a domnului S. (foto stânga,

Marginea, 2010) și locuința românească reabilitată a familiei lui S. (foto dreapta,
Marginea, 2009)

211
 5.6.5. Locuința ca obiect de status și semn al reușitei
Cred ca există tendința asta de a demonstra altora că ai un potențial care nu l-a văzut nimeni și îl
dezvolți fie printr-o casă, fie printr-o mașină [...] că dacă-ai avea un cont în bancă nu știe nimeni
și ce rost are că-l ai, dacă nu știe nimeni (interviu A.P., Marginea, 2011).

Într-un context socio-cultural în care veniturile și patrimoniul gospodăriei

constituie principalul criteriu de apreciere a indivizilor, casa construită în sat de către
migranți devine o expresie a succesului familial și personal, deoarece «nu este de ajuns să
câștigi, trebuie ca acești bani să devină vizibili în ochii altora» (Diminescu, 1999:2). Într-
adevăr, Lauman și Hause (1970) au constatat cum noii îmbogățiți americani, în general
migranți sau descendenți ai acestora, depuneau mai mult efort în încercarea lor de a-și
valida statutul în interiorul societății de destinație.

Aceasta orientare către locuința din țară este observată și în cazul migranților din
Cajvana60:

Dacă în străinătate sunt modești în alegeri când vine vorba despre bunurile consumate,
când se întorc în Cajvana situația se schimba: casa devine o scenă (Logfren:492) pe care sunt
jucate «statutul și ambițiile sociale» ale clasei sociale dezirabile [...] statutul cajvanarilor,
construit odată cu casele, finanțate prin munci necalificate în străinătate, este completat de
mașinile scumpe, care sunt într-un du-te-vino pe Strada Principala din Cajvana (Tue, Toderas,
2011:12).

Astfel, casa, prin design-ul ei, poate constitui un mijloc de etalare a noului statut
pe care migrantul și-l asumă, atât în cadrul țării gazdă cât și al comunității de origine:

Locuința, pentru majoritatea oamenilor, este cel mai mare și cel mai costisitor obiect
privat prin care indivizii pot sa-și afirme identitatea. Este folosită pentru a afișa înaintea altora
cine este persoana, cărei clase sociale îi aparține, ce stil de viață și ce gusturi are, cu alte cuvinte
pentru a-i ajuta pe ceilalți sa situeze potențialii indivizi în cadrul structurii sociale (Duncan,
1985:135).

60
Cajvana este o localitate (oraș cu cca. 10 000 locuitori) din județul Suceava, nu departe de Marginea :

« Marginea acu 3 ani se construia foarte puternic, 4 ani, 5 ani, [...] Aici o scăzut [în Marginea] că deja
oamenii și-au cam făcut [...] și-acum o început în partea ailaltă [Arbore, Cajvana, Botoșana] » (interviu A.P.,
Marginea, 2011).

In Cajvana «rata de construcții îi imensă acolo» încât «spuneai că ești la intrare în București [...] viluțe,
viluțe, viluțe [...]» (interviu A.P., Marginea, 2011). Prin urmare «multe echipe [din Marginea] lucrează
acolo» (interviu A.P., Marginea, 2011). Totuși anumite case se realizează în etape deoarece sunt «oameni
care au terminat banii si nu le mai termină [casele] » (interviu A.P., Marginea, 2011).

De asemenea, cupola bisericii ortodoxe din Cajvana a fost poleită cu aur – totuși utilizarea remitențelor
colective pentru renovarea lăcașelor de cult nu este specifică doar migranților din Cajvana ci și celor din
Marginea (Cingolani, 2009).

212
 Totuși, Duncan (1981) observa că preocuparea obsesivă legată de amenajarea
locuinței nu are sens când poziția socială a persoanei este confirmată în cadrul unui grup,
dar este utilă în cazul rețelelor permeabile, când statutul individului se cere a fi recunoscut
și de către noii membri.

În plus, Bernard amintește teoria lui Veblen în legătură cu modul de transmitere

al modelelor culturale, ce se difuzează după «stratificarea ierarhizată a claselor sociale»
(Bernard, 1998:378), indivizii adoptând pattern-urile culturale ce aparțineau claselor
sociale situate imediat deasupra lor pe scara socială. Acest mod de transmitere culturală ar
putea fi explicat și în cazul migranților din Marginea, ce percep civilizația vestică ca având
un model cultural superior. Într-adevăr, Cingolani observă cum anumite locuințe din
Marginea includ «elemente de emulație a culturii italiene» (Cingolani, 2008:10), însă
aceasta emulație se manifestă doar la nivel estetic, arhitectural sau tehnologic și nicidecum
la nivel economic și al practicilor imobiliare sau locative:

În Italia îți construiești propria-ți casă când ai într-adevăr o mulțime de bani [...] Ei au
văzut italienii cu aceste case mari și nu știu cât de bogați sunt aceștia, deoarece cei mai mulți
italieni își închiriază locuințele, sunt obișnuiți să închirieze. Tinerii noștri transferă aici ce au
văzut în Italia, și fac sacrificii enorme, și construiesc palate (Interviu Vasile, Marginea, 2006, în
Cingolani, 2008:10).

Locuința din satul de origine este însă și un semn al succesului aventurii

migratorii : «mândria…e semn de reușită cum s-ar zice… dacă are casa mare așa, uite ce
bani a făcut» (interviu D., Marginea, 2010). Într-adevăr, într-o convorbire cu o femeie
măritată din sat, am întrebat-o dacă au fost plecați în străinătate. Aceasta mi-a arătat noua
lor casa, modestă, de dimensiuni mici, pentru a-mi spune parcă « nu vedeți ce casă am ?
dacă am fi fost plecați credeți că mai arăta astfel ? ». Nu departe, în aceeași zonă cu
terenuri concesionate, o alta familie de non migranți locuiește de 10 ani într-o cuhne (Fig.),
ce adăpostește o bucătărie, o baie și 1-2 camere, casa nefiind încă construită din motive de
lipsă de fonduri. Totuși, șura și grajdul erau construite, familia crescând o vacă.

De asemenea, diferite persoane au recunoscut concurența care există între

locutorii comunei, atât în materie de garduri cât și de locuințe: « Nu-i convine casa cum îi,
şi la vecinu îi mai frumoasă, și are vreo doi bani, o farmă şi face alta. Acuma la noi, căsele,
dacă vrei, într-o vară îţi faci o casă » (interviu meșter T.R., Marginea, 2009). Meșterul S.P.
critică însă aceasta concurență ce se manifestă printr-o investiție exagerată în casa din țara
de origine în detrimentul tinerei generații:

213
 […] dacă va uitați la casa unui gospodar, să știți că-i denotă caracterul. Pentru ca întotdeauna
omul mândru, chiar dacă nu-i ajunge pătura, el se întinde mai mult […] își termină casa și-o pune
la punct, da asta din orgoliu, […] da nu s-o bucurat de un concediu, n-are copii educați […] n-o
ovut timp de nimic, el o ovut timp numa de făcut bani și de realizat ideea lui. I s-o pus pata asta pe
casă mare și pe mașină tare și astea le-o rezolvat, în rest celelalte-i vraiște […] motivul este că se
compară cu, da ce numa ăla poate, numa ăla-i așa, eu ce, sa demonstrez că pot […] sau vine de-
acolo, am nepot în clasa a cincea, el îi nici intr-a treia […] nu funcționează […] și te-ai trezit cu
un om realizat în latura unde i s-o pus pata și unde trebuia să pui accent, pe generația viitoare
[…] investiția adevărată îi în copii, nu-i într-o casă până la urmă […] sunt spații în care tu doar
dacă mori și-ți face un priveghiu și stă trei zile stai acolo și tu […] numai atunci în camera aceea
mai intră cineva […] pentru ce-ai făcut halele alea? (interviu meșter S., Marginea, 2010).

Concluzii

Originalitatea contribuției noastre noastre între cercetările sociologice și

antropologice românești constă în analiza relației multidimensionale migrație-locuință
rurală, subliniind înțelegerea locuinței migranților din țara de origine ca loc de întâlnire a
diferitelor modele culturale, în care elementele noi sunt juxtapuse referințelor locale. Intr-
adevăr, casa trebuie analizată ca un produs social și în relație cu viața socială și privată a
familiei ce o locuiește. Mai mult, am considerat rolul locuinței ca instrument de
diferențiere, subordonat logicii modei, precum și diversele sale reprezentări în noul context
al migrației internaționale.

Întrebarea centrală a cercetării priveşte continuităţile şi discontinuităţile -

observate în raport cu modelele de dinainte de 1989 – ce se manifestă, dupa căderea
regimului comunist, în proiectarea, realizarea și utilizarea locuințelor migranților, din
mediul rural. Pentru a răspunde la această întrebare, am ales o abordare antropologică a
locuinței, corelând informațiile culese în cursul cercetării noastre de teren cu date calitative
si cantitative produse de diferiți cercetători străini. De asemenea, am comparat locuința
rurală dinainte de 1989 cu cele realizate de migranții din mediul rural după căderea
regimului comunist

Astfel, am observat cum valorile, ideile și modelele interiorizate în societatea de

destinație au modificat practicile de locuire ale migranților, conducând la transformarea
peisajului rural în ţara de origine. Cu toate acestea, noile locuințe se prezintă asemenea
unor forme hibride, ce articulează referinţele locale (urmele trecutului) și elementele noi,
aduse de migrație (urmele migrației). Am introdus astfel două dimensiuni esenţiale în
analiza conceptului de locuință a migrantului în țara de origine: « urmele trecutului » și

214
« urmele migraţiei ». Prima dimensiune se referă la influențele vechilor forme, modele,
practici, mentalități etc., în timp ce a doua dimensiune indică elementele noi şi inovaţiile
ce au pătruns în proiectarea, construirea şi utilizarea acestor case. Printre « urmele
trecutului » am notat utilizarea unei bucătării duble sau localizarea bucătăriei în cuhne,
încălzirea selectivă a încăperilor, reciclarea materialelor recuperate de la construcții
demolate, proiectarea noilor anexe în acord cu stilul şi planul anexelor traditionale din
lemn. O altă practică care a supravietuit migrației este obiceiul de a ridica noua locuință pe
terenul părinților unuia dintre soți (de obicei soțul) sau pe o parcelă situată în apropierea
acestora sau a altor rude (frați, surori).

Interviurile si observațiile realizate în cursul cercetării noastre de teren au

evidențiat o altă practică ce s-a menținut, și anume obiceiul ca unul dintre fii - de obicei cel
mai tânăr – să rămână în locuința părințiilor, sau să își construiască o casă pe acelaşi teren.
Este necesar, de asemenea, să notăm instalarea femeii în casa soțului ei, ridicarea unei case
fiind o datorie a bărbatului, ce precede, în general, actul căsătoriei, în timp ce mobilarea și
decorarea spațiul interior aparţine sotiei. Aceasta concepe spaţiul noii sale case asemeni
unei « cea casa » moderne, având rolul de a reprezenta gospodăria în cadrul comunității
rurale - o veche practică ce a glisat de la o singură încăpere (« cea casa ») spre mai multe
spații ale locuinței. Intr-adevăr, casa construită în țara de origine, ca și bunurile de
consum, aduse din țara-gazdă, sunt investite cu o funcţie simbolică, dincolo de valoarea
lor pur economică sau funcțională, participând astfel la definirea noii identități a
migranţilor. Noua locuință integrează astfel atât confortul și modernitatea transferate din
ţara-gazdă, cât și anumite modele locale. Fiecare copil are camera lui. Amenajarea băii,
salonului, sufrageriei şi a bucătăriei principale devine un fel de celebrare a modernității și
succesului proiectului de migrație. Investite în trecut cu un rol preponderent utilitar, curtea
și grădina noii locuințe sunt alocate astăzi funcției de recepție şi loisir, constituind o
extensie a spațiului interior, destinat reprezentării familiei în cadrul comunității de origine.

Locuința din țara de origine îmbracă diverse reprezentări în imaginaţia migranților

din Marginea: în timp ce unii o concep ca un mijloc de validare a noului lor statut social,
alții o percep ca o investiție și, mai ales, ca o « asigurare » în vremuri de restriște. In plus,
casa este vazută asemeni unui cămin, un « acasă », legat fie de țara-gazdă, fie de locul de
origine, în funcţie de vârsta, experienţa şi proiectul de retur al migrantului, ca și de situaţia
profesională, financiară, familială și locativă a acestuia, precum şi de caracteristicile
societății de destinație.

215
 Totuşi, pentru cea mai mare parte a migranților, țara-gazdă este un « câmp » al
efortului, în timp ce țara de origine devine scena consumului şi afișării noului statut accesat
prin migrație, pe care migranţii adoptă semne ale succesului proiectului de migrație :
mașini luxoase, haine occidentale si case « făloase». Mai mult, datorită locuințelor
construite de migranți în localitatea de origine, ca și bunăstării afișate cu ocazia revenirilor
temporare în țară, în comunitatea de origine se difuzează o adevărată « cultură a
migrației », ce incită tot mai mulți tineri și adulți în a emigra.

Prin urmare, analiza datelor culese în cadrul cercetării noastre de teren a sprijinit
validitatea ipotezei elaborate în secțiunea de metodologie. Locuințele migranților sunt într-
adevăr un produs «hibrid» ce se constituie ca o spațializare a unui stil de viață «hibrid», în
care interiorizarea structurilor normative ale societății-gazdă se combină cu vechile
mentalități din spațiul de origine a migranților. Astfel, noile elemente occidentale «de
import» se combină cu elementele preluate din modelele locale de dinainte de 1989.
Această cultură hibridă se exprimă în Marginea atât la nivel material – în cadrul registrului
arhitectural al casei - cât și la nivelul practicilor de locuire. Totuși, în timp ce « urmele
migrației » sunt mai pregnante în privința alegerii formei exterioare și a opțiunilor de
amenajare a spațiului interior al locuinței, « urmele trecutului » se manifestă în special la
nivelul practicilor de locuire și de construcție a noilor case, prin « repetarea inconștientă a
vechilor obiceiuri în practicile curente » (Papastergiadis, 2000:123). Într-adevăr,
profesorul Kaufmann amintea ca versiunea latină a termenului «obișnuință» este «habitus»
și sublinia ca «obiceiurile sunt personale, înscrise atât de profund încât este dificil să le
schimbi» deoarece ele au o «forța structurantă» (Kaufmann, 1997:253). De aceea,
obișnuința poate fi considerată o memorie a cunoașterii umane (Kaufmann, 1997).

Mai mult, chiar elementele culturale străine sunt preluate selectiv (Levitt, 1998),
adoptarea lor de către migranți realizându-se prin filtrări și reinterpretări în funcție de
referințele locale.

Cercetarea calitativă de teren a relevat faptul majoritatea respondenților care la

momentul emigrării (indiferent de perioada emigrării) erau în vârsta 30 de ani și peste 30
de ani, erau căsătoriți și aveau unul sau mai mulți copii au ales fie să păstreze vechea
locuința, îmbunătățind doar condițiile de locuit, fie să construiască o cuhne noua lângă
viitoarea casa a moștenitorului gospodăriei părintești. În schimb, efortul și atenția lor s-au
concentrat spre ridicarea locuințelor pentru fiii lor sau în realizarea zestrei fetelor de

216
măritat. Prin urmare casele acestor migranți sunt fie locuințe tradiționale mai mult sau mai
puțin reabilitate, fie locuințe noi de tip cuhne, ce păstrează cel puțin una dintre
caracteristicile vechilor modele, precum un număr redus de camere, spații neîncălzite,
mobilier modest, obiecte de mobilier și aparatura electrocasnică uzată, aduse din
străinătate, practici de reciclare a materialelor de construcție, o încăpere multifuncțională și
o zonificare funcțională confuză în care zona de zi se intersectează cu cea de noapte.

La polul opus, noile locuințe ale celor care la momentul emigrării aveau sub 30 de
ani, au cel puțin două niveluri, cu numeroase încăperi, având o destinație precisă.
Mobilierul și finisajele alese pentru pardoseli și pereți au un design deosebit și sunt de
calitate superioară, o parte fiind aduse din țara-gazdă. Cu toate acestea întâlnim și aici
« urme ale trecutului » care au supraviețuit în cadrul noilor configurații : organizarea
anexelor după modelul tradițional61, o cuhne ce constituie o locuință separată sau
adăpostește o bucătărie și un loc de luat masa, încălzirea selectivă a camerelor sau alegerea
sistemului de încălzire cu sobe, pe lângă cel principal (cu centrală, șemineu, etc.), o
bucătărie dublă sau așezată la distanță față de locul de luat masa (din sufragerie/camera de
zi), auto-construcția și amplasarea noilor locuințe pe terenul părinților sau în apropiere de
aceștia . În plus, în timp ce pentru primii, locuința era văzută ca o datorie – de a construi o
casă pentru fiii lor -, pentru cei din urmă, casa devine un semn al reușitei propriului proiect
de migrație.

Comunitatea studiată prezintă trăsături comune cu alte grupuri de migranți, atât

români cât și străini, ce aparțin următoarelor domenii:

Materialele și tehnicile de construcție folosite

- Construirea în etape a locuinței

- Practica auto-construcției

- Utilizarea unor materiale de calitate (de import sau aduse de ei din țara-
gazdă), vechile materiale de construcție fiind respinse datorită legăturii lor cu
locuințele mici, tradiționale

Amenajarea și organizarea spațiului interior

- În unele cazuri apar două bucătării : una curată și alta murdară

61
Cu excepția caselor construite pe terenuri concesionate – aici anexele de tip tradițional sunt rar intâlnite.

217
 - Întregul interior este afectat funcției de reprezentare62, casa devenind în
ansamblul ei o « cea casa »

- Folosesc finisaje și mobilier de calitate superioară, camerele fiind concepute

ca o materializare a interioarelor din revistele de design interior

Configurația noilor locuințe

- Se distanțează de modelele tradiționale

- Înglobează elemente de « import » pe care le adaptează în funcție de

referințele locale

Reprezentări ale locuinței în imaginarul colectiv

- Locuința devine principalul obiect de afișare a noului status accesat prin

migrație

- Funcția locuinței este în primul rând simbolică, în al doilea rând practică și

doar în final economică63

Pentru prima generație de migranți, plecați cu intenția de a reveni în locul de

origine, strategia folosită a fost aceeași:

- Program de lucru prelungit

- Restrângerea cheltuielilor în țara-gazdă

- Orientarea investițiilor financiare către casa din țara de origine, chiar atunci
când aceștia erau proprietarii unui apartament în țara de destinație, locuința
din țara de origine fiind percepută ca o construcție ridicată pe terenul
« consumului și al statutului » și nu pe cel al efortului, acesta din urmă
aparținând țării-gazdă (Aquilar, 2009 :106)

Printre elementele de noutate, ce nu se regăsesc în comportamentul migranților

străini menționăm:

- Tendința (chiar dacă slabă) de a recicla patrimoniul cultural local (vechile

locuințe tradiționale și obiecte din zestrea soțiilor/mamelor) prin demontarea
62
În special parterul, etajele rămânând uneori neamenajate din lipsă de fonduri
63
Cu excepția migranților senegalezi, toate grupurile de migranți prezentau același pattern

218
 și asamblarea lor pe un alt sit, schimbându-le destinația în case de vacanță/
locuințe sociale sau prin realizarea de camere tradiționale de tip spațiu
expozițional

În trecut, înainte de instaurarea regimului comunist, diferența între casele

românești ce aparțineau țăranilor înstăriți și cele ale țăranilor săraci era neglijabilă, cele
două grupuri deosebindu-se prin numărul vitelor și dimensiunea grajdului. În aceasta
perioada, casa în sine nu era un obiect de status, ci dimensiunea anexelor. Sub regimul
comunist însă, funcția de reprezentare a status-ului gospodăriei țărănești este preluata de
una dintre camerele locuinței («cea casa») și de zestrea fetelor. În acest sens, putem reține
observația lui Duncan cu privire la funcțiile pe care le îmbracă locuința în diferite sisteme
politice: «Sub individualism, casa este un important obiect de status [...] în timp ce sub
colectivism, casa nu este nicidecum un obiect de status» (Duncan, 1985:135).

De ce aceste familii numeroase nu realizau, în perioada regimului comunist,

lucrări de extindere a locuinței, pentru a-și imbunatati condițiile de locuit? Un posibil
răspuns ar fi cel oferit de meșterul T. : «[…] nu râvnea nimeni la mai mult. Progresul era
pe planul doi. Existența era pe primul plan» (interviu T., Marginea, 2009). De asemenea
normele impuse de tradiție erau mai puternice, așa cum subliniază T.B.: «Atuncea [pe
timpul lui Ceaușescu] … nu era pentru căsi … atuncea asta era casa, maxim tri cămeri se
făcea» (interviu T.B., Marginea, 2010). Totuși, chiar înainte de 1989, anumiți localnici
reușeau să plece la lucru în străinătate (Israel, Germania – mai puțini -, Irac și Libia), și
anume cei ce aveau «o lecuță de rădăcină politică» (interviu de grup, Marginea 2010) sau
cei ce cumpărau viza – «Plătea 5000 $ sau 10 000 $» (interviu de grup, Marginea, 2010) -
insa banii câștigați nu erau investiți în case: «Eu cunosc oameni care aveau pe timpu lu’
Ceaușescu milioane și nu puteau sa facă nimica, dacă ieșeau la iveala cu banii ... erau
uncheșii mei» (interviu de grup, Marginea, 2010) deoarece «n-aveai voie să ai două case pe
timpu lu’ Ceaușescu, n-aveai voie două mașini ... imediat erai gata» (interviu de grup,
Marginea, 2010).

219
Planșa 1 : Clădiri (noi și vechi) ce adăpostesc centrul de ceramică neagră (astăzi
privatizat)

220
Planșa 2 : Locuințe noi pe terenuri concesionate

221
Planșa 3: Porți și împrejmuiri tradiționale

222
Planșa 4: Interioarele locuințelor tradiționale

223
Scara din camera de zi Dressing-room

Bar în hol Cramă la subsol

Planșa 5: Interioarele noilor locuințe

224
Planșa 6: Noi tipuri de porți și împrejmuiri

225
Șura (interior) Șura (stânga) si grajdul (dreapta)

Planșa 7: Casele « comuniste » și anexele lor

226
Veranda (orientată spre curte)

Șarpanta acoperișului anexelor Intrarea în grajd

Șura (stânga) și grajdul (dreapta)

Planșa 8: Case « nemțești »

227
Planșa 9: «Casele românești » și anexele lor

228
«Cea casa » Casa « românească » și noile locuințe

Obiecte așezate pe grinzile camerelor sau atârnate de acestea

Detaliu tavan prispă

Planșa 10: Case « românești »

229
Planșa 11: Case « românești »

230
Planșa 12: Case noi și anexele lor

231
Pensiunea și restaurantul Luxor

Piața de joi

Vacile ce se întorc singure « acasă »

Planșa 13: Imagini din Marginea

232
Planșa 14: Zestrea și lăzile de zestre

233
 RUE

Porche
Cea Legende
Cellier casa
La maison
Hall entrée

Les annexes
Chambre

Bucher Poele

Etable Grange

Rez-de-chaussée

Schema d'une maison "roumaine"

Planșa 15: Planul unei case românești

234
 RUE

N
Legende

La maison

La "cuhnea"
Cea casa

Salle de bains Les annexes

Chambre
Veranda

entrée utilisée rarement

Poele Hall
entrée

Cuisine

Chambre

Etable Grange

Rez-de-chaussée

Schema d'une maison "allemande" (bâtie 1936)

réhabilitée

Planșa 16: Planul unei case nemțești (reabilitate) construite în 1936

235
 RUE

Chambre à
Legende coucher "Cea
casa"
La maison
Chambre à Hall
La "cuhnea" coucher

Les annexes

Le porche Première entrée Salle

de
Deuxième entrée bains
(logement de Cuisine
la mère, veuve)

Chambr
e
? coucher

Cuisine
d'été
ANNEXES

Schema d'une maison "communiste" bâtie dans les

années 1976 (rez-de-chaussée)

Planșa 17: Planul unei case « comuniste » realizate în 1976

236
 N RUE

Chambre a
Legende coucher "Cea casa"

La maison

La "cuhnea" Séjour
Cellier

Les annexes Salle de

bains

Le porche Entrée
Cuisine

Poele

Chambre
a
coucher

ANNEXES

Schema d'une maison type "communiste" bâtie

dans les années 1995 (rez-de-chaussée)

Planșa 18: Planul unei locuințe tip « comunist » realizate în 1995

237
 Legende
GARAGE
ANNEXE
La maison du fils

La "cuhnea"
(maison des
parents) BUCHER

Les annexes
CHAMBRE A COUCHER

Le porche
PORCHE

CUISINE

SALLE DE BAINS

entrée

SALON

La maison de la
grand- mère
SALON

SALLE DE BAINS

SALLE A MANGER
CUISINE

entrée

RUE
N

Schema d'une nouvelle maison (Rez-de-chaussée)

Planșa 19: Planul unei locuințe noi

238
 Chambre à 13
1211
1098 76
Chambre à
5
coucher coucher
4
3
2
1

Chambre à Chambre à
coucher coucher
Salle
de
bains

Etage

N RUE

Chambre à
Legende Séjour
coucher

La maison
Bouanderie
La "cuhnea" Séjour
Hall
Salle
Les annexes de
bains
La terrase

entrée Cuisine

Salle
Loggia ?
manger

Etable Grange Garage Centrale

thermique

Rez-de-chaussée

Schema d'une nouvelle maison

Planșa 20: Planul unei locuințe noi

239
 ESPACE FLEURS

BUANDERIE

1 234 56
CHAMBRE A COUCHER

131211 109 8

LOGGIA CH. ENFANT CHAMBRE A COUCHER

Etage

Legende
GARAGE ANNEXES La maison

La "cuhnea"

CUISINE Les annexes

Le porche
SALLE A
MANGER

SALLE DE
entrée BAINS

SALON WC

SEJOU
Rez-de-chaussée R

entrée

RUE
N

Schema d'une nouvelle maison

Planșa 21: Planul unei locuințe noi

240
Bibliografie
Appadurai, Arjun (1996) Modernity at large. Cultural dimensions of globalization. Vol 1.
Minneapolis, London: Public Worlds,

Alexandru, Monica (2012). Mobilitate socială și migrație. O nouă perspectivă asupra

inconsistenței de status. Cazul migrației România – Italia. Teză de doctorat. Universitatea
București, Facultatea de sociologie și asistență socială

Amphoux, Pascal (1989). Configurations domestiques et reconqûete de soi. Pour une

prospective connotative de l’habitat. În Nicole Haumont & Marion Segaud (Eds) Familles,
modes de vie et habitat. (p 178-192). Paris: L’Harmattan

Anghel, Remus, G., Horvath, Istvan (2009) Sociologia migrației. Bucureşti : Polirom

Aguilar, Filomeno (2009) Labour migration and ties of relatedness: diasporic houses and

investments in memory in a rural Philippine village, Thesis Eleven

http://the.sagepub.com/cgi/content/abstract/98/1/88

Attfield, J. (1993) Le «bar» vide. În Martine Segalen & Beatrix Le Wita (Eds.) Chez-soi.
Objets et decors: des creations familiales? (p 68-83). Paris: Autrement

Babbie, Earl (2010). Practica cercetării sociale. Iaşi: Polirom

Bachelard, Gaston (1989). La poétique de l‟espace. Paris: Presses Universitaires de France

Barro, Issa (2008). Emigrés, transferts financiers et créations de PME dans l’habitat. În
Momar-Coumba Diop (Ed) Le Sénégal des migrations. Mobilités, identités et sociétés. (p
133-154). Karthala, ONU-Habitat, CREPOS

Basch, L., Glick Schiller, N. & Szanton Blanc, C. (1994). Nations unbound. Transnational
projects, postcolonial predicaments and deterritorialized nation-states. Gordon and Breach
Science Publisher

Bauhain, Claude (1989). Les familles bourgeoises françaises au XIXe siècle pratiques
sociales et transformations de l’espace de l’habitation. În Nicole Haumont & Marion
Segaud (Eds) Familles, modes de vie et habitat, (pp156-177). Paris: L’Harmattan

241
Bernard, Y. (1998). Du logement au chez-soi. În Marion Segaud, Catherine Bonvalet &
Jacques Brun (Eds) . Logement et habitat : l‟état des savoirs. (p 374-381) Paris: Editions
la découverte

Bănăţeanu, Tancred (1975). Arta populară bucovineană. Centrul de îndrumare a creaţiei

populare şi a mişcării artistice de masă al judeţului Suceava

Bloch, A., Denis, M- N. (1993). Une region dans ses meubles. În Martine Segalen &
Beatrix Le Wita (Eds.) Chez-soi. Objets et decors: des creations familiales? (p 102-119).
Paris: Autrement

Bonnin P., Villanova R. de (Eds) 1999, D‟une maison, l‟autre. Paris: Créaphis.

Bourdieu, Pierre (1979). La distinction. Critique sociale du jugement. Paris : Editions de

Minuit

Canclini, Nestor Garcia (1993) The hybrid : A Conversation with Margarita Zires,
Raymundo Mier and Mabel Piccini. Boundary 2, 77-92

Carsten, Janet and Hugh-Jones, Stephen (Eds). 1995. About the House: Lévi-Strauss and
Beyond. Cambridge: Cambridge University Press

Castles, Stephen, Miller, Mark, J. (2009). The age of migration. International population
movements În the modern world. Hampshire & New York: Palgrave Macmillan

Călători străini despre ţările române (1983). Vol VIII. Volum îngrijit de P. C. Maria
Magdalena Alexandrescu-Dersca Bulgaru. Bucureşti: Editura Academiei Române

Călători străini despre ţările române (1997). vol IX. Volum îngrijit de Maria Holban.
Bucureşti: Editura Academiei Române

Certeau, Michel, Giard, Luce, Mayol, Pierre (1994). L‟invention du quotidien: habiter,
cuisiner vol 2. Paris : Gallimard

Charbit, Y, M. –A., Hily & Poinard, M (1997) Le va-et-vient identitaire. Migrants

portugais et village d’origine. Paris: INED

242
Charmes, Eric (2007). Entre spatial et le social : la rue du quartier et les interactions
sociales. În Philippe Bonnin (Ed) Architecture: Espace pensée, éspace vecu. (p 127-146).
Paris: Recherches

Chelcea, Ion (2010). Agricultura la români de la origini până la jumatatea secolului XX

Pitesti : Editura Universitatii din Pitesti

Chelcea, Septimiu (2001). Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative și

calitative Bucureşti : Editura Economică

Chevalier, S. (1999). Destins de cadeaux. Ethnologie francaise, 28 : 506-514

Cingolani, Pietro (2009a). Romeni d‟Italia. Migrazioni, vita quotidiana e legami

transnazionali Bologna : Îl Mulino

Cingolani, Pietro (2009b). Prin forțe proprii. Vieți transnaționale ale migranților români în
Italia. În Anghel & Horvath Sociologia Migrației (p 176-194). Bucureşti : Polirom

Cingolani, Pietro (2008). The Românians in Italy. Rapport en cadre du projet Migrants‟
Transnational Practices În Western Europe.1-23,
www.fieri.it/download.php?fileID=194&lang...

Ciobanu, Ruxandra, O., (2004). Migraţia internaţională şi schimbarea comunitară.

Sociologie Românească, vol. II, 2, 124-140

Cioară, Maria, 1979, Zona etnografică Rădăuţi, Bucureşti: Ed. Sport Turism

Clammer, J.(1997). Contemporary Urban Japon – A Sociology of Consumption. Oxford:

Blackwell

Clarke, Alison, J. (2001). The Aesthetics of Social Aspiration. În Daniel Miller (Ed). Home
Possesion. Material culture behind closed doors. (p 23-46). Oxford, New York: Berg

Clément, Pierre (2007). De l’architecture aux sciences sociales. În Philippe Bonnin (Ed)
Architecture: Espace pensée, éspace vecu. (p 83-96). Paris: Recherches

Cojocaru, Nicolae, 1983, Casa veche de lemn din Bucovina, Bucureşti: Meridiane

243
Cordeiro, Albano (2002), « Le va-et-vient des Portugais en Europe «, Projet, 2002/4 n°
272, 63-68

Crăciun, Gavril, Popescu, Cristina-Violeta (2007). Mică enciclopedie a localităţii

Marginea – Suceava. Suceava : Lidana

Danielou, J. (1998). Simbolurile creştine primitive. Timişoara : Amarcord

Daniels, Inge, M. (2001). The ‘untidy’ Japanese home. În Daniel Miller (Ed). Home
Possesion. Material culture behind closed doors. (p 201-230).Oxford, New York: Berg

Diminescu, Dana (1999). Installation dans la mobilité. În Migration/Etudes, 91, Nov-Dec,

http://www.namediffusion.net/txtdana/mobilite_titre.html

Diminescu, Dana. (2003). Introduction. În D. Diminescu (Ed.) Visibles mais peu

nombreux. Les circulations migratoires roumaines (p 1-26). Paris: Maison des sciences de
l'homme.

Diminescu, D & Berthomiere, W. (2003). La saison prochaine à Jérusalem. În D.

Diminescu (Ed.) Visibles mais peu nombreux. Les circulations migratoires roumaines (p
117-136). Paris: Maison des sciences de l'homme.

Dragan, Radu (1999). La representation de l‟espace de la societe traditionnelle Paris:

L’Harmattan

Duby, G. (Ed) & Wallon, A. (1989). Histoire de la France Rurale, Vol 3, Paris : Seuil

Duncan, James, S. (1981). The impact of social structure on the meaning of the house. În
Housing and Identity Cross Cultural Perspectives London: Croon Helm
http://books.google.ro

Duncan, James S. (1985). The house as a symbol of social structure. În Irwin Altman &
Carol M Werner (Ed) Home environments. Human Behavior and Environment, Vol 8, New
York: Plenum press.

Eve, Michael (2008). Some sociological Bases of transnational Practices În Italy. Revue
européenne des migrations internationales, vol 24, 2, 67-90.

244
Gangloff , S. & Perouse, J-F. (2003). Les travailleurs roumains a Istambul: flux et reflux.
În În D. Diminescu (Ed.) Visibles mais peu nombreux. Les circulations migratoires
roumaines (p 149-172). Paris: Maison des sciences de l'homme.

Grigorovitza, Em. (1911). Cum a fost odată. Schiţe din Bucovina, Bucureşti: Librăriea
Naţională

Gullestad, M. (1993). L’obsession norvégienne. În Martine Segalen & Beatrix Le Wita

(Ed.) Chez-soi. Objets et decors: des creations familiales? (p 152-163). Paris: Autrement

Halitim, N. (1996). La vie des objets. Paris: L’Harmattan

Hamilton, Carrie (2010). Sexual politics and socialist housing: building homes. În
revolutionary Cuba. În K.H. Adler & Carrie Hamilton (Eds) Homes and homecomings.
Gendered histories of domesticity and return (p 154-173). Malden, Oxford: Wiley-
Blackwell

Hamlett, Jane (2010). The dining room should be the man’s paradise, as the drawing room
îs the woman’s’: gender and the middle-class domestic space in England, 1850-1910. În
K.H. Adler & Carrie Hamilton (Eds) Homes and homecomings. Gendered histories of
domesticity and return (p 122-137). Malden, Oxford: Wiley-Blackwell

Harris, R. & Myers, G. (2007). Hybrid Housing: Improvement and Control in Late
Colonial Zanzibar. Journal of the Society of Architectural Historians, Vol. 66, 4, 476-493

Hecht, Anat (2001). Home, sweet home: Tangible memories of an uprooted childhood. În
Daniel Miller (Ed). Home Possesion. Material culture behind closed doors. (pp123-
148).Oxford, New York: Berg

Herseni, Traian (1982). Sociologie. Teoria generală a vieţii sociale. Bucureşti: Editura
stiintifică şi enciclopedică

Herseni, Traian (1999). Teoria monografiei sociologice. În D. Gusti, T. Herseni & H.H.
Stahl (Eds) Monografia – Teorie şi metodă (pp75-174). Bucureşti : Paideia

Ilie, S., Stanciu M. (2010). Potentialul de consum al veniturilor populaţiei În Mariana

Stanciu (Ed) Consumul populaţiei din România. Brasov: Omnia UNI S.A.S.T.

245
Ionescu, Grigore (1971). Arhitectura populară în România. Bucureşti: Meridiane

Itzigsohn, J., Cabral, C.D., Medina, E.H. & Vazquez, O (1999). Mapping Dominican
transnationalism: narrow and broad transnational practices. Ethnic and Racial Studies,
Volume 22, 2, 316-339

Jacob, Andra (2009) Comunicarea prin simboluri în arhitectura populara românească.

Sociologie Românească, vol VII, 3, 121-134

Kaufmann, J.-C. (1997). Le cœur à l‟ouvrage. Théorie de l‟action ménajère. Paris:

Nathan

Kaufmann, J.-C, (2004). L‟entretien comprehensive, Paris: Armand Colin

Kopytoff, Igor (1986). The cultural biography of things: commoditization as process. In

Arjun Appadurai (Ed) The social life of things (pp 64-94). Cambridge: Cambridge
University Press

Korcelli, Piotr (1992). International Migrations in Europe: Polish Perspectives for the
1990s. International Migration Review, Vol. 26, 2, Special Issue: The New Europe and
International Migration, 292-304

Kurita, Y. (1993). Ordre et désordre domestique. În Martine Segalen & Beatrix Le Wita
(Eds.) Chez-soi. Objets et decors: des creations familiales? (p 164-179).Paris: Autrement

Lauman, Edward, House James (1970). Living-room styles and social attributes. În
Lauman, Siegel & Hodges (Eds) The logic of social hierarchies. Chicago: Markham

Lawrence, Roderick, J. (1989). Habitat et habitants à Genève: une perspective historique

du logement populaire. În Nicole Haumont & Marion Segaud (Eds) Familles, modes de vie
et habitat, (pp139-155). Paris: L’Harmattan

Léger Jean-Michel (1998) Habiter le logement, habiter la ville. În Marion Segaud,

Catherine Bonvalet & Jacques Brun (Eds). Logement et habitat : l‟état des savoirs. (p 365-
373) Paris: Editions la découverte

Lévi-Strauss, Claude (1936). Contribution à l'étude de l'organisation sociale des Indiens

Bororo, Journal de la Société des Américanistes, 28-2, 269-304

246
Levitt, Peggy, Nina Glick Schiller (2004). Conceptualizing simultaneity: a transnational
social field perspective on society. International Migration Review , 38(145), 595-629

Levitt, Peggy (1998). Social Remittances: Migration Driven Local-Level Forms of Cultural
Diffusion. International Migration Review, Vol. 32, 4, 926-948

Livingstone, S. (1992) The meaning of domestic technologies. In R. Silverstone & H.

Hirsch Consuming technologies: Media and information in domestic spaces. London:
Routledge

Lofgren, O. (1993). Le foyer suedois: un projet national. În Martine Segalen & Beatrix Le
Wita (Eds.) Chez-soi. Objets et decors: des creations familiales? (p 51-67). Paris:
Autrement

Lombard, Jacques (1998). Introduction à l‟ethnologie. Paris: Armand Colin

Lopez, S.L. (2010). The Remittance House: Architecture of Migration in Rural Mexico.
Buildings & Landscapes: Journal of the Vernacular Architecture Forum , Vol 17, 2, 33-
52

Massey, Douglas S., Arango, Joaquin, Hugo, Graeme, Kouaouci, Ali, Pellegrino, Adela &
Taylor Edward J. (1998) Worlds În motion: understanding international migration at the
end of the millennium. Oxford : Clarendon Press

Mauss, Marcel (1904-1905). Essai sur les variations saisonnières des sociétés eskimo.
Étude de morphologie sociales.
http://www.uqac.uquebec.ca/zone30/Classiques_des_sciences_sociales/index.html

Mauss, Marcel (1973) Techniques of the body. Economy and Society, 2 (1), 70-85

McKendrick, N., Brewer, J. & Plumb, J.H. (Eds) The birth of a Consumer Society: The
Commercialization of Eighteenth-Century England. London: Hurchinson

McKendrick, Neil. (1982). The Commercialization of fashion. In N. McKendrick, J.

Brewer & J.H. Plumb, (Eds) The birth of a Consumer Society: The Commercialization of
Eighteenth-Century England. (pp 34-99). London: Hurchinson

Mihăilescu, Vintilă (2009) Introducere. În Vintilă Mihăilescu (Ed) Etnografii urbane (pp

247
7-30). București: Polirom

Miller, D., Jackson P.,Thrift, N., Holbrook, B. & Rowlands, M. (1998). Shopping, place
and identity. London: Routledge

Miller, Daniel (2001). Possesions. În Daniel Miller (Ed) Home Possesion. Material
culture behind closed doors. (pp 107-122). Oxford, New York: Berg

Miller, D. (2008). The comfort of things Cambridge and Malden MA: Polity

Miranda, Adelina (1994). Villageois et émigrés à Casalvieri (Italie). Études rurales,

135/136, Être étranger à la campagne, 111-122

Moisa, D. (2009). Amener l’ailleurs chez soi. Pratiques architecturales domestiques au

Pays d’Oas, Ethnologies, 31, 1, 77-110, www.thefreelibrary.com

Morariu, Aurel (1914). Bucovina. Bucuresti: Editura Nicolae Stroila

Morawska, Ewa (1999). The Malleable Homo Sovieticus: Westbound Income-Seeking

Migrants in East Europe’ Capitalist Transformation, University of Essex

Morawska, Ewa (2003). Disciplinary Agendas and Analytic Strategies of Research on

Immigrant Transnationalism: Challenges of Interdisciplinary Knowledge. International
Migration Review, Vol. 37, 3, Transnațional Migration: International Perspectives (Fall,
2003), 611-640

Nagy, Raluca (2009a). Tourisme et migration dans le Maramures Ethnologies, vol. 31, 1,
111-126.

Nagy, Raluca (2009b). Articulaţii între turism şi migraţie în Maramureş. În Anghel &
Horvath Sociologia migratiei. (p 231-248) Bucureşti : Polirom

Nicolae, Grigore. Comuna Marginea. Monografie geografică. Lucrare metodico-stiintifică

pentru obţinerea gradului didactic I în învăţământ, Iaşi: Universitatea Alexandru Ioan
Cuza, Facultatea de Geografie, secţia Geografie.

Nouss, Alexis (2003). Espaces de métissage. În J-P .Garnier & Roselyne De Villanova
(Eds) Espaces et sociétés : Architecture et habitat dans le champ interculturel, 113/114,
39-46

248
Oteanu, Ana Maria Iuliana (2005) What do Românian migrants invest their money in? The
undertaking as a life strategy for migrants from Vulturu, Vrancea County

Papastergiadis, Nikos (2000). The turbulence of migration, Cambridge, Malden: Polity

Press

Papastergiadis N. (2005). Hybridity and Ambivalence: Places and Flows În Contemporary

Art and Culture. Theory, Culture & Society 22: 39, 40-63

Paun, Silvia (2003). La valeur de l‟architecture autochtone. Bucuresti : Per Omnes Artes

Perrot, M. (1993). Meubles des champs, meubles des villes. În Martine Segalen & Beatrix
Le Wita (Eds.) Chez-soi. Objets et decors: des creations familiales? (pp 139-151). Paris:
Autrement

Petridou, Elia (2001). The taste of home. În Daniel Miller (Ed). Home Possesion. Material
culture behind closed doors (p 87-106). Oxford, New York: Berg

Pezeu-Massabuau, J. (1983). La maison, espace social. Paris: Presses Universitaires de

France

Pieterse, Jan, Nederveen (2001). Hybridity, So What ?: The Anti-Hybridity Backlash and
the Riddles of Recognition, Theory, Culture, Society, 18 :219

Pinson, Daniel (1988). L‟habitat contemporain au Maroc et son rapport a l‟evolution des
modes de vie, Ecole d’Architecture de Nantes, Rapport n°2, Février 1988

Pinson, Daniel & Thomann, Sandra (2002). La maison en ses territoires. De la villa à la
ville diffuse, Paris:L’Harmattan

Pinson, Daniel (2001). Lecture de l’habitat : les registres culturels de la maison de l’émigré
marocain. În Roselyne De Villanova, M.-A. Hily & G. Varro (Eds.) Construire
l‟Interculturel, de la notion aux pratiques (p.308-325). Paris : L’Harmattan

Pop, Daniel (2006). The Developmental Effectiveness of Remittances: Case Study on

Huedin Town, România, Global Development Network Southeast Europe,
http://www.wiiw.ac.at/balkan/files/POP.pdf

249
Portes, A., W. Haller, L.E. Guarnizo (2002).Transnational entrepreneurs: an alternative
form of immigrant economic adaptation. American Sociological Review, vol 67, 278-298

Portes, Alejandro (1996). Global villages: The rise of transnațional communities, The
American Prospect, 25, 228-232, ww.li.suu.edu/library/circulation

Potot, S. (2001). Migrations et constructions identitaires : les cas des Roumains en France
În Bertheleu H. (Ed.) Identifications ethniques. Rapport de pouvoir, Compromis,
Territoire. (p.155-170). Paris : L’Harmattan

Rapoport, Amos (1972) Pour une Anthropologie de la Maison, Paris: Dunod

Raulin, Henri (2009). Maisons paysannes d'Europe. Paris : Ibis press

Rautenberg, Michel (2007). La maison rurale renovée, méthaphore de la maison

vernaculaire ? În Philippe Bonnin (Ed) Architecture: Espace pensée, éspace vecu. (pp115-
126) Paris: Recherches

Reid, Susane (2010).Communist comfort : Socialist Modernism and the Making of Cosy
Homes În the Khrushchev Era. În K.H. Adler & Carrie Hamilton (Eds) Homes and
homecomings. Gendered histories of domesticity and return (p 11-44). Malden, Oxford:
Wiley-Blackwell

Riccio, Bruno (2006). « Transmigrants » mais pas « nomades ». Transnationalisme

mouride en Italie. Cahiers d'études africaines, 1,181, 95-114.

Rosenhek, Z. (2003). Regimes de migrations et prospectives pour la creation d’associations

de migrants. Le cas des travailleurs roumains en Israel. În D. Diminescu (Ed.) Visibles
mais peu nombreux. Les circulations migratoires roumaines. (pp137-148). Paris: Maison
des sciences de l'homme.

Sandu, Dumitru (2000a). Migraţia circulatorie ca strategie de viaţă. Sociologie

românească, 2, 5 – 29

Sandu, Dumitru (2000b). Migraţia transnaţională a românilor din perspectiva unui

recensământ comunitar, Sociologie Românească, serie nouă, 3-4, 5 - 52

Sandu, Dumitru (2004). Cultură şi experienţă de migraţie în satele României. Sociologie

250
Românească. vol. II, 3, 2004, 179 - 201

Sandu, Dumitru , Voineagu, Vergil & Panduru, Filofteia (2009). Dezvoltarea comunelor

din Romania. INS. SAS. http://sites.google.com/site/dumitrusandu/bazededate

Sandu, Dumitru (2010). Lumile sociale ale migraţiei româneşti în străinătate. Bucureşti :
Polirom

Sayad, A. (1977). Les trois «âges» de l'émigration algérienne en France, Actes de la

recherche en sciences sociales. Vol. 15,59-79

Schiltz, Aline (2003). L’Emigration portugaise au Grand-Duche de Luxembourg. Analyse

de l’impact local dans le village de Fiolhoso, disertatie, Université Libre de Bruxelles,
Faculté des Sciences, Laboratoire de Géographie Humaine

Segalen, M. (1980). Marie et femme dans la société paysanne. Paris:Flammarion

Segalen, M., Le Wita, B. (1993). Editorial, În Martine Segalen & Beatrix Le Wita (Eds.)
Chez-soi. Objets et decors: des creations familiales? (p 11-23). Paris: Autrement,

Segaud, Marion, Bonvalet, Catherine & Jacques Brun (Eds) 1998. Logement et habitat :
l‟état des savoirs. Paris: Editions la découverte

Segaud, Marion (2007a). Quid de l’anthropologie de l’espace ? În Philippe Bonnin (Ed)

Architecture: Espace pensée, éspace vecu. (p 47-54). Paris: Recherches

Segaud, Marion (Eds) 2007b. Anthropologie de l‟espace. Habiter, fonder, distribuer,

transformer. Paris : Armand Colin

Serfaty-Garzon, Perla (2003a). L'Appropriation. În Marion Segaud, Jacques Brun & Jean –
Claude Driant. Dictionnaire de l'habitat et du logement. (p. 27-30). Paris : Armand Colin,
http://www.perlaserfaty.net/texte4.htm

Serfaty-Garzon, Perla (2003b). Habiter. În În Marion Segaud, Jacques Brun & Jean –
Claude Driant. Dictionnaire de l'habitat et du logement. (p. 213-214). Paris : Armand
Colin, http://www.perlaserfaty.net/texte9.htm

251
Serfaty-Garzon, Perla (2003c). Le chez-soi: habitat et intimite. În Marion Segaud, Jacques
Brun & Jean –Claude Driant. Dictionnaire de l'habitat et du logement. (p. 65-69). Paris :
Armand Colin, http://www.perlaserfaty.net/texte7.htm

Simmel, G. (1957) Fashion. American Journal of Sociology, 62, 6, 541-558

Stahl, Henri, H., Stahl, Paul, H. (1968). Civilizaţia vechilor sate româneşti. Bucureşti :
Editura Ştiinţifică

Stahl, H (1978). La maisnie (gospodăria) du paysan roumain. Freiburg: Biblioteca

Română

Stahl, Henri, H. (1981). Amintiri şi gânduri. Bucureşti: Minerva,

Stahl, Henri, H (1999). Tehnica monografiei sociologice. În D. Gusti, T. Herseni & H. H.

Stahl Monografia – Teorie şi metodă. (p175-387). Bucureşti: Paidea

Stahl, Paul, H., Petrescu, Paul (2004). Oameni şi case de pe valea Moldovei Bucureşti :
Paideia

Stark, O., Bloom, D.E. (1985). The new economics of labor migration. American
Economic Review 75, 173-178.

Storey, John (1999). Cultural Consumption and everday life. London: Arnold

Stănculescu, Florea (1927). Case şi gospodării la ţară. Bucureşti: Cartea medicală

Szanton Blanc, Cristina, Basch , Linda, Glick Schiller , Nina (1995). Transnationalism,
Nation-States, and Culture. Current Anthropology, Vol. 36, 4, 683-686

Şerban, Monica, Grigoraş, Vlad (2000). Dogenii din Teleorman în ţară şi străinătate.
Sociologie românească, 2, 31 – 56

Şerban, Monica, (2009). Dinamica migrației internaționale: un exercițiu asupra migrației

românești în Spania. Teză de doctorat.Universitatea București. Facultatea de sociologie și
asistență socială

252
Tall, S. M. (2008a). La migration internationale sénégalaise : des recrutements de main
d’œuvre aux pirogues. În Momar-Coumba Diop (Ed) Le Sénégal des migrations. Mobilités,
identités et sociétés. (pp37-68). Karthala, ONU-Habitat, CREPOS

Tall, S. M. (2008b). Les émigrés sénégalais en Italie. Transferts financiers et potentiel du

développement de l’habitat au Sénégal, În Momar-Coumba Diop (Ed) Le Sénégal des
migrations. Mobilités, identités et sociétés. (p 153-178). Karthala, ONU-Habitat, CREPOS

Tancred Bănăţeanu (1975). Arta populară bucovineană.Centrul de îndrumare a creaţiei

populare şi a mişcării artistice de masă al judeţului Suceava

Tan, Chang-Kwo (2001). Building conjugal relations : the devotion to houses amongst the
Paiwan of Taiwan. În Daniel Miller (Ed). Home Possesion. Material culture behind closed
doors. (p 149-172). Oxford, New York: Berg

Tapie, Guy (2011-2012). Recherche memoire et thèse, Architecture, urbanisme, sociologie

Tarrius, Alain (2001). Au-delà des États-nations : des sociétés de migrants. Revue
européenne de migrations internationales. Vol. 17,2, 37-61.

Tue, Amelia & Toderaş Cristina (2011). Cajvana: Casă prin telefon pentru familia reunită
de 3 ori pe an, http:// ro.scribd.com/doc/78447915/A-Tue-C-Toderas

Vasile, Marian (2011). Cercetarea stilului de viaţă. În I. Mărginean & I. Precupetu (Eds)
Paradigma calitatii vieşii. Bucureşti: Editura Academiei Romane

Vassart, Sabine (2006). Habiter. Pensée plurielle, 2, 12, 9-19

Vertovec, Steven (2003). Migration and Other Modes of Transnationalism: Towards

Conceptual Cross-Fertilization. International Migration Review, Vol. 37, 3, Transnational
Migration: InternationalPerspectives, 641- 665

Villanova, Roselyne De, Leite, Carolina & Raposo, Isabel (1994). Maisons de rêve au
Portugale. Paris : Creaphis

Villanova, Roselyne De (2006). «Double Residence»: A Space for Intergenerational

Relations. Portuguese Immigrants in France in the Twentieth and Twenty-First Centuries,
Portuguese Studies Review 14 (2) (2006/7), 241-261

253
Villanova, Roselyne De (2001). Les créations interculturelles de l'emprunt au métissage. În
Roselyne de Villanova, M. A., Hilly & G. Varro (Eds). Construire l'interculturel ? De la
notion aux pratiques. Paris : L’Harmattan

Villanova, Roselyne De (2003). Cultures et architectures de l’entre-deux. În J-P .Garnier

& Roselyne De Villanova (Eds) Espaces et sociétés : Architecture et habitat dans le champ
interculturel, 113/114, 163-180

Villanova, Roselyne De (2007). Conjuguer la ville : Architecture, anthropologie,

pédagogie. Paris : L’ Harmattan

Vişan, Ilie (1934). Judeţul Rădăuţi În imagini. Institutul de arte grafice. Bucureşti : Ed.
Marvan.

Vlăsceanu, Lazăr (2008). Modernităţi multiple şi modernităţi recente. Succesiuni, tensiuni,

conflicte. Caiete de sociologie, vol. 1, nr.2, Universitatea Bucureşti

Zygmund Bauman (2011). Culture În a Liquid Modern World. Cambridge & Malden:
Polity

Wallace, Claire & Stola, Dariusz (Eds) 2001. Patterns of migration În Central Europe.
New York, Hampshire: Palgrave

Weber, S. (2003). Entre circulation et stabilisation: migrants est-européens dans une

métropole méditerranéenne, Polonais, Roumains et Ukrainiens dans le Latium romain. În
D. Diminescu (Ed.) Visibles mais peu nombreux. Les circulations migratoires roumaines.
(pp 235-264). Paris: Maison des sciences de l'homme.

Xenopol, A.D. (1890) Istoria Romînilor din Dacia Traiana. Iassi: Tipo-Litografia H.
Goldner

Surse web :

Primăria Comunei Marginea, Strategia de dezvoltare locală a comunei Marginea pentru

perioada 2007 – 2013, http://www.comuna-marginea.ro/, 11 septembrie, accesat la 11
septembrie 2009

www.provincia.torino.gov.it

254
Baze de date

Anuarul statistic al judetului Suceava 2006, Institutul National de Statistică, Direcția

Județeană de statistică Suceava

Anuarul statistic al judetului Suceava 2007, Institutul National de Statistică, Direcția

Județeană de statistică Suceava

Anuarul statistic al judetului Suceava 2008, Institutul National de Statistică, Direcția

Județeană de statistică Suceava

Anuarul statistic al judetului Suceava 2009, Institutul National de Statistică, Direcția

Județeană de statistică Suceava

Anuarul statistic al judetului Suceava 2010, Institutul National de Statistică, Direcția

Județeană de statistică Suceava

Anuarul statistic al judetului Suceava 2011, Institutul National de Statistică, Direcția

Județeană de statistică Suceava, coord. Stelian Ruscior, Mihaela Ungureanu, Brindușa
Codau

Bodnar, Mihaela (2011) Populația României pe localități la 1 ianuarie 2011, Institutul

National de Statistică, coord. ediției Dr. Stefan Trică, coord publicației Beatrix Gered

Neagu, Săndica , Bratu, Mihaela (2012) Buletin Statistic lunar al judetelor 2/2012
Institutul National de Statistică, coord. publicației Dr Cristian Nicolae Stanica, coord.
ediției Săndica Neagu

Eurostat (2011) Migrants în Europe. A statistical portrait of the first and second
generation

ISTAT 2011

INSEE, recensământ 2008

World Bank http://econ.worldbank.org

Comunicat de presă 2 februarie 2012 privind rezultatele provizorii ale recensământului

populației și locuințelor – 2011, Comisia județeană pentru recensământul populației și al
locuințelor, județul Suceava

255
256