Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Andra - Letitia Larionescu PDF
Andra - Letitia Larionescu PDF
Universitatea București
THÈSE
pour le
DOCTORAT EN COTUTELLE INTERNATIONALE
DE L’UNIVERSITÉ BORDEAUX SEGALEN
Mention : Sociologie
Membres du Jury
Daniel PINSON, Pr, Aix - Marseille Université, Faculté de droit et de science politique.... …Rapporteur
Ana Rodica STĂICULESCU, Pr., Université Ovidius, Constanța .............................................Rapporteur
Sandu DUMITRU, Pr., Université de Bucarest, Faculté de Sociologie .................................... Membre
Poliana ȘTEFĂNESCU, Pr., Université de Bucarest, Faculté de Sociologie ....................Directrice de thèse
Guy TAPIE, Pr., Ecole Nationale supérieure d'architecture et de paysage,
Bordeaux……………………………………………………………………………………Directeur de thèse
1
Casa ce reprezintă? Totul ...
Singurul lucru pentru care muncesc
ei sunt locuințele din România ...
(interviu A.P., Marginea, 2011)
2
Cuprins
3
4.2. Migrația ca expresie a spiritului ‘debrouillard’ ............................................................ 100
4.3. Efecte ale migrației ....................................................................................................... 105
4.4. Locuințele noi din localitate ......................................................................................... 107
4.5. Utilități domestice ......................................................................................................... 110
4.6. Comunitatea studiată în context istoric......................................................................... 110
4.7. Locuințele construite în localitate înainte de 1989 ....................................................... 113
4.7.1. Casa « românească » din Marginea ....................................................................... 113
4.7.2. Casa « nemțească » din Marginea.......................................................................... 124
4.7.3. Locuințele «comuniste»: case cu «două rânduri» și cu «balcon» .......................... 125
4.7.4. Anexele și dependințele ......................................................................................... 126
4.7.5. Ornamentica populară ........................................................................................... 127
4.7.6. Rituri de trecere, datini și sărbători ........................................................................ 129
5. Urme ale trecutului și urme ale migrației în reprezentarea, realizarea și utilizarea locuințelor
migranților ............................................................................................................................... 134
5.1. Configurația și amplasarea noilor locuințe ................................................................... 134
5.1.1. Forma exterioară .................................................................................................... 136
5.1.2. Organizarea accesului în locuință .......................................................................... 138
5.2. Practici de ocupare, amenajare și folosire a spațiului ................................................... 139
5.2.1. Casa ....................................................................................................................... 139
5.2.1.1. Distribuția încăperilor și organizarea spațiului ............................................... 140
5.2.1.2. Locul și funcția bucătăriei .............................................................................. 141
5.2.1.3. Spații de reprezentare – o «cea casa» modernă ? ............................................ 151
5.2.1.4. Baia ................................................................................................................ 156
5.2.1.5. Dormitoarele .................................................................................................. 159
5.2.1.6. Mobilarea și decorarea interiorului domestic ................................................. 160
5.2.1.7. Încălzirea încăperilor ...................................................................................... 165
5.2.2. Anexele : funcțiuni noi, forme vechi ..................................................................... 168
5.2.3. Curtea și grădina .................................................................................................... 171
5.3. Locuința și familia ........................................................................................................ 176
5.3.1. Casa ca sit al solidarității și intr-ajutorării familiale .............................................. 176
5.3.2. Casa ca expresie a raporturilor de gen ................................................................... 181
5.4. Practici de construcție ................................................................................................... 185
5.4.1. Originea proiectului .............................................................................................. 185
5.4.2. Auto-construcția locuințelor .................................................................................. 187
5.4.3. Surse de inspirație și de informare ......................................................................... 188
5.4.4. Utilaje și tehnici de construcție.............................................................................. 192
4
5.5. Raportarea la tradiția locală ......................................................................................... 196
5.5.1. Obiecte tradiționale ............................................................................................... 196
5.5.2. Locuințele tradiționale .......................................................................................... 197
5.5.2.1. Reciclarea vechilor locuințe............................................................................ 197
5.5.2.2. Locuințe tradiționale remodelate .................................................................... 202
5.5.2.3. Locuințe și construcții noi în stil tradițional ................................................... 204
5.6. Locuința din satul de origine - sensuri și reprezentări în imaginarul colectiv .............. 205
5.6.1. Locuința ca și cămin (chez - soi) .......................................................................... 205
5.6.2. Locuința - între obsesie și necesitate ..................................................................... 206
5.6.3. Locuința ca «asigurare» ......................................................................................... 209
5.6.4. Locuința ca investiție ............................................................................................. 210
5.6.5. Locuința ca obiect de status și semn al reușitei ..................................................... 212
Concluzii ................................................................................................................................. 214
Lista tabelelor
Tabelul 4: Populația comunei Marginea, după religie la recensămintele din 2002 și din
2011........................................................................................................................................97
Lista figurilor
5
Figura 9: Evoluția numărului total de locuințe în com. Marginea........................................108
Figura 21: Amestec de lut și paie aplicat peste bârnele din lemn ale unei case vechi, ca
substrat pentru zugrăveala de var de la interior...................................................................123
Figura 22: Locuință veche « românească » cu fațada tencuită doar în jurul ferestrelor..... 123
Figura 27: Bolduri din lemn și ceramică cu motivul crucii. Același motiv realizat pe timpanul
unei construcții anexe și la o fântână.....................................................................................127
Figura 28: Motivul arborelui vieții reprezentat aici sub forma unui brad și a unor flori pe
două porți tradiționale............................................................................................................128
Figura 32: Monedă, din timpul regimului comunist, găsită la încheierea tălpilor din lemn ale
unei case vechi, în curs de demolare......................................................................................130
Figura 33: Primirea iertăciunii de la părinți, în « cea casa » din locuința părintească a
miresei.....................................................................................................................................130
6
Figura 35: Funeralii...............................................................................................................132
Figura 39: Clădiri din gospodării învecinate amplasate la distanţă mică una de cealaltă....135
Figura 43: Volumetrie realizată în armonie cu arhitectura caselor «cu două rânduri»,
construite înainte de 1989.......................................................................................................137
Figura 46: Locuințe cu două accese, intrarea secundară fiind cea mai utilizată..................139
Figura 49: Cuhnea reabilitată a unei locuințe nemțești, construită în 1936 – și cel de- al
doilea acces, adosat fațadei posterioare ……………….…………………………………..……..142
Figura 52: Cuhnea și anexele unei noi locuințe. Observăm accesul secundar poziționat pe
fațada posterioară ..................................................................................................................145
Figura 53: Bucătăria principală a familiei R,, deschisă spre salon, amenajată în locul
verandei și bucătăria secundară, « murdară ».......................................................................148
Figura 54: Bucătăria principală, văzută din hol, și bucătăria de serviciu – « murdară » ce
adăpostește centrala termică..................................................................................................148
Figura 56: Spațiul bucătăriei este împărțit în două zone cu ajutorul unei arcade – după model
italian ………………………………………………………………………………………….….……151
Figura 57: Icoane pe peretele estic al camerei reprezentative « cea casa »……….….….…...152
7
Figura 60: Camera de zi este împărțită în două zone (loc de luat masa și salon) printr-o
arcadă …………………………………………………………………………………………………155
Figura 65: Mobilier (amplasat în hol) și tapiserie veche, aduse din Italia,………………….160
Figura 66: Bucătăria concepută de I.R. după un model văzut în Italia …………………….161
Figura 68: Mască de radiator cu panouri care se deschid în casa familiei C………………..162
Figura 69: Șemineu plasat în hol, aproape de intrare (stânga) și pe supantă (dreapta)…....164
Figura 70: Șemineu în interiorul camerei de zi (stânga) și în locul de luat masa (dreapta)...164
Figura 71: Locuințe noi (construite în anii `90) ce păstrează configurația tradițională a
anexelor ……………………………………………………………………………………..168
Figura 72: Cuhne (locuința părinților) realizată pe două niveluri, alipită noii case a fiului.169
Figura 76: Curtea pavată cu dale din piatră aduse din Italia……………………………………174
Figura 84: Tub ce preia apa de ploaie de la burlan (burlanul nu este instalat încă)………...195
8
Figura 87: Case tradiţionale românești „mutate”pe valea Șoarecului……………………..…198
Figura 88: Casă veche românească reasamblată lângă pădure (în comuna Sucevița)..........198
Figura 89: Locuința bunicii lui F.S.– reasamblată pe un nou sit, în apropiere de pădure....199
Figura 90: Cărămizi reciclate (recuperate de la o casă demolată din Rădăuți), folosite la
placarea unei anexe remodelate de un fost migrant..............................................................200
Figura 91: Elemente noi si vechi (din lemn recuperat) folosite la realizarea șarpantei........201
Figura 92: Cabană pe malul iazului, construită din bârne recuperate .................................201
Figura 93: Casa nemțească dezasamblată pentru a fi reconstituită pe valea Prahovei....... 202
Anexe
9
Planșa 15: Planul unei case românești…………………………………………………...234
Bibliografie………………………………………………………………………………241
10
Partea I: Cadru teoretic și context de analiză
Introducere
Locuința este colțul nostru de lume [...] primul nostru univers. Ea este cu adevărat un
cosmos [...] prima lume a ființei umane (Bachelard, 1989: 24-26).
11
religioasă etc. deoarece «spațialul oferă socialului resurse și îi impune constrângeri»
(Charmes, 2007:142).
1
Prin practicile de construcție specifice precum auto-construcția.
12
locală, ce avea «forță de lege și toți o respectau de comun acord» (Rapoport, 1972:8).
Rezultatul s-a reflectat în constituirea în timp a unei serii restrânse de tipuri de locuințe
(Rapoport, 1972) sau într-un singur tip de locuință cu mai multe variante.
George Duby observa că «locuința este unul dintre elementele care evoluează cel
mai lent în lumea rurală. Țăranul anului 1900 se distinge în mod evident de cel din 1830
prin portul și alimentația sa [...] mai degrabă decât prin casa lui» (Duby, 1989, apud
Villanova,1994:16). Într-adevăr, începând cu locuința cu o singură încăpere, apoi cea cu
două și trei încăperi, locuința populară a cunoscut o evoluție lentă în regiunea de nord a
Moldovei. În epoca comunistă, o dată cu sistematizarea satelor impusă de Ceauşescu,
apar primele semne ale îndepărtării de tradiţia perpetuată cu deosebită grijă de-a lungul
secolelor, ruptură ce se accentuează mai ales după revoluție. Clivajul devine și mai
evident în «noua eră a migrației» (Castles și Miller, 2009), o dată cu emergența `noului
capitalism` (Moravska, 1999) și deschiderea României către Occident, perioadă în care
apar «stiluri individuale de viaţă din ce în ce mai diverse», în timp ce tradiţiile
«modernităţii comuniste» sunt părăsite, fiind «irelevante funcțional în noile contexte ale
vieţii individuale şi organizării sociale» (Vlăsceanu, 2008 : 19-20).
13
un element cultural de la o societate la alta ? » (Lombard, 1998: 64), consider că acestea
se transmit și prin intermediul migrației deoarece, pentru societățile aflate într-o situație
de inegalitate (Villanova, 2007), migrația internațională favorizează circulația
elementelor culturale dinspre societatea de destinație către cea de origine. Astfel, în
contextul globalizării și migrației internaționale, când inovațiile sociale și tehnologice
traversează orice frontieră, dimensiunile simbolice și estetice (Pinson, 2001) ale locuinței
rurale se exprimă în mod diferit. Fiecare gospodărie își adaptează spațiul locuibil pentru
a-l conforma noilor exigențe și moduri de locuire. Cadrul material – ce include elemente
precum casa și mobila, anexele, poarta, împrejmuirile, curtea – este modelat în raport cu
noile valori, stiluri de viață și practici de locuire. Însă circulația inovațiilor tehnice,
artistice sau sociale se realizează prin filtrări și reinterpretări ce conduc în final fie la
dezvoltarea culturii locale, fie la nașterea unei noi culturi. În ceea ce privește locuința,
modul în care inovația este primită și integrată în raport cu modelele locale va genera noi
stiluri de locuire. Aceasta perspectivă este regăsită și în opera lui H. Raulin: « Populațiile
abandonează treptat un tip de locuință utilizat de secole pentru a adopta modelul
cuceritorului pe care îl integrează cultural» (Raulin, 2009 : 212). De aceea «analiza noii
arhitecturi rurale reclamă o abordare mai nuanțată a schimbării sociale, de natură să
descrie și să explice pertinent acest joc al istoriei și împrumuturilor recente și afișarea,
adesea egală a traditionalității și modernității» (Mihăilescu, 2009:18).
Teza este alcătuită din două părți. Prima parte trasează cadrul teoretic și de
analiză a locuinței în contextul migrației internaționale, în timp ce a doua include o
cercetare calitativă despre influența migrației internaționale asupra locuințelor din ruralul
românesc, în relație cu pattern-urile tradiționale de locuire cristalizate înainte de 1989. În
acest sens, am utilizat un studiu de caz realizat în comuna Marginea, din jud. Suceava,
localitate puternic marcată de migrația internațională a locuitorilor ei.
14
Cadrul teoretic și de analiză urmărește două axe. Prima include cercetările
antropologice legate de locuință. Considerând locuința un produs social, am realizat o
abordare multidimensională a relației locuință – societate (incluzând familia și membri
gospodăriei). Printre numeroasele sfere de analiză posibile, ne-am oprit aici asupra
relației dintre locuință și stiluri de viață, gen, status social, modă și consum cultural. De
asemenea, am studiat diferitele sensuri ale locuinței : locuința ca spațiu apropiat (`acasă`),
locuința ca loc al memoriei, locuința ca expresie a relațiilor sociale și familiale.
15
1.1. Locuința – un concept interdisciplinar
Este necesar deci a uni studiile arhitecturale cu cele din domeniul științelor
socio-umane. Pierre Clément, în capitolul intitulat De l‟architecture aux sciences socials,
mărturisea: «am pornit de la învățământul de arhitectură, ca și student, pentru a mă
îndrepta către științele umane, și să revin apoi la arhitectură ca și practician» (Clement,
2007:83). Autorul amintește de asemenea rolul pe care l-au avut științele socio-umane, în
perioada anilor ’70, în domeniul arhitecturii și urbanismului. Marion Segaud și
colaboratorii ei din cadrul Școlii Naționale de Arhitectură din Paris-Belleville au introdus
chiar o disciplină (antropologia spațiului) în curricula școlii de arhitectură cu scopul de a
«aborda arhitectura ca un produs social» (Segaud, 2007a:48), și de a observa «relația între
configurația spațiului și diferitele aspecte ale vieții sociale» (Segaud, 2007a:49). După
cum arată autoarea,
16
Principala contribuție a antropologiei spațiului este […] de a fi evidențiat
`universalități`, elemente comune pentru majoritatea societăților, oricare ar fi formele lor […]
Spre exemplu, spațiul este orientat (sus/jos, în față/în spate, afară/înăuntru, după referințe
geografice sau simbolice); el este în relație cu genul masculin și feminin; este delimitat, și
separarea ia forme variate (praguri, porți, intrări…); este calificat (privat/public,
murdar/curat), etc. […] A construi o antropologie a spațiului astăzi , ar însemna punerea în
evidență a substratului de relații între om și spațiu; ar fi punerea în evidență a spațialităților
specifice anumitor societăți, spațialități rezultând din ambreierea spațiului pe structura socială.
Pentru aceasta este necesar să studiem transformările care se produc în spațiu la contactul cu
modernitatea care se generalizează foarte repede (Segaud, 2007a:51-52).
2
În mod asemănător, M. Vasile definește stilul de viață ca fiind «un principiu central al vieții, care
marchează diversitatea posibilă de conduite cotidiene în cadrul aceluiași mod general de trai determinat de
condițiile accesate de respectiva clasă socială» (Vasile, 2011:122).
17
evoluția lui», deoarece «relația între cerere și ci comandă este directă» (Bauhain,
1989:159). Astfel, autorul constată că schimbările care se petrec în structura familiei sau a
modurilor de viață ale acesteia conduc la modificări ale morfologiei locuinței individuale.
Însă aceste transformări nu pot fi înțelese fără un studiu aprofundat al istoriei locuinței
unifamiliale în strânsă legătură cu istoria vieții private:
Istoria locuinței arată cum spațiile locuinței se specializează pe măsură ce sarcinile
sau funcțiile domestice sunt delegate unor categorii, chiar clase sociale specifice: ținerea la
distanță a personalului domestic, spre exemplu, ce conduce la separarea sufrageriei de
bucătărie; la fel, dobândirea unui statut și a unei identități sociale proprie copilului este
materializată în apariția camerei copilului (Amphoux, 1989: 180).
18
condițiile modeste în care locuiesc. Alte popoare însă nu primesc oaspeți (cu excepția
prietenilor foarte apropiați sau a anumitor rude) în interiorul căminului, chiar când dispun
de suficient spațiu și confort:
Simțul ospitalității este rezultatul a numeroși factori de ordin personal, economic sau social,
printre care nevoia de intimitate, ce se exprimă printr-un grad mai mult sau mai puțin strict de
închidere a locuinței, variază ea însăși în funcție de societate și, în sânul fiecărei societăți, după
categoria socio-culturală, și nu doar în funcție de bogăție (Pezeu-Massabuau, 1983:118).
19
Le Wita, 1993). Locuința populară reflectă astfel organizarea muncii și repartiția
sarcinilor în interiorul gospodăriei. Dispunerea anexelor față de curte și grădină,
dimensiunea acestora, depărtarea față de casă, ca și morfologia locuinței, toate vorbesc
despre un model de viață specific spațiului rural tradițional. De aceea, noțiunea de
gospodărie este tocmai rezultatul acestei interacțiuni între familie și locuință, înțeleasă ca
spațiu economic și de producție (Segalen, 1980). Ca și în România rurală din secolul
XX., în Franța secolului al XIX-lea, locuința țărănească cuprindea o cameră
multifuncțională numită « salle commune » (camera comună) : «de dimineața până seara
și de seara până dimineața, viața gospodăriei se concentrează deci în camera comună,
unde se gătește, mănâncă, doarme, iubește, muncește » (Segalen, 1980 :57). Familii
numeroase – uneori incluzând și personalul domestic - se înghesuiau în această cameră,
dormind în același spațiu comun. Chiar în situația în care locuința cuprindea mai multe
camere, această încăpere își conserva valențele comunitare, fiind locul unde familia
mânca împreună, realiza diferite activități artizanale și primea pe alți membri ai
comunității – spre exemplu pentru despănușatul porumbului (Segalen, 1980). În unele
situații, familiile mai înstărite din sat, ce dispuneau de mai multe camere, preferau să
doarmă la un loc în sala comună, demonstrând astfel că această practică nu era doar
impusă de lipsa de spațiu, ci și de `gusturile` locatarilor (Segalen, 1980). Poate din acest
motiv, sau din lipsa mijloacelor financiare, anexele erau primele construcții
redimensionate/modernizate, în timp ce locuința evolua foarte lent (Segalen, 1980).
Părinții locuiau adesea cu tinerii căsătoriți. Spre deosebire de situația actuală, când
familia este constituita de cele mai multe ori dintr-un cuplu și copiii lor, ducând o viață
foarte individualizată, în societatea rurală tradițională, comunitatea juca un rol
covârșitor : ea intervenea în neînțelegerile dintre soți, atenționa soțiile leneșe, pe scurt
monitoriza viața fiecărei familii (Segalen, 1980). În condițiile migrației interne (de la sat
la oraș) din Franța secolului al XIX-lea, comunitatea și familia lărgită constituiau un
sprijin pentru migranți și familiile lor (Segalen, 1980). Aceasta practică era însă frecvență
și înainte, când datorită mortalității ridicate, gospodăriile se ajutau unele pe altele pentru a
supraviețui în situații dificile (boala, moartea unui membru al familiei etc.).
În secolul XXI însă, influența exercitată de noile stiluri de viață asupra
proiectării și amenajării locuințelor se face simțită tot mai mult, atât în cazul locuințelor
urbane cât și a celor din mediul rural. Astfel, Rautenberg subliniază că
Locuința [rurală] restaurată a pierdut mai multe caracteristici esențiale ale sorei ei
mai în vârstă: transmiterea ei [ca moștenire] către copii, ce era o aspirație puternică, nu mai
este decât un proiect printre altele, și un proiect din ce în ce mai aleator; ea nu mai este un
20
instrument economic: chiar dacă este întotdeauna centrul unei exploatări agricole, funcțiile
productive ale fermei au fost scoase în afara curții; rolul ei de reper social în comună este încă
prezent, dar departe de a avea aceeași importanță, deoarece viața socială nu mai este orientată
în principal spre vecinătate: mai degrabă se aranjează ca ferma renovată să fie vizitată de
prietenii sosiți în week-end decât de vecini […]» (Rautenberg, 2007:124)
Un alt aspect ce trebuie menționat aici este analiza raportului dintre locuință și
gen. Marion Segaud observă că « legătura strânsă între femeie și casă are consecințe
asupra ocupării acesteia din urmă, asupra gestionarii ei, asupra gradului său de deschidere
în raport cu spațiul public» (Segaud, 2007b: 91). Într-adevăr, în locuințele japoneze
3
« În arhitectură, “vernacular” este termenul folosit pentru a desemna construcţiile populare, realizate de
persoane a căror activitate principală nu este neaparat în domeniul construcţiilor. Se bazează pe o
cunoaştere empirică a materialelor, câştigată în timp, prin încercări (şi eşecuri) repetate. Cunoştinţe care
sunt transmise din generaţie în generaţie, pe cale orală » (http://www.conservarearhitectura.ro/arhitectura-
vernaculara.html).
21
contemporane asistăm la o «feminizare a mediului domestic» (Kurita, 1993:178), femeia,
de cele mai multe ori casnică, este cea care își pune amprenta în decorarea interiorului,
bărbatul fiind mai mult absent. Camera de zi devine astfel un spațiu destinat femeilor și
copiilor, de unde și numeroasele «semne» lăsate de aceștia din urmă (jucării, desene
fixate de pereți). De asemenea, într-o cercetare etnologică dedicată clasei muncitoare din
Asketorp (Suedia), cercetătoarea constată că amenajarea interioară a locuinței poartă – cu
excepția garajului, folosit și ca atelier de către bărbați – exclusiv amprenta soției
(Lofgren, 1993).
Mai mult, Hamlett (2010) amintește că în secolul al XIX-lea, spațiul locuințelor
aparținând clasei mijlocii din Anglia (și mai ales segmentului superior al clasei mijlocii,
ca și gospodăriilor în care soțul lucra acasă) era segregat, iar obiectele și materialele
folosite în decorarea și mobilarea interioarelor reflectau genul persoanelor cărora le era
destinată încăperea respectivă. Astfel autoarea observă că în scrierile ce tratau amenajarea
interioarelor locuinței claselor de mijloc de la sfârșitul sec. al XIX-lea și începutul sec
XX, salonul destinat femeilor era «de culoare deschisă și mobilat cu obiecte delicate și
draperii», în timp ce sufrageria, destinată barbatilor, era finisată «în culori întunecate și
sumbre, cu mobilier din stejar» (Hamlett, 2010:122). Chiar și în Cuba socialistă, «În timp
ce revoluția a avansat semnificativ în promovarea participării și egalității femeilor la
locul de muncă și în `sfera publică` în general, a avut mult mai puțin succes în abordarea
diviziunilor de gen din casă» (Hamilton, 2010:157).
În ceea ce privește achiziționarea obiectelor decorative și a mobilierului,
lucrurilor de mici dimensiuni sunt alese de către femei, în timp ce elementele importante
(atât ca gabarit cât și ca preț) sunt cumpărate cu participarea ambilor parteneri sau chiar a
întregii familii (Halitim, 1996). În alt caz, studiind societatea norvegiană, Gullestad
(1993) remarcă implicarea cuplului în amenajarea spațiului interior, cei doi ajutându-se și
completându-se reciproc: ea se ocupă de detaliile estetice și financiare, iar el organizează
și realizează sarcinile tehnice (Gullestad, 1993), bricolajul fiind o activitate domestică
90% masculină (Segalen, Le Wita, 1993). Și aici, achiziționarea lucrurilor importante se
face în cuplu (Gullestad, 1993).
Relația locuință-gen nu se reflectă însă numai în amenajarea și destinația
atribuită încăperilor ce compun locuința, ci și în procesul de construcție a acesteia, după
cum observă sociologul roman Stahl:
Aceste lucrări erau efectuate de un grup mai mult sau mai puțin numeros, care lucra
chiar și atunci când un maistru dirija lucrările, înconjurat de membri familiei […] Bărbați și
femei lucrând împreună ; erau sarcini rezervate fiecăruia, cele mai dure fiind apanajul
22
barbatilor. Ei tăiau lemnul, prelucrau grinzile și scândurile, asamblau întregul. Femeile
acopereau pereții cu un strat de tencuială, îi văruiau și îi decorau apoi la intervale regulate
(Stahl 1978 :98-99).
De fapt, această relație între femeie și locuință se regăsește în toate culturile tradiționale,
spațiul casei fiind segregat în funcție de gen – precum în Magreb (Pinson, 1988) și chiar în cadrul
societății franceze tradiționale (Segalen, 1980). În acest sens, Martine Segalen (1980) observă
că, în societatea franceza tradițională, locuința rurală era puternic feminizata, grădina,
casa și curtea dimprejur fiind apanajul femeii, în timp ce câmpul și grajdul erau asociate
bărbatului. Prin atitudinea pe care femeia o avea față de familie și casă, ea putea construi
sau ruina reputația gospodăriei și a bărbatului ei. Astfel, hărnicia și chibzuința femeii erau
calități ce-i aduceau onoare înaintea comunității, fapt observat și din proverbele ce
circulau pe acest subiect : « O femeie face o casă și o femeie o ruinează » (Segalen,
1980 :130) sau « Femeia economă face casa bună » (Segalen, 1980 :131) sau « Pentru
orice femeie care petrece prea mult timp afară din cămin, casa ei nu este solidă »
(Segalen, 1980 :149). Astfel, o casă fără o femeie nu putea exista în trecut. Pe de altă
parte, în societatea rurală tradițională, puține femei își găseau împlinirea în afara
instituției căsătoriei. Am putea spune ca o femeie nu putea avea o casă decât prin
căsătorie. De aceea în spațiul rural românesc, ridicarea unei case era obligația bărbatului
și a familiei acestuia, procesul de construcție începând de obicei cu mult înainte de
momentul căsătoriei/nunții.
23
socială» (Vassart, 2006:10). Astfel se explică eșecul inițial al pavilioanelor realizate de
arhitectul Le Corbusier la Pessac (Franța), deoarece a impune un plan al locuințelor fără o
bază în practicile de locuire ale beneficiarilor nu poate avea șanse de izbândă:
La Pessac, locuitorii sunt confruntați cu distribuția interioară, nouă pentru ei, a
pavilioanelor concepute de Le Corbusier. Dispozitivele spațiale ale pavilioanelor și ale orașului pun
sub semnul întrebării convențiile clasei muncitoare asupra sferei private, sociabilității și vecinătății.
Locuitorii răspund prin modificarea acestor pavilioane, pe care le transformă în funcție de
concepțiile pe care le au despre practicile acceptabile ale lui acasă (chez-soi). Cu alte cuvinte, le
fac locuibile. Prin aceasta, locuitorii din Pessac arată că dispun în ei înșiși de mijloacele culturale
de acțiune pentru adaptarea acestei noi locuințe la modul lor de viață (Serfaty, 2003 : 3).
Pe de altă parte, un adăpost este doar o construcție ce asigură protecția ocupanților săi, fie
ea acustică, solară, higrotermică sau împotriva intrușilor de orice fel. Un spațiu destinat
cazării poate asigura, pe lângă elementele amintite anterior, un loc de depozitare și
preparare a hranei, de odihnă și recreare. Totuși, această construcție nu devine o locuință
«decât după ce locuitorul îi acordă atenție și prietenie» (Serfaty, 2003 : 4).
Dintr-o altă perspectivă, Arjun Appadurai observă că «transformarea spațiilor în
locuri necesită un moment conștient» (Appadurai, 1996: 183), iar «producerea unei
vecinătăți este în mod inerent un exercițiu de putere asupra unui fel de mediu ostil sau
recalcitrant, ce poate lua forma unei alte vecinătăți» (Appadurai, 1996: 184), prin
vecinătăți autorul înțelegând «contexte în sensul că ele furnizează cadrul sau așezarea în
24
care diferite feluri de acțiune umană (productivă, reproductivă, interpretativă,
performativă) pot fi inițiate și realizate cu sens» (Appadurai 1996: 184).
Totuși, cum poate fi conceput un `acasă` (chez-soi) în condițiile unei
rezidențialități multilocale, determinate de deplasări frecvente, temporare între două sau
mai multe destinații? O locuință aparte, adaptată unui astfel de mod de viață, ne este
prezentată de Daniel Miller (2008): laptop-ul lui Malcom este casa sa digitală.
Mobilitatea personajului analizat a condus la lipsa unei adrese stabile, singura adresă
unde putea fi găsit oricând fiind cea de e-mail. Astfel, timpul și afecțiunea ce ar fi putut fi
investite în decorarea și aranjarea interiorului locuinței reale, temporare, Malcom le
investește în aranjarea `locuinței` virtuale, permanente, deoarece «Media digitală
arhivează toate obiectele senzuale din lume și le reduce la un spațiu imaginar, unde rămân
o prezență virtuală» (Miller, 2008:71).
Pentru Serfaty-Garzon migrația nu constituie un impediment în construirea unui
cămin material:
Migranții care țes numeroase legături între spațiile lor migratorii – țara lor de origine
și țara lor de destinație – trăiesc o experiență bogată a locuirii multilocale. Prin ei, două lumi,
cea de plecare și cea de destinație, sunt legate prin schimburi economice, sociale și simbolice ce
structurează deplasările lor și […] articulează căminul (chez-soi) de aici cu cel cu care adesea
se înzestrează acolo. Aceste două lumi dezvăluie [faptul] că participă, în felul lor propriu, la
societatea dispersată și la `cultura mobilității` […] (Serfaty, 2003 : 20).
25
înțelegerea conceptului de `acasă`. Această afirmație este verificată cel puțin în cazul
grupului de greci plecați la studii în Marea Britanie. Una dintre persoanele intervievate de
cercetătoare observă cum în supermarket-urile din țara de destinație găsește o mare
varietate de alimente semi-preparate, chiar gata preparate (ex. conserve), fapt ce reflectă
stilul de viață al țării gazdă - în care gospodinele nu acordă multă importanță preparării
hranei sau gustului pe care aceasta îl are -, spre deosebire de situația din Grecia unde
pregătirea alimentelor implică mai multă atenție și efort. Petridou subliniază astfel că,
pentru această studentă grecoaică, noțiunea de `acasă` este strâns asociată cu « procesul
de gătire, aprovizionare, curățenie, ordonare, într-un cuvânt: grijă » (Petridou, 2001:94).
Prin urmare, acest `acasă` (chez-soi) poate fi definit ca un spațiu locuit, un spațiu
al apartenenței, «al investiției, al eforturilor, de ancorare a identității personale»
(Korosec-Serfaty et al., 1989:249), ce cristalizează un anumit stil de viață, reflectând în
același timp un model cultural specific (Bernard, 1998). Acțiunea care transformă un
simplu spațiu într-un loc (un `acasă` - chez-soi) este aproprierea spațiului:
Noțiunea de apropriere vehiculează două idei dominante. Pe de o parte cea de
adaptare a unui lucru la o utilizare sau o destinație precisă; pe de altă parte, aceea, care
decurge din prima, de acțiune vizând a face convenabil un anumit lucru […] Noțiunea de
proprietate constituie astfel o dimensiune importantă a aproprierii […] Proprietatea este aici de
ordin moral, psihologic și afectiv. Independentă de proprietatea juridică, ea poate totuși să se
suprapună acesteia, fără a constitui un prealabil, nici o consecință necesară (Serfaty, 2003 : 2)
Așa cum proprietatea juridică asupra unui spațiu este semnalată prin felurite
semne și inscripții, la fel aproprierea spațiului se realizează prin diferite practici spațiale
și marcaje ce exprimă valorile, identitatea și stilul de viață al ocupanților săi, deoarece
oamenii «nu trăiesc același loc în același mod» (Vassart, 2006:15). Printre modalitățile
de marcare a spațiului, menționăm îngrădirea, acoperirea/ascunderea/afișarea și
amenajarea, decorarea și mobilarea sa. Îngrădirea este o expresie a granițelor (ce pot fi
mai mult sau mai puțin permeabile) pe care locuitorul le stabilește între universul familiar
al casei sale și lumea de `afară` (unități de vecinătate sau aglomerația/comunitatea
urbană/rurală în ansamblul ei). Granițele interpuse între acest `acasă` (chez-soi) și `afară`
pot fi multiple și ierarhizate, simbolice sau materiale (fixe sau mobile, transparente,
filtrate sau opace). Funcția acestora poate fi de protecție (vizuală, fonică, spirituală etc.),
de control sau de delimitare (spațială, socială, spirituală) Mai mult, ele se deschid/închid
în funcție de anumite coduri de comportament, norme sociale sau principii morale.
Acoperirea sau ascunderea spațiului se realizează atât prin intermediul unor
anvelope sau frontiere materiale cât și prin poziția sa privilegiată, secretă în cadrul unei
structuri spațiale mai largi. Astfel, spațiul locuit poate fi amplasat în subsolul sau podul
26
unei case, sau poate fi disimulat folosind diferite tehnici vizuale. La polul opus,
afișarea/etalarea sa are rolul de a deschide spațiul locuit privirii vizitatorului/oaspetelui și
chiar străinilor, amintindu-le în același timp (cu ajutorul unor marcaje simbolice) că este
un spațiu privat, personal, o spațializare a identității grupului sau persoanei care îl ocupă.
Mijloacele utilizate în etalarea spațiului pot fi atât vizuale (prin lumina, culorile sau
materialele/obiectele folosite) cât și fonice.
Amenajarea spațiului include diferite acțiuni ce afectează structura, materialele
sau forma lui, precum restaurarea, renovarea, reabilitarea, transformarea și extinderea sa.
Locuitorul își construiește astfel (raportându-se la diferite referințe din trecut, prezent sau
chiar viitor - modele imaginate, visate) un univers propriu, care îl reprezintă, o
spațializare a valorilor, temerilor și aspirațiilor sale.
Decorarea spațiului împreună cu mobilarea acestuia țin însă de lumea obiectelor:
Fiecare obiect are [în cadrul locuinței] și păstrează, o valoare, un loc precis,
constituind un ansamblu ce are sens pentru persoană [...] Universul obiectelor de care ne
înconjurăm joacă un rol major dincolo de simpla funcționalitate a acestor obiecte (Graumann,
1989); valoarea lor (simbolică) este parte integrantă din ele însele și le este indisociabilă. Astfel,
o parte din relațiile umane sunt transpuse în obiecte. Ele devin markeri identitari, în sensul în
care biografia obiectului este strâns legată de cea a persoanei și unde biografia persoanei este
etalată de cea a obiectelor [...] Distribuția și localizarea mobilei și obiectelor vor structura
spațiul locuinței după un cod propriu ocupanților acesteia (Vassart, 2006:15).
Obiectele achiziționate din diverse părți ale lumii, moștenite sau primite în dar constituie
elementele unui limbaj ce exprimă evenimentele trăite de proprietari, relațiile sociale,
familiale și intergenerationale întreținute de aceștia, ca și tradițiile sau obiceiurile păstrate
și practicate în cadrul familiei. Spațiul apropriat se constituie într-un martor ce povestește
fără cuvinte trecutul și prezentul, anticipând în același timp viitorul individului/grupului
(Vassart, 2006); el devine astfel un suport al continuității acestuia/acestora (Serfaty,
2003). Prin urmare, locuința trebuie înțeleasă ca fiind mai mult decât un mediu material
destinat împlinirii nevoilor fundamentale ale individului, ea este un loc al apartenenței, al
exprimării identității, «o extensie sau o prelungire a sinelui» (Vassart, 2006: 13), «cel mai
privat teritoriu al nostru» ce «înglobează în același timp spațiul material, pe cel ce îl
locuiește, modul său de viața și de locuire» (Vassart, 2006: 14).
27
(Segalen, Le Wita, 1993), deoarece lucrurile exprimă fără cuvinte statutul social,
personalitatea și gusturile proprietarilor și «reflectă strategiile profesionale, rezidențiale și
familiale » (Bernard, 1998: 370) ale acestora. Mai mult, ele pot folosi la construirea unor
istorii de viață, așa cum remarcă Michel de Certeau :
Jocul excluderilor și al preferințelor, aranjarea mobilierului, alegerea materialelor, gama
de forme și culori, sursele de lumină, [...] vizibilul și invizibilul, armonia și discordanța,
austeritatea sau eleganța, grija sau neglijența, [...] și mai departe modul de organizare a
spațiului disponibil, cât de strâmt ar fi el, și de distribuție a diferitelor funcțiuni de zi (loc de luat
masa, toaletă, recepție, discuții, studiu, loisir, odihnă), toate compun deja o istorie de viață,
înainte ca stapânul casei să pronunțe un cuvânt (Certeau, 1994 :206).
Relația specială ce se stabilește între casă, lucruri și persoane fac din locuință un
veritabil loc al memoriei, ce adăpostește o întreagă serie de obiecte ale memoriei
familiale (inclusiv obiecte ce trimit la locul de origine al familiilor de migranți) sau
amicale (Halitim, 1996). Într-adevăr, o casă nu este doar un adăpost ce cuprinde o sumă
de lucruri articulate în funcție de preferințele estetice ale proprietarilor:
Deoarece acestea sunt mai mult decât doar `lucruri`, ele sunt o colecție de materiale
apropriate, investite cu semnificație și memorie, un testament material a ceea ce suntem, unde am
fost, și poate chiar spre ce țintim. Ele sunt ceea ce transformă locuința noastră într-un acasă, un
cosmos privat ce adăpostește amintirile unor timpuri apuse (Hecht, 2001:123)
Și tocmai această calitate de loc al memoriei, a casei și părților sale, le face utile
în construirea istoriilor de viață ale subiecților analizați. Astfel, folosirea mijloacelor
vizuale și materiale în combinație cu cele textuale și orale se dovedește mult mai utilă în
reconstituirea trecutului anumitor persoane. Cazul Nanei - o londoneză de peste 60 de ani,
martoră a unor evenimente istorice trăite de mulți contemporani de-ai săi, dar având și o
experiența de viața unică în felul ei – arată cum « percepția, păstrarea și prezentarea
istoriilor și amintirilor personale nu este în nici un caz doar lingvistică, dat fiind faptul că
experiența noastră de viață, mai ales în primele zile ale copilăriei, este în primul rând
senzuală » (Hecht, 2001:129).
28
Obiectele (și casa este și ea atât un obiect cât și un container) nu numai că pot ajuta
la construirea biografiei anumitor persoane, ci au chiar propria lor biografie.
Biografia lucrurilor poate releva ceea ce altfel ar fi rămas obscur. Spre exemplu, în
situații de contact cultural, ele pot arăta ceea ce antropologii au subliniat adesea: ce este
semnificativ în legătură cu adoptarea obiectelor străine - ca și a ideilor străine - nu este faptul
că ele sunt adoptate, ci modul în care ele sunt redefinite cultural și utilizate. Biografia unei
mașini în Africa ar revela o bogăție de date culturale: modul în care a fost achiziționată, cum și
de la cine au fost adunați banii cu care a fost plătită, relația vânzătorului cu cumpărătorul, [...]
identitatea celor mai frecvenți pasageri ai ei și a celor care au închiriat-o, frecvența închirierilor
[...] (Kopytoff, 1986:67)
Alison Clarke, unul dintre colaboratorii profesorului, arăta cum prin întrebările
adresate subiecților cu privire la lucrurile acumulate și expuse în interiorul locuinței,
aceștia trasau `biografia` obiectelor, explicând cum și de ce au fost amplasate în anumite
camere și «cum aceste bunuri ar trebui să fie consumate sau înțelese pe termen lung»
(Clarke, 2001:27).
Obiectele «stochează memoria umană, fiecare în felul lui» (Kaufmann,
1997:49). Această memorie poate fi «tehnică, socială, culturală, familială și individuală»
(Kaufmann, 1997:49-50). Putem distinge chiar straturi de «sedimente» de memorie într-
un singur obiect. Aceste «sedimente» sunt însă descoperite doar în relație cu anumite
persoane sau evenimente (Kaufmann, 1997). De asemenea, ne putem întreba când și cum
sunt anumite obiecte acumulate sau abandonate? (Kaufmann, 1997). O situație ar fi
părăsirea locuinței părintești de către copiii, lucrurile folosite de aceștia ajungând să
29
ocupe «locul lăsat liber de persoane» (Kaufmann, 1997:98). Astfel, mamele își exprimă
afecțiunea față de tinerii ce au părăsit casa părintească printr-un anumit raport cu
obiectele ce au aparținut acestora –. aranjând și făcând curat în mod regulat în camera
copiilor (Kaufmann, 1997).
Într-o discuție cu profesorul Miller pe marginea `chestionării lucrurilor`,
profesorul sugera ca la o primă întâlnire să fie fotografiate toate obiectele din încăpere
pentru a fi analizate în liniște, acasă, urmând ca la o vizită ulterioară, proprietarul să fie
întrebat despre semnificația sau istoria acestor lucruri. Astfel cercetătorul reușește să afle
o serie de detalii cu privire la trecutul subiecților intervievați, constituind chiar istorii de
viață. În ceea ce privește analiza interiorului unei locuințe folosind tehnica interviului, ea
nu este relevantă decât în cazul în care proprietarul a contribuit el însuși la proiectarea sau
amenajarea acelui spațiu. În acest sens, sunt grăitoare portretele 1 și 2 din cartea
profesorului Miller (2008), The comfort of things, cu titlul «Empty» (Gol), respectiv
«Full» (Plin). Ceea ce l-a marcat pe autor în acest caz nu sunt lucrurile din apartamentul
lui George, ci lipsa acestora: «o locuință golită în întregime de orice formă de decorație»
(Miller, 2008:8). Locuința reflectă însă starea interioară, mentală, a subiectului,
goliciunea sa interioară: «Apartamentul era gol, complet gol, deoarece locatarul nu avea
capacitatea să amplaseze nici un element decorativ sau ornamental în ea» (Miller,
2008:13). Al doilea portret infățișează o situație complet opusă. Atât George cât și familia
Clarke au fost vizitați în ajunul Crăciunului. În timp ce apartamentul lui George era lipsit
de orice decorație, casa familiei Clarke – o locuință oarecare situată între mai multe case
înșiruite – reflectă atmosfera plină de farmec a Crăciunului, ca și ocaziile de socializare
din sânul familiei cu ocazia acestei sărbători.
În cazul locuințelor japoneze, dihotomiei trecut/prezent ce caracterizează viața
socială a familiei îi corespunde la nivelul organizării spațiale perechea spațiu gol/ spațiu
plin. Mobilierul era cvasi-absent în spațiul japonez tradițional de altădată, numit zashiki,
destinat ceremonialului și primirii oaspeților, utilizat doar ocazional (Kurita, 1993).
Primirea oaspeților se desfășura într-o încăpere cu tatami, conform unor practici
ceremoniale riguroase, copiii jucându-se într-un alt spațiu, cu funcție de cameră de zi
familială. În anii ’70-80 însă, apartamentele japoneze, de dimensiuni modeste, dispun de
o singură cameră destinată în același timp recepției și familiei (Kurita, 1993). Locuințele
japoneze studiate de autoare prezintă astfel o saturare cu lucruri și mobilă, majoritatea
obiectelor decorative fiind primite în dar, iar o parte din mobilier reprezentând zestrea
soției, de la părinții acesteia. Una dintre explicațiile oferite de cercetătoare se sprijină pe
30
practicile animiste ale japonezilor, tradiție ce îi determină să păstreze obiectele, deoarece
consideră că acestea au un suflet al lor. O altă explicație constă în gustul japonezilor
pentru un stil «încărcat», fapt ilustrat și de interviurile realizate de autoare cu femei
japoneze, pe marginea unor imagini cu interioare europene, considerate de persoanele
intervievate ca fiind «impersonale și reci» datorită puținelor obiecte pe care le conțineau
(Kurita, 1993:172).
Dintr-o alta perspectivă, Halitim (1996) observând diferitele practici de realizare
și achiziționare a decorului domestic constată existența unor «moduri de achiziție
paralele» (Halitim, 1996:189) ce țin de spiritul «debrouillard» al familiei – trăsătură utilă
în economia gospodăriilor analizate de autoare - precum: trocul, bricolajul și reciclarea.
Bricolajul este nu numai un mijloc de economisire, ci și de etalare a îndemânării,
cunoștințelor tehnice sau capacitații creatoare (talentelor, competențelor și cunoștințelor)
a membrilor familiei. Obiectele și amenajările interioare realizate de aceștia se înscriu în
practicile de apropriere a spațiului, și constituie repere ce contribuie la personalizarea și
diferențierea locuinței. Astfel, interogând obiectele realizate de membri familiei, putem
afla date despre capitalul uman de care aceștia dispun sau informații referitoare la
parcursul ocupațional al acestora. În ceea ce privește circulația obiectelor de mobilier în
cadrul familiei lărgite, autoarea menționează două căi: transmiterea pe verticală (între
părinți și copii) și transmiterea în interiorul unor «rețele de solidaritate informale» de
vecinătate, religioase etc. (Halitim, 1996: 208). În ambele cazuri, este necesar a afla ce
obiecte sunt oferite și în ce condiții (Halitim, 1996).
31
ordin estetic. Este evidentă diferența între atitudinea unui decorator sau designer de
interior – «interesat în primul rând de relațiile dintre lucruri» (Miller, 2008:176) – și cea a
subiecților studiați, interesați doar de «relația personală cu lucrurile [...] lucruri moștenite
de la părinții unuia, suveniruri din vacanțe, cadouri de la un iubit sau de la un frate»
(Miller, 2008:176-177), aceste obiecte variate neputând fi armonizate unele cu altele din
punct de vedere estetic. Autorul conchide: «Ca urmare, cele mai multe camere de zi
includ această cauză adițională de conflict – gradul până la care relația personală cu
lucrurile va afecta relația estetică dintre lucruri» (Miller, 2008:177). Astfel, Miller oferă
exemplul lui Rupert și al Paulinei care, cumpărându-și o nouă garnitură de bucătărie, au
ajuns să sufere de ceea ce antropologul McCracken numea `efectul Diderot`. Noua
garnitură eclipsa prin noutatea ei obiectele moștenite, din interiorul camerei de zi, aceasta
din urmă trebuind la rândul ei să fie «zugrăvită din nou și reconsiderată» (Miller,
2008:177).
În viziunea lui Clarke (2001), casa este realizată în funcție de ceea ce alți
oameni ar putea gândi despre proprietari:
Departe de a fi un sit al emulației crude, locuința devine `ceilalți‟. Casa materializează viziunea
pe care ocupanții o au despre ei în ochii altora și astfel devine o entitate și un proces ce trebuie
să se ridice la nivelul așteptărilor, sa i se acorde timp, să fie etalat (Clarke, 2001:42)
32
locuinței și destinația atribuită acestora dezvăluie ceva din natura și calitatea relației din
cadrul cuplului: « biroul și bucătăria sunt apropiate. Ei se pot vedea și vorbi unul cu
celălalt când ușa este deschisă » (Tan, 2001: 167). Totuși, prin amplasarea ei, « bucătăria
este ascunsă de privirea oaspetelui » fapt ce accentuează convingerea autorului că « acest
proiect este o materializare a modelului ideal de relație conjugală creștină în care soțul
este capul și soția este supusă » (Tan, 2001: 167).
Realizând o cercetare de teren pe tema impactului culturii materiale asupra
identității locuinței japoneze contemporane, Daniels (2001) constată că obiectele aparent
neînsemnate - ce «evocă amintiri și evenimente, dar și o rețea de relații formale și
personale» (Daniels, 2001: 225) – « sunt folosite în construcția unei identități a familiei»
(Daniels, 2001: 221). Subiecții analizați ocupă două tipuri de case: una este o casă veche
de aprox. 100 ani, moștenită de la părinți pe când cealaltă este o casă nouă, construită
după preferințele estetice ale proprietarilor, «golită de o istorie familială» (Daniels, 2001:
225). Totuși, «Ambele familii studiate […] etalează în casele lor o abundență de
ornamente transmise, oferite sau create de proprietari» (Daniels, 2001: 225) ce
contrastează cu numeroasele elemente prefabricate ce compun locuința japoneză
contemporană. În acest sens, autoarea îl citează pe Chevalier (1999), ce amintea că
«însușirea unui dar arată că cineva își recunoaște locul lui în relație cu alții, și acceptă să
continue legăturile cu ei » (Chevalier 1999:508, apud Daniels, 2001: 221). În concluzie
«Obiectele materiale sunt semnificative pentru aceste relații [sociale] dinamice» (Daniels,
2001: 225).
Practicile de într-ajutorare familială, frecvente la generațiile anterioare din
mediul rural, sunt continuate la oraș de către migranții din rural. Perrot (1993) subliniază
astfel, solidaritatea manifestată de membri familiilor cu ocazia lucrărilor de amenajare a
interiorului. Dorința de a economisi bani, dar și de a fi împreună cu familia lărgită sau
prin alianță, a condus la menținerea acestor practici de într-ajutorare în rândul acesteia:
fiecare membru își aduce aportul în funcție de competențele dobândite în decursul
timpului (Perrot, 1993).
Lucrurile îmbracă atât semnificații practice cât și simbolice. Ele sunt mai mult
decât obiecte pur funcționale sau cu rol estetic. Ar fi o eroare să credem ca «produsul este
în întregime determinat de fabricant și că doar intențiile sale contează» (Segalen, Le Wita,
1993: 22). În trecut, oferta era limitată la obiectele destinate împlinirii nevoilor umane de
33
bază. Astăzi, piața obiectelor domestice se caracterizează printr-o ofertă extrem de variată
(Segalen, Le Wita, 1993). De aceea trebuie să «înțelegem consumul ca un ’proces de
creație personală și familială’» (Segalen, Le Wita, 1993: 23), deoarece aceleași lucruri
sunt consumate diferit de la un individ la altul și de la o familie la alta.
Astfel, Daniels (2001) analizează decorația și mobilarea interioarelor în relație
cu stilul de viață și comportamentul de consum al membrilor gospodăriei, subliniind
«coexistenta în Japonia a unor ritmuri ale consumului ce se suprapun « (Daniels, 2001:
221), ritmul mai rapid corespunzând fenomenului modei, iar cel mai lent tradiției. Una
dintre locuințele studiate de cercetătoare conțina un post tv în fiecare cameră, autoarea
amintind constatarea lui Livingstone (1992) cu privire la influența televizorului în
dispersarea familiei și accentuarea individualității. Pe de alta parte, ambele locuințe
includ în schema lor cel puțin o cameră tradițională în stil japonez, însă aceasta nu are o
semnificație unică, ci «incorporează diferite lucruri pentru diferite grupuri» (Daniels,
2001: 216). Mai mult, femeia japoneză este văzută atât ca o pastratoare a tradiției (ex.
ceremonialul ceaiului, aranjarea florilor), pe care o transferă mai departe copiilor, cât și
având un comportament de consum `hibrid`, ce combină stilul `japonez` cu cel `vestic`.
Aceasta hibriditate este vizibilă și în felul în care părinții alcătuiesc zestrea fetelor de
măritat: în Japonia contemporană zestrea este compusă din aparate electrocasnice și
mobilier ca și din chimonouri – ce constituie un element important al zestrei.
Prin urmare, locuința poate fi considerată ca fiind «un important sit al
consumului» într-o «piață a consumului extrem de segregată în acord cu genul și vârsta»
(Daniels, 2001: 205) iar «consumul, în toate contextele sociale, este centrat în jurul a ceea
ce Marcel Mauss a numit ’tehnicile trupului’ (Mauss, 1973), și trupul cere disciplina ce
este repetitivă, sau cel puțin periodică» (Appadurai, 1996: 67). Din aceasta perspectivă,
locuința și obiectele pe care le conține, prin care proprietarii produc și reproduc lumile lor
materiale, trebuie analizate asemenea altor artefacturi ale culturii materiale, iar aceasta
din urmă, deși înțeleasă ca fiind reprezentată de obiectele create de om, este mai mult
decât o colecție de obiecte, ea este un rezultat al «procesului de consum cultural în sine»
(Storey, 1999:161):
34
cultural. Storey (1999) înțelege identitatea noastră prezentă și viitoare (așa cum este ea
comunicată celuilalt) ca fiind construită prin intermediul bunurilor culturale pe care le
consumăm și a modurilor în care le consumăm. Astfel, consumul cultural
un act social […] întotdeauna afectat de contextul social și de relațiile sociale în care apare
[…]ar putea fi folosit pentru a produce și menține anumite stiluri de viață; ar putea promite
mângâiere în timpuri de pierdere sau să furnizeze mijloace simbolice pentru a celebra succesul și
a marca realizarea; poate servi la împlinirea atât a nevoilor noastre cât și a dorințelor noastre
(Storey, 1999: xi).
Mai mult, Arjun Appadurai observă cum «consumul a devenit astăzi motorul
societății industriale» (Appadurai, 1996: 82), iar una dintre principalele caracteristici ale
acesteia este «căutarea după noutate [...] în care dorința este organizată în jurul esteticii
efemerului» (Appadurai, 1996: 84). Într-adevăr, astăzi , într-o societate a consumului, în
care «cultura constă din oferte, nu interdicții; propuneri, nu norme» (Bauman, 2011:13),
`estetica duratei` pare sa piardă teren în fața `esteticii efemerului` (Appadurai, 1996: 85),
bunurile culturale fiind create în scopul consumului, nu pentru a înnobila publicul, ci
pentru a-și seduce clienții, nu pentru a împlini anumite cerințe funcționale sau estetice pe
termen lung, ci pentru a fi repede înlocuite cu alte bunuri «noi și mai bune» (Bauman,
2011:16). De fapt ceea ce caracterizează cultura secolului 21 este subjugarea ei de către
«logica modei» (Bauman, 2011:24), iar unul dintre atributele modei vestice/occidentale
este viteza transformării (Storey, 1999). De aceea, în viziunea lui Bauman, societatea
contemporană ar putea fi descrisă ca «o societate de vânători», vânătoarea (inclusiv cea
de bunuri culturale) fiind o «ocupație ‚full-time’ pe scena modernității lichide» (Bauman,
2011:27). Acesta alegere își are originea în dorința oamenilor de fi eliberați «de nevoia de
a cugeta la `condiția lor nefericită`» (Bauman, 2011:27). Asemenea unui drog, vânătoarea
«o dată gustată, devine un obicei, o necesitate interioară, o obsesie (Bauman, 2011:28),
iar perspectiva încheierii ei este terifiantă și văzută ca un faliment personal (Bauman,
2011).
35
(Miller et al., 1998:137 apud Daniels, 2001: 205). De asemenea, McKendrick, Brewer și
Plumb (1982) construiesc noțiunea de «efect Veblen» referitor la imitarea persoanelor
aflate într-o poziție superioară în cadrul ierarhiei sociale. Teoria lui Veblen asupra
consumului cultural afirmă că
societățile moderne sunt organizate consensual în jurul unui singur status (single
status system) […] aceia de la bază sau din mijlocul [piramidei sociale] vor căuta să emuleze pe
cei din vârful piramidei sociale […] imitarea și competiția sunt principalele trăsături ale
consumului (Storey, 1999:39)
Așa cum notează Storey, Veblen remarca că nu averea în sine atrage și menține
«respectul și atenția altora» (Storey, 1999:37), ci afișarea ei ostentativă. Prin urmare,
«`Petrecerea ostentativă a timpului liber (conspicuous leisure)`, după Veblen, a devenit
principalul mijloc de afișare în mod deschis a averii și statutului persoanei» (Storey,
1999:37). Totuși Veblen observă că petrecerea ostentativă a timpului liber în scopul
detașării de restul populației și sublinierii statutului social superior funcționa doar în
cazul comunităților mici, rurale, în timp ce în mediul urban `conspicuous leisure` nu era
un mijloc suficient de afișare a statutului și puterii. De aceea, «În noua cultură urbană,
petrecerea ostentativă a timpului liber a fost înlocuită, menționează Veblen, de practicarea
unui consum ostentativ» (Storey, 1999:37). Inspirându-se din teoria lui Veblen, Yvonne
Bernard consideră că modelele culturale se difuzează în acord cu ierarhia stratificării
sociale, indivizii adoptând trăsăturile specifice claselor superioare lor (Bernard, 1998). În
acest sens putem accepta asumpția lui McKendrick conform căreia «servitorii domestici
au jucat un rol crucial în transmiterea gustului și comportamentului de consum de la
clasele dominante din metropolă la celelalte clase din provincie» (McKendrick 1982:66
apud Storey, 1999:10).
În același timp, locuința și amenajarea ei pot fi studiate și prin prisma
fenomenului modei, el însuși un produs al stratificării sociale. Într-adevăr, moda este o
«practică socială» rezultând dintr-un «ciclu social continuu de imitare și diferențiere» în
care «grupurile subordonate încearcă sa-și îmbunătățească statutul social imitând codurile
de vestimentație și formele de comportament ale grupului superior» (Storey, 1999:40). De
aceea, cei aparținând categoriilor sociale din vârful piramidei vor îmbrățișa noi `noi
mode` pentru a se detașa de grupurile subordonate lor. Pe scurt, Simmel afirmă că moda
este atât un marker al «diferenței de clasă» (Simmel, 1957:544, apud Storey, 1999:40) cât
și un marker al apartenenței la un anumit grup social. În concluzie «nu conținutul modei
contează, ci diferența socială pe care ea o face vizibilă și pe care o ajută să se mențină»
36
(Storey, 1999:40).
Zygmunt Bauman amintește și el teoria lui Simmel cu privire la moda care
«există într-o stare permanentă de devenire» (Bauman, 2011:18), ea nefiind un «fapt
fizic», ci un «fenomen social» (Bauman, 2011:19). Acest fenomen social se manifestă
printr-o «ambivalență intrinsecă și insolvabilă» (Bauman, 2011:21) între nevoia de
apartenența la grup sau comunitate și dorința de individualizare, originalitate. Dualismul
siguranță/libertate sau apartenență/diferențiere este cel ce îi conferă statutul de
«perpetuum mobile» (Bauman, 2011:21): «nu poate sta liniștit; cere o renegociere
continuă» și «este un nimicitor eficient al oricărei inerții» (Bauman, 2011:22). Într-
adevăr, «Moda aruncă fiecare stil de viață într-o stare de revoluție permanentă,
interminabilă» (Bauman, 2011:22). Pentru ea schimbarea este norma – indiferent de
cultura sau perioada istorică analizată: «Dacă nu vrei sa te îneci, trebuie [...] să îți
schimbi, cât de des poți, garderoba, mobila, tapetul, înfățișarea și obiceiurile, pe scurt –
pe tine însuți» (Bauman, 2011:24).
Totuși, dacă în secolul trecut puteam analiza consumul cultural după binomul
rafinat/vulgar, funcția culturii fiind - în viziunea lui Bourdieu (1979) - aceea de a «marca
diferențele de clasa și de a le proteja: asemenea unei tehnologii inventate pentru crearea și
protecția diviziunilor de clasa și a ierarhiilor sociale» (Bauman, 2011:4), astăzi
confruntarea culturală poate fi descrisă ca o luptă între ‚univori’ și ‚omnivori’, între
elitele cu gusturi rafinate – ce resping orice aparține culturii de masă - și cele pentru care
«există spațiu în repertoriul lor de consum cultural atât pentru operă cât și pentru hevy
metal sau punk, pentru ‚high art’ și pentru televiziunea de rând [...]» (Bauman, 2011:2).
Într-adevăr astăzi «markerii culturali dintre clasele sociale devin tot mai difuzi și
complecși» (Papastergiadis, 2000: 108). În secolul XX, Bourdieu (1979) analiza
preferințele estetice ale diferitelor clase sociale, numindu-le gusturile elitei, gusturile
clasei de mijloc și gusturile ‚vulgare’- specifice claselor de jos – suprapunerea lor fiind
imposibilă. Mai mult, elitele erau cele care defineau ce este frumos. Însă spre deosebire
de situația de acum câtiva zeci de ani, când așa cum observa și Bourdieu, «fiecare ofertă
artistică obișnuia să fie adresată unei clase sociale specifice, și numai acelei clase – și era
acceptată doar, sau în primul rând de acea clasă» (Bauman, 2011:3), elita culturală
contemporană «este prea preocupată [...] pentru a găsi timp să formuleze canoane de
credință, sau de a-i converti pe alții la ele» (Bauman, 2011:3).
Studiind diferența de clasă în viziunea lui Bourdieu, Storey constată că «deși
legea clasei este în primul rând economică, forma pe care o ia este culturală» (Storey,
37
1999:44-45). În plus, Bourdieu (1979) considera gustul ca fiind «mai mult decât o
categorie estetică», el este un «marker al clasei» (Storey, 1999:45) ce «clasifică, și îl
clasifică pe clasificator» (Bourdieu, 1979:6, apud Storey, 1999:45). În ceea ce privește
sfera locuirii, Perla Serfaty arată cum anumiți cercetători, influențați de opera lui
Bourdieu, «au subliniat rolul locuirii ca instrument de diferențiere, servind la validarea
unui statut» (Serfaty, 2003 : 4). Aceștia au evidențiat astfel efectele pe care ierarhizarea
socială le produce asupra mobilării locuinței.
38
conducând la constituirea unor identități creole și a unor forme de locuire hibridă. Într-
adevărm cercetarea a plecat de la premisa că migranții prezintă o cultură hibridă (Sandu
2010) – un amestec între valorile și stilurile de viață ale societății de origine și de
destinație, între modelele tradiționale de locuire și cele moderne, importate din țara-
gazdă. Această premisă, confirmată pe teren în majoritatea gospodăriilor analizate în
studiul nostru de caz, a dat naștere unei alte direcții de cercetare formată din literatura ce
discută conceptul de hibridizare sau alte noțiuni similare (metisaj, împrumut cultural,
sincretism, creolizare).
În final, vom discuta câteva studii de caz ce pun în relație migrația
internațională și locuințele migranților din țara de origine.
39
elemente precum genul, etnia și rasa, ca și factorii instituționali, insistând asupra «rolului
important al angajatorilor și guvernelor în migrația internațională» (Massey et al.,
1998:28-34 apud Castles și Miller, 2009:24), fapt ce ar explica supraviețuirea
fenomenului migrațional chiar în cazurile în care disparitățile de nivel de viață între cele
două țări (de origine și de destinație) nu mai sunt semnificative.
Noua economie a migrației forței de muncă (new economics of labour
migration) este o tentativă de explicare a fenomenului, apărută în anii '80, ce subliniază
«interdependența mutuală» (Stark, Bloom,1985:174-175) între gospodărie și membri
comunității, aceștia bazându-și pattern-urile lor comportamentale pe capitalul relațional.
Teoria considera că
Oamenii realizează aproape în mod regulat comparații la nivel de venit în cadrul
grupului lor de referință. Aceste comparații generează costuri psihice sau beneficii, sentimente
de deprivare relativă sau satisfacție relativă (Stark, Bloom, 1985:173).
40
economice, istorice, sociale, culturale) ce acționează atât în țara de origine cât și în țara-
gazdă a migranților.
Un alt model de explicare a migrației internaționale este cel istorico-
instituțional, apărut între anii 1970-1980. Acesta studiază migrația din perspectiva
«politicilor statale de imigrare și a forțelor structurale ale expansiunii capitalismului», iar
în literatura de specialitate generată de aceste studii, accentul nu cade pe actanța
migrantului ci pe structura (structure) economică și socială a țării-gazdă, prima «fiind
văzută ca subordonată și determinată de structurile capitalismului de stat»
(Papastergiadis, 2007:32).
Nikos Papastergiadis observă însă ca «migrația este rar un fenomen ce poate fi
explicat de modelele monocauzale. Opoziția inutilă dintre modelele structuraliste și
voluntariste, ce a dominat dezbaterile din științele sociale în timpul anilor '70 și '80, pare
să se fi diminuat» (Papastergiadis, 2007:24). Într-adevăr, Castles și Miller menționează
ca «Atât perspectivele neoclasice cât și istorico-structurale par prea unilaterale pentru a
analiza în mod adecvat marea complexitate a migrațiilor contemporane» (Castles și
Miller, 2009:27).
O teorie relativ nouă în abordarea migrației, ce se afirmă la sfârșitul anilor `80,
este cea a rețelelor de migrație (migration networks) în care familia și comunitatea
ocupă un loc central. Rețelele de migrație (sau de migranți) denotă legăturile ce se
stabilesc între migranți și rudele sau prietenii acestora, din țara de origine sau din țara-
gazdă, ca și între migranți și comunitatea de origine (Massey et al., 1998). Aceste rețele
facilitează și susțin migrația indivizilor din comunitatea de origine, atenuând riscurile ce
pot apărea ca urmare a migrației (Șerban, 2009).
Transnaționalismul nu este atât o teorie cât o «lentilă» (Sandu, 2010) prin care
pot fi analizate procesele migratorii. Aceasta a fost propusă de Nina Glick Schiller, Linda
Basch și Cristina Szanton Blanc în anii '90 și conceptualizează transnaționalismul ca fiind
un proces prin care imigranții dezvoltă și susțin relații sociale multiple ce unesc
societățile lor de origine cu cele de destinație […] Un element esențial al transnaționalismului
este multitudinea de implicări ale migranților atât în societățile de origine cât și în cele de
destinație (Basch et al., 1994:7).
41
A două direcție se focalizează pe raporturile migranților atât cu țara de destinație cât și cu
cea de origine. Ultima direcție analizează legăturile migranților întorși acasă cu fosta țară
de destinație (Cingolani, 2009).
Cercetările asupra transnaționalismului s-au extins începând cu anii '90, așa încât
Vertovec observă că, în zilele noastre, «transnaționalismul pare să fie peste tot, cel puțin
în științele sociale» (Vertovec, 2003:641), autorul constatând existența unui
42
Sprijinindu-se pe progresul tehnologic din prezent, transmigranții reușesc să
circule în mod regulat și să se situeze simultan în cel puțin două lumi sociale diferite
(Riccio, 2006). Ei sunt «actorii ce făuresc câmpurile transnaționale» (Riccio, 2006:97).
Conceptul de spațiu translocal (translocal space) sau transnațional
(transnational space) este definit ca un sit «în care se fasonează identități noi și multiple și
[în care] sunt exersate o varietate de forme vechi și noi de putere sau dominație» (Szanton
Blanc et al., 1995:684). Morawska subliniază faptul că antropologii văd în acest spațiu
translocal o
Un concept înrudit spațiului transnațional este cel de câmp social. Acesta se prezintă ca
«un set de rețele interconectate de relații sociale prin care idei, practici și resurse sunt
schimbate, organizate și transformate» (Levitt și Glick Schiller, 2004:1009 apud Sandu
2010:145). Vertovec înțelege rețelele sociale ca o «metoda de abstractizare și analiză» ce
«vede fiecare persoană ca un 'nod' conectat cu altele pentru a forma o rețea» (Vertovec,
2003:646) deoarece «Migrația este un proces care depinde de, și, în același timp, produce
rețele sociale» (Vertovec, 2003:650). Aceste rețele sociale au rolul de a oferi suport
material, spiritual și psihologic migranților în dificultate, și de a facilita anumite servicii
(transport de bunuri, găsirea unei locuințe sau a unei slujbe în țara gazdă etc.) (Vertovec,
2003). Sandu (2010) introduce și el conceptul de lume socială a migranților definit ca un
«spațiu de viață structurat prin modele de gândire, identitate și acțiune asociate migrației»
(Sandu, 2010:14). Acesta circumscrie spațiile transnaționale ale migrației, ce sunt doar
«secțiuni în lumile sociale ale migrației» (Sandu, 2010:16)
O explicație la nașterea sau dezvoltarea rețelelor transnaționale consideră că
43
acestea s-au format ca o «reacție la rasismul occidental sau la transformările
'capitalismului mondial'» (Riccio, 2006:99). Astfel, transformarea capitalismului mondial
«în direcția unui liberalism din ce în ce mai accentuat ce se exprimă prin slăbirea
politicilor sociale și dezvoltarea sectorului terțiar în economie», a condus la apariția unei
«forțe de muncă precare cu dificultăți enorme de inserție pe piața muncii și puține
posibilitati de găsire a unei fortărețe economice, sociale și culturale» (Riccio, 2006:99) în
țara de destinație. Riccio critică această ipoteză, considerând-o simplificată «din punct de
vedere euristic» deoarece se sprijină doar pe «caracteristicile contextului de la destinație
pentru explicarea unui fenomen social» (Riccio, 2006:99). Așa cum comunitatea
penticostală din Marginea este considerată a prezenta caracteristicile unei comunități
transnaționale, la fel, cazul murizilor senegalezi este văzut de Riccio ca «exemplul cel
mai elocvent de 'comunitate transnațională', ce se dezvoltă ca urmare a unui ansamblu
complex de precepte religioase, de repere morale și culturale» (Riccio, 2006:100).
Portes (1996) definește conceptul de comunitate transnațională (transnational
community) ca fiind o comunitate ce
[...]include un număr tot mai mare de oameni ce trăiesc vieți duble. Membri sunt cel
puțin bilingvi, se deplasează cu ușurință între diferite culturi, adesea dețin locuințe în două țări,
și urmăresc interese economice, politice, și culturale ce necesită prezența simultană în ambele
țări (Portes,1996:230).
44
(2002) au arătat că apariția firmelor transnaționale nu este asociată nici cu saracia nici cu
durata șederii în Statele Unite și că imigranții întreprinzători sunt cei mai pricepuți și mai
bine calificați. Totuși, autorii observă cum implicarea imigranților în astfel de activități
«este puternic influențată de condițiile socio-politice din țara de origine și de
caracteristicile comunității de imigranți» (Portes et al., 2002:290-291). Portes realizează o
clasificare a firmelor transnaționale fondate de imigranții din El Salvador: firme de
transporturi, firme culturale, firme etnice și firme de talie mică înființate de migranții ce
au revenit în țara de origine (Portes et al., 2002). Acestea din urmă sunt firme înființate de
migranții întorși acasă ce «se sprijină pe contactele lor din Statele Unite», autorul
observând ca «firmele migranților întorși în capitala Santo Domingo includ de asemenea,
o serie de afaceri bazate pe exemplele găsite în Statele Unite» (Portes et al., 2002:280).
Mai mult, chiar sectorul construcțiilor din Republica Dominicană a devenit transnațional
deoarece grupul țintă căruia i se adresează este format din imigranți dominicani. Ca
urmare, în dorința lor de a-și atrage clienții, firmele din acest sector folosesc mass-media
americană pentru a-și face reclamă. (Portes et al., 2002:280).
Bruno Riccio observă că transnaționalismul este un concept folosit și în
interiorul studiilor culturale unde denotă «fluiditatea cu care ideile, capitalurile și
persoanele traversează granițele» (Riccio, 2006:97). Spre deosebire de situația din trecut,
astăzi rețelele transnaționale acoperă întreg mapamondul și, datorită globalizării și
progresului tehnologiei informației, ele acționează «aproape în timp real» (Riccio,
2006:98).
În acest sens, autorul înțelege noțiunea de 'ethnoscape' propusă de Appadurai ca
un «tot deteritorializat» format din «rețele și câmpurile transnaționale» (Riccio, 2006:96),
deteritorializarea fiind un concept cheie în viziunea lui Appadurai (Papastergiadis, 2000),
când descrie cartierele (locality) zilelor noastre:
45
transnaționale. Într-adevăr, deși practicile transnaționale4 nu sunt un fenomen nou,
totuși Levitt consideră că, în cazul migrațiilor contemporane, intensitatea și durabilitatea
acestora este mai mare. Printre factorii care au condus la accentuarea lor, autoarea
menționează dezvoltarea sistemului de transporturi și telecomunicații, aportul migranților
la dezvoltarea economică a zonelor de origine ca și situația precară (economică, politică,
socială) a acestora în țara-gazdă (Levitt, 1998). Levitt înțelege remitențele sociale ca «un
instrument conceptual pentru analiza difuziei culturale la nivel local» (Levitt, 1998:943).
Acest proces de difuzie a elementelor culturale se realizează în mod selectiv, localnicii
adoptând anumite «elemente particulare în timp ce le ignora pe altele» (Levitt, 1998:944).
Autoarea clasifică remitențele sociale în trei categorii: «structuri normative, sisteme de
practici, și capitalul social» (Levitt, 1998:933). Structurile normative sunt reprezentate de
idei, valori și credințe iar sistemele de practici sunt «acțiunile modelate de structurile
normative» (Levitt, 1998: 934). Pentru înțelegerea remitențelor sociale, cercetătoarea
oferă exemplul migranților din Miraflores, un sat din Republica Dominicană. Datorită
condițiilor climaterice caracterizate de temperaturi ridicate, localnicii desfășoară
numeroase activități în curte sau pe terasă, deci în spațiul semi-privat al gospodăriei,
socializând zilnic cu vecinii lor. Dintre cei care au migrat în Boston, unii au interiorizat
valorile societății de destinație, obișnuindu-se să trăiască într-un cadru familial restrâns.
Când s-au întors în satul natal, noile lor cerințe, de prezervare a intimității, au constituit
unul dintre motivele ce au condus la apariția unui tip de locuință diferit de cel autohton.
Acestea se deschid spre curtea din spate sau sunt protejate de garduri înalte. Autoarea
observă că «Pe măsură ce tot mai mulți copiază aceste comportamente, relațiile de
vecinătate sunt pe cale să se destrame» (Levitt, 1998: 935). Constatăm deci cum
structurile normative constituite din ideile și valorile țării de destinație au modelat
practicile de locuire ale acestor migranți, ce vor influența, la rândul lor, întreaga
comunitate. Ajungem astfel să analizăm mecanismele de transmitere a remitențelor
sociale, fie ele structuri sociale, sisteme de practici sau capital social. În acest sens, Levitt
(1998) constată ca schimbul de remitențe sociale se produce în mai multe situații: prin
vizite ale membrilor familiei de migranți (fie în țara-gazdă, fie în țara de origine), prin
revenirea definitivă în locul de origine și prin comunicarea la distanță între membri
familiei dispersate între două sau mai multe arii geografice. O trăsătură a remitențelor
sociale este aceea că ele se transmit între mai multe persoane, în interiorul unor rețele
4
Practicile transnaționale sunt înțelese ca «punți de legatură, peste granițe, pentru diferite tipuri de unități
sociale sau economice» (Sandu, 2010:145)
46
sociale (familiale, de prieteni, vecini, colegi de serviciu, etc.). De asemenea, autoarea
analizează factorii care determină natura și magnitudinea impactului acestora în
comunitatea de origine: «remitențele în sine, sistemul transnațional, mesagerul, audiența
ținta, diferențele între țările de origine și cele de destinație, și procesul de transmitere»
(Levitt, 1998:937). În ceea ce privește remitențele în sine, Levitt observă natura
complexă, dar în același timp instabilă a unora dintre ele: «valorile și normele fluctuau
cu mai multă ușurință. Imigranții le redefineau și negociau în mod constant» (Levitt,
1998:938). Un alt factor de impact este tipul mesagerului. Persoanele aflate în vârful
piramidei sociale aveau mai multă influență. În cazul comunității studiate, acestea erau de
regula: «bărbați, indivizi cu bani, membri în etate ai comunității, sau lideri de marcă»
(Levitt, 1998:939). Totuși, nu numai tipul mesagerului este important în analiza
remitențelor sociale, ci și profilul socio-demografic al audienței. Cât despre deosebirile
dintre societatea de origine și cea de destinație, Levitt observă că apropierea celor două
din punct de vedere al valorilor, mentalităților și normelor favorizează transmiterea
remitențelor sociale. În ceea ce privește caracteristicile procesului de transmitere,
autoarea afirma că
Anumite remitențe au un efect mai puternic deoarece ele călătoresc alături de alte
remitențe. Când o remitență este acceptată, crește receptivitatea față de altele [...] Dacă multe
remitențe sunt transmise în mod consistent pe o perioadă scurtă de timp, impactul lor este mai
mare decât în cazul transferurilor efectuate în mod periodic (Levitt, 1998:941).
47
diferitele forme de asimilare a imigranților în societatea de destinație, transnaționalismul
evidențiază viețile duale (Portes, 2002) și identitățile multiple trăite de migranți. Pe de
altă parte, Portes observă că această perspectivă teoretică se bazează pe cercetări
calitative – focalizate doar asupra transmigranților - ce pot induce în eroare cititorul
neavizat deoarece «comunică adesea impresia că transnaționalismul a devenit o primă
formă de adaptare a imigranților – politică și economică. Aceasta impresie poate sau nu
să fie corectă» (Portes et al., 2002:279).
48
practicile lor culturale și sociale un teren propice dezvoltării culturilor hibride.
Margarita Zires, într-o conversație cu Nestor Garcia Canclini, Raymundo Mier și
Mabel Piccini, în legătură cu termenul «hibrid», observă că acesta indică spre ceva «ce
aparține mai multor zone în același timp», pe când cultura – așa cum a fost ea înțeleasă
până acum în sociologie și antropologie - este strâns legată de «ideea de nucleu omogen a
unor credințe, produse, sau comportamente sociale, mai mult sau mai puțin coerente,
legate de o comunitate, grup, sau națiune» (Canclini, 1993:78). Într-adevăr, așa cum
subliniază și Papastergiadis (2000), în trecut
Culturile erau înțelese ca fiind formate în anumite relații teritoriale cu granițe
stabilite cu grijă, separându-le unele de celelalte […] Această interpretare a încurajat o
înțelegere tipologică a culturilor. Prin accentuarea granițelor, structurilor unice și a credințelor
specifice ce fac un „întreg complex‟, pot fi proiectate pattern-uri și comparații. Unicitatea unei
culturi era definită prin compararea sa cu alta (Papastergiadis, 2000:104)
49
comunităților cultural și etnic omogene» (Garnier, Villanova, 2003: 18), în timp ce
termenul «intercultural» trimite la «efectele contactului dintre culturi în situație de
inegalitate» (Garnier, Villanova, 2003:18). Dacă rezultatul contactului între culturi este
dezvoltarea acestora sau apariția unei alte culturi, putem vorbi despre un proces
intercultural, dar «pastișa, copia, reproducerea, nu aparțin aceluiași proces» (Garnier,
Villanova, 2003: 19). De asemenea, autorii observă că «unul dintre conceptele pe care
aria studiilor interculturale îl poate integra cu succes este cel al hibridității pentru că el
permite problematizarea chestiunii frontierelor» (Garnier, Villanova, 2003:19). Într-
adevăr, locuințele hibride sunt forme rezultate din întâlnirea a două sau mai multe culturi,
situându-se astfel într-un domeniu de graniță, « într-o simbolistică a complementarității, a
sintezei între cultura de apartenență și cultura gazdă » (Villanova, 2007:240), iar studiile
asupra locuirii vorbesc cel mai bine despre împrumuturile și schimburile culturale (Harris
și Myers, 2007). Totuși «Ori de câte ori procesul de formare a identității este bazat pe o
graniță exclusivă între ‘noi’ și ‘ei’, hibridul, ce se naște din transgresarea acestei granițe,
este închipuit ca o formă de pericol, pierdere, degenerare» (Papastergiadis, 2000:174).
Din acest motiv, termenul de `metisaj cultural` preluat de Villanova - reprezentând o
« traversare a frontierei ce nu desființează frontiera […] ci plecând de la contact, de la
comunicare […] adică aproprierea de către autorul sau autorii săi a elementelor
împrumutate din diverse surse pentru a crea ceva nou » (Villanova, 2007:243) - pare mai
potrivit, iar Alexis Nouss consideră că folosirea acestei noțiuni «invită componentele să
își păstreze integritatea, spre deosebire de fuziune sau hibriditate» (Nouss, 2003:41).
Papastergiadis constată însă că în viziunea lui Stuart Hall «identitatea culturală este
întotdeauna hibridă» (Papastergiadis, 2000:189), iar Bhabha consideră hibridizarea ca
fiind «intrinsecă tuturor formelor de transformare radicală sau înnoire a tradiției»
(Papastergiadis, 2000: 189) În consecință, consideram pertinentă atât folosirea termenilor
hibrid/hibridizare, cât și a noțiunii de metisaj, în descrierea efectelor culturale ale
migrației, într-o perioadă când, așa cum remarcă Ian Pieterse (2001), noile forme hibride
se prezintă ca un indicator important în înțelegerea transformărilor profunde rezultate ca
urmare a mobilității, migrației și multiculturalismului.
50
2.3. Locuința și practicile de locuire în studiile privind migrația
internațională
Cred că noi toți avem această idee fixă, să mergem în Franța să câștigam bani repede
și să ne construim casa noastră. Cred că vine din familie, transmis din generație în generație,
deoarece fiecare visează să construiască una [...] când te gândești la căsătorie te gândești
imediat la construirea unei case, la a face ceva (să emigrezi) deoarece dacă stăm în casa
părinților niciodată nu ne vom descurca (Villanova, 2006:245).
Astfel, emergența migrației din zonele rurale ale Portugaliei către Franța a
condus, de-a lungul timpului, în funcție de caracteristicile fiecărui val de migrație, la
transformarea peisajului rural. Într-adevăr, migrația internațională « deschide teritoriile
rurale către lume și le destabilizează » (Charbit et al., 1997 :97). La rândul ei, Villanova
observă cum în a două perioadă a migrației (anii ’60-’70) «peisajul rural în zonele
principale de emigrație din nordul Portugaliei a fost total transformat, datorită caselor
'francezilor' » (Villanova, 2006:249). Această transformare radicală ar putea fi explicată
în parte datorită migrației femeilor. Totuși schimbarea peisajului rural nu s-a petrecut
brusc, ci treptat, în acord cu evoluția fenomenului. Într-adevăr, dacă la început vechile
case, lipsite de canalizare și apă curentă, erau doar reabilitate, mai târziu se ajunge la
construcția unor «locuințe noi [...] către periferie; aceste case erau spațioase și dispuneau
de tot confortul» (Villanova, 2006:249). Noile locuințe erau realizate după standardele
însușite în țara-gazdă (Charbit et al., 1997).
Deoarece cea mai mare parte a imigranților portughezi lucra în sectorul
construcțiilor (45% în 1982 și 47% în jurul anilor 1992), auto-construcția - chemarea
51
membrilor familiei să construiască casa unuia dintre ei (Villanova, 2006:256) – era foarte
răspândită în rândul migranților ce reveneau în satul de origine în timpul verii, cu scopul
de a demara sau supraveghea lucrările de construcție la propria casa și de a fi împreună
cu familia lărgită. Noile locuințe erau construite fie de proprietari – ajutați de familia
lărgită - fie cu ajutorul unor meșteri locali, ei înșiși migranți (Charbit et al., 1997). De
fapt, spre deosebire de situația din Franța, unde normele și reglementările din domeniul
construcțiilor nu puteau fi eludate, în localitățile rurale ale Portugaliei, caracterizate de
«un sistem `economico-afectiv` ce dirija raporturile sociale» (Charbit et al., 1997: 118),
ridicarea noilor locuințe se realiza în absența unui plan urbanistic, spiritul «debrouillard»
supraviețuind. Construcția lor s-a făcut lent, în etape, în tandem cu ritmul revenirii în țară
a imigranților, de obicei o dată pe an, vara - în satul de origine, vara, și mai ales luna
august, era perioada nunților, botezurilor și festivalurilor ce fuseseră amânate special
pentru a aștepta întoarcerea migranților (Charbit et al., 1997) -, perioadă în care aceștia
aduceau acasă o parte din economiile lor, fără a folosi sistemul de transfer bancar. Acest
aspect este subliniat și de Massey și colaboratorii:
Adesea noile case sunt realizate printr-un proces de construcție gradual, finanțat de
vizite repetate în străinătate. În comunitățile de origine ale migranților din întreaga lume în curs
de dezvoltare, este obișnuit să vezi case oprite în diverse faze ale procesului de construcție, pe
măsura ce migranții își epuizează fondurile și se întorc în străinătate pentru a acumula mai mult
cash (Massey et al.,1998 :26)
52
Având fațade «făloase» și excesiv de ornamentate, noile case sunt adevărate
«locuințe unifamiliale» (Villanova, 2006:248). Ele cuprind și o aripă ce adăpostește
părinții în vârsta sau copiii încă necăsătoriți. Mai mult, casa din satul de origine devine o
materializare a eforturilor financiare cumulate ale soților, o expresie a «succesului social»
(Villanova, 2006:245), ce dobândește o semnificație aparte în pofida perioadei scurte în
care este locuită. Într-adevăr, Villanova observă cum imigranții portughezi din Franța au
creat «o nouă formă de sedentarism, construită pe bilocalizare și alternanță rezidențială
între țara de origine și țara de imigrație» (Villanova, 2006: 252), aceștia deținând
locuințe în ambele țări. Casa din satul de origine conferă migranților mai multă
flexibilitate în alegerea unui anumit proiect rezidențial, ca și «sentimentul că nu 'pun toate
ouăle într-un singur coș'» (Villanova, 2006:252). Călătoriile tot mai dese în locul de
origine au fost înlesnite și de realizarea autostrăzilor între Franța și Portugalia, devenind
astfel «mai rapide și mai comode» (Cordeiro, 2002:65). Cei originari din nordul
Portugaliei, care lucrau în sudul Franței, puteau chiar să se întoarcă acasă în fiecare
week-end. Prin urmare, migranții portughezi ajung să practice un «du-te-vino între
Portugalia și Franța în proporții rar atinse de migrațiile intraeuropene. Un milion de
persoane traversează teritoriul european pentru a se duce o dată sau de mai multe ori pe
an în Portugalia» (Cordeiro, 2002:65). În 1992, 39% dintre imigranții portughezi din
Franța dețineau o locuință în Portugalia, familiile de portughezi ce beneficiau de o
locuința secundară fiind mai numeroase decât de cele de francezi (Villanova, 2006).
Întoarcerea începe să fie amânată cândva în viitor, iar pe măsura ce copiii cresc, proiectul
revenirii devine tot mai incert, locuințele din satul de origine transformându-se în case de
vacanță. Astfel, Villanova (2006) constată că, deși în discursul migranților de prim val
locuința din sat avea o mare importantă, dorința de revenire fiind prezentă încă de la
plecare, mai târziu, o dată cu prelungirea șederii în Franța, casa din Portugalia este văzută
ca un loc de retragere la pensie, pentru ca în final – datorită stabilirii copiilor și nepoților
în țara de destinație - să ajungă o locuință secundară. Prin urmare, spre deosebire de
migranții portughezi din Brazilia sau SUA, ce reveneau în locul de origine o dată la 5, 10
sau 15 ani, cei localizați în Franța practicau «o emigrație 11/12» (Cordeiro, 2002:67).
La sfârșitul secolului trecut, locuințele construite în satul de origine au devenit
interesante pentru copiii migranților. Aceștia preferau sa își petreacă vacanțele de vară în
Portugalia, datorită costurilor reduse pe care le implicau, dar și a dorinței de a se reîntâlni
cu foștii prieteni sau de a socializa în cadrul familiei lărgite (Cordeiro, 2002). Cu toate
acestea, cea de-a doua generație de migranți a început să-și orienteze investițiile și către
53
alte zone ale Portugaliei, precum cele urbane sau de pe litoral, afișând o indiferență tot
mai pronunțată față de valorile tradiționale ale părinților și față de patrimoniul imobiliar
realizat de aceștia în satul de origine (Charbit et al., 1997). Mai mult, în timp ce prima
generație de migranți se caracteriza printr-un transnaționalism mai mult sau mai puțin
intens (firme de transport persoane și bunuri între cele două țări, finanțarea unor inițiative
sau proiecte de restaurare a unor biserici, de modernizare a unor echipamente edilitare
sau a infrastructurii satului de origine), la cea de-a două generație de migranți practicile
transnaționale sunt cvasi-absente.
Aline Schiltz, într-un alt studiu dedicat migrației portugheze în Luxemburg,
observă că aceștia nu pleacă pentru a se stabili în străinătate, ci pentru a-și îmbunătăți
condițiile de viață în satul de origine. Construcția unei case în locul de origine reprezintă
primul pas pe scara ascensiunii sociale. Această locuință reflectă atitudinea ambivalentă a
proprietarilor față de cei rămași în sat : pe de o parte este « dorința de a se reinsera în
comunitatea de origine », iar pe de alta « dorința de a se departaja » (Schiltz, 2003:60) de
non-migranți. Autoarea vede în locuințele migranților din satul de origine o « proiecție în
spațiu a ideilor primite în țara-gazdă » (Schiltz, 2003:60). Într-adevăr, migranții caută să-
și construiască propriile case copiind modele văzute în afară, fie cu ajutorul fotografiilor
realizate pe când erau plecați, fie inspirându-se din « publicitate sau planuri de case
întâlnite în țara în care sunt angajați » (Schiltz, 2003:64). Cu toate acestea, transformarea
locuinței rurale nu s-a petrecut în prima etapa a migrației - în care preponderenți erau
barbatii ce lucrau în străinătate cu contracte de muncă temporare - ci o dată cu migrația
femeilor – începând cu anii `70 – deoarece femeile sunt « mai deschise la schimbare în
raport cu soții lor, fapt bine exprimat la nivelul casei, spațiul de viața al femeii » (Schiltz,
2003 : 62).
Adelina Miranda observa și ea cum locuitorii satului Casalvieri din sudul Italiei
«trăiesc de aici înainte într-un sistem spațial lărgit ale cărui frontiere nu mai sunt definite
ca altădată» (Miranda, 1994:111). Aceștia au reușit «să schimbe spațiul local inserându-l
în spațiul planetar» (Miranda, 1994:112). De asemenea, autoarea analizează raportul
dialectic ce se stabilește între noi - cei care am rămas acasă – voi - cei plecați în
străinătate:
[...]în timpul perioadei estivale, între săteni și emigranții veniți din Franța [...] se
desfășoară un proces de recunoaștere și de stigmatizare, caracteristic rupturii și reconstituirii
54
raporturilor sociale. Și unii și alți se implică într-o dinamică a judecării reciproce [...] Statutul
economic stă la baza oricărei comparații (Miranda, 1994:117).
Migrația senegaleză către Europa datează din prima jumătate a secolului trecut
(Tall, 2008b). Începând cu anii ’60-’70, majoritatea migranților senegalezi erau întâlniți
în Franța (datorită politicilor de recrutare de mâna de lucru) și în țările africane,
principala zonă de origine fiind bazinul fluviului Senegal (Tall, 2008b). Vechilor
destinații li se alătură, după 1980, Statele Unite, Africa de Sud, Italia, Spania și
Portugalia, zonele de recrutare a candidaților la plecare fiind atât cele rurale cât și cele
urbane – de obicei migranții provenind din aceeași zonă de origine aveau destinații
migratorii comune (Tall, 2008a, 2008b). În această perioadă, migrația senegalezilor către
Europa are un caracter iregular - migranții reușind să rămână în țările de destinație
folosind o viză turistică sau de tranzit, sau apelând la transportul ilegal, cu pirogi pe
Atlantic (Tall, 2008b). Emigranții senegalezi din Italia proveneau mai ales din Touba –
capitala religioasă a murizilor -, dar aveau și rădăcini rurale (Tall, 2008a). Alte zone de
origine menționate erau suburbiile marilor orașe (Tall, 2008a). Apartenența religioasă la
confreria murizilor devine pentru noii candidați la plecare, un ajutor eficient atât în
stadiul inițial al traiectoriei migratorii, cât și pe parcursul acesteia – prin solidaritatea care
se crea între membri grupului (Tall, 2008b) -, contribuind în același timp la formare unor
adevărate rețele transnaționale (Riccio, 2006). Țara-gazdă era considerată de mulți
55
migranți asemenea unui «câmp» – destinat muncii, efortului și castigarii resurselor
financiare ce aveau ca destinație Senegalul (Tall, 2008a, 2008b). În acest sens, anumiți
emigranți senegalezi (celibatari sau cei a căror familie a rămas în Senegal) căutau să-și
maximizeze profiturile locuind împreună cu alți concetățeni, în același apartament și
împărțind astfel cheltuielile cu hrana și întreținerea. Orientarea spre casă (Sandu, 2010) a
emigranților senegalezi se manifestă astfel atât prin remitențele individuale, trimise
familiilor din țara de origine, cât și prin remitențele colective, ce aveau ca scop realizarea
unor echipamente și dotări publice - fie în zonele rurale de proveniența ale migranților,
fie în Touba (Tall, 2008a). Mai mult, spiritul antreprenorial al migranților senegalezi i-a
condus la realizarea de investiții imobiliare (terenuri și clădiri), în domeniul
transporturilor în comun (în condițiile unei rețele de cale ferată slab dezvoltate) și a
comerțului cu automobile (Barro, 2008). Un alt domeniu în care se manifestă acest spirit
antreprenorial este reprezentat de comerțul cu materiale de construcție aduse din Italia,
migranții senegalezi menținând legături cu patroni italieni din acest sector (Tall, 2008b).
Într-adevăr, studiind transnaționalismul senegalezilor murizi din Italia, Riccio constată că
aceștia prezintă un stil de viață caracterizat de o «mobilitate extremă» (Riccio,
2006:100). Autorul afirmă că «Mulți dintre ei declară în mod deschis ca vor să trăiască o
parte din an în Italia și cealaltă parte în Senegal» (Riccio, 2006:100). Noua destinație,
Italia, prezenta avantajul muncii la negru, dar și prezența unor sectoare ale economiei
caracterizate de flexibilitate - construcții, alimentație publică, agricultură (Tall, 2008a),
principala motivație a emigrării senegalezilor fiind constituită de motive economice.
Locuința din Senegal este investită cu o semnificație aparte, fiind o materializare a
atașamentului fata de patrie, după cum explică unul dintre respondenți:
visul tău este să ai cel puțin o casă în Senegal și să te întorci. De exemplu, senegalezul
este diferit de alți africani cum ar fi camerunezii care reușesc să se adapteze și să rămână [...]
El este obligat sa emigreze pentru că nu găsește condițiile să rămână, dar dorința sa este aceea
de a se întoarce. Pentru că cineva care este legat de patria lui se simte bine doar pe pământul
lui.[...]Eu nu m-am gândit niciodată să cumpăr o casă aici (Riccio, 2006:107).
56
ce au preluat sarcina construirii și închirierii imobilelor de locuințe: «dorința de a investi
într-o casă în Senegal este tipică multor senegalezi din străinătate» (Riccio, 2006:105).
Acest fapt a condus la creșterea prețurilor terenurilor construibile din capitala Dakar
(Tall, 2008a, 2008b). Prin urmare, firmele de construcții sunt printre puținele din Senegal
ce nu au fost afectate de criza economică (Tall, 2008a).
În Senegal, a emigra echivalează cu reușita socială, de aceea migranții adoptă
semne ale succesului proiectului de migrație, precum mașini de lux, îmbrăcăminte
occidentală și locuințe cochete (Tall, 2008b). În plus, acestea din urmă, pe lângă valoarea
lor economică, dețin și o valoare socială, contribuind (datorită vizibilității lor) la
mobilitatea socială ascendentă a migranților (Tall, 2008b). Ca urmare a expunerii cu
oarecare ostentație a bogatiei acumulate peste hotare, cu ocazia revenirilor temporare în
țară a migranților, dar și a locuințelor cu trei-patru niveluri ridicate pe parcele de mari
dimensiuni, în rândul comunității de origine se difuzează o adevărată 'cultură a migrației'
(Riccio, 2006), aceasta reprezentând în viziunea localnicilor principalul mijloc de
înlăturare a discrepantei dintre veniturile migranților și non-migranților (Tall, 2008b).
Datorită investițiilor imobiliare pe care emigranții le realizează în Senegal, ca și a
aportului lor la imbunatatirea condițiilor de viață (prin construirea diferitelor echipamente
și dotări de interes public) în zonele rurale de origine a migranților, aceștia se plasează în
rândul actorilor dezvoltării locale din Senegal, participând la schimbarea socială (Tall,
2008a, 2008b).
57
Locuința nu are aceasta plasticitate [...] Mai mult decât o identitate plurală, locuința
o afișează pe aceea a persoanei de referință din gospodărie (vechiul 'cap de familie'). Identitățile
particulare își găsesc locul în interiorul părților care sunt 'camerele' locuinței. Casa este ca o
corală în care fuzionează registrele vocale, până la punctul în care devin de nediferențiat
(Pinson, 2001:3-4).
58
cât și în pământ și creșterea animalelor. Economiile se strângeau greu, așa cum rezultă
din destăinuirile unuia dintre respondenți:
Plecau doar bărbații, îmbrăcați în portul lor tradițional, pe care îl schimbau însă
cu pantaloni franțuzești când ajungeau în Alger. La întoarcere, pentru a nu fi văzuți în
haine occidentale, își schimbau din nou hainele în Alger, astfel că « nu vedeai pe nimeni
să între în sat cu veșmintele de Franța » (Sayad, 1977:62). Autorul descrie
comportamentul migranților din al doilea val, în contrast cu migranții primului val:
«Astăzi totul se face cu mare tapaj [...] Să știți că m-am întors; priviți tot ce am adus din
Franța» (Sayad, 1977:62).
Între efectele emigrării, Sayad constată că aceasta « a accelerat și întărit procesul
de 'deruralizare' deja început» (Sayad, 1977:65), fapt materializat prin abandonarea
muncilor agricole și modificarea comportamentelor, mai ales a comportamentului de
consum. Dacă primii migranți erau țărani « autentici » (Sayad, 1977:65), cei aparținând
celui de al doilea val (anii '50) sunt țărani «dezrădacinați» - aceștia au « încetat să fie
țărani în spiritul și în intențiile lor, independent de emigrare și adesea înainte de a fi
emigrat » (Sayad, 1977:65). Migranții celei de a doua « vârste » au făcut din emigrare un
scop în sine. Dacă migranții din prima « vârstă » considerau plecarea la lucru în Franța ca
pe o « misiune încredințată de către grup la unul din membri săi » (Sayad, 1977:66),
pentru cei aparținând celui de al doilea val, « emigrarea devenea un proiect individual »
(Sayad, 1977:66). Aceștia din urmă nu mai trăiau în țara de destinație în cadrul, și după
normele comunității de migranți, ci doreau o « experiență individuală originală » (Sayad,
1977:66). O dată cu renunțarea la mentalitățile comunităților vechi de emigranți și la
atașamentul față de grup, migrantul din al doilea val își însușea noi norme
comportamentale ce contraziceau structurile valorice tradiționale, specifice comunității de
origine. În ceea ce privește caracteristicile sociodemografice ale celor două generații de
migranți, autorul observă că vârsta medie a migranților aparținând primei generații era de
35-45 ani, în timp ce vârsta medie a celor din al doilea val era cuprinsă în intervalul 20-
35 ani. De asemenea, între aceștia din urma sporește ponderea celibatarilor. Migranții
primului val erau fie căsătoriți fie plecau cu intenția de a câștiga pentru a-și putea aranja
propria căsătorie. O altă deosebire ar fi atitudinea față de câștigurile realizate în Franța. În
59
timp ce primii migranți remiteau sau aduceau cu ei toate economiile realizate în Franța,
migranții din al doilea val trimiteau familiei din țară doar « un simplu ajutor alimentar »,
restul banilor fiind destinați propriilor cheltuieli. Mai mult, pentru a doua generație de
emigranți, sejururile în Franța « s-au prelungit până au devenit cvasipermanente,
întrerupte doar de scurte perioade, cele destinate concediilor anuale » (Sayad, 1977:67).
Orientarea migranților din al doilea val spre Franța, în căutare de locuri de muncă, este
explicată de autor astfel:
Convingerea că nu pot să își găsească în Algeria slujba dorită este atât de puternică
la țăranii 'depaysanes' (dezrădăcinați) candidați la emigrare, încât îi descurajează să mai caute
[…] Niciunul dintre emigranții intervievați nu a încercat sau nu a fost tentat să caute în Algeria
un loc de muncă la oraș (Sayad, 1977:68).
60
studiind o stradă a Londrei, remarcă diversitatea culturală a locuitorilor, realitate descrisă
de Bauman astfel: « Europa se transformă înaintea ochilor noștri într-un mozaic al
diasporelor (sau mai exact într-o aglomerație de arhipelaguri ce se suprapun și se
intersectează) » (Bauman, 2011:83). De aceea, explorând atmosfera fără precedent a
Londrei moderne, Daniel Miller nu recurge la intervievarea unor indivizi aparținând unor
categorii sociale distincte precum `bărbatul` sau `asiaticul` sau `clasa muncitoare`,
deoarece observă că, astăzi, cele mai multe străzi prezintă o diversitate de forme de
proprietate, în strânsă legătura cu veniturile gospodăriei , și « cei mai mulți oameni nu pot
nici măcar să îți spună numele vecinilor lor » (Miller, 2008:5). Chiar migranții care
înainte erau grupați în anumite zone ale orașului, « acum au tendința să se disperseze »
(Miller, 2008:5). Într-adevăr, din eșantionul de 100 de indivizi și gospodării studiate «
doar 23 % erau născuți în Londra, și nu exista nici o minoritate mai semnificativă decât
alta » (Miller, 2008:5). De fapt, lucrarea încearcă sa redea « o imagine a lumii moderne »
(Miller, 2008:5), fiecare secțiune fiind numită «portret».
Între portretele schițate de antropolog, portretul 7 ne oferă o abordare interesantă
asupra relației ambivalente a unui migrant cu țara de origine și cea de destinație, ca și
asupra ambiguității relației între « acasă și locul natal » (Miller, 2008:77). Proprietara
casei din Londra este originară din Jamaica, dar stabilită în Marea Britanie. Aceasta și-a
construit o casa în Jamaica pe unul dintre « cele mai răcoroase și înalte situri de pe
insulă» (Miller, 2008:74), locuință ce contrastează cu cea din Jamaica: casa din țara de
origine este mobilată cu mobilier italienesc scump, în timp ce cea din Londra este «
mobilată în întregime cu materiale foarte modeste » (Miller, 2008:74). Locuința din țara
de origine este spațioasă, cuprinzând mai multe dormitoare, fiecare cu baia lui, două
saloane (unul la parter și altul la etaj), două bucătării (la parter și la etaj) și un garaj.
Autorul observă această separare între locul consumului și cel al muncii, trăsătură
specifică familiei proprietarei, deoarece « însuși tatăl ei a lucrat în SUA înainte de război
și, cu acei bani, a creat în Jamaica un stil de viață caracteristic clasei mijlocii » (Miller,
2008:74).
Analizând obiectele din interiorul locuinței din Londra, cercetătorul a fost
surprins să observe lipsa suvenirurilor aduse din Jamaica, proprietara motivând ca astfel
de obiecte nu au sens, dat fiind frecvența vizitelor sale în locul natal. Singurele lucruri pe
care le aduce cu ea sunt alimentele, mobilierul « călătorește doar în cealaltă direcție »
(Miller, 2008:76).
Cu toate acestea, noua locuință a ajuns să fie locuită de fratele proprietarei,
61
aceasta aflându-se « în poziția bizară de a plăti electricitatea și taxele asupra locuinței,
fără a avea un proiect clar de a se stabili în ea » (Miller, 2008:76).
Autorul nu se oprește însă doar la studiul microcosmosului în care se desfășoară
viața unui migrant. El încearcă să lărgească cadrul de analiză, integrând cazul studiat în
specificitatea fenomenului migrațional al jamaicanilor, un aspect al culturii jamaicane
fiind relația între posesia unei locuințe și căsătorie: prima trebuie sa o preceadă pe a doua.
Construirea unei locuințe în țara de origine a fost deci una dintre principalele motivații
ale migrației jamaicanilor. În plus, Miller amintește cum « Pentru cei mai mulți
jamaicani, proiectul construirii unei case nu este un act ce se petrece o singura dată », ci
în etape și, pe măsură ce « banii se acumulează, cineva poate turna o fundație pentru o
nouă încăpere, sau termină finisarea alteia. Construirea casei aspirațiilor sale este adesea
o lucrare de o viață » (Miller, 2008:77).
În același timp, construirea unei case și mobilarea ei constituie « cea mai
importantă formă de re-locare în Jamaica » (Miller, 2008:78). În plus, Miller constată
această atitudine ambivalentă a migranților din Jamaica cu privire la identitatea lor: unii
nu se simt acceptați de britanici deoarece sunt străini, iar în Jamaica sunt respinși de non-
migranți, fiind percepuți ca ‚englezi’. Acest apelativ este însă întemeiat deoarece, reveniți
în țara de origine, migranții jamaicani adoptă un stil de viață specific englezesc. Mai
mult, locuințele lor din țara de origine se detașează de restul, atât prin amplasamentul ales
(zonele răcoroase de pe platourile din centrul insulei), cât și « prin scară și prin stil »
(Miller, 2008:78).
62
Acest aspect este subliniat și de Massey și colaboratorii când explica conceptul
de cultura a migrației :
5
Fiecare bărbat din sat deținea abilități în domeniul construcțiilor vernaculare.
6
În aceasta comunitate rurală schimbul de servicii și practicile de într-ajutorare erau uzuale.
63
(Lopez, 2010). Ca urmare, casa remitențelor contrastează puternic cu vechile construcții
și este expresia unui stil de viață occidental, însușit în țara-gazdă. Având mai mult o
funcție simbolică7 decât economică sau practică, aceasta locuință incorporează în
designul ei elemente culturale «importate», preluate ca atare sau reinterpretate în context
local. Astfel, acoperișurile în două ape, tipic americane, sunt uneori doar sugerate prin
amplasarea unui fronton triunghiular în fața unui acoperiș în terasă. Migranții au așezat la
poartă cutii poștale, după model occidental, deși nimeni nu le folosește, satul nefiind
deservit de postași. Bucătăria tradițională se transforma și ea dintr-o bucătărie închisă
într-una deschisă, ce comunică cu livingul, utilată cu echipamente moderne. Mai mult,
materialele de construcție tradiționale, realizate sau prelucrate manual, sunt înlocuite8 cu
altele, produse pe cale industrială, precum cărămida, cimentul, aluminiul, oțelul (Lopez,
2010).
Transformările operate de migrație la nivel de cadru construit afectează atât
locuințele migranților mexicani cât și pe cele ale non-migranților înstăriți. Aceștia din
urmă caută să se alinieze la moda lansată de primii în materie de stil de locuire și
materiale de construcție, pentru a-și menține poziția socială în cadrul comunității. Noile
practici de locuire sunt însușite însă doar de cei mai tineri, în timp ce părinții sau bunicii
acestora le resping, chiar atunci când pot beneficia de toate dotările unei locuințe
moderne.
Migrația a condus la dezvoltarea industriei construcțiilor în regiune, dar și a unor
afaceri locale cu materiale de construcție importate din S.U.A. În plus, datorită cererii
existente pe piața locală, prețul acestor materiale a crescut, la fel și mâna de lucru (Lopez,
2010).
Casa remitențelor îmbracă însă diferite reprezentări în funcție de vârsta și poziția
socială, economică și profesională a persoanei. Astfel, în timp ce pentru migranții care au
construit-o este un simbol al reușitei, pentru copiii acestora (stabiliți în țara de destinație)
7
Funcția sa de reprezentare este și mai pregnantă în cazul liderilor comunității mexicane din Boston, ce
construiesc adevărate vile de lux în țara de origine, după modelul locuințelor americanilor înstăriți, în timp
ce în țara-gazdă locuiesc în case/apartamente modeste (interviu cu doctorand mexican, Geneva, 2010).
8
Această tendință de a elimina materialele ecologice sau `environmentally friendly`, se manifestă și în alte
arii culturale precum Pakistan sau Ghana, migranții adoptând soluții arhitecturale și sisteme constructive
ineficiente energetic, și copiind modelele occidentale (considerate superioare oricarei referințe locale) fără
a le adapta la condițiile climatice și geo-morfologice ale regiunii sau țării de origine. În plus, lemnul, un
material cu calități deosebite, utilizat la placarea unor construcții publice din Franța, este considerat de
migranții africani un semn al săraciei, în contrast cu betonul care este văzut ca un simbol al bunăstării
(interviu cercetator Pakistan, Gothenburg, 2009; interviu participant seminar, Bordeaux, 2012). În mod
asemănător, migranții mexicani copiau doar forma și plastica de fațadă a caselor americane, înlocuind
materialul din care era executată structura acestora – lemnul – cu altul, mai trainic: cărămida (Lopez, 2010).
64
poate reprezenta o povară (Lopez, 2010).
Conform Eurostat (2011), în 2008, România se afla în topul celor mai mobile 10
ţări din UE, cu 384 000 de imigranți, urmată de Polonia, în timp ce la 31 decembrie 2008,
România se afla pe locul 2 ca număr de rezidenți străini în statele membre UE-27 (6,2%),
după Turcia. În ceea ce privește volumul remitențelor, în anul 2007, România era printre
primele zece ţări ale lumii ce beneficiau de transferurile financiare ale migranților lor, cu
un total de 6 800 milioane dolari, reprezentând 6% din PIB (Anghel şi Horvath, 2009).
Comparând-o cu celelalte ţări post-comuniste, profesorul Sandu (2010) constată că, în
anul 2007, România înregistra cele mai mari valori ale transferurilor financiare per capita
(398 $). Majoritatea remitențelor sunt folosite pentru cumpărarea de automobile, bunuri
electronice și construcții : în scopul achiziționării unor locuințe noi sau pentru
transformarea/modernizarea celor existente (Anghel et Horvath, 2009). În 2010, volumul
remitențelor scade la 3,3 % din PIB. Astfel, după maximul cunoscut în anul 2008 (9381
milioane $), a scăzut aproape la jumătate în 2009 (4952 milioane dolari), pentru ca în
2010 să ajungă la 3883 milioane dolari. În schimb, în 2011 se înregistrează o uşoară
creștere (World Bank, http://econ.worldbank.org).
65
constituia 45% din totalul populației (World Bank) acest procent este justificat. Dana
Diminescu observă și ea că satele sunt bine reprezentate atât în migraţia internă cât și în
cea internațională, urmând « logica rețelelor sătești sau regionale » (Diminescu, 2009:52).
Aceste comunități rurale își orientează fluxurile către aceeași țară sau regiune de
destinație. Este cazul comunei Certeze din Ţara Oașului, țăranii din Oaș stabilindu-se în
jurul Parisului (Diminescu, 2009:53). În aceste zone, asistăm la o dezvoltare economică și
o schimbare socială datorată migrației internaționale şi dependentă de aceasta, deoarece
există o strânsă legătura între migrație şi dezvoltare. Astfel, Oana Ciobanu subliniază că
«Modificări în comportament se regăsesc la toți membri comunităţii, fie ei antrenaţi sau
nu de migrația internaţională pentru muncă. Aceste schimbări sunt centrate pe câteva
direcții [...] stilul locuirii, comportamentul de consum și sursele principale de venit. Fie ei
migranți sau non-migranți, oamenii adoptă un nou stil arhitectural» (Ciobanu, 2004: 137).
Într-adevăr, profesorul Sandu observă că norma socială acceptată pune pe primul plan
construirea sau achiziționarea unei locuințe, pe un plan secundar demararea unei afaceri
și la urmă îmbunatatirea nivelului de viață al gospodăriei (Sandu, 2010). În plus, dacă
luăm în considerație faptul că aproximativ 60% dintre români apreciază apartenența lor la
clasa mijlocie în funcție de veniturile și posesiile lor – în special automobilul şi locuința –
putem înţelege de ce acestea sunt principalele investiții ale migranților, fiind văzute ca
mijloace de ameliorare a statutului unei persoane sau familii. Astfel migrația externă
generează o mobilitate socială si o schimbare a stilurilor de viață, transformări percepute
și la nivelul locuințelor migranților. Afirmațiile unui migrant din Vulturu (jud. Vrancea)
în Italia sunt semnificative : «Am fost în Italia trei ani. M-am gândit să îmi construiesc
propria-mi casă, aşa încât oamenii să nu râdă de mine, să nu spună că nu am fost în
străinătate. Știți cum este la ţară, dacă vecinul are 10 camere, trebuie să ai 12 ca să fii mai
bun!» (Olteanu, 2005 : 374).
Perioada 1990-1995
În aceasta etapă, pe lângă migratiile definitive (etnice și cele în căutare de azil
politic), un număr important de români s-a implicat într-o mobilitate transfrontalieră
caracterizată de «comerțul cu valiza». Migrația românilor avea un caracter individual și
exploratoriu, limitându-se adesea la perioade scurte, sub 3 luni (Diminescu, 2003).
Destinațiile preferențiale erau Turcia, Serbia, Polonia şi Israel. În plus, pe lângă grupurile
66
etnice ce părăseau România (precum maghiari, germani și evrei) se remarcă apariția
rețelelor religioase, în special a celor neoprotestante (Diminescu, 2003).
În cadrul acestui prim val al migrației temporare a românilor în străinătate, de
după 1989, regiunile istorice cele mai reprezentate au fost Moldova şi Transilvania
(Sandu, 2010).
În Turcia situația migranților români este mai mult iregulară, fiind implicaţi în
sectorul industriei textile și al construcțiilor, în alimentația publică, în comerţ şi în
transportul maritim (Gangloff şi Perouse, 2003). Apropierea geografică de România este
unul dintre avantajele oferite de această destinație. În schimb, dezavantajele sunt
multiple: program de lucru prelungit, condiții de locuire precare, lipsa oricărei protecții
sociale, poliție coruptă. Prin urmare, migranții români nu puteau să se simtă `acasă` în
Turcia şi – cu excepția femeilor căsătorite cu cetăţeni turci – nu intenționau să se
stabilească în aceasta ţară (Gangloff şi Perouse, 2003).
În 1995, migranții români formau grupul cel mai numeros în Israel (28400),
majoritatea migranților legali lucrând în sectorul construcțiilor (Diminescu și
Berthomiere, 2003) Contingentul masculin era puternic reprezentat aici iar migrația
familială era rar întâlnită (Diminescu și Berthomiere, 2003). De altfel, sejururile în
această ţară erau scurte – între unul şi doi ani -, statul Israel impunând măsuri ce
împiedicau instalarea temporară sau permanentă a migranților pe teritoriul său
(Rosenhek, 2003). Astfel, migranții români nu aveau alt scop decât acumularea resurselor
financiare necesare şi întoarcerea în ţara de origine. Remitențele transferate în țară de
migranții români din Israel însumau peste 20 milioane $/lună (Diminescu și Berthomiere,
2003).
Perioada 1996-2001
Astfel, în anul 2000, românii cumpărau vize pentru Italia cu echivalentul a 750-
1500 euro (Weber, 2003). În acest interval, nivelul emigrărilor permanente scade, în timp
ce migraţia din rural crește, deoarece mulți săteni trăiseră deja experiența migrației
interne din rural în urban sau a navetismului. Astfel, cultura mobilității interne «a
contribuit într-o manieră structurală la selecția candidaților» (Diminescu, 2003:10),
67
conferind emigrărilor temporare o selectivitate ridicată (Sandu, 2010). În aceeași perioadă
se observă apariția unor «sate pilot, campioane ale circulației migratorii» (Diminescu,
2003:11), ce antrenează chiar și localităţile vecine în același flux migratoriu, având ca
țintă zone specifice din țara-gazdă. În Italia, numeroși migranți români «provin din
mediul rural și au o experiență de mobilitate anterioară» (Diminescu, 2003:18). Femeile
sunt bine reprezentate în grupul migranților români - cca. 50% - (Diminescu, 2003),
motivul fiind atât caracterul migrației românești în Italia – o migrație familială - cât și
oferta de locuri de muncă în sectorul asistenței la domiciliu a persoanelor în vârstă. În
plus, în Roma, cei mai mulți migranți proveneau din Moldova, Transilvania şi marile
centre urbane (Weber, 2003). În anul 2000, spre deosebire de polonezii din Italia, mai
orientați în a se stabili în localitatea unde au obținut rezidența, românii din Italia nu erau
fixați într-un anumit oraş, fiind inclinați spre o mai mare mobilitate, în funcție de
interesele personale (Weber, 2003). Astfel, unii migranți români, posesori ai unui permis
de ședere în Italia lucrau și în alte ţări, precum Germania (Weber, 2003).
Perioada 2002-2006
Suprimarea vizelor de la 1 ianuarie 2002, cu condiția unui sejur în spațiu
Schengen de maximum 90 zile pe parcursul a 6 luni, a condus la apariția unei migrații
circulatorii între țara de destinație şi cea de origine. Tot acum se dezvolta și firmele de
transport calatori și pachete (Diminescu, 2003). Italia şi Spania devin destinațiile
preferențiale ale migrației românilor. În această perioadă rata emigrărilor temporare în
străinătate continuă sa crească, atingând în 2006 cca. 2,2 milioane de migranți (Sandu,
2010).
Perioada de după 2007 (aderarea la Uniunea Europeana)
68
În 2008 numărul mediu al emigranților români atingea la cca. 2,8 milioane iar
retromigraţia nu se ridica la nivelul preconizat în timp de criză (Sandu, 2010).
Universul lor simbolic de referință se situează în afară acestei condiţii, şi vânzarea ziarelor
apare în acest caz ca o strategie fără consecințe asupra imaginii de sine (Potot, 2001:168).
69
maramureșeni, într-un mod frenetic şi fără măsură, rămân neocupate în cea mai mare
parte a anului, ajungând să fie folosite ca pensiuni turistice:
Chiar când proprietarul se întoarce acasă în vacante sau pentru un sejur în sat între două
`migrații`, el nu locuiește în casa nouă, ci în cea veche [...]Migranții investesc rar în alte
activități: mici fabrici, magazine sau ateliere, etc. Singura utilitate evidentă pentru aceste case
noi rămâne turismul şi, în așteptarea proprietarilor, ele sunt transformate în hanuri (Nagy,
2009a:121).
Realizând, la rândul ei, un studiu despre migrația populației rurale din Țara
Oașului, Dana Diminescu (1999) constată că această zonă se prezintă asemeni unui
șantier în plină defășurare:
Case noi, mai mult sau mai puțin terminate, construite după același model, răspândite în toata
regiunea Oașului dau impresia ca acest proces de construcție este fără sfârșit [...] elementul
central care structurează practicile de plecare şi de întoarcere ale țăranilor din Certeze, modul
lor de acțiune irațional dintr-un punct de vedere strict economic, este și rămâne obligația
familială de a construi o casa, și deci de a câștiga bani (Diminescu, 1999:2).
Casa este strâns legată aici de «onoarea familiei» (Diminescu, 1999:2), deoarece în
această zonă rurală, familia – ce include «patru generații sub autoritatea bunicilor»
(Diminescu, 1999:3) - ocupă un loc central în viața individului: ea aranjează căsătoria
tinerilor, le construiește case acestora încă din fragedă copilărie şi îi sprijină pe toatăa
durata șederii lor în străinătate. Locuința este atât de importantă încât părinții fac tot ce
pot pentru a construi o casa pentru fiecare copil, ultimul născut urmând să moștenească
casa părintească și să aibă grijă de părinți. În plus, în aranjarea casatoriilor, «fiecare
partener este apreciat în funcție de bunurile familiei sale de origine, şi printre bunurile
estimate, vine pe primul loc [...] locuința în curs de terminare» (Diminescu, 1999:3).
Mai mult, concurența tacită existentă între vecini a contribuit la efortul fizic şi
financiar desfășurat de fiecare familie în vederea realizării acestor case. Cercetătoarea
subliniază că principala cauză a migrației oașenilor a fost nu sărăcia sau lipsa mijloacelor
de subzistență într-un context economic disfuncțional, ci «absența endemică de bani
pentru a continu sa aibă acces la bunurile ce fac onoarea familiei» (Diminescu, 1999:3).
Aceasta dorință de etalare a bunăstării familiale prin intermediul locuinței nu este ceva
nou, ea afirmându-se chiar în perioada comunistă. Intr-adevăr, oașenii, fără a fi obligați să
70
se alinieze politicii de sistematizare a satului impuse de Ceaușescu, au adăugat din
proprie inițiativa unul sau chiar două etaje locuințelor rurale «creând astfel un model
inedit de tip ideal de casă din țara Oașului» (Diminescu, 1999:3).
71
Cum arată însă aceste locuințe noi, construite în Certeze după 1990? Daniela
Moisa realizează o descriere a lor:
[...] construcții private cu trei sau patru etaje, ce atrag atenția prin caracterul lor masiv şi luxos.
Materialele de construcție sunt variate: andezit, piatra neagră pe care o găsim în carierele din
regiune – utilizată la balcoanele, stâlpii casei sau pentru fundație – şi care se combină uneori cu
betonul şi cu marmura pentru acoperirea fațadelor. Exterioarele vopsite în roșu, mov, galben
[...] putem întâlni acoperișul în pantă, acoperișul cu două ape sau mansarda, aceasta din urmă
fiind cea mai răspândită. Începând cu anul 2004, apare un nou model a cărui unică pantă este în
arc [...] Scările de la intrarea principală sunt din marmură, cu balustradă tot din marmură sau
din inox [...] La parter, bucătăria `ca în occident`, salonul și baia ies în evidență prin luxul
materialelor utilizate. Întotdeauna amenajat şi terminat, parterul contrastează adesea cu etajele
unde încăperile destinate să servească de dormitoare nu sunt terminate.
În interiorul gospodăriei, casa `de tip occidental`ocupă întotdeauna locul central [...] În fața
casei, se amenajează uneori o grădină de flori. Altfel, întreaga curte este pavată, depășind
adesea gardul, întinzându-se peste trotuar și avansând până la șosea.
În spatele construcției principale se găsesc anexele. Inițial locuri pentru animale și pentru fân,
acestea devin treptat o a doua casă care o depășește adesea pe prima. Între cele două
construcții, se păstrează uneori vechea locuință, ce servește de depozit sau este locuită de
bunici. În majoritatea cazurilor, apariţia casei de tip `occidental`conduce la distrugerea clădirii
vechi [...] (Moisa, 2009:3).
Înainte de anii 1970, fala unei familii nu era casa, ci terenul posedat și numărul
de animale domestice, fapt evident dacă studiem amplasarea hoborocului – anexa
destinată depozitarii fanului pentru animale – în planul de ansamblu al gospodăriei
tradiționale (Moisa, 2009). După 1970, locuința şi mașina se impun tot mai mult în
zestrea mirilor şi «hoborocul nu mai ocupă locul central în gospodărie. Certezenii încep
să îl distrugă şi rezervă fânului o singură încăpere în interiorul noilor anexe, unde
depozitează şi uneltele pentru lucrările agricole» (Moisa, 2009:4). Uneori fânul este
depozitat chiar în interiorul locuințelor `occidentale`, neterminate și neocupate (Moisa,
2009). Astăzi, vechile locuințe construite înainte de 1970 constituie «o sursă de rușine
pentru certezeni. Ele pot compromite familiile care continuă să le locuiască și care nu pot
să își construiască o alta `modernă` » (Moisa, 2009:3).
72
copiem» (Moisa, 2009:6) - acum certezenii se inspiră din modele văzute peste hotare, pe
care ei le numesc stil francez, italian, american etc. (Moisa, 2009).
Un alt element care s-a păstrat este utilizarea capitalului social, a relațiilor
existente la nivel de comunitate: așa cum înainte un șef de echipă aducea oameni din satul
lui pentru a realiza lucrările de defrișare, tot astfel acum există anumiți certezeni ce
«obțin lucrări ample în construcții și fac apel la mâna de lucru din satul lor» (Moisa,
2009:6). Tendința de a lucra și de a se mișca doar în cadrul rețelelor familiale, amicale
sau comunitare, ca și slaba stăpânire a limbii franceze, «îi conduce la un contact de
suprafață cu celălalt» (Moisa, 2009:6). În interiorul acestor rețele, tinerilor migranți li se
transmit valorile comunității de origine, astfel putând fi explicată propensiunea acestora
spre a-şi construi o casă în sat:
A construi și a avea o casă a ta înseamnă, pentru băieți mai ales, a fi pregătit de a avea o
familie. Mai mult, ei obțin credibilitatea comunității, respectul și recunoașterea unui nou statut
social, cel al unei persoane mature (Moisa, 2009:6).
Deși, de obicei, părinții sunt cei care construiesc casele copiilor (procesul de construcție
începând încă din frageda copilărie a acestora din urmă), tinerii ce se apropie de vârsta
căsătoriei lucrează alături de părinți, peste hotare, cu scopul de a câștiga banii lor:
O dată întors acasă, el transformă clădirea construită de părinții lui, încercând să o aducă la zi
în funcție de moda din acel moment şi de ceea ce a văzut în străinătate. Dacă nu reușește să o
transforme, construiește o alta. Aceasta explică numărul ridicat de construcții nelocuite sau
neterminate din sat (Moisa, 2009:7).
Astfel, principala sursă a veniturilor – Franţa -, rămâne doar o destinație temporară, iar
locuințele ce-i adăpostesc pe migranții din Certeze se prezintă asemenea unor locuințe de
tranziție în care nu merită să investească. Mai mult, modul în care locuiesc (înghesuiți, în
condiţii improprii, etc.) nu este semnificativ deoarece identitatea şi statutul lor social sunt
construite în interiorul comunității de origine și în raport cu aceasta. Prin urmare,
certezenii trăiesc, ca şi înainte de 1989, un «du-te-vino» între locul de origine și cel de
destinație, iar «toate resursele financiare şi afective, în special relația cu familia, sunt
dirijate către locul de origine» (Moisa, 2009:7).
În unele cazuri, migranții decid să trimită părinților, aflați în țară, schița viitoarei
case, aceștia fiind însărcinați cu supravegherea lucrărilor de construcție. Dacă însă la
întoarcerea în ţară, migranții găsesc o locuință care nu seamănă cu ceea ce ei au
intenționat să construiască, sau constată că locuința vecinului este mai `făloasă`, încep să
73
modifice construcția. Unul dintre subiecții intervievați descrie modul în care migranții
aleg modelul viitoarei case:
[...] merg la meșterul constructor şi îi spun: `vreau o casă`. El mă intreabă: `Ce tip de casă?`Eu
spun:`Vino cu mine`. Și împreună ne ducem în fața unei case din Certeze care mi-a plăcut
[...]`Vreau o casă la fel, dar mai înaltă şi mai mare` (Moisa, 2009:8).
Un element de fală este acoperișul clădirii. Tipul preferat de cei mai mulți este
mansarda, deşi aceasta nu este realizată cu intenția de a fi locuită, funcția ei fiind mai
mult simbolică: «A avea o mansardă înseamnă `a trăi`și `a fi` ca în Occident» (Moisa,
2009:8). Mai recent au început sa apară şi acoperișurile arcuite, al căror cost ajunge la
20 000 euro (Moisa, 2009). În plus, cercetătoarea observă cum unii proprietari aleg să
modifice acoperișurile caselor deja terminate doar pentru a atrage atenția. Alte elemente
care se modifică sunt geamurile ferestrelor, care devin din transparente fumurii, ca și
balustradele cu baluștri din beton, ce sunt înlocuite cu forme din inox (Moisa, 2009).
Spre deosebire de fațada care este tratată cu grijă, pentru a ieși în evidență, curtea din
spate este neglijată, iar amenajarea interiorului casei este amânată sau realizată în etape.
Finisajele folosite la interior sunt marmura sau gresia pentru pardoseli și treptele
scărilor interioare, inoxul sau marmura pentru balustradele scărilor şi marmura pentru
stâlpii salonului. Tavanul este adesea fals și înglobează diferite spoturi. Un obiect de
mobilier utilizat în perioada comunistă și care a supraviețuit este vitrina (Moisa, 2009).
Bucătăria cuprinde două spații «ce comunică prin deschideri în formă de arcadă»
(Moisa, 2009:10): zona de preparare a hranei, dotată cu aparatură electrocasnică modernă
și locul de luat masa. Un element nelipsit este soba cu plită tradițională, numită «spori»,
amplasată într-un colț al încăperii. Aceasta este folosită de femeile în vârstă, ce nu sunt
obișnuite cu aparatura modernă, dar și de femeile mai tinere, în timp ce fetele sub 25 de
ani o utilizează rar. Gospodăria însă adăpostește o a două bucătărie, destinată activităților
`murdare` şi amplasată în spatele casei Aici întâlnim întotdeauna un pat, cuptorul cu
lemne și uneori un aragaz (Moisa, 2009).
74
petrec «cu două viteze», obiectele, formele şi semnificațiile schimbându-se mai rapid, în
timp ce practicile de locuire mai lent (Moisa, 2009:11).
Străini rezidenți
Din % Variație %
Țara Valoare
care din 2010-2011
absolută
femei total
(%)
România 968 576 54,6 21,2 9,1
Albania 482 627 46,3 10,6 3,4
Marocco 452 424 43,7 9,9 4,8
Cina, Repubblica
209 934
popolare 48,4 4,6 11,5
Ucraina 200 730 79,8 4,4 15,3
Filippine 134 154 57,8 2,9 8,6
Moldova 130 948 67,2 2,9 24,0
India 121 036 39,3 2,6 14,3
Polonia 109 018 71,2 2,4 3,2
Tunisia 106 291 36,6 2,3 2,5
Sursa: ISTAT, 2011
75
La Torino, numărul de migranți români a cunoscut o evoluție spectaculoasă : de
la 5.237 rezidenți români în 2001 (Cingolani, 2009) la 23 409 rezidenți în comuna Torino
în 2006 (ISTAT). Diferența între procentul femeilor şi cel al barbatilor este neglijabilă,
cei mai mulți încadrându-se în segmentul de vârstă cuprins între 25 şi 44 ani (ISTAT). La
1 ianuarie 2008, numărul românilor din comuna Torino atinge 41 063 (ISTAT). Din date
neoficiale, unul din patru români din provincia Torino provine din Moldova - Marginea,
Bacău, Rădăuți, Suceava9.
Michael Eve observă o serie de asemănări între migranții români și cei marocani
din Italia, în legătură cu practicile transnaționale ale acestora:
De asemenea, atât românii cât și marocanii folosesc locurile de închinare din țara
9
www.provincia.torino.gov.it
76
de destinație ca un mijloc de socializare și de păstrare a tradițiilor religioase, fapt ce
conduce la «întărirea identității» şi la «menținerea atașamentului fata de `casa`» (Eve,
2008:77). Un alt mod de orientare spre casă a imigranților marocani este constituit de
bucătăria tradițională (Eve, 2008): consumarea unor produse specifice locului de origine,
ce poate avea ca efect frecventarea unor restaurante sau magazine cu specific național sau
regional, contribuind astfel la dezvoltarea unor afaceri transnaționale ale co-naționalilor
(Cingolani, 2009). Totuși, Eve (2008), analizând practicile transnaționale ale migranților
marocani din Italia şi a celor din Franța, constată că doar aceștia din urmă se implică
activ în ajutorarea comunităților (rurale) de origine. Autorul explică această diferența prin
spațiile de rezidență diferite ce caracterizează cele două comunități de imigranți:
migranții marocani intervievați în Franța provin din mediul rural marocan, în timp ce
migranții din Italia nu se identifică cu nici un sat din Maroc, amintind doar nume de
oraşe. Un alt factor îl constituie nivelul de educație, considerabil mai ridicat în Franța
decât în Italia - țară în care studenții marocani reprezintă o minoritate:
În prezent, universitățile din Italia atrag în general puțini studenți străini (copiii elitelor
naționale sunt rar trimiși la studii în Italia), şi numărul studenților marocani din a doua
generație este încă foarte mic [...] (Eve, 2008:79).
Franța a reprezentat întotdeauna o atracție pentru elitele din coloniile sale, sau
pentru copiii acestora, constituind în același timp un refugiu pentru cei persecutați politic
în țara de origine. Prezența refugiaților pe motive politice în Franța a condus la «fundarea
unor asociații care sunt încă importante şi azi, sau care au dat naștere altora» (Eve,
2008:79).
Mai mult, migrația marocană în Italia este de dată recentă (începând cu anii ’90),
regruparea familială realizându-se mai repede pentru migranții de prim val în Italia decât
în Franța anilor ’60 (Eve, 2008), fapt ce a redus gradul de orientare spre casă al
imigranților. În plus, Eve se întreabă «cum afectează regruparea familială deciziile
privind cheltuielile și economiile, şi orientarea către viața din ţara de origine» (Eve,
2008:79).
77
întâlnite, majoritatea firmelor atrăgându-și clientela de pe piața italiană (Eve, 2008).
78
corespondența pe care autorul o găsește între practicarea navetismului de către unii dintre
migranții români, în perioada comunistă, şi navetismul actual, practicat de anumiți
migranți între diferite zone ale Italiei.
Bazele legăturilor cu Statele Unite ale Americii au fost puse de către membri ai
comunității penticostale din Marginea încă din perioada comunistă. Cingolani evidențiază
rolul apartenenței la o anumită confesiune în cadrul procesului de migrație ca și
elementele ce diferențiază comunitatea penticostală de cea ortodoxă (mod de gândire,
mod de viață, structură și organizare rituală, raporturi sociale etc.). Interesul acordat
comunității penticostale se explică prin dimensiunea comunitară pe care aceasta o
înglobează: « În contextele în care procesele de formare identitară sunt mai mult ca
niciodată complexe, dominate de incertitudine și individualizate, religia penticostală
furnizează un sistem de semnificații puternic şi coerent ce plasează individul în interiorul
unei colectivități » (Cingolani, 2009:268). Comunitatea penticostală din Marginea
79
cuprinde 3800 persoane, dintre care doar 1 300 se afla în țară (Cingolani, 2009). Aceasta
prezintă un grad mai mare de transnaționalism în raport cu majoritatea populației
comunei, de religie ortodoxă :
Pentru primii migranți, familia era mai puțin importantă în succesul proiectului
de migrație. Ceea ce conta era capacitatea lor de a se descurca într-un context necunoscut,
chiar ostil. Pentru migranții din al doilea val, capitalul social, ca și sprijinul familiei
extinse devine esențial în găsirea unei locuințe şi a unei prime slujbe. Însă, nu numai
familia lărgită joacă un rol important în cadrul migrației mărginenilor, ci și familia
`spirituală` (Cingolani, 2008), compusa din nași. Aceștia din urmă nu numai că intervin
în situații de criză familială, dar îi pot ajuta pe fini să găsească o slujba sau o locuință în
Italia (Cingolani, 2008).
Astfel, într-o primă etapă «exploratorie», între 1990 şi 1995, migranții români la
Torino erau în majoritate bărbați celibatari, o serie de femei migrând şi ele pentru a fi
împreună cu soții lor. În a doua etapă a migrației românești în Italia (1996-2001), numită
de autor «de consolidare», un număr crescut de femei încep să li se alăture, venite singure
(ca urmare a cererii crescute de asistență la domiciliu) sau pentru regrupare familială
(Cingolani, 2008). În această perioadă are loc intrarea în legalitate a unora dintre
80
migranți. În a treia etapa (2002-2007), un număr tot mai mare de români practică o
migrație «circulatorie» Cingolani (2008), deoarece pentru familiile cu mai mulți copii,
regruparea familială în Italia nu era de dorit.
Cei care câștigă o mulțime de bani în Torino sunt cei care au plecat înaintea mea în 1994.
Aceștia nici măcar nu îți vorbesc [...] ne tratează ca inferiori [...] Românii sunt egoiști, nu vor
să dea de lucru altor oameni. Dacă cineva are o slujbă, și câștiga 1200 euro pe lună, nu ar veni
niciodată să te ajute! Sunt şi femei din România ce profită de pe urma altor românce: ele cer
600 euro şi apoi îți găsesc de lucru. Singura siguranță pentru mine este familia (Constantin,
Marginea 2006, în Cingolani, 2008).
De asemenea, pentru femeile din Marginea cu copii mici, ajutorul familiei din țara de
origine este esențial: copiii sunt încredințați bunicilor din sat sau, în alte situații, bunica
se deplasează în Italia pentru a avea grija de ei (Cingolani, 2008). Uneori familia din
Marginea poate trimite bani migranților aflați în situații dificile în țara-gazdă: «Este un
flux în două direcții [...] nu doar din Italia către România ci și invers» (Cingolani, 2008).
Lucrurile trimise din Italia în România includ detergenții, uleiul de măsline, cafeaua, ca şi
mobilierul și aparatura electrocasnică second hand. În cazul în care familia construiește
sau reabilitează o casă în comună, pot fi trimise în țară şi alte obiecte precum materiale de
construcție şi finisaj, instalații și sisteme electrice sau termice, unelte etc. Printre
produsele care circulă dinspre Marginea spre Italia menționăm tigările și conservele sau
alimentele preparate în casă (Cingolani, 2008).
81
religioasă sau nivelul de cunoaștere a limbii țării-gazdă, pot afecta pozitiv sau negativ
orientarea spre casă a acestuia. Astfel, o orientare puternică spre casă o au migranții cu o
slabă cunoaștere a limbii, de «orientare culturală tradiționalistă» (Sandu, 2010:172) ca și
cei de vârstă medie sau care sunt căsătoriți și o parte din membri familiei se află în țara de
origine (Sandu, 2010).
Construcția de vile de lux, întotdeauna mai mari pentru a rezista concurentei cu vecinii […]
construcția porților automate și a teraselor și grădinilor în stil occidental, acestea sunt cele mai
importante preocupări ale `străinilor` din Marginea când se întorc acasă în vacanță (interviu
Bucaciuc 2006, în Cingolani, 2009 :152-153).
Etajele superioare ale acestor vile de lux adăpostesc dormitoarele, numărul lor depășind
în unele cazuri cu mult dimensiunea familiei (Cingolani, 2009). Această situație
contrastează cu cea din trecut când familii numeroase se înghesuiau în una sau două
camere. Autorul constată că baia a devenit din încăperea pur funcțională din trecut
«materializarea unui nou stil de viață» (Cingolani, 2009:156), fiind obiectul ce atrage o
bună parte din investițiile migranților: «Sunt foarte mândră de această baie, a costat in jur
de 10000 euro, dar este exact așa cum am dorit-o» (interviu Brenda 2007, în Cingolani,
82
2009:156). Amenajarea spațiului interior ține astfel de domeniul femeilor, în timp ce
tehnicile de construcție de cel al bărbaților. În plus, migranții preferă să utilizeze sisteme
și materiale de construcție importate, deoarece consideră că acestea sunt de mai bună
calitate (Cingolani, 2009).
83
lucrând la negru. Deoarece proprietarii vin în țară de cel mult trei ori pe an (de Crăciun,
Paști și în august), meșterii trebuie să ruleze, în numele clientului, sume de bani
însemnate, de aceea corectitudinea acestora este o trăsătură esențială, contribuind la
întărirea bunului renume (Tue, Toderaș, 2011). În luna august, atât meșterii cât și clienții
lor, ce au adus cu ei economiile realizate în străinătate, se focalizează pe avansarea
lucrărilor de construcție:
Prin modelele importate, prin felul în care își amenajează şi își decorează interioarele –
bucătăriile deschise şi băile lucioase, cajvanarii încearcă să se identifice cu grupul
proprietarilor de case pentru care lucrează în străinătate (Tue, Toderaș, 2011:12).
Casele migranților din Cajvana sunt finalizate treptat, pe parcursul a mai mulți
ani (între 2-10 ani). În toată această perioadă, cu ocazia vizitelor în țară, proprietarii
locuiesc fie în altă casă, fie într-o anexă numită «bordei», ce conține o bucătărie, o baie şi
una sau două camere (Tue, Toderaș, 2011). Totuși, criza economică a afectat și sectorul
construcțiilor din Cajvana: în perioada 2005 - 2011, conform unor declarații neoficiale,
numărul caselor nou construite s-a redus de la 400/an la 50/an (Tue, Toderaș, 2011).
Deși noua locuință este realizată după model occidental, cajvanarii mențin
configurația tradițională a anexelor, modificându-le însă funcțiunea: grajdul, șura sau
bordeiul se transformă uneori în garaj, atelier sau bucătărie de vară (Tue, Toderaș, 2011).
Schema planimetrică a noilor locuințe este de obicei aceeași: la parter găsim camera de
zi, bucătăria, o baie şi un dormitor, iar la etaj mai multe dormitoare şi o singură baie.
Șemineul este un element frecvent utilizat în amenajarea salonului (Tue, Toderaș, 2011).
Balustradele balcoanelor sunt fie din inox, fie cu baluștri din beton, prefabricați (Tue,
Toderaș, 2011).
84
că, o dată cu declararea localităţii ca oraş în 2004, taxele aplicate noilor locuințe s-au
mărit, crescând în funcție de dimensiunile clădirii (Tue, Toderaș, 2011).
2.5. Concluzii
Construite în etape (Charbit et al., 1997 ; Massey, 1998 ; Villanova, 2006; Miller,
2008, Lopez, 2010)
Folosesc materiale și echipamente noi, o parte dintre ele fiind aduse din țara-
gazdă (Lopez, 2010 ; Pinson, 2001)
Pentru migranții ocupați în construcții în țara de destinație, auto-construcția este o
practică curentă (Charbit et al., 1997; Villanova, 2006 ; Tue, Toderas, 2011)
Constituie o investiție socială și culturală (Pinson, 2001; Riccio, 2006; Lopez,
2010) și în unele cazuri și economică (Tall, 2008b)
Reprezintă un simbol al reușitei economice și sociale (Pinson, 2001 ; Schiltz,
2003; Cingolani, 2009 ; Potot, 2001; Diminescu,1999 ; Tall, 2008a)
Contribuie la dezvoltarea sectorului construcțiilor pe plan local (Itzigsohn et
al.,1999; Portes et al., 2002; Cingolani, 2009; Moisa, 2009; Lopez, 2010 ; Tall,
2008b)
Conduc la ridicarea prețurilor terenurilor construibile, a materialelor de
construcție și a mâinii de lucru (Tall, 2008a, 2008b; Lopez, 2010)
Ascund în spatele lor întregul efort implicat în realizarea lor (Schiltz, 2003;
85
Villanova, 2006; Potot, 2001; Lopez, 2010)
Schimbă anumite obiceiuri și norme sociale prin amenajările și soluțiile
planimetrice adoptate (Levitt, 1998 ; Lopez, 2010)
Locuri de reședință limitate în timp, devenind treptat o reședință secundară sau
casă de vacanță (Miranda,1994; Pinson, 2001; Cordeiro 2002; Villanova, 2006 ;
Nagy, 2009a)
Plasate în centrul aventurii migratorii, printre principalele obiective ale migrației
(Villanova, 1994 ; Sayad, 1977 ; Massey, 1998 ; Riccio, 2006 ; Moisa, 2009 ;
Tue, Toderas, 2011)
Contribuie la difuzarea unei adevărate « culturi a migrației » în sânul comunității
de origine, provocând și întărind dorința celorlalți localnici de a emigra (Massey,
1998; Riccio, 2006; Cingolani, 2009 ; Lopez, 2010 ; Tall, 2008b)
Contrastează cu locuințele migranților din țara-gazdă prin dimensiuni, eleganță și
exces de cheltuieli, fiind construite nu pe « câmpul » muncii și al efortului, ci pe
cel al consumului și afișării reușitei experienței de migrație (Aquilar, 2009; Tall,
2008b ; Schiltz, 2003; Villanova, 2006; Miller, 2008; Potot, 2001 ; Lopez, 2010)
Sunt forme hibride ce combină practici de locuire, tehnici de construcție și stiluri
arhitecturale locale și importate (Villanova, 1994, Villanova, 2001, Villanova
2006 ;Moisa, 2009; Lopez, 2010)
O formă de asigurare și de acoperire a neajunsurilor create de un sistem politic,
social și economic disfuncțional (Stark, 1985 ; Tall, 2008a, 2008b ; Cingolani,
2009)
86
Partea II: Un studiu de caz în comuna Marginea,
jud. Suceava
3. Metodologia cercetării
Cercetarea calitativă de teren detaliată în această secțiune a demarat în vara
anului 2009, ca urmare a unei anchete de teren de tip exploratoriu ce avea ca scop
observarea locuințelor construite de emigranți în mediul rural. Prin urmare, pentru a
studia modul în care locuința rurală s-a transformat sub impactul migraţiei internaţionale,
am folosit un studiu de caz realizat în comuna Marginea, județul Suceava, localitate
puternic marcată de migrația internaţională. Această comunitate rurală de peste 10 500
locuitori este caracterizată de o rată mare a migrației. Avand (în 2009) aproximativ 1000
de migranți numai în Torino si vecinătățile acestuia, Marginea este unul dintre satele
«campioane» din punct de vedere al migrației internaționale. Migrația este strâns legată
de inovație, atât în cadrul practicilor de locuire și de construcție, cât și a arhitecturii
locuinței rurale, prin accesarea de resurse, modele și informații noi, ca și prin
transformarea rolurilor pe care indivizii le joacă în cadrul familiei și a comunității de
origine.
87
tehnică si funcțională) - se prezinta asemenea unor forme hibride ce combina elementele noi,
aduse de migratie (« urmele migratiei »), cu referintele locale, de dinainte de 1989 (« urmele
trecutului »).
88
Număr camere de Multe Puține
locuit
Tip camere de Cu o funcție unică Multifuncționale/fără
locuit destinație precisă
Număr băi și Două sau mai multe O singură baie sau fără baie în
grupuri sanitare în locuință
locuință
Dotarea băii Cu bideu Fără vas WC în baie
Organizarea Din hol/vestibul Prin bucătărie/
accesului în grupul salon/sufragerie
sanitar al zonei de
zi
Număr bucătării O singură bucătărie Două sau mai multe bucătării
Tip de bucătărie Bucătărie deschisă/cu Bucătărie
«boltă» închisă/multifuncțională
Distanța între Alăturate/comunică prin La distanță/Separate de alte
bucătărie și locul deschideri în pereții spații intercalate
de luat masa despărțitori
Funcția bucătăriei De reprezentare Pur funcțională
Dispozitive de Plită electrică/Cuptor Sobă cu plită
preparare a hranei electric
Spații de Întreaga casă devine o Un singur spațiu, de tip «cea
reprezentare « cea casa » casa»
Sisteme de Cu șemineu/Prin Cu sobe/Cu sobe și
încălzire a pardoseală calorifere/încăperi neîncălzite
locuinței
Tipul mobilierului Adus din Din zestrea soției sau
străinătate/realizat după mamei/modest/ mobilă veche
modele văzute în (străină) recuperată
străinătate
Tipul finisajelor Gresie în salon/Marmură
pardoselilor sau granit
Tipul finisajelor Tencuieli decorative după
pereților modele văzute în
străinătate
Prezența anexelor Nu
Dispunerea în plan Fără a respecta modelul După modelul tradițional (al
a anexelor tradițional anexelor locuințelor nemțești )
Funcții ale Garaj, depozit, cameră Cuhne/ șandrama, șura, grajd/
anexelor centrala termică bucătărie
Configurația Fără a respecta modelul După modelul tradițional
anexelor tradițional
Rolul cuhnii Locuință pentru
migranți/părinții migranților
Modul de Curte pavată în Grădină simplă, de flori, în
amenajare a întregime/piscină fața casei
grădinii
Funcția De reprezentare Utilitară
grădinii/curții
Tipul porților și Soclu și stâlpișori Porți drănițite
împrejmuirilor cărămidă aparenta și gard
din fier forjat
Elemente Ornamente zoomorfe Motive simbolice tradiționale
ornamentale la
porți și garduri
Locuința în Distanța față de Departe Aproape
relație cu locuința
familia părinților/fraților
89
Unde locuiesc Separat față de copiii Pe aceeași parcelă: în cuhnea
părinții adulți casei copiilor adulți sau în
vechea casă
Locuința ca și Locuința din țara-gazdă Locuința din țara de origine
cămin
Organizarea Părinții sau familia lărgită își
familială a ajută copiii la construirea
construcției casei noilor case
Locuința și Casele noi sunt construite
relațiile de gen pentru bărbați celibatari / Soția
se mută în casa soțului/
Importanța zestrei
Practici de Cine a conceput Arhitectul Meșterul/Proprietarul sau
construcție proiectul părinții acestuia
Cine a construit O firmă de construcții Meșterul/Proprietarul/Rude
locuința ale proprietarului/
Tehnici și utilaje Vechi De ultima oră/Aduse din țara-
folosite în gazdă
construcție
Tipul materialelor Aduse din țara-gazdă Recuperate de la case vechi
de construcție
Surse de inspirație După proiecte/fotografii După modele văzute în sat
și de informare realizate în țara-gazdă
Sensuri și Reprezentări ale Locuința ca Locuința ca datorie/asigurare
reprezentări locuinței investiție/Locuința ca
ale locuinței obiect de status/ Locuința
ca semn al reușitei
Raportarea la Utilizarea vechilor Demolarea vechilor Remodelarea vechilor locuințe
tradiție locuințe locuințe
Reciclarea Case de vacanță/Locuințe Lemn pentru foc/material de
vechilor locuințe sociale construcție
Utilizarea Nu, dar folosesc obiecte Expunerea unor lucruri din
obiectelor decorative aduse din țările zestre
tradiționale de destinație
90
3.4.1. Culegerea datelor
91
3.4.2. Tehnica eșantionării
Gospodării de non-migranți
92
Am încercat să dezvolt o relație familiară cu localnicii, cu scopul de a le câștiga
încrederea pentru a fi în măsură de a-i revedea cu ocazia vizitelor repetate în localitate. În
consecință m-am cazat pentru câteva zile pe parcursul anilor 2009, 2010 și 2011 în
locuința patroanei unei pensiuni din comună, ea însăși un fost migrant, conversând cu
aceasta și observând practicile de locuire ale familiei (lărgite). Deoarece eu însămi dețin o
casă în Rădăuți – cel mai apropiat oraș de comună – mi-a fost ușor sa realizez cercetarea
de teren pe o perioada extinsă de timp. Am folosit astfel observarea participativă,
mergând la cumpărături în supermarket-urile și magazinele din Marginea, și vizitând
piața din sat (organizată în fiecare zi de joi). Am servit masa atât în casele migranților sau
sătenilor, cât și în principalele (două) restaurante ale comunei, ce aparțin unor foști
migranți, discutând cu patronii acestora. Adesea, migranții sau membri ai familiei
acestora, m-au acompaniat în casa altor familii de migranți, ajutându-mă să realizez noi
relații. Mai mult, am cumpărat sau primit în dar diferite produse (de obicei alimentare) de
la localnici. De două ori am participat la culesul ciupercilor în pădurea de pe teritoriul
administrativ al comunei, alături de alți săteni. Am realizat o scurtă ieșire la pădure cu
una dintre familiile de migranți cunoscute pe parcursul cercetării, împreună cu copiii
noștri. Fiul meu și-a găsit tovarăși de joacă în Marginea, ajutându-mă să interacționez
astfel cu localnicii.
93
antreprenori din sectorul constructiilor (din care patru activează în Marginea și doi în
Italia), un inginer - angajat al unei firme de construcții acoperișuri, patronii a trei pensiuni
turistice din comună, bătrâni ai satului, foști olari. În cadrul interviurilor realizate, 45 de
interviuri au fost de tip aprofundat (cu 35 de gospodării de migranți sau rude ale acestora
și cu 10 non-migranți).
Am elaborat mai multe ghiduri de interviu, pe care nu le-am folosit însă, efectiv
pe teren, păstrându-le doar în memorie. Experiența mea de teren se acordă cu opinia
profesorului Kaufmann: « cercetătorul trebuie să se apropie de stilul converației, fără însă a se
lăsa purtat într-o adevărată conversație » (Kaufmann, 2004:48) și « Este deci posibil și chiar
indicat să nu se limiteze doar la a pune întrebări, ci să râdă, să izbucnească în râs, să
complimenteze, să-și spună pe scurt părerea, să explice un aspect al ipotezelor, să analizeze în
direct ceea ce tocmai a spus interlocutorul, să-l critice chiar și să-și manifeste dezacordul »
(Kaufmann, 2004: 53).
94
4. Studiu de caz: comuna Marginea, jud. Suceava
Este o comună compusă dintr-un singur sat (cu același nume), situată pe
teritoriul fostei Bucovine. Localitatea se învecinează la nord cu com. Horodnic, la est cu
com. Volovăţ şi Municipiul Rădăuţi, la sud cu com. Arbore şi orașul Solca, iar la vest cu
com. Sucevița și satul Voievodeasa. Așezarea este străbătută de la est la vest de râul
Sucevița – un afluent al Sucevei -, dar și de căi de circulație importante, precum: drumul
naţional DN 17 A (ce leagă municipiul Rădăuţi de Câmpulung Moldovenesc), fiind și
drum de circuit european, şi drumul naţional DN 2E (între Putna şi Gura Humorului).
95
Situarea localității de-a lungul unei artere de circuit european și în apropierea
bisericilor înscrise în patrimoniul mondial UNESCO îi conferă și o importanță turistică.
Turismul are aici un pronunțat caracter cultural și religios, monumentele de arhitectură
fiind vizitate atât de turiști străini cât și români.
În prezent (anul 2011), localitatea este cea mai mare comună din jud. Suceava,
având o populaţie de 10 529 locuitori. Evoluția populației a fost spectaculoasă: în 1784
populația număra 475 persoane, în 1872 – 2589 locuitori, în 1890 – 3203 locuitori
(Crăciun, Popescu, 2007), în 1992 – 8519 locuitori, în 2002 - 9511 locuitori, pentru ca în
prezent (2011) să se ridice la peste 10 500 locuitori (INS). Mai mult, densitatea medie a
populației din comună s-a ridicat de la 34,1 loc/km2 în 1872 la 90,3 loc /kmp în 1977
ajungând la 125 loc/km2 în 2002 (Crăciun, Popescu, 2007), cu mult peste media jud.
Suceava (80,5 loc/km2) şi a densităţii medii la nivelul ţării (91,0 loc/km2) pentru același
an (INS). Deci, în contextul în care creșterea populației României (inclusiv a celei din
mediul rural) a fost negativă, populația comunei a cunoscut o creștere pozitivă:
Sursa : INS
96
Situaţia ar putea fi explicată prin numărul mare de copii întâlnit la unele familii10
(de religie ortodoxă și neo-protestantă) dar și prin faptul că Moldova se caracterizează
printr-un nivel crescut al natalităţii, ce se reflectă pozitiv în volumul populației, tinerii
având o pondere mare în cadrul acesteia. Într-adevăr, în Marginea, la recensământul din
2002, segmentul de vârstă 15-29 ani cuprindea 2630 persoane (27,6% din totalul
populației comunei), în timp ce, în segmentul de vârstă 30-59, se înregistrau 2958
persoane (31% din populația comunei).
10
Anumiți subiecti proveneau din familii cu 10,12 și chiar 14 copii
97
În anul 2002, judeţul Suceava se situa pe primul loc între judeţele cu minorităţi
religioase. În același an, în com. Marginea, cultele religioase neoprotestante11 care
activau în localitate cuprindeau 1553 de persoane. Deci se observă un procent ridicat
(cca. 16%) al cultelor neo-protestante în localitate. În plus, comunitățile neoprotestante
din Marginea reprezentau (în anul 2002) 22,7% din totalul neoprotestanților din mediul
rural din jud. Suceava.
Sursa : INS
Tabelul 4: Populația comunei Marginea, după religie la recensămintele din 2002 și din
2011
Comuna are un indice al dezvoltării IDC=57, situându-se printre comunele
dezvoltate ale țării (Sandu et al., 2009). Conform indicelui ATSR sate12, Marginea este
caracterizată ca fiind un sat de tranziție de la tradițional la modern, cu un nivel maxim de
dezvoltare, de tip transnațional.
11
Cu toate acestea Cingolani (2009) susține că numărul este mult mai mare – 3800 persoane – deoarece
foarte mulți erau plecați în străinătate.
12
Atlasul social al României rurale ATSRsate, disponibil la adresa http:\\dumitru.sandu.googlepages.com
13
Deși, neoficial, numărul este mai mare – aproximativ jumătate din populația comunei migrând în
străinătate după 1989, fapt explicabil având în vedere procentul mare de populatie potențial activă din
comuna (58,6%) inregistrata la recensământul din 2002. Cercetarea de teren a relevat faptul că o serie de
localnici au emigrat la vârsta de 14-18 ani.
98
în străinătate, în timp ce în 2011, se ajunge la 215314 de emigranți. Numărul mare de
emigranți poate fi explicat prin faptul că satele «care au o pondere mai mare decât media
la nivel naţional sub aspectul prezenței maghiarilor, catolicilor, protestanţilor sau neo-
protestanţilor, au o pondere mare de populaţie de 30 - 59 ani, sunt de tip centru de
comună și se află aproape de oraşe sau de drumuri de circuit european furnizează,
tendenţial, un număr mai mare de plecări în străinătate» (Sandu, 2004 : 184).
14
Și în acest caz, valoarea absolută ar putea fi mai mare având în vedere faptul că, la momentul
recensământului din 2011, mai multi migranți se aflau (temporar) în comună în perioada recensământului,
fiind inregistrati în randul populației stabile, în timp ce alții, practicând un du-te-vino între țara de destinație
și țara-gazdă (datorită crizei economice) figurau printre cele 804 persoane absente temporar din localitate.
99
Figura 4: Principalele regiuni de migrație circulatorie externă a populației rurale din
România (Sursa : Sandu, 2000a :24)
Mărginenii au inventat toate motivele de a face bani. El face bani și din piatră. Când
nu era sare, mergea în Pleșa și aducea sare ... este un izvor de sare. Și ce făcea: alții n-aveau
sare, vindea slatina. Și tot făcea bani de mâncare (interviu de grup, F.P., Marginea, 2010).
În 2011, principalele țări de destinație ale migranților din Marginea erau Italia și
Anglia, printre alte destinații enumerându-se și Germania și Grecia. Motivația migrației
pentru muncă a romanilor rezidă în principal în dorința de a beneficia de salarii mai mari
în condițiile unui decalaj accentuat între nivelurile de salarizare din țările Uniunii
100
Europene15. Astfel, în condițiile crizei economice din ultimii ani, anumiți mărgineni fie
adoptă o migrație circulatorie, în funcție de oportunitățile de lucru din țara-gazdă, fie se
întorc acasă, nemaiputând face față cheltuielilor de întreținere. Totuși, unii continuă să
lucreze în străinătate, chiar în contextul crizei economice din Grecia și Italia, pentru a
câștiga «un pic mai bine» decât în România:
[…] acuma vorbeam cu unul din băieți, care lucrează aicea, a lucrat în Grecia … [spunea] mai
puteam pune cinci sute, șapte sute [euro] pe lună, puteam trimite acasă sa mai continue tata să
facă ceva la casă […] acuma mă duc înapoi, da nu cred că am să pot pune deoparte nici cinci
sute pe lună, da mă duc pentru ca aici îi un pic mai greu decât acolo […] (interviu S.P.,
Marginea, 2010).
[...] primarul care l-am avut în comună pe timpu lu‟ Ceaușescu, Magopăț...el ne înlesnea
anumite facilități. De exemplu, dacă prindea pe unul că venea cu lemne din pădure [tăiate
ilegal], domne ce vrei să faci? Vreu să-mi fac șura...pentru animale [răspunde omul]....da să
faci frumosu spunea [primarul] [...] Suntem singurii care am cărat șindrila cu avionul, din
Marginea la Milișăuți, pe timpu lu‟ Ceaușescu. Deci n-o mai puteam duce, că ne prindea miliția
pe drum, circulai cum puteai, și pentru că pe imaș acolo...către Sucevița, acolo aterizau, era un
aeroport utilitar...erau ăștia cu ierburile, cu pășunile, cu pădurile și dădeau cu îngrășământ
chimic,... și mărginenii ca să poată să-și vândă marfa, o încărcau în avion...că n-o puteai duce
în Milișăuți s-o vândă, ca n-aveai cu ce. Cu mașini nu, cu calul doară te prindea, n-aveai nici o
șansă...Și-acolo [în Milișăuți] era aeroport utilitar [...] (interviu de grup, F.P., Marginea, 2010).
15
«Deși în creștere abia ulterior anului 2000, salariul minim a ajuns la 150 Euro. Acest nivel plasează
România pe ultimul loc în Europa, alături de Bulgaria. În țările leader din acest punct de vedere, salariul
minim este de 7-9 ori mai mare decât în țara noastră (1100 sau 1400 Euro în Franța, respectiv în
Luxemburg). În țările de destinație a migrației românesti, Spania sau Italia, salariul minim este de 4 ori mai
mare decât în România» ( Ilie, Stanciu 2010:27).
101
față incertitudinii crescânde» (Cingolani, 2009:80). Competențele dobândite au fost
efective atât în prima fază a migrației internaționale a românilor, de după 1989, când
aceștia practicau ‘comerțul cu valiza’, cât și în perioadele următoare, când pentru a găsi
o slujbă, migranții exploatau « caracterul informal și flexibil » (Cingolani, 2009:50) al
sectorului construcțiilor și serviciilor. De asemenea, cumpărarea vizelor împreună cu
traversarea ilegală a frontierelor erau printre cele mai obișnuite practici ce țineau de
spiritul ‘debrouillard’ menționat înainte. În alt caz, T., un tânăr ce a emigrat în 2002 în
Italia, la vârsta de 16 ani, a folosit motivul continuării studiilor pentru a rămâne în Italia.
Nu întâmplător, unul dintre funcționarii primăriei Marginea sublinia: «[...] unde e de
muncă și rost de bani, acolo o să găsiți și mărgineni» (interviu P., Marginea, 2009).
T.B., un migrant de cca. 60 ani povestește eforturile pe care le-a făcut pentru a-i
întreține pe cei șase copii, pe soție, mamă și pe soacră. T.B. a încercat sa emigreze în
Australia, unde soția sa avea un unchi, așa ca în 1990 a plecat în Serbia, dar nu a fost
primit în lagăr, deoarece nu îndeplinea condițiile pentru azil politic. În Serbia călătorea
des – stătea acolo câte trei săptămâni. Ducea marfă (bibelouri, cămăși, pijamale etc.) și, în
plus, lucra. O dată, după un scurt sejur de trei săptămâni s-a întors cu 1000 mărci. Astfel,
într-un timp scurt, a reușit să strângă bani de mașină. Apoi a plecat în Polonia cu «bișniță,
cu spirt, cu conserve […]» (interviu T.B., Marginea, 2010). Din veniturile realizate le-a
cumpărat copiilor blugi: «tăţi copiii mei erau îmbrăcați în blugi […] dacă n-am avut eu să
aibă ei» (interviu T.B., Marginea, 2010). În 1993 a plecat în Israel pentru trei ani: a stat
un an și jumătate și s-a întors acasă, pentru ca apoi să meargă din nou pentru aceeași
perioadă de timp. În 1998 a ales o altă destinație: Italia. I-au trebuit opt zile pentru a
ajunge în această țară. Aici a rămas timp de doi ani, lucrând la o pizzerie și în domeniul
construcțiilor. Banii câștigați i-a trimis acasă. De asemenea, a cumpărat cu 2000 de mărci
o viză pentru fiul său cel mare, pe atunci în vârsta de 18-19 ani, ca să îl aducă în Italia.
După un timp și-a ajutat și fetele să ajungă în Italia. Astăzi, cu excepția fiicei celei mai
mici, toți copiii săi au emigrat în Italia sau Anglia. Competențele folosite după 1989, în
experiența sa de migrație, au fost câștigate însă în timpul regimului comunist, când T.B.
obișnuia să vândă carne de vită – deoarece se ocupa cu creșterea bovinelor – în mod
ilegal, atât în alte orașe ale țării cât și profesorilor ce făceau naveta de la oraș în
Marginea:
102
munte…cumpăram și tăiam (interviu T.B., Marginea, 2010).
Acum, T.B. are șase vaci, dar plănuiește să le vândă deoarece nu le mai consideră
rentabile – ca de altfel și suprafețele mari de teren agricol de care dispune familia B.,
referitor la care fiul său afirma : « nu se mai merită cultivat » (interviu C.B., Marginea,
2010) - și să păstreze doar una, pentru nevoile gospodăriei. Aceasta tendință de
abandonare a activităților agricole și de creștere a animalelor este constatată și de un alt
autor român care observă, printre efectele migrației, «dezvoltarea comerţului în localitate
și a sectorului de construcții» dar menționează, în același timp, abandonarea creșterii
animalelor şi «trecerea de la o organizare cvasiagricolă la una modernă» (Anghel, 2009 :
256).
[…] trăiam într-o bucătărioară de asta de vară ... lipită de casă...casa nu era a
noastră...acolo ne puneam zestrea (în cea casa) unde aveam lucrurile noastre bune acolo, da n-
aveam sobă, n-aveam nimica, deci vara, vara mai puteai să ti muți acolo și mai aveam o cameră
în față, da iarna acolo stăteam, la grămadă ...cu părinții, tăt la un loc, da, așa stăteam (interviu
M.D., Marginea, 2010).
Aceasta situație i-a cauzat probleme cu ocazia primirii unor oaspeți străini de
familie:
[…] și-o venit odată o colegă de-a mea […] da eram acuma în liceu, eram la Suceava la liceu și
drept să vă zic n- am primit-o în casă. Va dați seama ce bârfa o fost, da n-am primit-o în casă.
Pentru că mama avea copchil mic și înainte nu era cu pampers...și poate câteodată mai mirosea
drept să vă zic, mai mirosea a pipi, ce sa spui cu copiii, ca înainte așa era. Mai aveam animale
în grajd, mai așa na, da spălam, adevărul că spălam de rupeam, nu așa. Și-așa, după aceea,
când o fost odată cineva la mine, tot așa o colegă și tot la toată clasa o zis că așa-i o mizerie la
mine, da cum dragă că nu era mizerie, nu era, era deranj, na o casă plină de copii ... că spălam
...da nu aveai condiții. ...Vreau să va zic că atâta de jignită m-am simțit și am zis că în viața
vieților nu mai primesc pe nimenea în casă (interviu M.D., Marginea, 2010).
După 1989, ea și sora sa, împreună cu mama lor, au lucrat din greu pentru a-și
îmbunătăți condițiile de viață:
[…] eu brodam, ea decupa, trei ore dormeam pe noapte… și mama [le] ducea la sârbi …mama
era… cu comerțul . Și aveam țoale …eram înțolite, nimenea nu zicea ca suntem zece […]
Munceam de rupeam, chiar și în vacanță … munceam dimineața … zi lumină…Unde era de
lucru și dădea ceva, eram prezente. Așa o fost, că de altfel n-aveam nimica, nimic n-aveam
(interviu M.D., Marginea, 2010).
103
în Italia după ce a terminat clasa a 8-a, la 14 ani, pentru a lucra alături de acesta din urmă
(la negru), în construcții. Într-adevăr, mai mult de jumătate din gospodăriile analizate în
cercetarea noastră aveau cel puțin un membru care plecase la vârsta de mai puțin de 25
ani, 4 fiind chiar minori (14-17 ani) și doar 4-5 persoane emigraseră la o vârsta mai
înaintată (40 și peste 40 ani). Migrația pentru muncă la o vârstă fragedă nu reprezintă un
fapt neobișnuit în comună, anumiți copii lucrând și în prezent alături de părinți sau frați,
pentru a câștiga bani sau pentru a deprinde o meserie (Fig.5).
Majoritatea gospodăriilor erau formate din cupluri căsătorite (41 din 51). Dintre
familiile analizate, doar 7 familii nu aveau copii. Ceilalți aveau 4 sau mai mult de 4 copii
(7 familii), 3 copii (7 familii), 2 copii (15 familii), un copil (6 familii). Deci cele mai
multe familii aveau 1-2 copii (21 familii). Italia era țara de destinație cea mai căutată (mai
mult de jumătate dintre bărbați și mai mult de jumătate dintre femei aleseseră această
țară). Astfel, 40 de gospodării aveau cel puțin un membru care fusese (sau pleca din nou)
în Italia. Mai mult de jumătate (26) dintre gospodăriile analizate aveau cel puțin un
membru care locuise în străinătate (continuu sau cu întreruperi) 10 ani și peste 10 ani.
104
Dintre familiile analizate (50), 31 de familii nu se întorseseră definitiv în țara16, în timp ce
4 gospodării aveau un membru care revenise (soția) și altul care lucra în continuare în
străinătate (soțul). O familie practica o migrație circulatorie17 3 luni acasă/3 luni în
străinătate, unul dintre copiii acestora locuind cu bunicii, în timp ce celălalt era student la
o universitate din Iași. În două cazuri, soția era cea care lucra/lucrase în străinătate, în
timp ce soțul locuia în țară. Cei mai mulți bărbați erau ocupați în construcții – deși am
întâlnit și alte ocupații precum administrator, paznic, angajat în alimentația publică, șofer,
mecanic, pădurar – în timp ce majoritatea femeilor erau fie menajere, fie îngrijeau
bătrâni, iar câteva au lucrat/lucrau și ca baby-sitter. Dintre cei care s-au întors,
majoritatea (barbații) au propria lor afacere fie singuri (persoana fizică), fie în asociere cu
un membru al familiei (soție, frate). Cele mai multe afaceri sunt legate de domeniul
construcțiilor. De asemenea, cei mai mulți aveau rude plecate, sau care fuseseră în
străinătate (părinți, frați, surori, unchi, veri etc.)18.
16
Datele sunt în concordanță cu observația profesorului Sandu : « […] în condițiile crizei globale din 2008-
2009 au revenit acasă atât de puțini dintre românii care se aflau la lucru în străinătate, în special în Italia și
în Spania […]» (Sandu, 2010 :142).
17
Conform declarațiilor unui functionar al Primăriei Marginea (direcția urbanism), aceasta tendință, de a
alterna sejururi scurte în țară și străinătate nu este un caz izolat, în ultimul an numărul migranților care
practică un du-te-vino între cele două zone (de destinație și de origine) devenind tot mai mare.
18
17 gospodării cuprindeau cel puțin un membru care avea 3 sau mai mulți frați /surori
105
înainte de criza economică la 1500 euro/ar pe șoseaua spre Rădăuți și chiar la 2000 euro/
ar în centrul comunei19.
In august 2012, pe parcursul unui alt sejur în municipiul Rădăuți – cel mai
apropiat oraș de Marginea -, prima impresie avută a fost că migrația este „peste tot”:
șiruri lungi de mașini îngreunau circulația auto, iar pe străzi, cât și în parcarea din centrul
orașului, am observat numeroase mașini cu numere străine (Italia, Irlanda, Belgia etc.). In
supermarket, o migrantă explica unei prietene cum a schimbat țara de destinație, Italia, cu
Germania. In centrul orașului, una dintre firmele de transport călători afișa, pe panoul din
fața ușii, principalele țări de destinație: Italia, Anglia20, Austria, Germania21, Irlanda. In,
plus, pe lângă numeroasele filiale ale unor bănci, amplasate în centrul orașului Rădăuți,
am remarcat amenajarea (recentă) a unui spațiu destinat jocurilor de noroc. Lipsa
terenurilor (construibile) libere în cadrul parcelarului existent22 a condus la apariția unor
adevărate cartiere de vile la marginea municipiului Rădăuți, mulți tineri plecând la lucru
în străinătate, locuința fiind una dintre primele investiții ale acestora în țara de origine.
19
Din alta sursă (neoficială) prețul terenului s-ar ridica chiar la 5000 euro/ar în anumite zone.
20
Anglia se conturează ca o nouă opțiune în cadrul proiectului de migrație, aici salariile fiind mai mari, iar
criza mai putin resimțită.
21
In Rădăuți există un centru de recrutare de mână de lucru pentru activități sezoniere (ex. in agricultură) în
Germania
22
Conform mărturisirilor unui localnic, în anumite zone « bune » (rezidențiale) ale orașului prețul terenului
ajunge și la 10 000 euro /ar
106
4.4. Locuințele noi din localitate
23
Suprafața propusă prin PUG 1995 pentru intravilan era de 1247 ha
107
Sursa: Registrul autorizații de construcție/demolare Primăria Comunei Marginea
Observăm că cele mai multe autorizații de construcție au fost emise în anii 2001 și 2006
108
De asemenea, cursul uneia dintre albiile râului Sucevița24 a fost modificat, fiind
încărcat doar un braţ, iar celălalt a fost transformat în teren pentru construcții (Fig.10).
Figura 10: Case noi lângă fosta albie a râului Sucevița (foto Marginea, 2009)
[…] observăm, în special în anii de după 1989, că satul se extinde și pe valea Șoarecului, o dată
cu apariția noilor proprietari de pământ. Dar, se pare că pe valea menționată se va produce un fenomen
asemănător cu cel de la Sucevița, o dată cu apariția unor case de vacanță aparținând unor locuitori din
25
municipiul Rădăuți […]
24
Acesta avea două braţe înainte de 1989.
25
Nicolae, Grigore, Comuna Marginea. Monografie geografică. Lucrare metodico-stiintifică pentru
obținerea gradului didactic I în învățământ, Iași: Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Facultatea de
Geografie, secția Geografie, p 91.
109
4.5. Utilități domestice
26
Din informațiile primite de la anumiți localnici, cunoscuți ai proprietarilor, panourile ar fi costat în jur de
40 000 euro, în timp ce locuința în jur de 700 000 euro. Grădina casei (ce a costat în jur de 10 000 euro) a
fost proiectată de o firmă care o și întreține. Proprietarul, deși provine dintr-o familie săracă, cu mai mulți
copii, este patronul unei firme de amenajări interioare (pentru birouri și banci) înființată în Italia, reușind să
obțină comenzi importante. Pe lângă locuința din Marginea, el deține încă o casă lângă Milano.
110
necunoscut: «Acum însă se mai găsesc în Moldova tot felul de neamuri și secte dar mai
ales: ruşi, sîrbi, armeni, bulgari, sarmaţi, transilvăneni, germani, tătari, ţigani» (Călători
străini despre ţările române, 1997: 635). O dată cu ocupația austriacă din 1775, rata
migrației se intensifică, pe teritoriul Bucovinei stabilindu-se numeroși coloni (germani,
şvabi, unguri și secui) care se aşează în sate deja constituite sau întemeiază noi localităţi,
precum Furstenthal (Voievodeasa), Karlsberg, Hadicfalva (Dorneşti) (Crăciun, Popescu,
2007). Mai mult, în această perioadă vin aici și alte minorităţi fie datorită condițiilor mai
bune de viaţă create de noul regim politic, fie fugind de războaiele sau persecuţiile din
țara de emigraţie. Astfel, la începutul secolului al XX-lea, regiunea prezenta o densitate a
populației foarte ridicată (61 locuitori / kmp în 1910), principalele minorităţi etnice fiind
rromii27, armenii, saşii, şvabii, polonezii lioveni, ruşii, ungurii, grecii, tătarii, rutenii,
huţulii și evreii (Crăciun, Popescu, 2007).
27
Aceștia pătrund în Moldova începând cu sfârşitul sec. al XIII-lea, iar după eliberarea lor din robie în
1783, îi găsim aşezaţi în apropierea mai multor sate printre care şi Voitinel şi Horodnic.
111
începutul sec. al XVIII-lea «Şi măcar că ţăranul şade în pădure unde - ca și celorlalţi
locuitori și oameni din toată ţara - lemnul îi stă la îndemînă fără nici un ban, el are totuși
o colibă sărăcăcioasă» (Călători străini despre ţările române, 1983 : 350).
28
Rădăuţiul era capitală de judeţ la începutul sec. XX și cel mai apropiat oraş de Marginea, comuna făcând
parte din «Plasa Ştefan Vodă», una dintre cele trei plăşi ale judeţului Rădăuţi
112
Localitatea este străbătută de vechiul drum «tătăresc» ce lega Siretul, trecând
prin Marginea, de Câmpulung şi de acolo trecea în Transilvania (Cioară, 1979). Drumul
dintre satele Marginea – Horodnic şi Rădăuţi purta numele de «uliţă domnească».
Aceasta era uliţa de intrare în târgul Rădăuţiului, «cea mai de samă [...] fiindcă acolo s’au
clădit cele dintâi case mai frumoase şi de oameni cu dare de mână» (Grigorovitza, 1911:
23). În «târgul Rădăuţiului» în zilele de vineri, piața «mare şi întinsă, abia cuprinde
norodul ce vine din satele ţinutului» (Grigorovitza, 1911 :38). Aici erau vândute şi
produsele ceramice ale meşterilor olari mărgineni (Vişan, 1934). Într-adevăr, Marginea
este renumită prin ceramica neagră realizată după tehnici străvechi. Ceramica neagră a
fost identificată încă din neolitic în cadrul culturii Horodiştea – Folteşti. În sec. XII – XV,
aceasta cunoaște o puternică dezvoltare în nordul Moldovei. Centrul de ceramică neagră
Marginea a fost unul dintre cele mai renumite centre din țara noastră ce producea olărie
neagră prin aceeași tehnică preistorică de ardere reducătoare (înăbuşită) şi de ornamentare
(prin lustruirea cu o piatră de râu). Acesta a primit de-a lungul timpului vizitele unor
personalităţi politice, culturale şi religioase, precum: Patriarhul rus Alexei (în 1947),
şahinşahul Iranului (1967), Primarul Parisului (1973), prinţul moștenitor al Japoniei
Akihito (1973), regina Olandei (1975), guvernatorul general al Canadei (1982) etc., ca și
delegaţia ambasadorilor la Bucureşti din 25 de ţări (2005) (Crăciun, Popescu, 2007).
Casa «românească» (Fig. 12) este cel mai vechi tip de locuință din Marginea,
planul și configurația acesteia constituindu-se treptat, de-a lungul secolelor, prin adăugiri
și transformări repetate. Construită din lemn, din bârne lungi, orizontale (numite
« cununi »), acest tip de construcție amintește de un sistem constructiv ce « este extrem
de vechi în România […] Sistemul era folosit și de către daci, precum o ilustrează
Coloana lui Traian […]» (Păun, 2003 :146).
113
Figura 12: Casă veche, românească (foto Marginea, 2009)
Casa românească adăpostea atât gospodăriile ţăranilor săraci cât și pe ale celor mai
înstăriţi, dar aceștia din urmă locuiau în case «mai mari o leacă» şi aveau «grajduri, mari,
lungi, vite multe» (interviu A.M., Marginea, 2010). Numeroase în trecut, casele
româneşti din comună sunt pe cale de dispariţie: «Case româneşti acuma la Marginea, s-o
demolat, păcat, păcat, păcat, foarte multe, mai mult de jumătate […] În comuna Marginea
erau numa căsi româneşti» (interviu meșter T.R., Marginea, 2009).
Construită înainte şi după al doilea război mondial (până în jurul anilor 60-70,
când casele româneşti sunt abandonate în favoarea locuințelor «nemțești ») acest tip de
locuinţă se înscrie în tipologia specifică celor din zona etnografică Rădăuţi. Totuși, chiar
în cadrul aceleași arii etnografice, arhitectura locuinței și configurația anexelor se
diferenţiază în funcție de statutul ocupaţional al grupului domestic. Astfel, în Horodnic,
țăranii aveau pământ mai mult. Localnicii își făceau o șură mare și un grajd29 la capătul
șurii. Construiau și o căsuța mică – o bucătărie, deoarece «așa era principiul: când oi
putea să-mi fac casă, mi-oi face casă. Și mulți o rămas și astăzi tot în căsuța aceia mică,
și casa n-o apucat sa-și mai facă» (interviu meșter T.R., Marginea, 2009). Spre deosebire
de țăranii din satul vecin, Horodnic, pe mărgineni «nu-i lega prea tare pământul, era casa
întâi» (interviu meșter T.R., Marginea, 2009).
29
Ridicarea locuinței începea cu anexele deoarece localnicii erau axați pe agricultură și creșterea vitelor.
114
mezinului în gospodăria ţăranului român este subliniat și de profesorul Stahl: « ultimul
băiat rămâne în casa părintească și trăieşte alături de părinţii săi, soția venind la el [ …] În
acest caz, grupul domestic ajunge să cuprindă trei generaţii; bunicii, părinţii și copiii. »
(Stahl, 1978 : 103).
Casa românească se termina «greu», «în cinșpe ani, douăzeci de ani, zeşe ani,
fiecare cum avea posibilitate», deoarece «sunt mici, dar era foarte greu de bani» și «nici
meseriași nu erau și foarte greu de material» (interviu meșter T.R., Marginea, 2009).
Schema funcţională
Locuințele vechi din Bucovina, cuprindeau două sau trei încăperi, principalele
tipuri fiind: «casa cu tindă rece», «casa cu tindă şi cămară» și «casa cu două odăi și tindă
rece» (Cojocaru, 1983: 94). Primul tip se conturează în epoca feudală şi este «cel mai
răspândit pentru nordul Moldovei» (Cojocaru, 1983 : 94), astfel de locuințe foarte vechi
fiind întâlnite inclusiv în zona etnografică Rădăuţi și în Marginea. Aceste case erau
«Orientate aproape fără excepţii cu faţa spre sud», camera locuită fiind amplasată în
dreapta tindei, spre est (Cojocaru, 1983 : 94-95). Tipul casei cu tindă şi cămară,
caracteristic şi el nordului Moldovei, s-a format în secolul al XVIII-lea prin amplasarea
unei cămări în spatele tindei și schimbarea funcțiunii tindei în odaie de locuit (Cojocaru,
1983). Casa cu două odăi și tindă rece în mijloc, apare în veacul al XVIII-lea, iar în
secolul al XIX-lea ajunge «tipul tradițional cel mai răspândit în Bucovina» (Cojocaru,
1983: 95), fiind prezent și în zona Rădăuţi.
Mai recent, se remarcă casele româneşti compuse din patru încăperi: un hol de
intrare (tinda), o cameră reprezentativă («cea casa»), camera familiei («casa mică») și o a
patra încăpere, în spate, cu funcțiunea de cămară sau – în cazul locuințelor vechi – de
adăpost pentru animale (oi). În prezent, în Marginea se întâlnesc doar case cu patru
încăperi sau cu două odăi și tindă mediană.
30
«Cea casa» era întâlnită în Bucovina și sub denumirea de «odaia mare» sau «odaia bună» (Cojocaru,
1983: 97), iar în alte zone era numită «casa mare», «odaia curată» sau «odaia frumoasă» (Ionescu, 1971)
31
Într-adevăr, A.M., o femeie de peste 80 ani, își aduce aminte cum casa românească a soțului ei a avut
obloane la interior, dar doar în « cea casă » (interviu A.M., Marginea, 2009).
115
ocazional, încălzită rar și adăpostind cele mai frumoase piese de mobilier și ţesături »
(Stahl, 1978: 116). Aici se păstrau straiele de sărbătoare și vasele ceramice mai bune.
Deci « cea casă » (Fig. 13) este « obiectul de fală al gospodăriei » și « Deși este
prevăzută cu paturi, nu dorm într-însa decât oaspeți mari, din când în când. În schimb aici
se așează lăzile cu zestrea fetelor, fotografiile, vesela, tablourile, icoanele, într-un cuvânt
tot ce este mai reprezentativ în ce privește conținutul sufletesc din gospodăria
săteanului»32 (Stahl, Petrescu, 2004: 87).
« Cea casa » era și camera în care tinerii căsătoriți dormeau în primele zile după
nuntă: «Tinerii căsătoriți care rămâneau cu părinţii se instalau provizoriu în camera
reprezentativă (odaia curată)» (Stahl, 1978 : 121). În această încăpere se organiza și o
parte din ceremonia nunţii și botezului precum şi priveghiul persoanelor decedate din
familie. Tot aici proprietarii găzduiau şezătorile care începeau seara și durau până la
miezul nopţii. Şezătorile se ţineau «o sară la mine o sară la tine» și «noi [fetele] mergeam
cu caieru de câlţi, cum torceam, feciorii venea și râdeam acolo ne spuneam poveşti pân’
la miezu nopţii» (interviu A.M., Marginea, 2010). De asemenea, în «cea casă» se
organizau «clăci de desfăcat porumb. Căra porumbu, îl rupea, îl aducea tăt în casă. În
casă îl punea până cât așa păretele... merea şi băieţi și fete și desfăca, scotea pănuşu afară,
acela le suia în pod», în timp ce pe prispă «mai puneam porumb la uscat toamna, îl
desfăcam şi-l mai întindeam la uscat» (interviu A.M., Marginea, 2010).
116
caracteristice nordului României, la fel și amplasarea camerei de zi pe fațada vestică,
primind astfel mai multă căldură în comparație cu cea estică – mai rece. Pe de altă parte,
alegerea acestui mod de poziţionare a camerelor poate avea și conotaţii simbolice
deoarece «murdarul se găseşte la vest, jos și la stânga, și purul la dreapta, sus și la est. În
locuința ţărănească, apariția camerei reprezentative păstrează zona curată pe partea
dreaptă, camera de locuit mutându-se pe partea stângă şi impură, în timp ce în casele cu
două niveluri, partea superioară și curată este rezervată stăpânilor» (Drăgan, 1999 : 79).
Un alt element particular al casei românești era « prispa » (Fig. 14), fără stâlpi, a
cărei pardoseală se realiza din pământ (un strat de argilă așezat peste unul de pietriș), sau
« gangul » (Fig. 14), cu stâlpi și parapet, pardoseala acestuia fiind alcătuită din scânduri
fixate în cuie pe grinzile sau tălpile casei. Gangul (ce a înlocuit treptat prispa caselor
«românești») era realizat cu scopul «ca să nu vie zăpada» (interviu A.M., Marginea,
2010). Atât prispa cât și gangul înconjurau casa pe latura sudică, estică și vestică, pentru
a proteja fațadele de acțiunea ploii.
Figura 14: Casa românească cu prispă (stânga) și cu gang (dreapta) (foto, Marginea,
2009)
117
umezeala foarte repede și nu e rezistent», în schimb cel tăiat iarna «nu transmite
putregaiul mai departe [...] deci în locul unde l-o plouat [...] deci putrezeşte numa cât
plouă acolo» (interviu meșter D., Marginea, 2010).
Amplasarea pe teren
118
Figura 15: Locuința românească amplasată cu fațada posterioară spre stradă (foto,
Marginea, 2009)
Locuința românească din Marginea este retrasă faţă de uliţă (Fig. 16), acest mod
de amplasare pe teren fiind de altfel specific locuințelor populare, așa cum observă și
Florea Stănculescu: « Casele sunt retrase de la stradă şi nu sunt ascunse după ziduri cu
garduri înalte » (Stănculescu, 1927: 11).
119
Metode și tehnici folosite la realizarea locuinței
Casa românească are mai multe componente decât cea nemțească deoarece
«Trebuia material mult și bun» (interviu meșter T.R., Marginea, 2009). Structura acesteia
cuprindea ușori, grinzi, cununi, cosoroabe, pe când casele nemțești aveau doar cununi și
grinzi (cununile erau folosite la solidarizarea stâlpilor din interiorul pereților). Grinzile
casei românești aveau o lungime mai mare și capete aparente, în plus se conferea grinzii
și o anumită formă. Îmbinările bârnelor pentru pereți se realizau în cheotori (Fig. 17).
Pentru o casă românească erau necesari cel puțin 60 ușori sau amnari (montanți din
lemn). Se așezau mai mulți deoarece susțineau o greutate mai mare și, în plus, trebuiau
fixați ușori de o parte și de alta a fiecărui gol. Începând cu anii ’50, pereții caselor
românești au început a fi realizați cu ușori la colturi (înainte se îmbinau în cheotori),
după modelul caselor nemțești.
Figura 17: Îmbinarea bârnelor orizontale în cheotori (foto Marginea 2009 –stânga- și
fotografie veche Bălan Aurel - dreapta)
Locuințele cele mai vechi foloseau cuie din lemn (Fig. 18), atât la realizarea
șarpantei acoperișului, cât și pentru fixarea învelitorii din draniță, elementele metalice
fiind mai scumpe.
120
Figura 18: Cuie de lemn utilizate la fixarea elementelor șarpantei (foto, Marginea, 2009)
Casa românească nu avea fundaţie. Temelia locuințelor mai vechi era formată
din patru bolovani mari pe care se aşezau tălpile din lemn, cu o secţiune considerabilă.
Pe tălpile din lemn se însemnau pozițiile în care urmau să fie plasați uşorii ce
mărgineau golurile de uși și ferestre, apoi se ridicau pereții din cununi de bârne orizontale
sau, mai târziu, în amnari. Astfel, pe tălpi, se montau cei patru uşori (stâlpi) care formau
structura principală, sau se realizau pereți din bârne îmbinate în cheotori. Apoi, se
stabilea configuraţia în plan a casei, alcătuită din două camere («casa de zi», aşezată pe
latura de vest şi «cea casa», amplasată pe latura estică), o tindă (dispusă între cele două
camere) şi o cămară orientată spre nord, cu acces din tindă. Intrarea în casă se realiza de
pe latura sudică (fațada principală), prin intermediul unei prispe sau gang. «Cea casa»
avea două ferestre pe fațada principală (spre sud) și una pe faţada laterală (spre est), în
timp ce «casa de zi» avea o fereastră pe faţada principală (spre sud) și una pe cea laterală
(la vest). În urmă erau stabilite pozițiile ușilor şi ferestrelor. Ferestrele caselor româneşti
vechi aveau dimensiuni reduse şi erau prevăzute cu gratii din lemn(Fig. 19).
121
Figura 19: Fereastră de dimensiuni reduse la o casă veche, românească (foto Marginea,
2009)
Casa astfel construită se lăsa la uscat aproximativ un an, până se constata că lemnul este
suficient de uscat. Urma «unsul»35 pereților, care se realiza cu un amestec de lut (procurat
din Marginea, zona «Izlaz») și paie, ce se călca în picioare până la omogenizare. Acesta
era bătut pe pereți (Fig. 21), după ce în prealabil fuseseră aplicate vergele dispuse într-o
33
Acoperișul, în patru «table» (ape), era prevăzut cu două sau trei deschideri amplasate pe versantul sudic,
pentru evacuarea fumului sobelor, fum ce era utilizat la încălzirea podului și conservarea cărnii.
34
Casa nu avea horn pentru evacuarea fumului, deoarece în pod se afuma slănina și cârnaţii. Tot aici se
păstra fasolea, mazărea, porumbul (interviu prof. Toader Magopăț, Marginea, 2009).
35
«Când eram eu mic, copil, copil se făceau clăci [...] Se făcea clacă la uns [...] casele erau din lemn, se
punea vergica, se ungea cu lut gros de câțiva centimetri. Se punea în mijlocul curții pământ, cu paie și cu
animalele, se călca [...] oamenii și copiii, și se frământa lutul cu paiele și cu cu apa [...] după care se încărca
cu furca și cu mâna și se dădea pe perete [...] până se termina lucrarea, până seara, o zi [...]» (interviu, A.P.,
vârsta estimată: 28 ani, Marginea, 2011). Totuși, «unsul» pereților a supavietuit până spre sfârșitul anilor
’90, o tânară de 17 ani amintindu-și (în cadrul unui interviu realizat în 2010) cum călca în picioare acel
amestec de paie, lut și apă.
122
reţea de ochiuri rombice, fixate în cuie. Unul din meșteri, cu un dreptar din lemn, nivela
suprafața peretelui.
Figura 21: Amestec de lut și paie aplicat peste bârnele din lemn ale unei case vechi, ca
substrat pentru zugrăveala de var de la interior (foto, Marginea, 2011)
Când lutul se usca (semnul uscării erau micile crăpături care apăreau ulterior),
urma «feţitul» camerelor, cu un strat mai fin, alcătuit din balegă de cal amestecată cu lut.
După o perioadă de uscare, camera era văruită. Fațadele casei nu erau tencuite decât în
jurul ferestrelor (Fig. 22) și a uşii, realizându-se un chenar alb sau albastru. Pardoseala
camerelor era podită cu scânduri aplicate pe un sistem de grinzi, montate peste un strat de
lut, aşezat la rândul lui pe pietriş. Totuși, poditul camerelor apare mai târziu (în jurul
anului1900). În trecut, pardoseala «casei de zi» era din pământ netezit, așezat peste un
strat de lut sub care erau lespezi de forme regulate. Doar «cea casa» era podită. De două
ori pe an, de obicei de Paşti, se aplica peste pământ un strat de humă (interviu prof.
Magopat, Marginea, 2009). Astfel, A.M., o femeie de peste 80 ani, își aduce aminte cum
arăta casa bunicii ei (o casă românească din Marginea): «pi jos, la bunica mea era
pământ, nici nu di astea [podea de scândură] și da sâmbăta cu un pic de funingin şi cu
baligă [...] și-l înnegrea [...] și patu [era] cu saltea di paie [...] şi-un cuptor mare aşa unde
dormeam vreo tri-patru» (interviu A.M., Marginea, 2009).
Figura 22: Locuință veche « românească » cu fațada tencuită doar în jurul ferestrelor
(foto, Marginea, 2009)
123
4.7.2. Casa « nemțească » din Marginea
36
Casele nemțești aveau un acoperiș în două « table » (ape).
37
Dranița, însă, «o faceai în timp, dacă o puteai face, care o făcea o făcea, care nu, așa rămânea […] care
cum putea, cum avea posibilitate» (interviu meșter T.R., Marginea, 2009).
124
Localnicii au ridicat atât locuințe românești cât și nemțești până în anii ’60, după această
perioada însă, locuințele noi încep să fie construite doar după model nemțesc, deoarece
casa românească era «de două ori mai complicată» de realizat (interviu meșter, T.R.,
Marginea, 2009).
Construită începând cu anii ’70, acest tip de locuință nu s-a cristalizat de-a
lungul secolelor (cum este cazul casei românești), nici nu este rezultatul contactului între
două culturi (cazul caselor inspirate după modelul german), ea reprezintă un model impus
de autoritățile comuniste ca urmare a planurilor de sistematizare rurală (Fig. 24).
Astfel, anumiți săteni erau obligați să realizeze o casă mai mare, din zidărie, deși
resursele lor financiare nu erau suficiente. Prin urmare, în unele locuințe, mansarda era
construită din lemn și parterul din zidărie sau mansarda rămânea neamenajată:
[…] trebuia să le respecți minimum forma exterioară […] chiar dacă în interior rămânea la 60-
70 % […] interioru de la etaj sau mansardă ce era acolo rămânea neterminat și astăzi sunt case
care omu nu o mai avut posibilitate să modernizeze, să schimbe să dea acoperiș jos, să
mansardeze sau așa, și astăzi sunt în aceeași situație [...] interioru [etajul] este o hală
neterminată […] (interviu S.P., Marginea, 2010).
[…] era impus de la Primărie [să dai un porc] ; mergeam că-mi trebuie câteva grinzi […] mai
cumpăram noi la negru de pe ici pe colo, de la pădurar, din pădure […] și-atunci îți trebuia
aprobare și ajungeai din nou acolo, iarăși un porc […] și am socotit o dată cu tata […] cinci
porci îți trebuia să-ți faci contract numa pentru o casă, de unde sa mai cumperi nisip, cimentu
era mai greu de procurat […] toate materialele astea […] costau bani […] (interviu S.P.,
Marginea, 2010)
125
4.7.4. Anexele și dependințele
126
În ceea ce privește dependințele, majoritatea caselor construite înainte de 1989
nu aveau baie. Băile în locuință au apărut în Marginea la începutul anilor ‘80, sătenii
improvizându-și o baie în locuință, fără vas de wc38:
[..] un bazin într-o sobă, așa să-ncălzească un pic de apă, pus apa într-un bazin prin pod,
izolată cu niște cârpe, cu niște țoale să nu-nghețe iarna […] rustic […] cu găleata urcam apa
într-un bazin […] dintr-un bazin în pod, trecea prin sobă […] iarna o înghețat un dop de gheață
și o făcut explozie, s-o întâmplat pe la noi prin zonă (interviu meșter, T.R., Marginea, 2009).
Unul dintre semnele distinctive ale acestui tip de locuință este acoperișul în patru
ape, cu învelitoare de draniță și streașină largă. Acoperișul avea pe coamă ţepe din lemn,
iar mai târziu din ceramică (Fig. 27) cu simbolul crucii39. Acest motiv simbolic este
traforat şi în scândurile ce închid timpanele construcțiilor anexe (sură, grajd). De
asemenea, el apare și la ţepele acoperişurilor fântânilor (Fig. 27).
Figura 27: Bolduri din lemn și ceramică cu motivul crucii. Același motiv realizat pe
timpanul unei construcții anexe și la o fântână (Marginea, 2009)
38
Acesta din urmă era amplasat într-o cabină din lemn, în cadrul anexelor
39
«Crucea, principalul simbol al creştinismului, aminteşte de moartea şi învierea lui Hristos care «a nimicit
moartea şi a adus la lumină viaţa şi nemurirea, prin Evanghelie» (2 Timotei 1,10). Crucifixul este unul din
motivele ornamentale cele mai comune în Bucovina, fiind întâlnit şi la capitelurile stâlpilor de cerdac din
zona Humorului și în satele din podişul Sucevei» (Jacob, 2009:133).
40
Pomul vieții este un simbol al lui Hristos: «Cristos este pomul vieții, mântuiţii sunt fructele» (Danielou,
1998 : 38).
127
Figura 28: Motivul arborelui vieții reprezentat aici sub forma unui brad (foto stânga) și a
unor flori (foto dreapta) pe două porți tradiționale (Marginea, 2009)
În alte cazuri, pe porţile « drăniţite »41 este reprezentat un motiv arhaic, prezent
și în cultura dacică : soarele42 (Fig. 29). Acest element este utilizat în arhitectura
tradiţională românească sub diferite forme, mai mult sau mai puțin stilizat (cerc, rozetă
solară, roată).
De asemenea, am întâlnit motive zoomorfe (Fig. 30) aplicate pe porțile drănițite sau
traforate în scândurile ce alcătuiau timpanul unei case nemțești .
41
Porțile « drănițite » sunt porți tradiționale, cu acoperiș, cu învelitoare din draniță
42
«Considerat un simbol cu funcție purificatoare, soarele avea menirea de a curăţa spațiul de orice
influenţă malefică. Ca și alte simboluri cu rol de protecţie, acesta apare frecvent la porţi, şi nu întâmplător:
poarta, fiind percepută ca un prag între lumea exterioară (de unde, conform credințelor, puteau veni toate
relele) și cea interioară, trebuia păzită» (Jacob, 2009:130).
128
Capetele grinzilor, ce susțin acoperișul porţilor de la intrarea în gospodăria
tradiţională, erau cioplite uneori sub formă de cap de cal43 (Fig. 31). Acest motiv apare
atât în Marginea cât şi în ţinutul Sucevei, consolele ce susțin streaşina largă, ce protejează
prispa casei, având terminaţia cioplită în «cap de cal».
Figura 31: Consolă la o fostă poartă drănițită cu motivul capului de cal (foto, Marginea,
2009)
Locul ales pentru construirea casei era sfinţit prin organizarea unei slujbe
religioase la care participa atât familia cât şi vecinii. Acest obicei se menține și în prezent.
În plus, în trecut, religiozitatea ţăranului român a condus la apariția şi păstrarea unor
datini legate de construcția locuinței și a anexelor ei, cum ar fi obiceiul de a impune
muncitorilor interdicţia de a înjura în timpul executării lucrărilor, în caz contrar, aceștia
fiind concediaţi (interviu profesor Magopăţ, Marginea, 2009). De asemenea, la fiecare
colţ al casei, pe tălpile din lemn, se aşezau monede (pentru asigurarea belşugului
gospodăriei) şi busuioc. Acest obicei este amintit şi de Nicolae Cojocaru, care descrie
cum în Bilca «La încheierea tălpilor se introduceau apoi la toate cele patru colţuri bani,
tămîie şi busuioc, ca să fie casa ‚curată’ și cu noroc» (Cojocaru, 1983 : 122). În Marginea
au fost descoperite, la demolarea unor locuințe vechi, monede austriece din 1853.
Obiceiul de a așeza monede la colțurile casei a fost practicat chiar în perioada regimului
comunist. Astfel, în cursul cercetării noastre de teren, am asistat la descoperirea unei
monede din 1963, așezată la colțul unei case « nemțești» (pe talpa din lemn a acesteia),
în curs de demolare (Fig. 32).
43
«Animal apropiat omului, calul avea o funcție apotropaică, veghiind asupra casei» (Jacob, 2009:127).
129
Figura 32: Monedă, din timpul regimului comunist, găsită la încheierea tălpilor din lemn
ale unei case vechi, în curs de demolare (foto, Marginea, 2011)
Rituri de trecere
Înainte de 1989, locuința era martora principalelor evenimente din viața familiei:
naștere, botez, nuntă, deces. Astfel, casa constituia centrul vieții de familie, în jurul căreia
gravitau diferitele activități socio-economice și cultural-religioase, cadru al interacțiunilor
umane din sânul familiei și colectivității.
[...] venea mirele cu vătăjeii [...] cu nașii, venea sâmbăta seara [...] venea cu patru, cinci, șase
căruțe, că nu era faitoane, venea cu muzică, venea la casa miresei [...] se făcea o masă așa
lângă [...] în cea casa [...] care venea cu mirele aceia se punea la masă [...] mâncau câte-o gură
de pâine, că așa era atuncea, și câte-un pahar de rachiu și ura. Era unul care ura la miri [...] le
spunea «La noi puțin, la Dumnezeu mai mult [...] Voi să-nmulțiți [...]Apoi femeile [care veneau
cu mirele] [...] chiui și țipând ieșeau în ogradă și puneau [zestrea] prin căruțe [...]N-aveau ce
pune în atât‟ amar de căruțe. Da era obiceiul așa ca să fie căruțe multe [...]Lada aceea [de
zestre ] trebuia să fie grea, că dacă tăte hainele miresei se băga acolo în ladă [...]și-o încuia cu
cheița și atuncea veneau doi vătăjei [...] s-apoi dacă era grea că ei se făceau că-i grea tare, tare
[...] c-o fost soacra gospodină [...] (interviu P, Marginea, 2011).
Figura 33: Primirea iertăciunii de la părinți, în « cea casa » din locuința părintească a
miresei (fotografie realizată în sec XXI, Ieremia Viorica)
130
Figura 34: Lada de zestre (foto, Marginea, 2009)
Și-i dădea lista [la vătăjei] să meargă prin sat să cheme la nuntă [...] Băietanul acela [vătăjeul]
[...] atâta bătea în poartă cu cârja [...] că oamenii dormea că era târziu [...] sâmbăta seara [...]
și bătea cu cârja în poartă până-i scula (interviu P, Marginea, 2011).
În timp ce zestrea (Fig. 34) era transportată spre casa mirelui, femeile băteau cu
o lingură într-o tavă ca să facă zgomot, pentru a anunța tot satul despre eveniment.
Sambată seara, mergeau la casa mirelui doar femeile trimise de mireasă, ca să aranjeze
viitoarea locuință a tinerilor, mireasa și mama ei rămânând acasă. Pe atunci, locuința
mirelui avea puțin mobilier: «Nu prea era mobilă atuncea [...] avea un pat de lemn [...] și-
o măsuță» (interviu P, Marginea, 2011).
Masa de nuntă era organizată la casa mirelui, înăuntru și în casă - în « cea casă ».
Se puneau fețe de masă «albe, frumoase», pe care însă nuntașii le pătau când se îmbătau.
La masă se serveau sarmale, învârtitură cu mac (un fel de cozonac) și câte o plăcintă mai
mare, umplută cu dulceață. Nu aveau alte prăjituri, doar «o găină umplută se făcea la nași,
se dădea în loc de tort» (interviu P., Marginea, 2011). Mai târziu masa de nuntă se
organiza într-un cort amenajat în curtea casei mirelui sau a părinților acestuia:
Nunțile se făceau în sat mai înainte [...] când aveam șapte, zece, cincisprezece ani, nunțile se
făceau ca o sărbătoare [...] totul se făcea în cort. În curte se făcea un cort mare cu cetină de
brad [...] acuma totul se face la restaurant (interviu A.P., vârsta estimată 28 ani, Marginea,
2011).
Un alt eveniment important, la care participa întreaga comunitate (Fig. 35) erau
funeraliile de înmormântare a unui membru al gospodăriei. Timp de trei zile «se face în
fiecare seară câte o slujbă, vine care cum» (interviu A.P., Marginea, 2011). Corpul
neînsuflețit al defunctului era depus în «cea casă», toate tipurile de locuințe construite
înainte de 1989 cuprinzând un astfel de spațiu: «Dacă moare cineva este o cea casă, cum
se spune așa la noi» (interviu E.H., Marginea, 2009).
131
Figura 35: Funeralii (foto, Marginea, 2010)
Sărbători
De anul nou, în fiecare an se face de la Consiliu. Fac o ceată din asta așa, cu oameni
însurați numa ca să se păstreze tradiția, și dacă mai este dintre tineret venit din Italia așa, fac și
ei. Anul trecut o fost […] Da, pentru că toți erau duși în Italia și nu mai avea cine să facă. Și
plus de asta, când vin li e rușine ca să mai umble așa […] Sunt în vârstă care fac numa piesa pe
scena, atât, și după aia nu mai umblă la fete […] Și după aia, este tineretul care face piesa și
după aia […] la fete (interviu V., Marginea, 2010).
44
Oameni mascați ce îl păzeau pe Jianu și pe haiduci
132
În noaptea de anul nou fetele vin « cu colinda », iar băieții cu « buhăeșul ». A
doua zi dimineața, vin copiii « cu semănatul ». Aceștia mergeau la fiecare casă și «cum
vede poarta deschisă iți intră și-ți ură» (interviu V., Marginea, 2010). Astfel, poarta
deschisă este un semn al acceptării colindătorilor :
În general [oamenii] deschideau, acuma, anul trecut […] e criză și n-au bani și nu, nu-l primesc
copilul […] mai bine închide poarta și gata, nu mai vine. Da unde găsește deschisă poarta
copilul merge și ură […] Da-i mulți, îs mulți copii, foarte mulți. Vă dați seama și cu clopotul și
cu colinda și cu sămănatul și cu steaua de Crăciun […] (interviu V., Marginea, 2010).
133
5. Urme ale trecutului și urme ale migrației în
reprezentarea, realizarea și utilizarea locuințelor
migranților
Figura 38: Marginea în secolul trecut – anii `70 (fotografie prof. Toader Magopăţ)
Astăzi clădirile din gospodăriile învecinate sunt amplasate la distanţe mici unele
de celelalte (Fig. 39) datorită penuriei terenurilor de construcție, ca și amplasării caselor
copiilor pe lotul gospodăriei părintești, în pofida faptului că regulamentul local de
urbanism (2011) prevede ca distanța minimă între o locuință izolată și limitele laterale ale
parcelei să fie45 de 3 metri.
45
«clădirile se vor retrage fata de limitele laterale ale parcelei cu cel puțin jumătate din înălțimea la cornișă
dar nu cu mai puțin de 3 metri » (Regulament local de urbanism, 2011 : 14)
134
Figura 39: Clădiri din gospodării învecinate amplasate la distanţă mică una de cealaltă
(foto, Marginea, 2009)
Figura 40: Casă nouă amplasată foarte aproape de vechea locuință (foto Marginea, 2011)
Noile locuințe sunt construite pe terenul părinţilor proprietarilor (unele dintre ele
foste terenuri agricole), pe loturi cumpărate de la localnici sau pe loturi concesionate47 de
la Primărie. Predomină casele izolate (o urmă poate a vechilor locuințe izolate pe parcelă),
pe alocuri întâlnindu-se și locuințe cuplate (Fig. 41).
46
« distanța minimă dintre clădirile de pe aceeași parcelă va fi egală cu înălțimea la cornișă a clădirii celei
mai înalte pentru fațadele cu camere locuibile » și « distanța se poate reduce la jumătate dar nu la mai puțin
de 4,0 metri dacă fronturile opuse nu au camere locuibile » (Regulament local de urbanism, 2011 : 14)
47
Aceste loturi aveau suprafete de 600 m2 sau 1000 m2. Numărul caselor construite pe terenuri concesionate
ajunsese în 2009 la 200.
135
Figura 41: Locuințe cuplate pentru doi frați - migranți (foto, Marginea, 2011)
Cele mai multe locuințe noi din Marginea sunt realizate în sistem P+M sau P+1E.
În cazul gospodăriilor studiate de noi, doar 5 locuințe au un etaj și mansardă (incluzând
eventual și un subsol), majoritatea dezvoltându-se pe două niveluri deasupra solului (37
din 47 case noi), unele (cca.9 din 37) incluzând și un subsol sau demisol. În total, cca.13
case au subsol sau demisol (sub toată suprafața parterului sau doar parțial). În 5 cazuri,
noua casă se desfășoară numai pe parter.
136
care s-au generalizat la nivel de practică de construcție: învelitori din țiglă metalică48 și
tâmplărie din PVC.
Figura 42: Case noi cu acoperișuri în două ape (foto, Marginea, 2011)
În ceea ce privește fațadele noilor locuințe, apar două tendințe extreme. Prima
consta în a se armoniza cu arhitectura caselor construite în epoca comunistă (Fig. 43), ce se
evidențiau prin culori deschise ale fațadelor (de obicei alb sau crem) și, în unele cazuri,
prin utilizarea logiilor cu arcade și parapete pline (de aici și denumirea lor de «case cu
balcon»).
Figura 43: Volumetrie realizată în armonie cu arhitectura caselor «cu două rânduri»,
construite înainte de 1989 (foto, Marginea, 2011)
48
De fapt, în localitate există două firme importante ce comercializează învelitori din țiglă metalică, una
dintre ele situându-se în top100 firme după cifra de afaceri, în 2010, în judetul Suceava.
137
Figura 44: Noi forme, culori și materiale utilizate în concepția fațadelor (Marginea, 2009)
Prin urmare, pentru a respecta noul regulament local, o parte dintre migranți vor fi
nevoiți să apeleze la arhitecți pentru a proiecta noile locuințe în armonie cu arhitectura
tradițională și materialele specifice acesteia, sau să demoleze49 (Fig. 45) casele vechi
pentru a nu mai avea nici o restricție legată de alinierea la tradiția arhitecturală locală.
Figura 45: Casă «cu balcon» demolată (sursa: proiect autorizație de demolare, Primăria
comunei Marginea).
49
Tendința generală este de a demola locuintele vechi « nemțești » și « românești » din Marginea, și în unele
cazuri, chiar casele « cu balcon » construite în anii ’70-’80.
138
Figura 46: Locuințe cu două accese, intrarea secundară fiind cea mai utilizată
Accesul principal era destinat intrării preotului, mirilor, sau ieșirii sicriului cu
persoanele decedate. De fapt, numeroase case noi au două accese : unul prin față și altul
prin spate. În cazul gospodăriilor studiate, cel puțin 19 case noi (din 41, deoarece nu am
inclus aici casele noi sub formă de cuhne sau anexă) foloseau (sau urmau să folosească)
intrarea din spate. Aceasta practică, specific rurală, este observată și în cazul locuințelor
migranților portughezi : « Intrarea zilnică se realizează prin bucătărie, intrarea cu un mic
hol conduce la încăperile destinate recepției, sufragerie și salon, ce nu sunt utilizate decât
în marile ocazii» (Villanova, 1994 :69).
5.2.1. Casa
139
Unul dintre respondenți încearcă să explice preferința mărginenilor pentru casele mari,
spațioase. În Italia casele mari și frumoase erau scumpe, de aceea românii locuiau mai
mulți la un loc, în camere mici, ca să nu plătească o chirie prea mare: «Așa că toți au o
boală amu [cu] casă mare» (interviu M.C., Marginea, 2010). Într-adevăr, studiul nostru de
caz (Fig. 47) a relevat faptul că, aproape jumătate (cca.23) din gospodăriile analizate - ce
își construiseră o casă nouă - dispuneau de 6 și peste 6 camere de locuit (acesta include
dormitoarele, salonul, sufrageria, biroul, camera de joacă pentru copii, hol-living, crama,
sala de gimnastică și bucătăria multifuncțională).
Dispunerea interioară a încăperilor, așa cum apare ea în locuințele noi pe care le-
am vizitat, se depărtează de schema tradițională (în care nu se punea problema separării
zonei de zi, utilizate de familie, de cea de noapte). Cu toate acestea, în majoritatea
cazurilor, organizarea interioară a spațiului nu atinge rafinamentul locuințelor urbane,
proiectate de un arhitect. Astfel, am întâlnit situații când camera de zi (atunci când aceasta
includea un loc de luat masa) și bucătăria nu comunicau direct sau prin intermediul unui
spațiu `tampon`, bucătăria fiind amplasată în spate, în relație cu ograda și anexele. În
această situație, bucătăria cuprindea un loc de luat masa (uneori separat de spațiul destinat
preparării hranei printr-o arcadă) sau era amplasată lângă o sufragerie – situată și ea în
spate, fără a fi însă în relație cu salonul. Într-adevăr, din cele 13 locuințe ce conțineau o
140
sufragerie (camera cu destinația de loc de luat masa), doar în 6 cazuri aceasta se afla în
relație directă cu bucătăria.
În trecut, bucătăria forma nucleul gospodăriei, locul în care atât gospodina, cât și
ceilalți membri ai familiei petreceau o mare parte a zilei. În această încăpere dormeau,
găteau, mâncau, iar copiii își pregăteau lecțiile. Tot aici erau primiți prietenii apropiați.
Această practică, răspândită altădată nu doar în Bucovina, ci în toate regiunile istorice ale
României, îl determina pe profesorul Stahl să afirme că «în trecut gospodăria ţărănească
trăia în jurul unui foc, în jurul unei strachine și într-o cameră» (Stahl, 1978:121).
[...] care încăpea la masă, care nu, nu conta, numai să aibă mâncarea în față, deci nu aveam loc la
masă [...] acolo era și dormitor tăt era...da era mare, era bucătărie și dormitor...dormeam câte trei
141
patru pe pat, cât erau copii mici [...] (interviu M., Marginea, 2010).
Acest obicei de folosire a spațiului l-am observat în mai multe locuințe noi care,
deși aveau cameră de zi (uneori și sufragerie), utilizau bucătăria și pentru alte activități
precum primirea oaspeților, birou, urmărire programe TV (Fig. 48).
Figura 48: Spațiu multifuncțional (dormitor, bucătărie, cameră de zi) într- o locuință
construită de un fost practicant al comerțului « cu valiza »
Figura 49: Cuhnea (centru) reabilitată a unei locuințe nemțești, construită în 1936 – și cel
de- al doilea acces, adosat fațadei posterioare
142
Într-adevăr, așa cum remarcă și profesorul Stahl, înaintea apariției modelului de
anexe specifice caselor «nemțești », anexa tipică locuințelor «românești» era o cabană (Fig.
50) în care «se pregătește mâncare în timpul verii, se mănâncă, se spală rufele» (Stahl,
Petrescu, 2004: 118).
Figura 50: Coliba (bucătăria de vară) la casele vechi românești (foto, Marginea, 2009 și
2010)
Cu trecerea timpului, cuhnea s-a constituit într-o a doua casă, părinții mutându-se
în ea, pentru a păstra casa pentru fiul cel mic, după cum povestește și unul dintre
respondenți (mama unui migrant): «am zis hai să lăsam casa [românească] să nu
batjocorim casa, s-o las feciorului […] țineam straiele bune în casă […] dacă venea cineva
de sărbătoare mergeam până-n casă» (interviu S.S., Marginea, 2010).
Cuhnea adăpostea atât bucătăria de vară, cât și o cameră și, mai târziu, în unele
gospodării, a fost adăugată și o baie. Astfel, bucătăria din cuhne a devenit bucătărie
principală, cea din casă fiind folosită doar ca dormitor, sau în unele cazuri rămânând
neocupată. Prin urmare, bucătăria din cuhne preia funcțiile bucătăriei din casă, devenind, la
rândul ei, un spațiu multifuncțional (bucătărie, dormitor, cameră de zi), utilizat, o dată cu
răspândirea aragazului, în toate anotimpurile. În aceste condiții, activitățile murdare,
precum tăierea porcului, prepararea și sterilizarea conservelor etc., aveau nevoie de un alt
spațiu «murdar» care să le adăpostească. În consecință, unele gospodării își amenajează o a
treia bucătărie, într-o anexă, în timp ce alții preferă să desfășoare activitățile murdare în aer
liber (Fig. 51), pe o sobiță din tablă:
[...] și ca să fie curat amu tăt, să nu mai fie fum, gunoaie, am mai făcut una aice...mai fac și iarna
[mâncare în aceasta bucătărie de vara]... iarna fac câte-un focuşor și am butelie, am aragaz....tăţi
amu fac căsi mari și-o bucătărie mare, nu se îndură acolo să facă mâncare și mai fac câte-o
colibă așa ca a mea [...] la noi ...așa e obiceiu, fiecare casă trebe să aibă [alături] o bucătărie,
143
chiar dacă nu-și face șură, bucătăria îi obligatoriu (interviu mamă migrant, G.M., Marginea,
2010)
[...] ăștia tinerii […] casa modernizată, făcut lux, făcută bucătărioara aia, modernizat, mai făcut
o camera încolo, în depozitu de fân […] scos animalele tăt din grajd, vândut tăt […] vrem
alimentara, cumpărăm […] modernizat în grajd și […] s-o mutat acolo cu bucătărie, într-un colț
un dus, așa, restu-i tot închis (interviu meșter S.P., Marginea, 2010).
Figura 51: Prepararea conservelor pentru iarnă în aer liber – în curte (foto, Marginea,
2009 și 2010)
Aceasta practică nu este nou instituită, ci își are rădăcina în trecut. Casele
românești foloseau bucătăria multifuncțională ca sa păstreze «cea casa» curată. Mai târziu,
obiceiul s-a extins și la locuințele «nemțești » și chiar la cele «cu balcon» sau cu «două
rânduri» din perioada comunistă. Într-adevăr, pe timpul lui Ceaușescu, «toate camerele
erau de curat […] dormitoare sau sufragerie, și în anexa aia […] acolo era bucătărie»
(interviu meșter S.P., Marginea, 2010).
144
dimensiuni reduse în comparație cu cele ale caselor nemțești -, era mai ușor de construit.
Apoi, în timp, își ridicau și casa:
[…] o început casa românească frumos și […] s-o căsătorit. Ei, casa nu era gata. O făcut o
bucătărie […] și acolo o stat, o bucătărie de iarnă, până și-o făcut jos o sobiță și și-o înjghebat, și
după aceea, în timp, a progresat și a terminat casa. Și mulți o fost în situații di astea (interviu
meșter T.R., Marginea, 2009).
După construirea casei, anumite familii locuiau tot în cuhne, casa fiind păstrată
pentru mezin, ce urma să o ocupe după ce se însura. Acest obicei este încă actual în
Marginea, migranții ce doresc să construiască o nouă casă, începând mai întâi o cuhne, ce
conține un vestibul, o baie, bucătărie și o cameră comandată prin bucătărie, după modelul
tradițional, pentru ca, mai târziu, să-și termine și casa (Fig. 52).
Figura 52: Cuhnea (centru) și anexele (dreapta) unei noi locuințe. Observăm accesul
secundar poziționat pe fațada posterioară (stânga)
[...] era mentalitatea în așa fel că casa rămânea goală și tot în bucătărie stă […] Acolo era tot
[...] casa stă degeaba. [...] Păi din practică și acum în zilele noastre să vedeţi, toţi câţi au căsi stă
într-o bucătărie. La mine e un caz fericit că casa e ocupată […] rar cine stă în casă. Poate nici
cinci la sută nu stă în casă. Stă în bucătărie. Deci are casă, mare, mare, ca un cămin […]
(interviu meșter T., Marginea, 2009).
145
(sau doreau să realizeze) două bucătării și într-un singur caz 3 bucătării. În situația în care
gospodina folosea (sau urma să folosească) 2 bucătării, de obicei acestea erau amplasate la
parter (una în casa și alta în cuhne ori într-o anexă) sau pe două niveluri diferite (la parter
și la etaj sau la demisol și la parter). Într-un singur caz am întâlnit două bucătării, ambele
amenajate în cuhne, una lângă cealaltă. În 12 cazuri gospodăriile aveau o sobă cu plită
amplasată (sau care urma a fi amenajată) fie în bucătărie, fie în alt spațiu (cameră, terasă
acoperită, anexă, demisol).
Astfel, tendința de a utiliza două bucătării este încă prezenta în cadrul noilor
locuințe ale migranților din Marginea, indicând o supraviețuire (chiar dacă slabă) a
practicilor din trecut. Totuși, faptul ca majoritatea migranților analizați (50) nu se
întorseseră definitiv în țară (35 de gospodării aveau cel puțin un membru care nu revenise
încă în țară), ne determină să afirmăm că numărul de gospodării cu bucătărie «dublă» ar
putea fi mai mare. Într-adevăr, în mai multe cazuri observate în Marginea, bucătăria
tradițională (modalități de preparare a hranei, obiceiuri culinare etc.) se păstrează (cel puțin
parțial) în noile gospodării ale migranților. Deși aceștia își amenajează în interiorul casei
noi o bucătărie modernă (utilată cu aragaz sau cu plită cu gaz sau electrică și cuptor
electric, cuptor cu microunde, uneori și mașină de spălat vase), mai folosesc încă o
bucătărie «murdară», dotată cu sobă cu plită (eventual și cuptor de pâine în care se poate
prepara și pizza) având un mobilier mai vechi, fără pretenții estetice. Uneori această a doua
bucătărie era doar o sobă cu plită sau aragaz amplasat într-un hol. În aceasta încăpere se
desfășoară activitățile «murdare», în timp ce prima bucătărie este rezervată celor «curate».
În cazul familiei lui M.G., o familie cu 3 copii mici și părinți tineri (între 30-39
ani), ce s-a mutat în noua lor casă în 2008, nevoia unui al doilea spațiu, destinat
preparărilor « murdare » își face simțită prezența. Proiectul locuinței - o copie a unui
proiect de vilă urbană, realizată în Câmpulung - nu a fost prevăzut cu două bucătării. Casa
are o singură bucătărie la parter, dar soția lui M.G. dorește să își amenajeze încă o
bucătărie în subsolul casei, cu sobă cu plită:
[...] la ţară se fac multe. Faci murături, faci compoturi, faci zacuscă, tai un porc. Unde li fierbi
toate? [...] Da nu pot face pe aragaz. Eu nu-s învăţată pe aragaz. Eu o ard pe aragaz ... Eu nu mă
descurc cu aragazul... pentru cantităţi mari, gem sau ... De exemplu am făcut douăzeci de borcane
de compot într-o tigaie mare, am pus-o o dată la fiert. Așa pe aragaz pui vreo patru – cinci și ti-
ncurci, şi mai faci și căldură, și mai faci și mizerie [...] sau faci o nuntă, sau faci un botez sau un
praznic, sau o înmormântare, unde faci mâncare ? Fierbi o oală de sarmale de cincizeci de
kilograme pe aragaz? La noi se face treaba asta [...] (interviu soție MG., Marginea, 2009).
146
M., o tânără migrantă (vârsta estimata : 24 ani), mamă a doi copii mici și
însărcinată cu un al treilea, locuiește împreună cu soțul și copiii într-o casă nemțească
reabilitată. Au revenit în țară de curând, după 5 ani petrecuți la lucru în Italia. Locuința are
o singură bucătărie, inclusă în spațiul camerei de zi. M., deși foarte tânăra, este obișnuită
cu agricultura și creșterea pasărilor și animalelor. Lângă casă are o livadă, solar, un grajd
cu porci și un coteț de păsări. Porcul îl taie în livadă și îl pregătește pe o masă, în aer liber.
După aceea, dacă este foarte frig, îl aduce în casă și prepară în bucătărie cârnăciorii și toba.
Conservele le face pe o sobiță de tablă «mai mult afară pentru că prea mult se consumă, la
o dulceață prea mult stai» (interviu M., Marginea, 2010) și doar în cazul în care plouă le
pregătește pe aragaz, înăuntru. Dorește însă să își construiască și o bucătărie de vară. Într-
adevăr, Villanova (1994) observă cum, în cazul migranților portughezi, « bucătăria dublă»
este un semn al întoarcerii definitive în țară și al reluării practicilor locale de preparare a
hranei. În Marginea, migranții care se întorc temporar în comună, în timpul concediilor de
vară, nu au nevoie de un astfel de spațiu, conservele fiind de obicei preparate de părinții
acestora în bucătăriile «murdare» ale gospodăriilor părintești.
Familia M.R., o familie cu trei copii, cu vârste cuprinse între doi și 12 ani,
locuiește într-o casă mansardată, construită în 1994 de către soț (pe atunci celibatar) și
familia acestuia. După doi ani de la căsătorie, în 1999, au plecat în Italia. Pe parcursul
concediilor în țara, familia a modificat configurația interioară a locuinței din Marginea.
Astfel, în locul verandei de la parter au amenajat o bucătărie deschisă spre camera de zi,
aceasta din urmă fiind amplasată în spațiul destinat inițial bucătăriei (ce fusese dotată și cu
o sobă cu plită), înlocuind soba cu un șemineu. Noua bucătărie este utilată modern, cu
mobilier de calitate și aparatură electrocasnică din Italia (Fig. 53). Cu toate acestea,
prepararea hranei are loc într-o alta bucătărie (Fig. 53), situată la demisolul casei, aproape
de spălătorie-uscătorie, și în relație cu grădina de legume și curtea. Tot în acest spațiu se
află și o sobă cu plită, care însă nu este folosită, gospodina preparând conservele afară, pe
o sobă de tablă. Prin urmare, bucătăria de la parter este destinată preparărilor «ușoare» și
«curate», precum încălzirea mâncărurilor gătite în spațiul de la demisol și realizarea
sandwich-urilor calde, ce sunt servite de familie în locul de luat masa amenajat în camera
de zi. Bucătăria de la demisol adăpostește activitățile «murdare», iar preparările «foarte
murdare» se desfășoară în aer liber.
147
Figura 53: Bucătăria principală (stânga) a familiei R,, deschisă spre salon, amenajată în
locul verandei și bucătăria secundară, « murdară »(dreapta) (foto, Marginea, 2010)
Figura 54: Bucătăria principală (stânga), văzută din hol, și bucătăria de serviciu –
« murdară » (centru și dreapta) ce adăpostește centrala termică (foto, Marginea, 2009)
Prin urmare, spațiul bucătăriei devine «prin excelență locul în care împrumuturile
se juxtapun practicilor din trecut [...]» (Villanova, 1994:66). Într-adevăr, Cingolani (2009)
oferă exemplul unor migranți, Brenda și soțul ei, care revenind în Marginea cu ocazia
148
Crăciunului obișnuiesc să mănânce în bucătărie, deși noua casă dispune de o sufragerie
modernă și spațioasă autorul constatând astfel cum
Deci, fie că este o bucătărie principală sau secundară, aceasta - folosită conform
stilului de viață propriu clasei muncitoare sau populației rurale - devine inima locuinței
(Gullestad, 1993), deși familia beneficiază și de o cameră de zi, frumos decorată și
mobilată. Deoarece bucătăria rămâne locul în care gospodina primește prietenele apropiate
și pe alți membri ai familiei lărgite, aceasta acordă o atenție deosebită design-ului ales
pentru finisajele și mobilierul ei (Fig. 55), întreținând-o cu grijă. Când gospodăria dispune
de două bucătării, una dintre ele este utilizată mai rar, fiind destinată meselor frugale sau a
micului dejun și având mai mult un rol de reprezentare. Echiparea bucătăriei principale
este impresionantă: plite cu gaz sau electrice incorporate în blatul mobilierului), hote,
cuptoare electrice și cu microunde, mașină de spălat vase (Fig. 55). În plus vesela ordinară
din trecut este înlocuită cu una de calitate, deoarece servirea mesei (mai ales a oaspeților)
se transformă într-o « ceremonie socială » (Bourdieu, 1979): «Bucătăria modernă,
proiectarea sa, finisajele sale, echipamentele indică realitatea unei schimbări de statut
economic și însușirea unei noi arte de a fi (culinare) […]» (Villanova, 1994 :69).
50
Ies de două ori pe zi în oraș, la restaurant, și nu gătesc acasă prea mult.
149
culinare: unele afirmau că mănâncă mai multe paste și salate, iar altele că mănâncă mai
sănătos, cu mai puține prăjeli. Această transformare s-a produs, credem noi, prin medierea
migrației și a contactului cu civilizația vestică, în special cu clasa mijlocie italiană, în
locuințele cărora lucrau cele mai multe femei (ca menajere sau îngrijire bătrâni). Într-
adevăr, Bourdieu (1979) analizând diferențele dintre gusturile «de lux» ale claselor
dominante și cele «de necesitate» ale claselor de jos, așează alimentația printre structurile
de consum ce diferențiază straturile societății franceze. Astfel, în timp ce clasele populare
alegeau produsele grase și mâncărurile gătite (necesitând mult timp și atenție în prepararea
lor), cei din clasele dominante preferau o alimentație lejeră (fripturi și salate), rafinată,
săracă în calorii.
Nu mai putem sa mâncam grăsime. Am tăiat un porc, mai mult au mâncat câinii din el
decât am mâncat noi … nu gătim nici [stil] Italian, nici românesc, amestecat… un pic așa, un pic
așa. În schimb acolo mănânci mai multă verdură...o felie de carne ai făcut-o imediat și ai mâncat
...mi se pare că e mult mai ușor de făcut mâncare în Italia decât aici…nu-s așa de
complicate…Ori că m-am învățat eu cu mâncărurile lor, cu bucătăria lor...aici mi se pare așa,
chiar și în cărti de bucătărie când m-am uitat, mult mai grele mi se pare, și nu există o mâncare
fără vegeta, nu există o mâncare fără usturoi, … acolo mai simplu (interviu S.N., Marginea,
2010).
150
Italia tânăra folosea o bucătărie închisă. În alt caz, M.G. nu a contribuit la proiectarea
propriei case, proiectul fiind copiat după o locuința urbană, totuși a adus mici modificări,
precum arcada din gips carton realizată de el în bucătărie, ce împarte bucătăria în două,
separând frontul de lucru de locul de luat masa. Acest sistem – inspirat după un model
italian - nu este singular, fiind adoptat de mai mulți migranți (Fig. 56).
Figura 56: Spațiul bucătăriei este împărțit în două zone cu ajutorul unei arcade – după
model italian (foto, Margineam 2009)
Aceasta preferință pentru arcade este remarcată și la noile case ale migranților
din Cajvana – o localitate situată nu departe de Marginea – unde, în cazul în care
beneficiarul preferă o bucătărie deschisă, legătura între aceasta și salon se face printr-o
trecere în arcadă (Tue, Toderas, 2011).
Așa cum am arătat în secțiunea anterioară, rolul bucătăriei « murdare » sau, în alte
cazuri, al « cuhnii » era acela de a menține casa « curată », practică ce a supraviețuit până
în prezent, fiind întâlnită chiar și în gospodăriile de migranți. Acest obicei, de a păstra o
cameră «frumoasă» și «curată» (Fig. 57), era specific în trecut zonelor rurale, după cum
menționează și Florea Stănculescu:
Trecând în camera curată, sau cum se mai zice, odaia curată, odaia mare, cas aia –
mare, căsoaia, etc., - o găsim aranjată cam în felul acesta. Avem în peretele dinspre Răsărit una,
două sau mai multe icoane împodobite cu ştergare frumoase şi cu busuioc [...] (Stănculescu, 1927:
136).
151
Figura 57: Icoane pe peretele estic al camerei reprezentative « cea casa »
Gospodina și fetele sunt de laudă după curăţenia şi regula ce se găseşte în casă, sau de
vină în caz contrariu. Acest lucru are atât de mare însemnătate, că pentru a cunoaște o fată de
măritat dacă este bună gospodină, se duc rudele băiatului « cătători » în casa fetei, să vadă cum e
ţinută (Stănculescu,1927: 140)
Pentru a menține «cea casa» curată, încăperea era rar locuită și de aceea, în multe
gospodării, acesta cameră nu era încălzită: «[...] odaia bună rămînînd până târziu, la
începutul secolului nostru fără sobă» (Cojocaru, 1983:112). Această practică este observată
și de Villlanova (1994), salonul noilor locuințe ale migranților portughezi fiind păstrat
neatins de proprietari, fapt ce le permite să fie pregătiți oricând de o vizită neanunțată.
Mentalitatea a supraviețuit, credem noi, în practicile de locuire ale migranților din
Marginea, fapt ce a condus la conceperea întregii locuințe sau doar a unora dintre spațiile
interioare ale acesteia, asemenea unei « cea casa », cu rol de reprezentare a gospodăriei în
sânul comunității rurale. Prin urmare atenția acordată finisajelor și amenajării spațiului
interior al locuințelor din comună nu este nici nouă, nici intamplatoare. Este o practică
veche ce s-a extins de la o încăpere la întreaga casă (Fig. 58).
152
Figura 58: Sufrageria (stânga) și salonul (dreapta) ca spații de reprezentare (foto,
Marginea, 2009)
Familia I., migranți ce au revenit în țară de mai mulți ani, locuiește împreună cu
fiica cea mică într-o cuhne ce cuprinde o bucătărie, o baie și două camere comandate, una
dintre ele (camera părinților) fiind și camera de zi. Deși familia a construit o casă alipită
cuhnii, ce conține trei încăperi și un vestibul, începută înainte de 1989 - dar amenajată și
finisată din veniturile realizate în Italia -, aceasta este rar folosită. Familia a preferat să
modernizeze mai degrabă cuhnea, realizând o bucătărie și o baie, decât casa – care este
lipsită de orice dependință. Mama o păstrează pentru cele două fete (măritate) care se
întorc din Italia, pe timpul verii. Casa cuprinde și o «cea casa», neîncălzită, umplută cu
zestrea fetelor, celelalte două încăperi (Fig. 59), frumos aranjate, ce comunică între ele
printr-o arcadă, și dotate cu o sobă dublă, sunt utilizate în restul anului pentru a primi
prietenii fetei mici – virtualii « pețitori ».
153
Familia S.M are doi copii de 5 și 9 ani, cel mic fiind născut în Italia. Soția s-a
întors acasă, în 2008, după 7 ani petrecuți în Italia, nu însă și soțul. În 2004 au început
construcția noii case, proces ce a durat 4 ani. Nu au plecat cu scopul de a-și construi o
locuință, deoarece aveau deja una «nemțească», a soțului, părinții acestuia locuind în
cuhnea casei «nemțești ». Au emigrat căutând sa realizeze venituri mai mari, iar casa au
construit-o «pentru ca am avut posibilitatea» (interviu S.M., Marginea, 2010). Noua casă
este construită pe terenul soțului și al părinților acestuia, pe locul unei case românești pe
care părinții au demolat-o și vândut-o cu 700-800 RON. Clădirea cuprinde la parter un hol
cu scară, o bucătărie cu loc de luat masa, un salon și o baie, iar la mansardă o bucătărie, o
terasă acoperită, trei dormitoare, o baie și o camera. Familia folosește bucătăria de la
mansardă, cea de la parter fiind păstrată pentru oaspeți. Salonul de la parter, mobilat cu
zestrea soției pare neutilizat, fiind un fel de «cea casa» păstrată pentru ocazii festive.
Totuși, nu salonul este punctul de interes de la parterul casei, ci bucătăria cu locul de luat
masa, așezată strategic, chiar lângă intrarea în casă. Spre deosebire de bucătăria de la
mansardă, aceasta are un echipament modern și de calitate. Tot în această încăpere,
proprietarii au inclus și un șemineu. Amplasat de obicei în salon, acest element marchează
spațiul, subliniind în acest mod funcția de reprezentare a bucătăriei de la parter. Realizarea
unei arcade între zona de preparare și cea de luat masa conferă încăperii un plus de
atractivitate. Funcția de reprezentare a bucătăriei de la parter este accentuată atât de
prezența salonului, cât și a băii situate la același nivel. Acesta din urmă are o suprafață
aproape egală cu cea a bucătăriei și este atent întreținută și decorată. Nu este singurul caz
în care baia este evidențiată în partiul noilor locuințe prin obiecte sanitare, culori și finisaje
scumpe. Am întâlnit această tendință la cel puțin 12 gospodării de migranți. Numărul ar
putea fi mai mare deoarece în mai multe cazuri băile nu erau amenajate. Fenomenul este
explicabil în condițiile în care baia a fost un element rar întâlnit în gospodăria rurală din
Marginea până în anii ’90, iar în puținele cazuri când se realiza o astfel de dependință în
cadrul locuinței țărănești, aceasta era rudimentară și cu o estetică deficitară.
În cazul casei familiei S., funcția de reprezentare și recepție este preluată de întreg
spațiul de la parter. Atât holul, baia și bucătăria, cât și salonul, sufrageria și dormitorul
contribuie la ambianța luxoasă, extrasă parcă din reviste, a parterului. Holul conține un
șemineu și un bar, semne ale bunăstării proprietarilor. Poziția nefericita a șemineului –
lângă scară – este compensată de bar și de decorațiunile atârnate pe pereți – ceramică din
Italia - ca și de finisajul pardoselii cu inserții de marmură, în stil italian.
154
Observăm deci cum funcția de reprezentare, atribuită în trecut unei «cea casa»,
glisează astăzi nu numai către spațiile care au înlocuit camera bună a casei țărănești –
salonul și sufrageria – dar chiar spre încăperi altădată pur funcționale, precum baia, holul și
bucătăria. Această aplecare către curățenie și decorare a spațiului interior, specifică
comunității studiate, este zugrăvită mai jos de un migrant, în contrast cu atitudinea
italienilor în locuința cărora persoana lucra ca menajeră:
[...] în schimb aici la noi, vai de mine, alte pături, la trei ani îmi schimb perdelele, schimb
frigiderul, cumpăr alt televizor… acolo nu, are perdele, are 25 de ani de când e căsătorită ea n-o
schimbat o dată perdelele. N-o interesează… pe dânșii îi interesează să se distreze, să meargă
seara la restaurant, nu ca aici …am lucrat 11 luni, și-am venit acasă și iară lucrăm…în loc… să
stăm două zâli să ne odihnim…n-am mai mers nici la mare, nici la munte, n-am mai mers
nicăierea […] (interviu S.N., Marginea, 2010).
Totuși, camera de zi rămâne principalul spațiu în care migranții investesc cel mai
mult:
Salonul este spațiul de reprezentare, în care trebuie primiți oaspeții, și în care trebuie să se pună
în scenă statutul social și puterea economică a familiei [...] canapele de piele, televizoare mari și
stații stereo (Cingolani, 2009:156).
Camera de zi sau « salonul » - cum mai este numit de localnici - este în general
încăperea căreia i se acordă cea mai mare atenție, alături de bucătărie. Spațiu ce conferă
prestigiul gospodăriei, funcția principală a acestuia este cea de reprezentare și mai puțin de
loc de odihnă și recreare, salonul preluând rolul vechii camere din locuințele tradiționale,
numită `casa mare` în Certeze (Moisa, 2009) sau `cea casa` în Marginea. În cazurile
analizate pe parcursul cercetării de teren, am întâlnit două moduri de proiectare a camerei
de zi : fie este împărțită în două zone (Fig. 60) – legate între ele printr-o arcadă – una dintre
ele adăpostind locul de luat masa, fie este afectată în întregime recepției și odihnei, masa
fiind servită în bucătărie sau într-o sufragerie amplasată în relație cu bucătăria și la distanță
de salon.
Figura 60: Camera de zi este împărțită în două zone (loc de luat masa și salon) printr-o
arcadă
155
Astfel, soția lui M.G., migranți ce au lucrat în fosta Iugoslavie, nu este mulțumită
de locul de luat masa amenajat în bucătăria casei noi și dorește să realizeze un altul în
cadrul camerei de zi – aceasta din urmă având dimensiuni considerabile -, și anume un loc
de luat masa pentru 8 persoane, deoarece « noi tot timpul suntem mulți […] la o masă de
sărbători, de Paști, de Crăciun […] suntem mulți » (interviu S.G., Marginea, 2009).
Camera de zi se deschide de obicei spre curtea sau grădina din fața casei, fie
direct, fie prin intermediul unei terase. În funcție de soluția planimetrică aleasă de migrant
sau de familia acestuia, salonul, sufrageria și bucătăria pot fi complet separate de zona de
noapte (dormitoare și băi), situată la nivelul superior al locuinței, sau circulațiile între cele
două zone pot interfera. Cea de-a doua situație am întâlnit-o în cazul locuințelor ce au la
parter un dormitor și o baie (sau grup sanitar) dispuse de-a lungul unui coridor sau a căror
baie și /sau dormitoare de la parter sunt accesate prin intermediul bucătăriei ori a salonului.
5.2.1.4. Baia
Înainte de toate, imi aduc aminte de prima noastră baie. Niciodată nu avusesem înainte așa ceva
[...] (Lofgren, 1993:59).
[...] ce mi-o plăcut [în Italia] băile …n-am avut casa cu baie …și din cauza asta am plecat.
Sî, fiindcă am lucrat la bătrâna aia și am văzut ce comoditate ca sa îngrijești de o bătrâna la
pat…și am spus asta vreu prima data să am o baie, sa pot spăla. În caz că unul se îmbolnăvește, ai
o comoditate, nu ai de ieșit afară, iți speli o rufă ești altfel; apă curentă, asta am vrut cel mai mult
să am în casă (interviu S.N., Marginea, 2010).
După ce s-a însurat (în jurul anilor `80), T.B. s-a mutat într-o casă construită de el,
lângă casa mamei sale (văduve), pe același teren. Locuința avea două camere, dar o
singură încăpere era încălzită, cealaltă având funcția de «cea casa», folosită doar pentru
păstrarea lucrurilor sau ca încăpere pentru oaspeți, pe timpul verii. Familia locuia în
156
cealaltă cameră – un spațiu multifuncțional. Aici găteau, dormeau, iar copiii își făceau
temele. Casa nu avea baie. După 1989, T.B. a construit încă o cuhne pe același lot, o
construcție modestă ce adăpostea două camere comandate (o bucătărie multifuncțională și
un dormitor), un vestibul și o baie. Aceasta era necesară deoarece familia (compusă din 8
membri) avea nevoie de mai mult spațiu. La început, baia nu avea WC, iar mijloacele de
pompare și încălzire a apei erau primitive: «Revoluția când m-o prins aveam pregătit să fac
baie … unu doi din Marginea dacă aveau baie [înainte de Revoluție]… eu aveam luată
cada, aveam cazan … în pod și urca apa în pod și apoi din pod prin cădere …» (interviu
T.B., Marginea, 2010).
Figura 61: Băile din noile locuințe (foto, Marginea, 2010 și 2011)
157
când suntem în Italia am pus și bideu pentru că acolo se folosește foarte mult bideul »
(interviu M. R., Marginea, 2009).
Asemenea locuințelor migranților din Certeze, unde locuințele, deși dotate cu băi
la interior, păstrează încă «în fundul curții din spate [...] toalete rudimentare» (Moisa,
2009:9), anumite gospodării din Marginea fie au păstrat vechiul WC tradițional, fie au
amenajat într-o anexa un grup sanitar, destinat a fi utilizat de către persoanele `murdare`.
158
mobilier, număr de camere etc.) afișat de anumite locuințe, nu am întâlnit decât un singur
caz în care un dormitor să fie prevăzut cu baie proprie. În ceea ce privește confortul noilor
locuințe, saltul este impresionant, totuși, numărul băilor nu este suficient în raport cu
numărul (relativ mare) camerelor de locuit.
5.2.1.5. Dormitoarele
Acuma s-o schimbat, acuma fiecare vrea camera lui […] acuma vreau la țară să trăiască mai bine
ca ăia de la oraș. Vreau camera lor, vreau calculatoare, vreau băi, vreau fel de fel (interviu S.N.,
Marginea, 2010).
Dormitorul, această cameră frecvent folosită în trecut de cel puțin doi membri ai
familiei, adesea cumulând mai multe funcții (dormitor și bucătărie sau dormitor și cameră
de zi) reprezintă astăzi o urmă evidentă a migrației, noile locuințe aliniindu-se standardelor
internaționale: în jur de 19 case noi aveau 4 sau mai mult de 4 dormitoare (8 locuințe
având 5 sau 6 dormitoare), cel puțin 15 locuințe aveau 3 dormitoare, în timp ce doar 6
locuințe aveau 2 dormitoare și 3 locuințe - 1 dormitor. De obicei, în cazul caselor
dezvoltate pe parter și etaj sau mansardă, dormitoarele sunt dispuse la nivelul superior,
fiind accesibile prin intermediul unui hol sau culoar. Totuși, în mai multe situații am
observat prezența unui dormitor la parter. Acesta este destinat fie părinților (Fig. 63), fie
oaspeților. Când dormitorul nu este comandat prin salon sau bucătărie (practică ce a
supraviețuit din trecut), intrarea în el se realizează din același spațiu (hol, vestibul sau
coridor) prin care se pătrunde și în camera de zi. În toate cazurile analizate, numărul
dormitoarelor era mai mare decât cel al membrilor familiei (ținând cont de faptul ca cei doi
soți ocupa un singur dormitor).
Astfel, dacă în trecut copiii dormeau înghesuiți într-o singură încăpere, uneori
chiar cu părinții în aceeași cameră, astăzi fiecare copil are camera sa (Fig. 64): « Mansarda
159
noi am gândit-o pentru dânșii […] fiecare copil să aibă camera lui, în momentul în care
pleacă sau vine, se căsătorește în altă parte vrea să vină în casa, el să aibă totuși camera lui
unde să tragă » (interviu S.M, Marginea, 2009).
Uneori se ajunge la situația când membri familiei se mută dintr-un dormitor în altul,
în funcție de sezon (vara/iarna) sau de preferințe.
Figura 65: Mobilier (amplasat în hol) și tapiserie veche, aduse din Italia,
C., un tânăr, ce a emigrat la vârsta de 14 ani în Italia, dar care a revenit în țară
pentru a deschide o firmă de construcții împreună cu fratele său, a realizat cele nouă uși
interioare ale noii sale locuințe după un model văzut la nașul lui italian (le-a fotografiat).
Ușile au fost făcute însă la comandă, în Marginea, iar geamul (ornamental) realizat la
Rădăuți.
Am întâlnit mai multe cazuri în care proprietarii utilizau elementele din lemn sau
glafuri interioare din piatră naturală, pentru mascarea sau acoperirea radiatoarelor. În
locuința lui S.V., cu experienţă de lucru în Italia (regiunea Torino), radiatorul din holul
161
principal este acoperit cu o poliţă din lemn pe care proprietara a expus obiecte ceramice
(Fig. 67) – practică preluată de la italieni.
Tot din Italia, s-a inspirat și familia C. când a prevăzut o mască pentru radiatorul
amplasat pe coridorul de la etaj (Fig. 68).
Totuși cele mai apreciate finisaje par să fie marmura și granitul, migranții
utilizându-le la realizarea pardoselilor, glafurilor interioare și exterioare a baluștrilor
balcoanelor și scărilor, a copertinelor pentru balustrade la placarea treptelor scărilor sau la
realizarea blaturilor de la băi și bucătării.
162
simbolică, expresie a accesării prin migrație a unui nou status social, sunt diverse, de la
automobil până la recipientele cu inscripții în italiană întâlnite în băi și bucătării: «Toate
aceste mărfuri evocă un spațiu imaginat, Italia, un spațiu al plăcerii și consumului
voluptuos, ce se contrapune spațiului cotidian românesc» (Cingolani, 2009:164). În plus,
unii aduc în țară mobilier sau obiecte electrocasnice uzate, recuperate din casele unde au
lucrat. Aceste elemente recuperate sau reciclate (și nu moștenite) sunt «un semn al
provizoriului, al absenței unui statut» deoarece ele «indică faptul că familia nu ține să
investească în mobilier» (Bloch, Denis, 1993: 119).
Cele mai multe scări interioare erau din beton armat, placate (acolo unde acestea
erau finisate) cu lemn, marmura sau gresie și balustrade din fier forjat, lemn sau marmură
(în aceste ultime două cazuri, balustradele aveau baluștri din lemn sau marmură). Unele
case aveau gresie în salon, și mai multe pe hol și coridor. Dormitoarele aveau de obicei
pardoseli din parchet, anumiți migranți preferând parchetul de bambus. Alții, influențați de
stilul `italian`, au renuntat la covoarele ce acopereau întreaga pardoseală a casei, pentru a
expune textura și tentele parchetului ori a carourilor de gresie sau piatră naturală. În cazul
în care sunt folosite covoare, acestea acoperă doar anumite porțiuni ale pardoselii
camerelor:
Ei nu-s cu covoare pe jos cum suntem noi…ei cata lucruri vechi, mobila veche, sî pi jos ei au
gresie…rar, doar în dormitor să pui parchet și pi lângă parchet când se dau jos din pat își au o
bucată de traversă… să nu se coboare direct pe …în rest ei intră încălțați, șterge gresia (interviu
M.M., Marginea, 2010).
163
Figura 69: Șemineu plasat în hol, aproape de intrare (stânga) și pe supantă (dreapta)
Figura 70: Șemineu în interiorul camerei de zi (stânga) și în locul de luat masa (dreapta)
Preferința pentru lux este evidentă. Astfel, în 22 din cazurile analizate, noile case
erau dotate cu obiecte de mobilier, aparatura electrocasnică sau finisaje scumpe, procurate
fie din România, fie din străinătate, iar în 7 cazuri, proprietarii se inspiraseră în amenajarea
interiorului noii locuințe din ce vazuseră în străinătate.
164
navigând pe internet. Într-un alt caz, salonul de la parterul locuinței lui V.G. este împărțit
în două zone printr-o arcadă. Proprietarul, un migrant de 28 ani afirmă că soluția i-a fost
sugerată de constructor. Nu este singurul loc în care V.G. a folosit această soluție, o alta
arcadă fiind realizată între bucătărie și sufragerie. La fel, P. dorește sa modifice interiorul
noii casei concepute de tatăl sau pentru el: peretele dintre holul larg și salon va fi desființat
și în locul lui realizată o arcadă. Chiar atunci când locuința veche nu este demolată, ci doar
transformată, anumiți proprietarii sunt hotărâți să realizeze trecerile dintre încăperi sub
formă de arcadă : « o fărâmat pereții și și-o făcut bolte» (interviu P., Marginea, 2010).
Localnicii însă folosesc termenul de «boltă» pentru a desemna arcada.
A aprinde un singur foc o dată, iată principiul conservat cu insistenţă de către ţărani.
Ajungem astfel să identificăm gospodăria, casa şi «fumul». Un sat sau altul este amintit ca fiind
compus dintr-un anumit număr de fumuri; exista chiar și un impozit pe foc (fumărit) ce
corespunde de fapt impozitului asupra gospodăriei (Stahl, 1978: 117).
165
Înainte de 1989, sătenii utilizau un singur sistem de încălzire: sobele ce funcționau
cu combustibil solid - lemn. Era o soluție eficientă din punct de vedere termic, având în
vedere abundența materialului lemnos din zonă. Astăzi acest tip de combustibil este
preferat de cei mai mulți, fiind folosit atât la sobe cât și la centralele termice. Migranții au
adus din străinătate centrale performante și eficiente ce nu necesită cantități mari de
combustibil solid. Distribuția căldurii se face cu ajutorul radiatoarelor sau combinând
radiatoarele cu serpentinele montate în pardoseală. Încălzirea selectivă a încăperilor este
posibilă chiar și cu aceste sisteme moderne.
În 20 din cazurile analizate în prezentul studiu de caz, noile case erau (sau urmau
să fie) încălzite doar cu sobe, cu sobe și calorifere (apa caldă din calorifer se încălzea cu
ajutorul sobei) sau pe lângă sistemul de încălzire cu centrală și radiatoare aveau și una sau
mai multe sobe în încăperi. Motivația este atât economică (lipsa banilor) cât și practică (în
situația în care se oprește curentul electric):
Acest mod de reciclare a căldurii este încă practicat în Marginea, fiind observat
chiar în casele unor migranți. Astfel, D.B., o tânără mamă (vârsta estimată: 39 ani), cu un
copil student și altul în vârstă de 9 ani, ce lucrează împreună cu soțul în Italia, și-a construit
o casă impozantă, ale cărei camere de la parter (etajul nefiind încă amenajat) sunt încălzite
cu un sistem ce combină sobele și radiatoarele. Pe peretele ce desparte camerele copiilor,
se afla o sobă dublă, alimentată cu lemn doar prin camera băiatului. Soluția este
166
asemănătoare celor adoptate în trecut, descrise de profesorul Stahl: «Uneori sobele sunt
construite astfel încât sa formeze peretele dintre două încăperi. În felul acesta, cu un singur
foc se gătește mâncarea și se încălzesc două încăperi» (Stahl, 1968:57). Chiar dacă aici (ca
și în alte cazuri analizate) lipsește soba cu plită, logica se păstrează.
[...]trăiam într-o bucătărioară de asta de vară ... lipită de casă...casa nu era a noastră...acolo ne
puneam zestrea [în cea casa] unde aveam lucrurile noastre bune acolo, da n-aveam sobă, n-
aveam nimica, deci vara, vara mai puteai să ti muți acolo și mai aveam o cameră în față, da iarna
acolo stăteam la grămadă ...cu părinții tăt la un loc, da, așa stăteam (interviu M., Marginea,
2010).
În mod asemănător, B., un fost migrant (în jur de 60 de ani), tată a 6 copii, dintre
care 5 migranți, își aduce aminte cum locuia în copilărie și mai târziu, după ce s-a însurat.
Casa bătrânească – o casă « românească » - avea hol, două camere și cămară. El a avut 5
frați și iarna dormeau toți cu mama (văduvă) într-o cameră – singura încăpere încălzită a
casei. Vara mai dormeau și în « cea casa » caci aveau și acolo un pat. După ce s-a însurat,
mama lui a rămas în casa bătrânească, iar el s-a mutat într-o casă nouă, construită pe
același teren. Aceasta conținea o « cea casa » și o bucătărie în care dormeau și găteau.
167
Iarna dormea cu copiii într-o singură cameră în care copiii își făceau și lecțiile. « Cea
casa » era «numa di lucruri», fiind folosită doar ocazional, vara, când primeau oaspeți.
După revoluție, din câștigurile realizate în străinătate, și-a construit o cuhne, cu un
dormitor și o bucătărie deoarece copiii crescuseră.
Figura 71: Locuințe noi (construite în anii `90) ce păstrează configurația tradițională a
anexelor
168
Dintre gospodăriile care își construiseră o casă nouă, 38 de gospodării au realizat
și anexe noi sau le-au păstrat pe cele deja existente (ale lor sau ale părinților/bunicilor). În
24 din cazuri (deci mai mult de jumătate), acestea erau anexe noi (de obicei din zidărie),
dar concepute și amplasate după sistemul tradițional. În cca. 11 cazuri, anexele noii case
erau cele vechi, ale lor, ale părinților sau (rar) bunicilor. Acest fapt nu indică neapărat
dorința proprietarilor de a conserva anexele vechi ci mai degrabă dezinteresul sau lipsa
mijloacelor financiare de a construi altele noi. De asemenea este posibil ca, mai târziu,
anexele unor case, construite pe terenul părinților, să fie demolate, după decesul acestora.
Figura 72: Cuhne (locuința părinților) realizată pe două niveluri, alipită noii case a fiului
169
Schema cea mai dezvoltată include la același nivel: un vestibul, baie, bucătărie și
încă o cameră (dormitor sau sufragerie), comandată prin bucătărie. În plus, 16 gospodării
aveau o cuhne veche sau o bucătărie de vară - realizată de ei (în cazul celor cu casă nouă,
înainte de a construi locuința) sau aparținând părinților ori (rar) altor rude ce locuiau pe
același teren cu ei. Prin urmare în 36 de cazuri, exista o cuhne pe același teren cu noua
casă, folosită fie de proprietarii casei, fie de părinți, bunici ori alte rude locuind pe aceeași
parcelă. Dintre acestea, 4 gospodării și-au conceput noua casă ca o cuhne (3 pe două
niveluri și una doar pe parter). Cei care și-au proiectat locuința ca o cuhne erau în vârsta de
peste 40 de ani la momentul interviului, aveau 2,5 și respectiv 6 copii, și pe același teren
se construia casa noua a unuia dintre copiii (un băiat) adulți ai acestora, iar o familie avea
deja o casă « cu balcon » alături (destinată cadetului familiei probabil, acum la liceu,
singurul care mai locuia în aceeași casa cu ei) și, în plus, nu păreau sa dispună de suficiente
mijloace financiare în vederea realizării unei locuințe mai elaborate. Pe lângă aceste
situații, am întâlnit o gospodărie de migranți ce remodelaseră o anexă, deși aveau o casă
nouă pe același teren, construită de tatăl soțului - dar nu erau mulțumiți de ea. Un alt caz
de locuință nouă, amenajată într-o anexă, este cel al lui F.C., un migrant de 49 ani, tată a 5
copii. Locuința, ce se desfășoară pe două niveluri și cuprinde un loc de luat masa, o
bucătărie deschisă spre locul de luat masa, o baie, un dormitor și un balcon închis, a fost
construită pe terenul părinților săi, de tatăl acestuia, în prelungirea anexelor. Din exterior
locuința lui F.C. nu se deosebește de anexe, fațada fiind identică cu cea a anexelor. Părinții
lui F.C. locuiesc într-o cuhne, în timp ce casa nemțească nu este ocupată, fiind păstrată
pentru fiul lui F.C., el însuși migrant.
170
locuințelor nemțești sau a caselor cu balcon, încăpere amplasată în spatele casei, spre
curte. În mod asemănător, unii migranți aleg să își amenajeze bucătăria (adăugând eventual
și o sufragerie) în cuhne, în relație cu curtea. Observăm deci, cum anumite configurații
arhitecturale supraviețuiesc, chiar când modul de viață al migranților se schimbă. O
posibilă explicație rezidă în faptul că majoritatea locuințelor în care bucătăria (sau una
dintre bucătării) se află în cuhne au fost începute în jurul anului 2000 sau în anii ’90. În
această perioadă, modelele locale încă mai persistau în concepția planimetrică a caselor și
în practicile meseriașilor specializați în construcția locuințelor migranților, după cum
explică mama unui migrant: «atunci așa se făcea, că dacă-i făcută demult ...» (interviu
P.A., Marginea, 2011).
Totuși T., un tânăr migrant de 25 ani, a urmat aceeași schemă, deși lucrările de
construcție au demarat în 2009. Acesta a demolat cuhnea casei vechi, nemțești și a
construit pe același loc o cuhne cu parter și mansardă, ce cuprinde și un beci amplasat la
subsol, destinat păstrării murăturilor și a altor alimente. Casa va avea o singură bucătărie
situată în anexă, casa și anexa comunicând. El va mânca în cuhne, dar invitații vor servi
masa în salonul din casă. Cuhnea, adosată casei, va adăposti, pe lângă bucătărie și locul de
luat masa destinat familiei, un dormitor la parter și alte două dormitoare la mansardă,
alături de două băi : câte una pe fiecare nivel. Casa însă nu va fi dotată cu baie, deși va
cuprinde și ea trei dormitoare (unul jos și două la etaj). Șura veche va fi demolată și în
locul ei T. va construi o clădire ce va adăposti garajul și depozitul de lemne (pentru
șemineul din anexă).
51
Dintre cele 50 de gospodării de migranți studiate, 10 gospodării aveau o grădină de legume sau cereale și
12 țineau animale (de regula porcine și rar bovine) sau păsari.
171
puțin bovine) și cultivarea pământului. Motivul invocat pentru a explica întoarcerea la
aceste activități este fie o hrană ecologică, fie realizarea de economii, o dată cu revenirea în
țară. Astfel, M.C., ce s-a întors de curând în satul de origine, a construit un solar în spatele
casei, folosind roșiile din solar pentru pregătirea conservelor (bulion): «dacă stai la țară șî
ai unde să faci, de ce să nu faci? … dacă ai din ce, de ce să nu faci? Mai bine mergi și
cumperi ….atâția conservanți... la copii totul natural îi mai bun, îi mai sănătos» (interviu
M.C., Marginea, 2010).
[...] aveam bani [după ce a fost deportat în țara, după o prima perioada în Anglia] atuncea am
vrut sa îmi cumpăr un apartament [în Suceava] ba una, ba alta, […] eram mai tânăr, nu mă
interesa prea multe pe mine atuncea […] atuncea am vrut sa cumpăr apartament doar pentru ca
era frate-meu la facultate, […] sa am acolo sa castig, da nu, niciodată […] nu-mi plac
apartamentele, nu vreau sa stau în apartament […] n-ai pământ, n-ai o grădină, n-ai nimica […]
eu n-am vrut sa-mi fac aicea [în Marginea] casa, voiam undeva să fie mai retras de sosea casa
[…] la Sucevița, am vrut acolo, da scump pamantu […] dacă aveam bani îmi făceam și la
Sucevița […] am făcut aici pentru ca aici era pământ, era loc, era casa mai veche și nu trebe sa
cumpăr pamantu (interviu C.B., Marginea, 2010).
Deși consideră că suprafețele mari de pământ nu mai merită să fie cultivate, C.B. nu
respinge ideea unei agriculturi de subzistență, practicate în grădina din apropierea casei :
[…] că trebuie să plătesc chiria, că vine curentu, că vine apa, vine astea […] stai acolo [în
Anglia] … stai pe bani […] o lună de zile dac-ai stat ai cheltuit bani și n-ai produs nimica și ești
departe […] aice știi că ești acasă, faci bani de-o pâine și restu ai unde sta, ai bani să
supraviețuiești, faci, și ai și ceva frumos al tău, o casă frumoasă, ai o mașină […] câțiva ani de
zile pân‟ ce cresc copiii, ai unde să-i crești […] nu-ți trebui mai mult […] (interviu C.B.,
Marginea, 2010).
172
Pe lângă grădina de legume și ograda destinată pasărilor, mai mulți (chiar dintre
cei ce nu reveniseră definitiv în țară) aveau o grădină de flori – uneori amplasată în cadrul
unei zone îngrădite, în fața casei -, întâlnită în trecut mai ales la locuințele urbane (în cazul
nostru - din Orașul Rădăuți), dar și în Marginea. Astfel B.P., un migrant care lucrează în
SUA de 13 ani (după 3 ani în Germania), are în fața casei o frumoasă grădină cu flori
întreținută de mama lui (aceasta locuiește nu departe de casa fiului).
În trecut, un semn al status-ului era pavarea ogrăzii cu lespezi din piatră. Astăzi
migranții le pavează în general (în întregime sau doar anumite zone) cu piatră ori cu
diverse dale sau pavele din beton. Astfel, în 2010, B.P. un tânăr ce a emigrat în S.U.A.,
profitând de un concediu în țară, și-a izolat casa cu polistiren de 5 cm, și a pavat curtea cu
pavele realizate la fabrica din Clit (un sat vecin), lucrare ce l-a costat 8000$ (Fig. 74).
În cca. 18 cazuri, curtea noilor locuințe era pavată (sau urma să fie), de regulă cu
pavele (Fig. 75) sau piatră neregulată. În alte 18 cazuri, casa avea (sau urma sa aibă) o
grădină decorativă sau alte elemente de amenajare a curții și gradinii (arbusti, jardiniere,
pitici, piscina etc.).
Figura 75: Curte pavată cu pavele din beton (foto, Marginea, 2009)
173
Noua casă a familiei H., o construcție S+P+1E+M, dispune de o curte mare,
elegantă (Fig.76), pavată cu piatră neregulată adusă din Italia și borduri din cărămidă
românească. În plus, soțul dorește să amenajeze o piscină în fața casei. Astfel locuința din
satul de origine trimite mai degrabă la o reședință luxoasă decât la o banală casă la țară.
Familia nu dorește însă să revină în comună, preferând să locuiască în țara de destinație,
deoarece soțul a înființat acolo o firmă de renovări interioare, generatoare de profit. De
altfel și-au cumpărat și un apartament în Italia – de dimensiuni mult mai modeste în
comparație cu vila din Marginea.
Figura 76: Curtea pavată cu dale din piatră aduse din Italia (foto, Marginea, 2009)
Nu este singurul caz în care curtea și grădina devin un fel de extindere a spațiului
interior destinat recepției și reprezentării. Investită în trecut cu o funcție pur utilitară52,
astăzi curtea și grădina dobândesc noi funcții53 și semnificații precum: loc de joacă pentru
copii, spațiu de destindere și loisir, spațiu de reprezentare:
[…] încearcă foarte mulți acuma sa dea o utilitate curții […] apar fel de fel de rondele cu flori,
apar minipiscine […] sunt foarte multe case care au și spațiu de agrement și de joacă pentru
copii (interviu ing. P., Marginea, 2009).
M.G. este un locuitor al comunei care a lucrat în Serbia, în anii ‘90. De acolo a
adus diverse figurine pentru construirea gardului propriu (Fig. 77). Pe atunci nu se gândea
că va ajunge să realizeze ornamente și baluștri pentru porți, garduri și terase. Elementele
ornamentale din Serbia, folosite la propriul gard, au plăcut și altor consăteni și locuitori din
52
Cu excepția gradinii de flori din fața casei, care însă nu prezenta nici o preocupare pentru o organizare
estetică
53
Păstrându-le partial pe cele vechi: curtea din spate devine un fel de extindere a bucătăriei, constituind o
bucătărie « murdară » în timpul sezonului cald pentru migranții care s-au întors în țara sau pentru părinții
acestora.
174
zonă încât, astăzi, aceste ornamente de «import» s-au răspândit atât în Marginea cât și în
localitățile din apropiere (Fig. 78).
Figura 77: Elemente ornamentale la poarta casei lui M. G. (foto, Marginea, 2009)
Astfel de materiale și ornamente au dat naștere unei adevărate ‘mode’ pentru porți
și garduri, modă care însă s-a transformat pe parcursul timpului54, îmbrăcând diverse forme
deoarece, în comună, design-ul gardului și al porţii este foarte important. Deși mărginenii
se inspiră unii de la alții, fiecare gard este diferit de al vecinului : «n-o să vedeţi un gard la
fel» (interviu ing. P., Marginea, 2009). Într-adevăr, materialele, culorile și formele utilizate
la realizarea porților și împrejmuirilor impresionează prin varietatea lor. Dorința de
delimitare ca și de marcare a trecerii din spațiul public, comun, al străzii în spațiul privat,
individualizat al curții, a făcut ca această barieră fizică - altădată încărcată cu semnificații
sacre sau magice - să devină, alături de casă și grădina, un mijloc de afirmare a poziției
sociale a gospodăriei în cadrul comunității.
54
Din informațiile oferite de un respondent, am aflat că, în Marginea, moda la garduri se schimbă la 2-3 ani.
175
Casele românești aveau împrejmuiri și porţi simple. Mai târziu au apărut porţile
înalte, cu acoperiş (draniţite). Gardul era prevăzut și el cu un mic acoperiş ce proteja
elementele din lemn. Localnicii au început să dărâme vechile împrejmuiri, împreună cu
aceste porţi înalte, pentru a-şi delimita gospodăria cu diferite tipuri de garduri considerate
mai frumoase și mai rezistente la intemperii, dar cu un design total diferit. Astfel, motivele
ornamentale, ce țin de tradiția locală, sunt înlocuite cu elemente noi – unele dintre ele de «
import « - având un rol pur decorativ, fără substrat simbolic.
În Marginea se întâlnesc cazuri când două sau trei (mai rar) generații coabitează
pe aceeași parcelă. Acest fapt este rezultatul menţinerii tradiției ca fiul cel mic să se
căsătorească și să moștenească gospodăria părintească. În cazul gospodăriilor de migranți,
locuința bătrânilor este fie demolată pentru a face loc casei noi, mult mai impunătoare, fie
menţinută, dar nu pentru a fi locuită de tânăra familie, ci de părinţii băiatului, acesta din
urmă ridicându-şi o altă casă pe același teren, ambele clădiri partajând o curte comună.
Părinţii rămân deci în casa veche, tradiţională, sau când aceasta este demolată locuiesc în
cuhne. Ceilalți copii (băieţi) îşi construiesc case noi, prin mijloace proprii sau cu ajutorul
părinţilor, amplasate de obicei pe terenurile părinţilor – situate fie în grădina sau curtea
gospodăriei părintești, fie în altă zonă a satului -, sau pe alte loturi moștenite de la un
membru al familiei lărgite (bunici, unchi, mătuși). În situația în care părinții nu dispun de
teren suficient, se apelează la alte mijloace : concesionarea unui lot de la Primărie sau
cumpărarea lui de la un agent privat. În ambele situații, am constatat tendința de grupare a
membrilor familiei lărgite, noua parcelă fiind localizată fie în apropierea gospodăriei
părintești, fie lângă casa unui frate sau văr. Astfel, în 25 din cazuri (deci mai mult de
jumătate, ținând cont de faptul că doar 47 dintre gospodării construiau/construiseră o casa
noua pentru ei sau unul dintre băieții lor), casa este amplasată pe terenul părinților (de
obicei ai soțului) sau, mai rar, al bunicilor proprietarilor (decedați sau încă în viață), sau pe
o parcelă situată foarte aproape de aceștia (vis-a-vis sau alăturat). În 12 cazuri terenul
176
casei este situat lângă sau în apropierea terenului unui frate, văr sau unchi al soțului. Deci
în cel puțin 37 de cazuri (majoritatea cazurilor) apropierea rezidențială de o ruda de gradul
1 sau 2 este evidentă.
Familia doamnei P.A. a locuit timp de 10 ani în Banat, în perioada comunistă (au
venit înapoi în Marginea în 1990). Lucrând la COMTIM au reușit sa pună deoparte bani
pentru casă: «Aicea mai greu strângeam [...] Acolo om stat și-am strâns» (interviu P.A.,
Marginea, 2011). Casa lor au construit-o în 1982, dar au locuit în ea după ce s-au întors din
Banat. Părinții unuia dintre soți s-au ocupat de ridicarea casei: «Părinții o construit-o [...]
Na mai veneam și noi în concediu» (interviu P.A., Marginea, 2011). După 1990, a venit
rândul doamnei P.A. – mama a 4 copii - sa îi ajute pe cei doi fii mai mari la construirea
noilor case, ridicate din veniturile realizate în Statele Unite. Sprijinul acordat de părinți a
constat în supravegherea lucrărilor de construcție și chiar ca forța de muncă - ca sa mai
economisească din bani -, deși nu au lucrat numai ei, ci alături de alți muncitori. Unchiul
177
băieților a lucrat și el în Statele Unite timp de 8 ani, după o perioada de 5 ani petrecută în
Italia. Venea în august acasă. Casa acestuia a fost începuta de mama lui, văduvă - pentru ca
apoi să o continue un cumnat -, el îi trimitea bani și ea cumpăra materialele de construcție.
După terminarea locuinței (proces ce a durat 4-5 ani) s-a însurat: «și înainte de a se casatori
a terminat-o [...] Tot așa, pe rând, pe rând» (interviu P.A., Marginea, 2011).
Cei doi băieţi minori ai familiei M.I. – părinți a opt copii, dintre care șase (fete)
sunt plecați la lucru în Italia -, au deja casele lor: cel mai mic va rămâne în locuința
părintească - o casă stil «nemțesc», construită în jurul anului 1969 de I., ajutat de tatăl său-,
iar celuilalt îi revine locuința bunicilor (a tatălui lui I.) - o gospodărie tradiţională
românească construită în jurul anului 1932 şi situată lângă casa părintească actuală. Când
băiatul cel mai mic se va însura, părinţii săi vor locui în cuhne - o construcție alipită
corpului principal al casei, ce adăposteşte două dormitoare, o sufragerie, două bucătarii și o
baie.
În altă situație, T.B. i-a ajutat pe copii la construcția caselor - a vândut câte o vacă
și le-a dat bani - și, în plus, a supravegheat lucrările pe când ei erau plecați la lucru în
străinătate: «Îmi trimete bani și eu mă ocup» (interviu T.B., Marginea, 2010) – explica
acesta vorbind despre unul dintre băieții săi actualmente în Anglia. La fel, fiul cel mare al
familiei H, ce se află în Italia de doi ani, a trimis bani părinților pentru a-i ajuta să
finalizeze lucrările la viitoarea sa locuință. Familia H. are mai multe afaceri reușind astfel
să strângă resursele financiare necesare transformării unei vechi case nemțești - i-au
adăugat o mansardă și au extins locuința – destinată fiului cel mare. În alt caz, cei doi fii ai
doamnei S.N. nu sunt încă căsătoriți. Părinții îi ajută pe băieți la construcția celor două
case: «noi suntem cu banii împreună…noi cu băieții suntem la un loc [cu banii]…prima
dată am terminat asta [casa părinților], ne-am mutat aici…și-acuma cealaltă» (interviu
S.N., Marginea, 2010).
178
părăsească casa construită pentru el de către părinții lui. Momentan aceasta este folosită
pentru a găzdui diferite persoane. Moștenind și un «bordei» de la părinții ei, când aceștia
au decedat, P. împreună cu soțul ei a «fărâmat căsuța aceea» și a împărțit pământul în două
părți, pe fiecare parcela construind câte o casa pentru ceilalți doi băieți. Băiatului mijlociu
i-au ridicat o casa nemțească, iar cadetului, o casă « cu balcon ». Cel de-al doilea fiu al lor
s-a însurat la 21 ani și, la un an după căsătorie, a plecat în Italia, dar soția l-a părăsit și au
divorțat. S-a recăsătorit și, împreună cu a două soție, deși nu au copii, a demolat casa
nemțească, construind alta noua, mai mare, deoarece «amândoi îs de aceia care le e drag
așa sa facă» (interviu P., Marginea 2011). Ei vin acasă de două ori pe an (au fost și de
Crăciun). Noua casă este finisată la interior, dar mai au de terminat fațada. Au construit-o
în 4-5 ani. Trimiteau bani la socru iar el «conducea lucrările». Acesta, deși este
proprietarul unui magazin de chimicale, încredința magazinul în grija soției lui, iar el se
ocupa de șantier - era «bagator de seamă [...] căta oameni, el îi angaja, el îi plătea, el tăt»
(interviu P., Marginea 2011). Cadetul s-a însurat mai târziu, însă «numa s-o însurat și s-o
dus în Italia, o leacă a stat [acasă]» (interviu P., Marginea 2011). Aceasta familie a
transformat interiorul casei cu balcon: «o fărămat pereții și și-o făcut bolte» (interviu P.,
Marginea 2011).
179
Locuiesc în Italia, unde și-au cumpărat o locuință mult mai mică decât cea construită în
Marginea. Deoarece soțul are o firmă de renovări interioare și câștigă bine în străinătate, nu
intenționează să se întoarcă în Marginea curând. Mama se gândește că, poate în viitor, când
copiii vor crește, fiecare va ocupa câte un nivel al casei, în timp ce ei, părinții, se vor muta
în cuhne.
De obicei părinții frații și surorile lucrau alături de băiatul care trebuia să se însoare. Chiar și
băieții care parasisera locuința părintească erau chemați sa-și ajute fratele mai mic, în același
mod în care ei fuseseră ajutați. Cadrul relației de rudenie era adesea depășit ; vecinii participând
de asemenea[...] (Stahl,1978:98-99).
Astfel, familia N.S. venind în țară doar o dată pe an, vara, și-au construit nouă
casă cu ajutorul unor veri ai soțului : « Și când am venit la fața locului, o venit verii lui, că
verii ne-o construit-o» (interviu S.N., Marginea, 2010). Lucrările de construcție continuau
și în perioada când familia era în Italia, de aceea, deși vărul soțului se ocupa de șantier, el
cerea sfaturi soacrei, iar ea îl dirija: «[...] du-te și adă asta, pune asta, fă asta…ca ea o fost
acasă. Noi… sponsorizam, noi eram cu banii […]» (interviu S.N., Marginea, 2010).
Ajutorul oferit de familia lărgită cu ocazia strângerii recoltei sau desfășurării altor
treburi gospodărești se regăsește astăzi mai mult în practicile de construcție ale noilor
case. Cu toate acestea, M.C. o tânăra migrantă ce a revenit în țară, are livadă, cartofi,
«păpușoi» și solar, deoarece este adeptă a unui trai ecologic, preferând să se aprovizioneze
din propria-i grădină. Mama a doi copii mici, tânăra apelează la ajutorul familiei în
activitățile gospodărești:
[...] dacă chem, chem rude mai mult, a mei în general, că îi chem și vin și m-ajută ….nu prea vor
ei ajutați înapoi sau sa le dai bani, nu, nu sunt ei genu. Da, câteodată se întâmpla sa aibă ei
nevoie de ceva și poate sunt prin zonă sau pot sa-i ajut eu, de ce nu? (interviu M.C., Marginea,
2010).
cu mine, cu mai venea frate -miu, mai venea taica-miu… din familie m-a ajutat tăţi, dacă era sa
plătească maiștri …cred ca nici acuma nu eram mutați în ea… mai scumpi îs oamenii de plătit ca
materialele de multe ori (interviu M.C., Marginea, 2010).
180
Meșterul T.R., tata a 12 copii, dintre care 6 băieți, toți specializați în diferite
domenii legate de construcții și amenajări interioare, descrie modul în care el și fiii săi
cooperează: «Azi lucrăm pentru ista, mâne pentru celălalt, pentru celălalt… după ce s-o
însurat fiecare are familia lui, da tot ne ajutăm» (interviu T., Marginea, 2009). Într-adevăr,
doamna M.R., nora meșterului, confirmă: « și cumnații […] ne-a ajutat la muncă aicea că
n-a făcut numai el [soțul ei], a făcut-o [clădirea pensiunii] în familie, așa toți » (interviu M.
R., Marginea, 2009), Această practică, de ridicare a casei cu ajutorul familiei lărgite, era
frecventă în trecut:
Dar fie că obligația de a avea o casă revenea fetei sau băiatului, ea era întotdeauna rezultatul
unui efort colectiv. Acest fapt era în special valabil în trecut, atunci când fiecare își construia casa
pentru sine însuși, fără a face apel la meșteri [...] ( Stahl, 1978:98).
T. este un tânăr migrant de 25 de ani, ce lucrează în Italia de 9 ani. Fratele lui T.,
fiind cadetul familiei, moștenește casa « cu balcon » a părinților. Cu toate acestea, el îl
ajuta pe T. la construcția casei. Cei doi tineri au construit anexa nouă, mansardată, în doi
ani (la roșu), lucrând doar vara, în timpul lunii august, când reveneau în țară din Italia. Tot
ei au turnat și placa, plătind o motopompă cu beton.
Pe de altă parte, neînțelegerile pe care o soție le are cu părinții soțului pot conduce
la abandonarea casei ridicate pe terenul acestora: așa s-a întâmplat cu familia V. ce
dețineau o locuință (construită înainte de a pleca în Italia) de tip nemțesc, din cărămidă,
amplasată pe aceeași parcelă cu cea a mamei soțului. Familia plănuiește deci sa
construiască o căsuța mică, într-o zonă pitorească din sat, cât mai departe de soacră.
Un alt obicei care s-a menținut este cel legat de instalarea tinerilor căsătoriți în
casa băiatului, atât în cazul casatoriilor endogame cât și exogame :
de unde-i baiatu, acolo trebe sa vină fata, nu baiatu se duce la fată, fata la băiat, normal așa e,
doar așa-i peste tot în România […] dacă eu îs de-aice, fata vine aice normal […] e greu și pentru
ea ca dacă vine aice […] da femeile gândesc altfel, se acomodează altfel, e mai ușor e pentru ele
[…] atâta timp cât ai părinți parca nu te-ai duce sa stai departe, pe urmă când ești sângur, ai
doar familia, te duci […] (interviu C.B., Marginea, 2010).
Astfel, soția lui N.M., originara din Bacău, va locui în Marginea, alături de soțul ei, în
Noua casă ce urmează a fi construită în apropierea gospodăriei părinților lui N.M. Tinerii
migranți își fac casă în Marginea și nu la Bacău având acordul părinților fetei, caci «o venit
părinții [fetei] și le-o plăcut» (interviu M., Marginea 2010).
181
Cu toate acestea am întâlnit situații când soțul s-a mutat în casa soției (caz în care
se spune ca el s-a «măritat»): «am venit la nevastă … m-am măritat … nu e o problemă
asta, pe mine nu mă deranjează» (interviu soț F.S., Marginea, 2010). Locuința părinților lui
este amplasată spre periferia comunei, și, deși după ce s-au căsătorit au locuit în gospodăria
acestora, cei doi tineri migranți s-au hotărât sa construiască Noua casă pe terenul părinților
soției deoarece terenul este situat în centrul localității, poziție strategica pentru noul
restaurant pe care doresc sa îl deschidă în spațiul special amenajat la parter (Fig.).
Este un caz rar ca părinții sa construiască case pentru fetele lor, cu excepția
situațiilor în care singurul lor copil este de gen feminin: «care au o singură fată sigur le
construiește o casă [...] Am întâlnit și cazuri de astea ... mai rar» (interviu A.P., Marginea,
2011). Într-adevăr, așa cum observa și profesorul Stahl, în spațiul rural românesc
« Obligația de a construi o casă revenea în linie generală familiei băiatului « (Stahl
,1978:96). La fel, în Marginea, înainte de 1989, se obișnuia ca tânărul sa aibă casa gata și
apoi să se însoare. Astfel, construirea unei locuințe era datoria băieților și a părinților lor,
în timp ce decorarea și uneori chiar mobilarea casei (lucruri ce alcătuiau zestrea fetei)
revenea femeii și familiei acesteia. Mamele pregăteau zestrea fetelor cu mulți ani înainte de
momentul căsătoriei. Aceste practici au supraviețuit și după 1990. Astfel, G.M. a avut în
curte 30 de gaste deoarece «făceam perne la fată ... zestrea am început avea [...] cam vreo
trei ani [...]. Când s-o măritat la 20 ani [...] la 20 de ani atuncea i-am cusut bumbii la
perne. O sută de bumbi, atunci am cusut» (interviu G.M., Marginea, 2010). Fata este
născută în ’77 și s-a măritat în ’97. Zestrea consta în:
tăt felul de paturi, cum era atuncea: recamieruri, sorină, dormeză [...] şăse plapume, paisprezece
perne mari, zece mici, cincizeci de metri de covor cu metru [...] și cincizeci de metri de ţol de-
acela de petice... tri paturi, tri dulapuri de haine, două rânduri de mobilă de bucătărie, două maşâni
de cusut, două vitrini, oglindă, zece scaune [...] fotolii, şepte mese, un tir [...] plus hainele ei [...]
în vitrini tăt o avut servicii, ce trebe, vitrinile încărcate [...] apoi veselă [...] şi-o luat oale, şi-o luat
tăt ce trebe absolut, şi ace și papiotă, tăt (interviu G.M., Marginea, 2010).
P. a practicat «comerțul cu valiza» în Serbia pe când era mai tânăra (la 42 ani),
imediat după 1989. Cumpăra din alte orașe ale țării produse și le vindea la sârbi:
stăteam două săptămâni și veneam acasă, mai stăteam o leacă acasă, iara mai luam o țâră de
marfă, mai fugem, mai veneam și găseam undeva alt sat; am fost la cules porumb [...] stăteam
câte două săptămâni, trei și veneam cu câte vreo doi bănuți așa acasă (interviu P., Marginea,
2011).
Deoarece primii copii au fost două fete, P. a investit o parte din banii câștigați în Serbia în
zestrea acestora: «perne, țoale, imbracaminte, paturi, covoare» (interviu P., Marginea,
2011).
182
Zestrea doamnei M. - ce a lucrat în Italia timp de doi ani, între 1999 și 2001 - a
fost realizată de mama ei și « după aceea am mai strâns și noi [ea și sora ei]» (interviu M,
Marginea, 2010). Noua casă în care locuiește acum, împreună cu familia ei, a fost
construită de soțul ei înainte de a se însura (ei s-au căsătorit în 2001) : « Deci eu, prea puțin
am contribuit financiar la ce se vede aicea ... decât finisajul ... omul meu s-o descurcat, o
făcut transporturi, o câștigat bani la greu ... o umblat pe la turci pe urmă cu blugi, cu bișniță
... el s-o descurcat» (interviu M., Marginea, 2010). Astfel, ea a venit cu zestrea și el cu
locuința: «Eu m-am măritat cu zestre. Mi-am luat dormitor ... mi-am luat covoraș, mi-am
luat lenjerii ... am avut și eu perne» (interviu M, Marginea, 2010). Dormitorul de la
parterul casei lor este mobilat cu obiecte din zestrea ei : «de la mine, din bănuții mei ... am
dat o grămadă de bani pe el» (interviu M, Marginea, 2010).
M.M. s-a căsătorit în 1996 și a adus cu ea atât mobilier, lenjerie, cât și tablouri
« ca mai demult se cosea ». M. M. povestește ca a avut ca zestre « strictul necesar:
lenjerie, paturi, perne … dulapuri și o masa de bucătărie, patru scaune și el o avut casa aia
acolo [o cuhne veche]… Și-apoi dup-aia am muncit și am făcut [Noua casă]» (interviu
M.M., Marginea, 2010). Totuși, astăzi, obligația fetei de a veni cu zestre și chiar a băiatului
de a avea o casa înainte de a se însura a dispărut: «Înainte era obiceiu la noi fata cu zestre
și băiatul cu casă, amu se ieu și-și fac amândoi … amu s-o mai modernizat» (interviu
M.M., Marginea, 2010).
Într-adevăr, după cum povestește și A.P. aceste practici referitoare la zestre s-au
menținut până spre sfârșitul anilor ‘90:
se punea zestrea în caruta [...] și în funcție de numărul de carute erai văzut sau mai
puțin văzut în sat [...] ieșea lumea va dați seama, ducea zestrea [...] nuntașii se duceau cu caruta,
mireasa, echipa de muzica, cantaretii chiuiau [...] dar după ce oamenii au început sa iasă în
Occident au renunțat la obiceiurile, la tradițiile astea care li se păreau inconfortabile. Adică li se
părea jenant sa te expui. Oamenii au devenit mai introvertiți. Înainte erau mult mai deschiși, sa
spun așa, din toate punctele de vedere (interviu A.P., Marginea 2011).
183
adevăr, M.M. observa cum « Înainte era obiceiu la noi fata cu zestre și băiatul cu casa», dar
« amu se ieu și-și fac amândoi … amu s-o mai modernizat» (interviu M.M., Marginea,
2010). La fel, A.P, un tânăr licențiat, angajat la o firma din Marginea, constata că acum
«Copiii își construiesc pentru ei sau mulți părinți tineri pentru propria lor familie» (interviu
A.P., Marginea, 2011). Motivul pentru care părinții nu mai construiesc case pentru fiii lor
este, crede el, următorul:
Mulți dintre cei care au plecat au avut o mică casa începuta, au avut o mică anexa
începuta și la care părinții lor au muncit din greu până au făcut-o pentru ei. Ei [copiii] au plecat
în străinătate [...] au spart-o sau au făcut una în spate, în livada la părinți și după ce ai ridicat
ditamai casa [...] deja asta [cea veche adică] era depășita moral; dac-o lăsai singura avea gustul
ei [...] (interviu A.P., Marginea, 2011).
De aceea, A.P. consideră că părinții «învățând lecția asta dură, nu mai vor sa construiască
pentru copiii lor», deoarece după 10 ani este posibil ca fiii lor sa dorească alt model de
casă, considerând vechea construcție obsoletă.
Prin urmare, dacă înainte de 1990, rolul femeilor în alegerea formei exterioare și a
configurației interioare a viitoarei lor locuințe era slab reprezentat, o dată cu migrația
internațională a femeilor, influența și preferințele acestora se fac simțite tot mai mult în
spațiul domestic. Astfel, M.C., o tânăra mamă, în jur de 23 ani, explică repartiția rolurilor
în conceperea formei noii lor locuințe (o casa nemțească transformata): «Mai mult eu îs cu
ideile și el [soțul] le pune în practică…dacă e bine le pune în practică, dacă nu, spune ca
‘nu-i bun pentru ca nu pot’» (interviu M.C., Marginea, 2010). În schimb, în răspunsul
doamnei S.N. privitor la persoana care a fost la originea proiectului, este dificil de
determinat rolul fiecărui partener: «Noi eram în Italia și desenam. Aici făcem intrare, aici
făcem o cameră, aici făcem baie, aici făcem scară… tătă duminica desenam» (interviu
S.N., Marginea, 2010).
[...] de regula s-a cizelat lumea, da sunt […] prea mulți d-astia, prea Mulți […] dacă în prezența
lui te-ai uitat s- ai întrebat ceva, ca sa vezi dacă-ti răspunde soția sau nu, deja ea numa se uita
așa, își căuta ceva de lucru, ca știe ca se complica lucrurile […] am remarcat lucrul asta ca sunt
încă foarte multe situații când ea n-are dreptul sa își spună părerea (interviu S., Marginea, 2010).
Cu toate acestea, meșterul S. încearcă sa discute cu ambii soți înainte de a demara lucrările
de construcție: «până constat care-i sefu îi chem pe-amândoi; când vad ca ea […] știu ca
badea îi sefu» (interviu S., Marginea, 2010).
184
Un alt domeniu în care repartiția rolurilor era funcție de gen a fost cel al lucrărilor
de construcție:
Bărbați și femei lucrând împreună ; erau sarcini rezervate fiecăruia, cele mai dure fiind apanajul
barbatilor. Ei tăiau lemnul, prelucrau grinzile și scândurile, asamblau întregul. Femeile
acopereau pereții cu un strat de tencuiala îi văruiau și îi decorau apoi la intervale regulate. De
obicei părinții frații și surorile lucrau alături de băiatul care trebuia să se însoare. Chiar și
băieții care parasisera locuința părintească erau chemați sa-și ajute fratele mai mic, în același
mod în care ei fuseseră ajutați (Stahl, 1978:98-99).
Astăzi aportul femeilor la realizarea noilor locuințe se manifesta mai ales în privința
obținerii autorizațiilor, întocmirea actelor de moștenire sau concesionare/cumpărare, în
supravegherea șantierului, stabilirea configurației interioare a spațiului domestic ca și în
alegerea finisajelor și a altor accesorii. În unele cazuri, ele pot ajuta chiar la lucrările de
construcție. Astfel, D., o emigrantă stabilită în Franța de 14 ani, și-a construit o casa noua
în Marginea cu ajutorul mamei sale (tatăl ei fiind în viața). Lucrările de construcție au
început acum 7 ani, în jurul anilor 2003, locuința fiind terminata în același an. D. i-a trimis
bani mamei pentru construirea casei. Aceasta a plătit meșterii și a realizat schița casei - D.
nu i-a sugerat nimic. În plus D. trăia în Franța și nu mai era la curent cu prețurile și piața
construcțiilor din România. Mama ei a informat-o că «de banii astia poți sa faci așa o casa,
cu atâtea camere, cu terasă» (interviu D., Marginea, 2010). Tot mama doamnei D. s-a
ocupat și de supravegherea lucrărilor și cumpărarea terenurilor pentru locuințele altor doi
copii, realizând chiar proiectul casei unuia dintre ei - «ea tăt cântărește» (interviu 2010)
observă fiica cea mare, M., vorbind despre mama sa.
55
Apeland la meșteri din același sat sau din localitățile învecinate, diferitele tehnici constructive și forme
arhitecturale sunt difuzate în intreaga comuna prin intermediul acestora.
185
Cei care primesc aproape orice soluție sugerata de meșter sau de către părinți
Cei care care accepta sfaturile oferite de meșteri sau părinți, combinând ideile lor cu
ale celorlalți
În general se lucrează în regie proprie. Facem un proiect pentru primărie, așa. Pentru
ca sa plătim un proiect tehnic pentru o casa mai ne ia dirigintele de șantier și ceilalți...încă vreo
mie cinci sute de euro57 pentru o căsuța ...și nu le convine oamenilor și-atuncea vine meșterul
împreună cu beneficiarul și își construiește casa (interviu meșter P., Marginea, 2010).
V.G. aparține tipului 2 de migrant. Acesta și-a început casa în 2000, înainte sa
plece în străinătate. Proiectul a fost trasat de el împreună cu un inginer din Rădăuți: «i-am
spus cam cum vreau și el o pus pe foi […] mi-a mai sugerat și el, da mai mult am știut eu
ce vreau» (interviu V.G., Marginea, 2010).
Domnul S., un profesor de sport din Suceava, ce a realizat două case de vacanță
(pentru el și pentru fiica sa) într-o zona pitorească a comunei, se încadrează în cel de-al
treilea tip de clienți. Casa de vacanță destinată profesorului este copia unei case românești
și cuprinde două camere și o baie. Relația sa cu meșterii locali a cunoscut momente de
încordare datorită hotărârii profesorului de a-și impune preferințele estetico-funcționale,
fără a tine seama de practicile locale de construcție:
56
Totuși, în cazul proiectelor copiate identic ale unor locuinte de la oraș sau preluate dintr-un catalog (străin)
de proiecte, putem afirma ca acestea sunt opera unui arhitect (chiar dacă în mod indirect, deoarece migrantul
nu a avut o legatura directă cu acesta).
57
Beneficiarii preferau sa investească banii în materiale de construcții și pentru plata meșterului:
[…] înainte sa vină criza se făcea, așa ca sa spun, aproape risipa de, în investițiile astea, la tâmplarie […]
casele erau mai mari și construcțiile era din abundenta, deci doi ani înainte intotdeauna eram programat
[…] aveam ocazia și sa aleg [clienții]. Deci nu faceam deplasare decât maxim 10 kilometri. Atât Marginea,
Rădăuți, Sucevița și satele dimprejur, da acuma nu mai alege nimeni și nici eu; și și prețul este scazut cam la
75% din […] ce era. Deci dacă o casa o faceam cu sase mii de euro, sa zicem, manopera la roșu, acoperită,
acuma o fac și cu patru […] și mai multe servicii fac (interviu S.P., Marginea, 2010).
186
Am pus mâna pe creion și cu meseriaşii ... am zis: așa mi-o faci... Nu vroia să-mi facă gangul ăsta
aşa mai larg, a zis că se face numa la un metru şi zece ... am zis: domne îl faci la un metru
şaptezeci cum îţi spun eu; și dacă mă înfurii îl faci la doi metri (interviu profesor S., Marginea,
2009).
Meșterul P. (în jur de 40 ani), ce a calatorit mult prin Germania, explica cum se
petrece colaborarea între meșter și client:
[…] jumătate din clienți […] se consulta cu meseriasu, eu ca și meseriaș discut cu el și-i spun:
„băi, vezi, nu pune salonu la apus, sau la umbra undeva pe partea din spate a casei, acolo
aranjează-ti dormitoarele, casa scării sau ceva și astalalte le aranjam pe partea mai din fata a
casei sau partea de la curte, la soare […] mai mult de 50% asculta pentru ca îi explici la om […]
unii oameni nu asculta și atuncea trebuie sa-i faci ce vrea el, pentru ca el spune „băi eu așa vreu
casa, am văzut-o undeva, mi-o plăcut-o‟ și el nu mai, nu mai își da seama de orientarea casei […]
nu mai pica cum era (interviu P., Marginea, 2010).
Pentru meșterul T.R. (în jur de 60 ani) colaborarea cu arhitecții nu este benefică
deoarece «n-au practică, au numa teorie şi teoria nu prea se potriveşte cu practica și când
îţi faci o lucrare are pretenţii să respecţi și dacă nu respecţi el sare în sus și dacă o respecţi
nu iese bun» (interviu T.R., Marginea, 2009). În plus, T.R. observa că «la noi nimeni nu
întreabă cine-o a făcut proiectu? La noi întreabă cine-o construit-o?»58 (interviu T.R.,
Marginea, 2009). Cât despre aportul arhitectului în cadrul proiectului, meșterul afirma:
«Proiectele de casă le fac oamenii» și «Cum și-o face omul, aşa i-o face arhitectul»
(interviu T.R., Marginea, 2009). În relația cu clienții, meșterul încearcă să le sugereze
anumite soluții, având experiența lucrărilor realizate în trecut. Portofoliul său de lucrări îl
recomandă: «Dacă lucrăm la cineva, îi dăm și nişte modele și îi cerem și părerea şi îi dăm,
că omu nu ştie» (interviu T.R.,Marginea, 2009).
Înainte de 1989, barbatii, deși erau angajați în ateliere sau întreprinderi de stat,
dețineau adesea competențele necesare construirii propriei locuințe. Practicarea auto-
construcției, era curenta mai ales în trecut:
[...] fiecare își construia casa pentru sine însuși, fără a face apel la meșteri . Așa cum toate
femeile știau sa teasa și sa coasa pentru a se mărită, tot așa fiecare bărbat știa sa mânuiască
toporul : „ fiecare țăran era un meșter tâmplar și nu avea nevoie de nici un ajutor pentru a
despica, prelucra, asambla și chiar decora‟ spune Nicolae Iorga ( Stahl, 1978:98).
187
de alți lucrători). Rudele beneficiarului pot fi plătite cu bani sau se realizează un schimb de
servicii În acest sens, familia R. a apelat la ajutorul fratelui soțului pentru a turna un
planșeu din beton, dar l-au plătit pe acesta cu 100 euro. La realizarea instalației electrice la
o alta clădire, au apelat la un prieten de-al soțului. În schimb, acesta din urma i-a realizat
zidăria.
188
Pensiunea și locuința proprietarilor sunt mobilate atât cu mobilă stil cât şi cu
mobilier modern. Totuși, proprietara afirma (într-o conversaţie pe marginea caselor noi ale
migranților): «cineva care a fost în străinătate, nu s-a gândit la vechi» (interviu P.L.,
Marginea, 2009). Este evident că termenul «vechi» denotă arhitectura tradiţională a
locuințelor din Marginea şi nu se referă la stilul adoptat în amenajarea camerelor de
anumiți mărgineni ce aduc mobilier vechi din Italia. Tot din America au adus și un proiect
de vilă (de factură clasică) pe care însă l-au cedat cumnaţilor care, folosindu-l, au construit
pe şoseaua ce leagă Marginea de Rădăuţi, la intrarea în Rădăuţi, o clădire impunătoare, ce
se remarcă printr-un stil arhitectural nemaiîntâlnit în zonă. După cum mărturisea și P.L., în
comună a apărut o concurenţă între case, aşa că cei cu posibilităţi financiare încearcă să
impresioneze nu numai cu automobilele pe care le dețin (în cazul proprietarilor pensiunii
două limuzine folosite la organizarea nunților), dar şi prin arhitectura şi dimensiunile
locuinței.
Într-un interviu, antropologul Cingolani observa cum, datorită migrației, anumite
zone din Italia s-au «românizat» în timp ce anumite regiuni din România s-au «italienizat».
De asemenea, cercetătorul găsește o relație directă între aspectul noilor case ale migranților
și locuințele văzute în țara de destinație:
189
Figura 81: Bandouri din tapet în sufrageria familiei C. (foto, Marginea, 2009)
Casa fiului lui P.A., un tânăr ce a emigrat la 14 ani în străinătate (Germania, apoi
S.U.A.) este inspirată după o locuința din Marginea. Aceasta fusese realizată cu un an
înainte. Băiatul a luat modelul exterior și «i-a dat-o lu’ ingineru», iar acesta a realizat un
proiect, însă «interioru un pic am modificat noi cum am vrut» (interviu P.A., Marginea,
2011). Într-adevăr, cea mai obișnuită cale pe care se transmit ideile și proiectele legate de
locuințe este de tipul «am văzut ...»:
[...] îți faci idee pi unde mergi totdeauna îți faci idee, uite as vrea camera aia așa sa fac… sau
poate la altul nu-mi place un lucru, nu-l fac… sau mergi din gresala la cineva, mergi cu cineva
cunoscut și ajungi… în alta parte…și prin alte părți, nu numa la Marginea mergi și vezi și în alte
comune apropiate (interviu M.C., Marginea, 2010).
Fie că modelul este reținut în țara-gazdă, fie că este remarcat în România, această cale
vizează aproape întotdeauna casele deja realizate și nu clădirile «virtuale», schițate în
desenele sau proiectele de arhitectura. Astfel, nepotul cel mare al doamnei B.M. locuiește
în Italia. Este căsătorit de 4-5 ani, dar nu au copii. El s-a întors în țara doar de două ori și,
deși în Italia și-a cumpărat un apartament, «o trimes bani lu tat-su» deoarece «o văzut o
casă [în România] așa, și a zis uite așa mi-o faci, ca aceea […] Da nu i-o prea plăcut
băiatului când o venit» (interviu B.M., Marginea, 2010). Mama altui migrant povestește:
«Baietu ne-o desenat și ne-o trimăs. O văzut o casă aici la Horodnic, când o venit el așa în
august și o spus: [...] așa o faci» (interviu G., Marginea, 2010). În alt caz, un tânăr migrant,
plecat de peste 10 ani din țara, descrie modul în care s-a conturat proiectul casei lui,
pornind de la o casa din Marginea după care s-a inspirat: «am intrat [el și tatăl sau] și-am
văzut, ne-am orientat» (interviu C.B., Marginea, 2010). Casele celor doi fii ai familiei N.S.,
190
migranți ce lucrează de peste 10 ani în Italia, sunt amplasate pe același teren – al părinților
- fiind aproape identice, deoarece ambele sunt copia aceleași case – locuința unui prieten
al părinților realizată după un proiect adus din Germania. Mama tinerilor explica: «am
mers la un preten de-al nostru și am văzut cum o construit casa și am spus: proiectu îi ăsta»
(interviu S.N., Marginea, 2010). Totuși, până la găsirea soluției căutate, migranții se afla
într-o continuă căutare: «Hai sa construim și noi casa. Ce casă construim? Am mers la una,
am mers la alta. Asta-i prea joasă, asta nu-mi place rotundul ăsta, asta nu-mi place colțul…
pân-am găsît cum ne-o plăcut» (interviu S.N., Marginea, 2010). Deși au lucrat în Italia și ar
fi putut veni cu un model de locuința de acolo, familia a preferat sa aleagă unul deja
realizat în Marginea: «Am văzut locuințe dar … nu le-am făcut ca acolo, le-am făcut cum
se fac la noi» (interviu S.N., Marginea, 2010). Expresia «la noi» nu trimite la arhitectura
tradițională, ci la locuințele migranților din Marginea. Astfel, tendința de conformism
formal conduce la apariția unui nou tip de locuință rurală, care, deși construită cu veniturile
realizate în străinătate, se caracterizează printr-o arhitectură ce se aliniază la logica modei
locale, datorită nevoii de apartenența la grupul migranților și de delimitare fata de casele
tradiționale, asociate unui trecut dureros. Această tendință se regăsește și în cazul
migranților din jud. Neamț: «Dacă nu ești `la fel` te simți `în urma` după cum aveam sa
aud de câteva ori în discuțiile avute în Torino sau în comuna Icușești» (Alexandru,
2012:165). Spre deosebire de locuințele avangardiste, a căror căutare după non-
conformism este evidenta, proiectate de arhitecți pentru clienți avuți, locuințele multor
migranți din Marginea se aliniază modei locale ce este adesea co-produsul meșterilor,
migranților și părinților acestora din urma.
În acest sens, A.P., un tânăr licențiat, angajat la o firma din Marginea, explica
cum circula proiectele între localnici sau prieteni:
Ba, vreau și eu proiectu, dădea proiectu, mergea la proiectant, la arhitect și spunea [...]
mie-mi modifici așa [...] exterior sunt foarte multe [case] la fel, în interior sunt modificate
(interviu A.P., Marginea, 2011).
G.M. explica cum s-a cristalizat forma actuala a casei fiului ei, un migrant plecat
de 17 ani în Italia: «o venit acasă o dată și cu tat-su amândoi...au schițat și ei așa» (interviu
G. M., Marginea, 2010). Astfel, arhitectul nu este decât unul dintre actorii care participa la
procesul de proiectare a noii locuințe – deoarece au nevoie de semnătura și stampila
acestuia pentru a obține autorizația de construcție. Ponderea și influența opțiunilor estetice
și funcționale ale părinților, partenerilor migranților sau a meșterilor ce le ridica casa este
adesea mult mai importanta: «Eu am fost cu ideile ca eu m-am luat după un arhitect de
191
acolo … care îl cunosc de tânăr …îi Italian […] el mi-a făcut o schița s-apoi eu am mai
imbunatatit-o […]» (interviu S., Marginea, 2010).
Casele noi sunt făcute la standarde foarte înalte. Muncind acolo de la doi, trei, cinci ani, când
veneau înapoi în România și se întorceau, nu le mai plăcea deloc nici casa, nici mașina, nici
poarta, nici gardul, schimba totul. Da domne‟ vreu sa trăiesc în țara mea da mai bine, ca acolo
[...] au împrumutat foarte multe din afară în domeniul asta[...] A fost o educație prin faptul ca au
ieșit în afară [...]Inclusiv alimentara, inclusiv în domeniul construcțiilor ... Oamenii vor calitate
(interviu A.P., Marginea, 2011).
192
Inginerul P., își amintește cum, în anii 1994, localnicii foloseau mijloace
rudimentare în executarea lucrărilor de construcție. Astfel, balastrul se realiza manual:
«[...] se-ncărca pe o patașcă […] un fel de targă făcută din lemn din scânduri, cu o ramă și
pusă pe doi pari. Un om prindea de un capăt și unul de un capăt. Și duceau asta manual
până la gaura de la fundație […] și o răsturnau pe lateral acolo, deci cât puteau sa ducă ?
câte o roabă […]» (interviu ing. P., Marginea, 2009). Tot în acei ani, «nu se puneau stâlpi
de rezistenta la clădiri […] clădirile se începeau cu parter și dacă le venea ideea că vrea cu
mansardă trebuia obligatoriu să puie stâlpi de rezistență și […] era cheltuială mai mult,
suplimentară» (interviu ing. P., Marginea, 2009). O dată cu migrația internațională a
mărginenilor, situația economică s-a schimbat, sectorul construcțiilor dezvoltându-se la
rândul lui:
Ei, acuma, în ultimii ani […] au adus utilaje, au fel de fel de schele, au fel de fel de
malaxoare, betoniere, se face betonul mecanic, planșeele sunt care aduc cu pompele și-și toarnă
direct. Vin cu betoniere, cu o cifă din aia mare, cu pompă și-l ridică betonul până la nivelul unde
are de turnat planșeul […] (interviu ing. P., Marginea, 2009).
[...] fel de fel de escavatoare, de buldoescavator din asta care ridica, elevator […] ridica tot
paletul întreg, sa zicem doi metri cubi de BCA, îi ridica imediat sus […] fără sa mai ridice pe o
panta făcută din lemn, cum cărau ei cu roabele, unul trăgea la cârlig, unul împingea, sau doi
trăgeau în față și unul împingea, era destul de greu (interviu ing. P., Marginea, 2009).
193
bărbaţilor au lucrat sau lucrează în construcții în Italia, experiența profesională şi de viaţă
şi-au pus amprenta asupra soluțiilor tehnice alese la realizarea locuințelor personale:
[...] mai recent, deci, ce-am mai văzut, inclusiv sistemul constructiv care era înainte clasic, deci
izolație cu tencuiala cu mortar, e acum majoritatea vor sa-și facă termoizolație, sa-și puie
polistiren expandat sau extrudat cum se cheamă, plasa, și o tencuiește déjà cu un material
rezistent la intemperii (interviu ing. P.,Marginea, 2009).
Astfel, a fost `importat` din Italia un sistem de izolare a pereților ce constă (conform
explicațiilor migranților) din două straturi de cărămidă (cel exterior de 12,5 cm, iar cel
interior de 8 cm) între care se interpune termoizolația (polistiren) de 5 cm. și eventual un
strat de aer de 5 cm (Fig. 83).
Totuși, meșterul S.P. considera ca migranții «au tradus golul ala de aer care-l lasa italienii
la zona lor, cu 5 cm de polistiren […] la noi», și este uimit cum unii aplica acest sistem de
izolare al pereților fără să se gândească la diferențele de temperatura între cele două
regiuni (de origine și de destinație): «tu vii la -35 [° C – în Marginea] cu același sistem?»
(interviu S.P., Marginea, 2010). Meșterul considera ca aplicând o astfel de soluție la
construcțiile din Marginea «[…] peretele ala e posibil sa aibă fisuri, și toți au fisuri. Eu am
frate și cumnat la care le-am făcut așa și pereții interiori după ce-s dați cu văr [au fisuri]»
(interviu S.P., Marginea, 2010). Mai mult, meșterul cunoaște și procesul ce generează un
astfel de rezultat (deoarece S.P. a apelat la un specialist pentru a găsi soluția tehnica
corecta), conchizând ca termoizolația nu trebuie așezată la mijlocul zidului,:
Am mers la un târg de construcții la […] București și am prins pe un domn inginer amabil care
prezența sisteme de izolații și la el m-am lămurit ce-i cu izolația înăuntru, la mijloc și-n afară și l-
am întrebat „[…] nu va supărați, eu îs mai de la țara și as vrea o discuție de asta mai […] am o
nelămurire, o precizare dumneavoastră sa-mi faceți ca sa am o baza când îi explic omului vis-a–
vis de poziționarea izolației […] afară îi mai bine și mi-o explicat foarte clar de ce […] la mijloc
[…] nu îi indicat din cauza ca jumătatea de zid care-i expusa frigului afară, nu va fi calda
niciodată și acolo va fi iarăși condens. Și în timp condensul asta se lăsa în jos, pentru ca el […] se
formează datorită diferenței de temperatura, și neavând aeraj nu se duce nicăieri și în partea de
jos o sa apară probleme, zidul se imbolnaveste […] dar nu toți oamenii accepta lucrul asta, chiar
194
dacă-i explic cu lux de amănunte […] ca și dumneavoastră le-am spus la Mulți […] nu au
acceptat […] mediul unde lucrează își pune amprenta pe, pe convingerea lui (interviu S.P.,
Marginea, 2010).
Din acest motiv, poate, am întâlnit cazuri când sistemul este reinterpretat în context local –
modificându-se grosimea zidului sau în loc de cărămidă se folosește BCA și stratul de aer
este eliminat: «Am pus bolțari pi cinșpe și cu scârț înăuntru. Ca așa am văzut în Italia»
(interviu S., Marginea, 2010). În schimb, tânărul T., migrant plecat de 9 ani în Italia,
dorește sa izoleze pereții din cărămidă ai viitoarei sale locuințe cu polistiren, aplicat pe fata
exterioară a fațadei casei prin pulverizare. Pereții vor fi realizați din cărămidă și nu din
BCA, deoarece considera ca acesta este cancerigen. De asemenea, planșeul anexei, de
peste parter, a fost realizat după tehnicile văzute în Italia.
Deoarece în Italia apele de ploaie, evacuate prin burlane, sunt drenate printr-un
un sistem de canalizare așezat sub trotuar, C. s-a gândit să aplice această tehnologie şi la
propria-i casa, din Marginea (Fig. 84).
Figura 84: Tub ce preia apa de ploaie de la burlan (burlanul nu este instalat încă) (foto,
Marginea, 2009)
195
Figura 85: Sistem de drenare a apelor, preluat din Italia (foto, Marginea, 2009)
Casa lui M. (Fig. 86), are parterul cu mult înălţat deasupra solului iar demisolul
este izolat termic şi hidrofug. Alegând această soluție constructivă, proprietarul (care
lucrează şi el în construcții, în Italia) a dorit să-şi protejeze locuința de posibilele inundaţii,
mai ales că vechea locuință, situată pe o parcelă alăturată, a fost afectată recent de
inundații.
196
Familia M. I, alături de cei opt copii ai lor, sunt un exemplu grăitor al noului mod
în care femeile se raportează la zestrea lor. În familie s-au născut şase fete și, la urmă, doi
băieţi (acum în vârstă de 14 și respectiv 16 ani). Toate fetele sunt plecate la lucru în Italia,
în aceeași regiune (Torino). La început au emigrat primele două fete, apoi s-au chemat
unele pe altele. Părinţii și cei doi frați au vizitat şi ei Italia. Mama a lucrat cu grijă zestrea
fetelor, pe când acestea erau copile, conform obiceiurilor din trecut, zestre care este
depozitată într-una dintre camerele casei părinteşti, deasupra lăzii de zestre. Fetele, adepte
ale unui stil de viaţă modern, nu mai au nevoie de aceste de lucruri. De altfel patru dintre
ele s-au căsătorit şi au copii la rândul lor, iar fata cea mai mică, în vârstă de 19 ani - plecată
la lucru în Italia - îşi va realiza singură «zestrea»: o locuinţă nouă, modernă, al cărui
proiect l-a găsit navigând pe internet. La fel, D, mamă a 5 copii, dintre care majoritatea
migranți, a lucrat un an în Italia pentru a-și mărită fetele (aveau nevoie de zestre). Zestrea
însă nu mai este folosită de acestea : o parte au donat-o sinistraților, iar mobilierul a rămas
în locuința părintească. Într-un alt interviu, o femeie în vârstă menționa că zestrea fetei se
află la ea în pod - aceasta nu a mai avut nevoie de ea.
În alt caz, familia I., părinți a 3 fete, a început sa realizeze zestrea acestora pe când
ele aveau doar 10 ani : obiecte de mobilier, perne, paturi etc. În acest sens, cuplul a emigrat
în Italia ca sa strângă bani pentru zestrea fiicelor. Zestrea însă a rămas în casa părintească;
cele două fete mai mari s-au căsătorit și locuiesc în Italia în apartamente închiriate. Într-o
situație asemănătoare, doamna S.V. ţi-a amenajat locuința cu decoraţiuni interioare și
mobilier preponderent italian. Este uimitor însă, cum într-o localitate renumită pentru
ceramica sa neagră, proprietara alege să îşi decoreze pereții cu obiecte ceramice aduse din
Italia. De fapt, pe parcursul cercetării de teren, într-o singură locuință nouă am observat un
vas mare, din ceramica neagră, realizat în Marginea.
Una dintre direcțiile pe care se extinde comuna este valea Șoarecului - un pârâu
mărginit de pădure -, de-a lungul căruia se ridică – într-un cadru natural deosebit – mai
multe case de vacanţă, aparținând fie mărginenilor, fie altor locuitori ai județului (Rădăuţi,
Suceava). Apare aici un fenomen interesant: unii săteni au demontat vechile case
tradiționale pentru a face loc noilor construcții moderne, pentru ca apoi să le reasambleze
pe valea Șoarecului (Fig. 87) sau pe alt sit din apropiere (Fig. 88), respectând forma lor
197
iniţială sau operand mici modificări, pentru a le folosi ca locuinţe de week-end sau de
vacanță.
Figura 87: Case tradiţionale românești „mutate”pe valea Șoarecului (foto, Marginea,
2009)
Figura 88: Casă veche românească reasamblată lângă pădure (în comuna Sucevița)
198
pentru a utiliza materialul lor la realizarea noii lor locuințe. Alții și-au demolat sau
modificat propria casa (tradițională) deoarece era prea mică sau joasă și au reconstruit-o pe
același teren, folosind bârnele bune de la locuința anterioară. În plus, demontarea și
reasamblarea unor biserici din lemn era practicată cu mult timp înainte. Este cazul bisericii
din lemn de stejar, construită în jurul anului 1754 în centrul comunei, dar care a fost donată
comunităţii ortodoxe din satul Clit şi amplasată în cimitirul parohiei din Clit (Crăciun,
Popescu, 2007). De asemenea, tradiția aminteşte de biserica de lemn a lui Dragoş Vodă din
satul Volovăţ – localitate veche, ce se învecinează cu Marginea, atestată documentar încă
din 1421 - care a fost mutată la Putna de către Ştefan cel Mare.
Figura 89: Locuința bunicii lui F.S.– reasamblată pe un nou sit, în apropiere de pădure
(foto, Marginea, 2010)
199
Casa nouă a familiei M. - migranți ce au revenit în Marginea - se află pe locul
unei locuințe țărănești ce a aparținut bunicului soțului, realizată în jurul anilor ’52-‘57.
Familia a demolat vechea casă deoarece era deteriorată și reabilitarea ei i-ar fi costat mult:
«nu, de lemn n-o mai puteai face» pentru ca «era fără fundație, era pusă pe piatră», și în
plus «se lăsa într-o parte…și întri podele …încăpea mâna așa… trebuia strâns, dată jos»
(interviu familie M., Marginea, 2010). Lemnul utilizat la construcția casei vechi fusese
recuperat de la o locuință tradițională, cumpărată de bunic de la un sătean. Practica
reciclării lemnului construcțiilor vechi a supraviețuit în cadrul acestei familii de migranți
(cu resurse financiare modeste) și, cu ocazia ridicării noii lor locuințe, familia M. a vândut,
la rândul ei, casa bunicilor unor persoane din satul Voievodeasa – un sat vecin -, care au
ales materialul sănătos pentru a-l folosi la construcția unei noi case. Acest caz de reciclare
a unor materiale vechi, recuperate de la casele tradiționale demolate, nu este singular. Am
întâlnit și alte situații în care proprietarii refoloseau materiale de construcție precum
cărămidă (Fig. 90), BCA și lemn sau diferite obiecte și accesorii (elemente din fier de la
ușile caselor românești, mobilier și aparate electrocasnice uzate, aduse din Italia etc.).
Figura 90: Cărămizi reciclate (recuperate de la o casă demolată din Rădăuți), folosite la
placarea unei anexe remodelate de un fost migrant (foto, Marginea, 2010)
Astfel, în 10 situații (deși în trei cazuri practica este opera aceleași persoane –
tatăl a doi migranți, el însuși migrant) am întâlnit practici de reciclare a unor obiecte sau
materiale de construcție procurate din România sau din străinătate. Între acestea, în 7
cazuri, lemnul de la vechea locuință a fost refolosit (Fig. 91) de proprietari sau de alte
200
persoane (rude ori cei care au cumpărat materialul casei demolate) la realizarea unei noi
construcții (casă de vacanță, colibă/cabană, locuință pentru familii defavorizate). Observăm
deci combinarea acestor pattern-uri culturale noi, importate și a vechilor practici de
construcție locale.
Figura 91: Elemente noi si vechi (din lemn recuperat) folosite la realizarea șarpantei
Într-un alt caz, T.B. un fost migrant reîntors în țară (vârsta estimată : 60 ani) a
încercat să dezvolte o afacere cu un iaz de pește (fiind ajutat și de fiul său ce lucrează în
Anglia) amenajat pe terenul pe care îl deține într-un sat vecin. Până acum însă, a eșuat
deoarece peștele a fost furat din iaz. Prin urmare s-a decis să împrejmuiască terenul pe care
este amplasat iazul și să construiască o mică cabană pentru paznic. Construcția (Fig. 92)
este realizată din materialul reciclat de la vechea casă românească a părinților lui T.B., casă
ce a fost demolată pentru a face loc noii locuințe a fiului cel mare, migrant la rândul său.
De asemenea, casa fiului cel mic este construită pe locul unei case românești în care a
copilărit soția lui T.B. În plus, garajul și șura noii case sunt realitate din BCA, recuperat de
la o construcție nouă, demolată – ce a aparținut fiului cel mare. Casa veche, românească au
donat-o la asociația Pro Vita.
201
Asociația Pro Vita este un ONG cu sediul în jud. Prahova, având ca obiectiv
protejarea copiilor născuți și nenăscuți. În anul 2011 am întâlnit o echipă trimisă de
asociație pentru a aduce o casă țărănească din Marginea. Aceștia urmau să demonteze casa
unui tânăr migrant, pentru a o reasambla pe valea Prahovei 59. Elementele din lemn ale
construcției erau numerotate pentru a putea reconstitui locuința pe noul său sit (Fig. 93).
Astfel, durata de viață a caselor din Marginea se prelungește în afara teritoriului comunei.
Figura 93: Casa nemțească dezasamblată pentru a fi reconstituită pe valea Prahovei (foto,
Marginea, 2011)
În timp ce atitudinea tinerilor migranți față de casele tradiționale este « o dau jos
și fac alta » (interviu meșter T.R., Marginea, 2009), părinții acestora și migranții în vârstă
sunt mai receptivi în a păstra vechea locuință, reabilitând-o sau transformând-o. Astfel, în
cel puțin 15 din cazurile studiate (din 47 locuințe noi sau transformate), pentru a ridica
noua casă proprietarii demolaseră o casă, anexa sau cuhne veche, iar în 5 cazuri, vechea
locuință (ori anexa/cuhne) fusese reabilitată sau remodelată. Observăm deci cum cei care
optează pentru demolarea vechii locuințe sunt de trei ori mai numeroși față de cei care
preferă sa o păstreze, remodelând-o sau reabilitând-o. Totuși, conform opiniei lui T.R. –
meșter specializat în transformarea sau extinderea caselor tradiționale din lemn -, în
Marginea sunt destui cei care transformă podul vechilor case în mansardă. Un exemplu
este chiar casa ginerelui său (Fig. 94), o locuință tradițională românească ce a aparținut
bunicii lui. Meșterul a amenajat o mansardă în fostul pod, inălțând pereții, fără a modifica
forma acoperișului (au fost create însă câteva lucarne), doar vechea învelitoare, din draniță,
59
Persoanele asistate de această asociație locuiesc în două tabere în satele Valea Plopului și Valea Screzii
202
a fost acoperită cu o alta realizată din tablă zincată. În plus, stâlpii de lemn ai `gangului` au
fost înlocuiți cu unii din beton.
Fiul cel mic al familiei – căsătorit și cu un copil mic - este plecat în străinătate din
1998 (3 ani în Germania, apoi Italia - până astăzi ). După un an de lucru în Germania și-a
cumpărat o casă cu « două rânduri » situată în apropierea casei părintești. Deoarece este
cadetul familiei, tot lui îi revine și casa românească a părinților (aceștia locuiesc în cuhne)
construită în anii `20-`30 pe locul unei case mai vechi, a bunicilor. Astfel, tânărul s-a
gândit să remodeleze locuința tradițională. Când am vorbit cu el nu avea un proiect clar de
amenajare a interiorului, dar casa era deja un șantier în desfășurare : trebuia să demareze
lucrările cât mai era încă în țară. În primul rând dorea să înlocuiască vechea învelitoare cu
una din țiglă metalică, cu ferestre de mansardă tip Velux. De asemenea, intenționa să
realizeze două băi una la parter și alta la mansardă. În fosta `cea casa` va amenaja o
bucătărie deschisă și un salon. Peretele dintre aceasta cameră și tindă, deși construit din
bârne de lemn, avea să fie decupat sub formă de arcadă, iar cămara de pe latura vestică
urma să fie transformată în spălătorie.
Casa din Marginea a familiei C. este o casă nemțească reabilitată (Fig. 95). Pereții
exteriori sunt din lemn, dar au fost izolați cu polistiren la exterior. Finisajul pereților
interiori este realizat de soț, ce a ales acest model ca sa mascheze lipsa de planeitate a
acestora. Casa a fost ridicată, pentru a construi un soclu mai înalt. Acoperișul însă nu a fost
înlocuit deoarece lemnul era încă bun. Pentru a-i conferi locuinței un aspect modern,
pereții au fost tencuiți la exterior cu o tencuiala decorativă de culoare galbenă, iar
ancadramentele ferestrelor au fost realizate din piatră de râu. Cu toate acestea, soția
observa că « [...] banii am băgat aceiași ca și cum ai ridica-o din nou şî ai face, cam tot
203
acolo am ajuns, în afară di muncă că …n-am plătit oameni la muncă [...]» (interviu M.C.,
Marginea, 2010).
Casa profesorului S., din Suceava este o casă nouă, concepută de proprietar în stil
tradițional, românesc. Locuința cuprinde o bucătărie, o cameră şi o baie. În bucătărie a
realizat o sobă cu plită dar are și un racord făcut la centrala termică a casei mari (casa de
vacanță a fiicei lui, medic în Suceava), amplasată pe același teren cu cea a profesorului. În
plus, în Marginea, am întâlnit motivul arborelui vieții și la o poartă nouă (Fig. 96), cioplit
în cele trei trunchiuri de brad (două verticale și unul orizontal) care o alcătuiesc.
Construcția, amplasată la intrarea în curtea unei case tradiționale româneşti – demontate și
reasamblate -, de pe valea Șoarecului, aminteşte de porţile tradiționale « drăniţite », cu
stâlpi și grinzi, din comună (Fig. 97).
Figura 96: Simbolul arborelui vieţii la o poartă nouă, pe valea Șoarecului (foto, Marginea,
2009)
204
5.6. Locuința din satul de origine - sensuri și reprezentări în
imaginarul colectiv
[...] sunt zone frumoase în România […] dar pentru că ești obișnuit aice, ca ai prieteni aice, ai
vecini ai ... altfel […] greu te-acomodezi […] mai aud câte unul [...] fete […] când se mărită prin
alte părți, și mă gândesc cum se obișnuiesc acolo, cum le place zona aia, totu nou, nu-i nici
părinți, nici preteni, nici neamuri, nici nimic […] (interviu C.B., Marginea, 2010).
205
lucra în aceasta țara împreună cu soția lui, dar P, fiind în vârsta și necunoscând italiana, nu
a rezistat mai mult de o luna și jumătate:
Da, n-am putut sta [...] era [casa] pe un munte atâta de-nalt, pe un bolovan avea o căsuța și ei
toata ziua se duceau la lucru și eu stam toata ziua și plângeam pe geam singura-n casa [...] greu
am rezistat [...] când am venit acasă [...] [am zis]nu mă mai scoate nimeni din bordei, cât trăiesc
nu-mi trebui nimica [...] ca acasă nu-i nicaierea (interviu P., Marginea, 2011).
Spre deosebire de cazurile de mai sus, M.R. susține ca a locuit mai mult în
apartamentul lor din Italia decât în casa din Marginea, de aceea acolo se simte ca ‘acasă’.
În prezent, în apartamentul din Italia (cumpărat de familie) locuiește soțul ei, ce are o firma
de construcții acolo (ca persoana fizica). Acesta însă vine mai des ‘acasă’ în locuința din
Marginea, pentru a fi alături de familie ca și pentru a realiza diferite lucrări de construcții
în propria-i gospodărie. M.R. ar dori sa plece din nou în Italia, dar considera ca trebuie sa
stea alături de copiii ei, cărora le place mai mult în Marginea. Astfel, în timp ce mama se
simte ‘acasă’ atât în Italia cât și în Marginea, soțul și copiii se simt ‘acasă’ doar în
Marginea.
[...] în schimb aici la noi, vai de mine alte pături, la trei ani îmi schimb perdelele, schimb
frigiderul, cumpăr alt televizor… acolo nu, are perdele, are 25 de ani de când e căsătorită ea n-o
schimbat o dată perdelele. N-o interesează… pe dânșii îi interesează să se distreze, sa meargă
seara la restaurant, nu ca aici …am lucrat 11 luni, și-am venit acasă și iară lucrăm…în loc… să
stăm două zâli să ne odihnim…n-am mai mers nici la mare, nici la munte, n-am mai mers
nicăierea» și «Ei lucrează ori duminică ori luni, pune mașina de spălat, în schimb aici mașina de
spălat duminica n-o pui…în Italia o pune și duminica dimineață…spălă, calcă, merge face și la
câmp, lucrează, taie în gradină, în schimb aici, nu, aici e duminica duminica, mă refer aici la noi,
206
în zona noastră. Nici noi acolo …duminica dimineață nu puneam mașina de spălat, nu, încercam
să fac tăte sâmbăta (interviu S.N., Marginea, 2010).
Totuși, investiția într-o locuință în satul de origine nu este ceva nou, specific
mărginenilor. Același fenomen este observat și de Villanova:
[…] casa este plasată în centrul aventurii migratorii […] Se pare că pentru mulți migranți ce
părăsesc mediul rural al provinciilor franceze sau de oriunde altundeva, există un raport direct
între migrație și edificarea unei case în sat (Villanova, 1994 : 20)
[…] noi cu distracția n-am fost, că dacă eram cu distracție nu ajungeam să fac așa ceva…să
cheltuiești doi lei așa pentru tine că mergi o dată la restaurant sau la un film sau la o discotecă,
nu n-am mers. Nici cu nunțile, că sunt foarti mulți nunți, nu prea, decât așa dacă o fost prea mare
obligația sa mergem, dar în schimb am evitat. Nici prietenii n-am avut prea multe, că dacă ai
prietenii, astăzi hai sa mergem la restaurant așa, mâine hai te invit eu hai la restaurant…mai
bine lăsam deoparte de astea ca să putem face ceva (interviu S.N., Marginea, 2010).
În acest sens, I.M. își aduce aminte cum dormea în Italia, înghesuit împreună cu
mai mulți migranți, într-o cameră mică de 4 x 4,5 mp, întinși unul lângă altul pe saltele,
deoarece în acea vreme era dificil de închiriat un apartament datorită statutului de migrant
iregular. I.M. a emigrat în Italia în 1998, mai întâi el, apoi – în 2002 - soția lui, lăsând în
țara doi copii foarte mici (2 și 4 ani), în grija străbunicilor. Principalul scop al plecării celor
doi au fost banii: «nu erau bani de-ajuns și dacă tot ai fost prin țări străine și-ai văzut cât de
cât mai modern un pic, hai, facem și noi [casa]» (interviu M.M., Marginea, 2010). Într-
adevăr, deși locuința nu a constituit în toate cazurile studiate motivația de migrare,
207
hotărârea de a investi într-o casă în sat s-a cristalizat pe parcurs. Astfel, S.N. povestește
cum au ajuns să construiască noua lor locuință – o cuhne:
[...] am adus vreo doi bani să trăiesc un pic mai bine. Nu aveam nici televizor color…La început
nici nu ne-am gândit [în ce vor să investească banii câștigați în Italia]. Ne-am gândit ca să, să
facem așa ceva câteva lucruri, să avem și noi în casă: un televizor… un frigider…vreiam o
mașină. După ce am plecat acolo…am văzut, am spus na și mașina și astea-s, dar cel mai
important o baie. Și soțu o spus: în casa care o avem nu putem să facem baie. Hai să construim
ceva. Ce să construim? Dam jos și construim din nou. Noi aveam casa bătrânească și soacra avea
aia care se vede acuma [...] (interviu S.N., Marginea, 2010).
În schimb, pentru I. și soțul ei, principalul scop al plecării în Italia a fost «ca să
facem bani să ne facem casa. N-aveam casă, stăm cu tata la un loc» (interviu I., Marginea,
2010). Acum însă, proiectul revenirii – deși intenția întoarcerii în sat este afirmată cu
hotărâre – este amânat pentru un moment în viitor, deoarece unul dintre copiii familiei este
înscris la școala în Italia, iar fiica cea mare urmează cursurile Institutului Aeronautic,
dorind sa devină pilot: «Deocamdată…stăm pentru ei, da cum, cum putem…eu nu rămân
în Italia, […] fata nu vrea sa vie» (interviu I., Marginea, 2010).
Tânărul P. (22 ani) a început să lucreze în Italia după ce a terminat liceul în țară
(la 19 ani). El a fost ajutat de părinți (migranți la rândul lor) sa-și construiască o locuință de
mari dimensiuni (Fig.), cu anexele dispuse după schema tradițională, deoarece urmează să
se însoare curând. Proiectul casei aparține tatălui. Fiul a lucrat alături de tatăl său și de un
prieten la ridicarea casei. Pe lângă această locuința, băiatul dorește să construiască încă o
căsuță cu etaj, pe aceeași parcelă (concesionată), după un model de casă de vacanță văzut
în Italia. Această intenție ar putea fi un mijloc de individualizare a locuinței, primul proiect
fiind conceput de tată, fără ca tânărul sa aibă ocazia de a-și impune alegerile în materie
estetico-funcțională. Aceeași situație am întâlnit-o și în alte cazuri când, după căsătorie,
cuplurile au modificat sau au demolat casa realizată de părinți (înainte sau după 1989) ori
au construit altă locuința lângă aceasta (Fig.).
208
Astfel, aceasta «house mania» (Cingolani, 2008:10) se manifestă prin construirea
unor locuințe noi chiar când familia dispune de o casă în stare bună. Cingolani (2009) oferă
exemplul unui tânăr care, însurându-se, a refuzat să locuiască într-o casă de tip ’comunist’,
construită pentru el de către tatăl lui, sub motiv ca este `demodată`. Ca urmare a realizat o
nouă construcție din veniturile dobândite în Torino, vechea casă fiind abandonată
(Cingolani, 2009). În mod asemănător, domnul B. povestește: «Am ridicat o casă din
BCA-uri și am năruit-o tăt, nu i-o plăcut lui [fiului cel mare]…am investit bani în ea …am
ridicat-o de jos pân’ la primul nivel, și n-o vrut să meargă acolo». Atunci tatăl a dat-o
celuilalt băiat, dar nici acesta nu a vrut-o pentru că «aceea era din BCA-uri, trebuia din
cărămidă» (interviu B., Marginea, 2010). La fel, doamna M.D. îl critică pe unul dintre
vecinii ei care «o avut casă nemțească d’asta bună, modernă, cu baie cu tot, dărâmat jos în
câțiva ani, da bine că tat’su o tencuit și-așa, n-o dat atâția bani ca de’altfel…păi două etaje
[…]» (interviu M.D., Marginea, 2010).
209
și pot să mă întorc acasă» (Interviu Andrei, Torino, 2006, în Cingolani, 2008:9). La fel,
doamna D., deși locuiește în Franța împreună cu familia, și nu intenționează să se întoarcă
definitiv în țară, și-a construit o casă în Marginea, înainte de a se căsători: «în cazul că
dacă o să am vreo problemă, vreo ceva, să am și eu unde, un acoperiș» (interviu D.,
Marginea, 2010). Pentru migranții care nu au avut o locuință a lor, înainte de a pleca în
străinătate, ridicarea unei case în comună este considerată o datorie:
[...] să-ți faci un cuib, nu? al tău unde să te retragi [...] sa ai unde veni [...] că doar nu mai vii la
părinți [...] Ai plecat la 22 de ani, când te întorci pe la vreo patruzeci și ceva, cincizeci de ani, să
spunem, unde tragi, nu? nu trebuie să ai până atunci casa făcută, să ai unde te întoarce [...] toți
fac așa (interviu F.M., Marginea, 2011)
[...] pentru noi apartamentul care ne-a ieșit acolo sus [include etajul și mansarda casei din
Marginea] ni se pare extraordinar. Am zis: dacă putem să trăim acolo [în Italia], într-un
apartament așa de mic, de ce sa mă lăfăiesc eu în toată casa, și sa bag banii o viața și la urmă,
când vin în România, sa nu știu de ce să m-apuc (interviu F.S., Marginea, 2010).
210
Figura 97: Casa familiei F.S.
Din ce trăim? Avem o țâră di pământ, dacă-l închiriez aista sau îl deschid aista, o
bucată de pâine oi câștiga, na fac o țâră de afacere, da ce să fac altceva? […] nu-mi trebuie
miliarde, nu-mi trebuie câte mai câte […] sa-mi plătesc datoriile la stat, și sa-mi vad di, pe lângă
casă, măcar stând în satul meu, îi munca mea, să mă retrag […] aicea [în Marginea] dacă aicea
am muncit, am trei căse aicea […] casa asta [a lui] are 3 camere, aceea [a băiatului] are 7
camere […] în față pot să deschid o […] coafură sau o farmacie, […] ce nu este în zonă […]
pentru existență, nu-mi trebuie pentru nu știu ce, să pot trăi liniștit (interviu S., Marginea, 2010).
211
5.6.5. Locuința ca obiect de status și semn al reușitei
Cred ca există tendința asta de a demonstra altora că ai un potențial care nu l-a văzut nimeni și îl
dezvolți fie printr-o casă, fie printr-o mașină [...] că dacă-ai avea un cont în bancă nu știe nimeni
și ce rost are că-l ai, dacă nu știe nimeni (interviu A.P., Marginea, 2011).
Aceasta orientare către locuința din țară este observată și în cazul migranților din
Cajvana60:
Dacă în străinătate sunt modești în alegeri când vine vorba despre bunurile consumate,
când se întorc în Cajvana situația se schimba: casa devine o scenă (Logfren:492) pe care sunt
jucate «statutul și ambițiile sociale» ale clasei sociale dezirabile [...] statutul cajvanarilor,
construit odată cu casele, finanțate prin munci necalificate în străinătate, este completat de
mașinile scumpe, care sunt într-un du-te-vino pe Strada Principala din Cajvana (Tue, Toderas,
2011:12).
Astfel, casa, prin design-ul ei, poate constitui un mijloc de etalare a noului statut
pe care migrantul și-l asumă, atât în cadrul țării gazdă cât și al comunității de origine:
Locuința, pentru majoritatea oamenilor, este cel mai mare și cel mai costisitor obiect
privat prin care indivizii pot sa-și afirme identitatea. Este folosită pentru a afișa înaintea altora
cine este persoana, cărei clase sociale îi aparține, ce stil de viață și ce gusturi are, cu alte cuvinte
pentru a-i ajuta pe ceilalți sa situeze potențialii indivizi în cadrul structurii sociale (Duncan,
1985:135).
60
Cajvana este o localitate (oraș cu cca. 10 000 locuitori) din județul Suceava, nu departe de Marginea :
« Marginea acu 3 ani se construia foarte puternic, 4 ani, 5 ani, [...] Aici o scăzut [în Marginea] că deja
oamenii și-au cam făcut [...] și-acum o început în partea ailaltă [Arbore, Cajvana, Botoșana] » (interviu A.P.,
Marginea, 2011).
In Cajvana «rata de construcții îi imensă acolo» încât «spuneai că ești la intrare în București [...] viluțe,
viluțe, viluțe [...]» (interviu A.P., Marginea, 2011). Prin urmare «multe echipe [din Marginea] lucrează
acolo» (interviu A.P., Marginea, 2011). Totuși anumite case se realizează în etape deoarece sunt «oameni
care au terminat banii si nu le mai termină [casele] » (interviu A.P., Marginea, 2011).
De asemenea, cupola bisericii ortodoxe din Cajvana a fost poleită cu aur – totuși utilizarea remitențelor
colective pentru renovarea lăcașelor de cult nu este specifică doar migranților din Cajvana ci și celor din
Marginea (Cingolani, 2009).
212
Totuși, Duncan (1981) observa că preocuparea obsesivă legată de amenajarea
locuinței nu are sens când poziția socială a persoanei este confirmată în cadrul unui grup,
dar este utilă în cazul rețelelor permeabile, când statutul individului se cere a fi recunoscut
și de către noii membri.
În Italia îți construiești propria-ți casă când ai într-adevăr o mulțime de bani [...] Ei au
văzut italienii cu aceste case mari și nu știu cât de bogați sunt aceștia, deoarece cei mai mulți
italieni își închiriază locuințele, sunt obișnuiți să închirieze. Tinerii noștri transferă aici ce au
văzut în Italia, și fac sacrificii enorme, și construiesc palate (Interviu Vasile, Marginea, 2006, în
Cingolani, 2008:10).
213
[…] dacă va uitați la casa unui gospodar, să știți că-i denotă caracterul. Pentru ca întotdeauna
omul mândru, chiar dacă nu-i ajunge pătura, el se întinde mai mult […] își termină casa și-o pune
la punct, da asta din orgoliu, […] da nu s-o bucurat de un concediu, n-are copii educați […] n-o
ovut timp de nimic, el o ovut timp numa de făcut bani și de realizat ideea lui. I s-o pus pata asta pe
casă mare și pe mașină tare și astea le-o rezolvat, în rest celelalte-i vraiște […] motivul este că se
compară cu, da ce numa ăla poate, numa ăla-i așa, eu ce, sa demonstrez că pot […] sau vine de-
acolo, am nepot în clasa a cincea, el îi nici intr-a treia […] nu funcționează […] și te-ai trezit cu
un om realizat în latura unde i s-o pus pata și unde trebuia să pui accent, pe generația viitoare
[…] investiția adevărată îi în copii, nu-i într-o casă până la urmă […] sunt spații în care tu doar
dacă mori și-ți face un priveghiu și stă trei zile stai acolo și tu […] numai atunci în camera aceea
mai intră cineva […] pentru ce-ai făcut halele alea? (interviu meșter S., Marginea, 2010).
Concluzii
214
« urmele migraţiei ». Prima dimensiune se referă la influențele vechilor forme, modele,
practici, mentalități etc., în timp ce a doua dimensiune indică elementele noi şi inovaţiile
ce au pătruns în proiectarea, construirea şi utilizarea acestor case. Printre « urmele
trecutului » am notat utilizarea unei bucătării duble sau localizarea bucătăriei în cuhne,
încălzirea selectivă a încăperilor, reciclarea materialelor recuperate de la construcții
demolate, proiectarea noilor anexe în acord cu stilul şi planul anexelor traditionale din
lemn. O altă practică care a supravietuit migrației este obiceiul de a ridica noua locuință pe
terenul părinților unuia dintre soți (de obicei soțul) sau pe o parcelă situată în apropierea
acestora sau a altor rude (frați, surori).
215
Totuşi, pentru cea mai mare parte a migranților, țara-gazdă este un « câmp » al
efortului, în timp ce țara de origine devine scena consumului şi afișării noului statut accesat
prin migrație, pe care migranţii adoptă semne ale succesului proiectului de migrație :
mașini luxoase, haine occidentale si case « făloase». Mai mult, datorită locuințelor
construite de migranți în localitatea de origine, ca și bunăstării afișate cu ocazia revenirilor
temporare în țară, în comunitatea de origine se difuzează o adevărată « cultură a
migrației », ce incită tot mai mulți tineri și adulți în a emigra.
Prin urmare, analiza datelor culese în cadrul cercetării noastre de teren a sprijinit
validitatea ipotezei elaborate în secțiunea de metodologie. Locuințele migranților sunt într-
adevăr un produs «hibrid» ce se constituie ca o spațializare a unui stil de viață «hibrid», în
care interiorizarea structurilor normative ale societății-gazdă se combină cu vechile
mentalități din spațiul de origine a migranților. Astfel, noile elemente occidentale «de
import» se combină cu elementele preluate din modelele locale de dinainte de 1989.
Această cultură hibridă se exprimă în Marginea atât la nivel material – în cadrul registrului
arhitectural al casei - cât și la nivelul practicilor de locuire. Totuși, în timp ce « urmele
migrației » sunt mai pregnante în privința alegerii formei exterioare și a opțiunilor de
amenajare a spațiului interior al locuinței, « urmele trecutului » se manifestă în special la
nivelul practicilor de locuire și de construcție a noilor case, prin « repetarea inconștientă a
vechilor obiceiuri în practicile curente » (Papastergiadis, 2000:123). Într-adevăr,
profesorul Kaufmann amintea ca versiunea latină a termenului «obișnuință» este «habitus»
și sublinia ca «obiceiurile sunt personale, înscrise atât de profund încât este dificil să le
schimbi» deoarece ele au o «forța structurantă» (Kaufmann, 1997:253). De aceea,
obișnuința poate fi considerată o memorie a cunoașterii umane (Kaufmann, 1997).
Mai mult, chiar elementele culturale străine sunt preluate selectiv (Levitt, 1998),
adoptarea lor de către migranți realizându-se prin filtrări și reinterpretări în funcție de
referințele locale.
216
măritat. Prin urmare casele acestor migranți sunt fie locuințe tradiționale mai mult sau mai
puțin reabilitate, fie locuințe noi de tip cuhne, ce păstrează cel puțin una dintre
caracteristicile vechilor modele, precum un număr redus de camere, spații neîncălzite,
mobilier modest, obiecte de mobilier și aparatura electrocasnică uzată, aduse din
străinătate, practici de reciclare a materialelor de construcție, o încăpere multifuncțională și
o zonificare funcțională confuză în care zona de zi se intersectează cu cea de noapte.
La polul opus, noile locuințe ale celor care la momentul emigrării aveau sub 30 de
ani, au cel puțin două niveluri, cu numeroase încăperi, având o destinație precisă.
Mobilierul și finisajele alese pentru pardoseli și pereți au un design deosebit și sunt de
calitate superioară, o parte fiind aduse din țara-gazdă. Cu toate acestea întâlnim și aici
« urme ale trecutului » care au supraviețuit în cadrul noilor configurații : organizarea
anexelor după modelul tradițional61, o cuhne ce constituie o locuință separată sau
adăpostește o bucătărie și un loc de luat masa, încălzirea selectivă a camerelor sau alegerea
sistemului de încălzire cu sobe, pe lângă cel principal (cu centrală, șemineu, etc.), o
bucătărie dublă sau așezată la distanță față de locul de luat masa (din sufragerie/camera de
zi), auto-construcția și amplasarea noilor locuințe pe terenul părinților sau în apropiere de
aceștia . În plus, în timp ce pentru primii, locuința era văzută ca o datorie – de a construi o
casă pentru fiii lor -, pentru cei din urmă, casa devine un semn al reușitei propriului proiect
de migrație.
- Practica auto-construcției
- Utilizarea unor materiale de calitate (de import sau aduse de ei din țara-
gazdă), vechile materiale de construcție fiind respinse datorită legăturii lor cu
locuințele mici, tradiționale
217
- Întregul interior este afectat funcției de reprezentare62, casa devenind în
ansamblul ei o « cea casa »
- Orientarea investițiilor financiare către casa din țara de origine, chiar atunci
când aceștia erau proprietarii unui apartament în țara de destinație, locuința
din țara de origine fiind percepută ca o construcție ridicată pe terenul
« consumului și al statutului » și nu pe cel al efortului, acesta din urmă
aparținând țării-gazdă (Aquilar, 2009 :106)
218
și asamblarea lor pe un alt sit, schimbându-le destinația în case de vacanță/
locuințe sociale sau prin realizarea de camere tradiționale de tip spațiu
expozițional
219
Planșa 1 : Clădiri (noi și vechi) ce adăpostesc centrul de ceramică neagră (astăzi
privatizat)
220
Planșa 2 : Locuințe noi pe terenuri concesionate
221
Planșa 3: Porți și împrejmuiri tradiționale
222
Planșa 4: Interioarele locuințelor tradiționale
223
Scara din camera de zi Dressing-room
224
Planșa 6: Noi tipuri de porți și împrejmuiri
225
Șura (interior) Șura (stânga) si grajdul (dreapta)
226
Veranda (orientată spre curte)
227
Planșa 9: «Casele românești » și anexele lor
228
«Cea casa » Casa « românească » și noile locuințe
229
Planșa 11: Case « românești »
230
Planșa 12: Case noi și anexele lor
231
Pensiunea și restaurantul Luxor
Piața de joi
232
Planșa 14: Zestrea și lăzile de zestre
233
RUE
Porche
Cea Legende
Cellier casa
La maison
Hall entrée
Les annexes
Chambre
Bucher Poele
Etable Grange
Rez-de-chaussée
234
RUE
N
Legende
La maison
La "cuhnea"
Cea casa
Chambre
Veranda
Poele Hall
entrée
Cuisine
Chambre
Etable Grange
Rez-de-chaussée
235
RUE
Chambre à
Legende coucher "Cea
casa"
La maison
Chambre à Hall
La "cuhnea" coucher
Les annexes
Chambr
e
? coucher
Cuisine
d'été
ANNEXES
236
N RUE
Chambre a
Legende coucher "Cea casa"
La maison
La "cuhnea" Séjour
Cellier
Le porche Entrée
Cuisine
Poele
Chambre
a
coucher
ANNEXES
237
Legende
GARAGE
ANNEXE
La maison du fils
La "cuhnea"
(maison des
parents) BUCHER
Les annexes
CHAMBRE A COUCHER
Le porche
PORCHE
CUISINE
SALLE DE BAINS
entrée
SALON
La maison de la
grand- mère
SALON
SALLE DE BAINS
SALLE A MANGER
CUISINE
entrée
RUE
N
238
Chambre à 13
1211
1098 76
Chambre à
5
coucher coucher
4
3
2
1
Chambre à Chambre à
coucher coucher
Salle
de
bains
Etage
N RUE
Chambre à
Legende Séjour
coucher
La maison
Bouanderie
La "cuhnea" Séjour
Hall
Salle
Les annexes de
bains
La terrase
entrée Cuisine
Salle
Loggia ?
manger
Rez-de-chaussée
239
ESPACE FLEURS
BUANDERIE
1 234 56
CHAMBRE A COUCHER
131211 109 8
Etage
Legende
GARAGE ANNEXES La maison
La "cuhnea"
Le porche
SALLE A
MANGER
SALLE DE
entrée BAINS
SALON WC
SEJOU
Rez-de-chaussée R
entrée
RUE
N
240
Bibliografie
Appadurai, Arjun (1996) Modernity at large. Cultural dimensions of globalization. Vol 1.
Minneapolis, London: Public Worlds,
Anghel, Remus, G., Horvath, Istvan (2009) Sociologia migrației. Bucureşti : Polirom
Aguilar, Filomeno (2009) Labour migration and ties of relatedness: diasporic houses and
Attfield, J. (1993) Le «bar» vide. În Martine Segalen & Beatrix Le Wita (Eds.) Chez-soi.
Objets et decors: des creations familiales? (p 68-83). Paris: Autrement
Barro, Issa (2008). Emigrés, transferts financiers et créations de PME dans l’habitat. În
Momar-Coumba Diop (Ed) Le Sénégal des migrations. Mobilités, identités et sociétés. (p
133-154). Karthala, ONU-Habitat, CREPOS
Basch, L., Glick Schiller, N. & Szanton Blanc, C. (1994). Nations unbound. Transnational
projects, postcolonial predicaments and deterritorialized nation-states. Gordon and Breach
Science Publisher
Bauhain, Claude (1989). Les familles bourgeoises françaises au XIXe siècle pratiques
sociales et transformations de l’espace de l’habitation. În Nicole Haumont & Marion
Segaud (Eds) Familles, modes de vie et habitat, (pp156-177). Paris: L’Harmattan
241
Bernard, Y. (1998). Du logement au chez-soi. În Marion Segaud, Catherine Bonvalet &
Jacques Brun (Eds) . Logement et habitat : l‟état des savoirs. (p 374-381) Paris: Editions
la découverte
Bloch, A., Denis, M- N. (1993). Une region dans ses meubles. În Martine Segalen &
Beatrix Le Wita (Eds.) Chez-soi. Objets et decors: des creations familiales? (p 102-119).
Paris: Autrement
Bonnin P., Villanova R. de (Eds) 1999, D‟une maison, l‟autre. Paris: Créaphis.
Canclini, Nestor Garcia (1993) The hybrid : A Conversation with Margarita Zires,
Raymundo Mier and Mabel Piccini. Boundary 2, 77-92
Carsten, Janet and Hugh-Jones, Stephen (Eds). 1995. About the House: Lévi-Strauss and
Beyond. Cambridge: Cambridge University Press
Castles, Stephen, Miller, Mark, J. (2009). The age of migration. International population
movements În the modern world. Hampshire & New York: Palgrave Macmillan
Călători străini despre ţările române (1983). Vol VIII. Volum îngrijit de P. C. Maria
Magdalena Alexandrescu-Dersca Bulgaru. Bucureşti: Editura Academiei Române
Călători străini despre ţările române (1997). vol IX. Volum îngrijit de Maria Holban.
Bucureşti: Editura Academiei Române
Certeau, Michel, Giard, Luce, Mayol, Pierre (1994). L‟invention du quotidien: habiter,
cuisiner vol 2. Paris : Gallimard
242
Charmes, Eric (2007). Entre spatial et le social : la rue du quartier et les interactions
sociales. În Philippe Bonnin (Ed) Architecture: Espace pensée, éspace vecu. (p 127-146).
Paris: Recherches
Cingolani, Pietro (2009b). Prin forțe proprii. Vieți transnaționale ale migranților români în
Italia. În Anghel & Horvath Sociologia Migrației (p 176-194). Bucureşti : Polirom
Cingolani, Pietro (2008). The Românians in Italy. Rapport en cadre du projet Migrants‟
Transnational Practices În Western Europe.1-23,
www.fieri.it/download.php?fileID=194&lang...
Cioară, Maria, 1979, Zona etnografică Rădăuţi, Bucureşti: Ed. Sport Turism
Clarke, Alison, J. (2001). The Aesthetics of Social Aspiration. În Daniel Miller (Ed). Home
Possesion. Material culture behind closed doors. (p 23-46). Oxford, New York: Berg
Clément, Pierre (2007). De l’architecture aux sciences sociales. În Philippe Bonnin (Ed)
Architecture: Espace pensée, éspace vecu. (p 83-96). Paris: Recherches
Cojocaru, Nicolae, 1983, Casa veche de lemn din Bucovina, Bucureşti: Meridiane
243
Cordeiro, Albano (2002), « Le va-et-vient des Portugais en Europe «, Projet, 2002/4 n°
272, 63-68
Daniels, Inge, M. (2001). The ‘untidy’ Japanese home. În Daniel Miller (Ed). Home
Possesion. Material culture behind closed doors. (p 201-230).Oxford, New York: Berg
Duby, G. (Ed) & Wallon, A. (1989). Histoire de la France Rurale, Vol 3, Paris : Seuil
Duncan, James, S. (1981). The impact of social structure on the meaning of the house. În
Housing and Identity Cross Cultural Perspectives London: Croon Helm
http://books.google.ro
Duncan, James S. (1985). The house as a symbol of social structure. În Irwin Altman &
Carol M Werner (Ed) Home environments. Human Behavior and Environment, Vol 8, New
York: Plenum press.
Eve, Michael (2008). Some sociological Bases of transnational Practices În Italy. Revue
européenne des migrations internationales, vol 24, 2, 67-90.
244
Gangloff , S. & Perouse, J-F. (2003). Les travailleurs roumains a Istambul: flux et reflux.
În În D. Diminescu (Ed.) Visibles mais peu nombreux. Les circulations migratoires
roumaines (p 149-172). Paris: Maison des sciences de l'homme.
Grigorovitza, Em. (1911). Cum a fost odată. Schiţe din Bucovina, Bucureşti: Librăriea
Naţională
Hamilton, Carrie (2010). Sexual politics and socialist housing: building homes. În
revolutionary Cuba. În K.H. Adler & Carrie Hamilton (Eds) Homes and homecomings.
Gendered histories of domesticity and return (p 154-173). Malden, Oxford: Wiley-
Blackwell
Hamlett, Jane (2010). The dining room should be the man’s paradise, as the drawing room
îs the woman’s’: gender and the middle-class domestic space in England, 1850-1910. În
K.H. Adler & Carrie Hamilton (Eds) Homes and homecomings. Gendered histories of
domesticity and return (p 122-137). Malden, Oxford: Wiley-Blackwell
Harris, R. & Myers, G. (2007). Hybrid Housing: Improvement and Control in Late
Colonial Zanzibar. Journal of the Society of Architectural Historians, Vol. 66, 4, 476-493
Hecht, Anat (2001). Home, sweet home: Tangible memories of an uprooted childhood. În
Daniel Miller (Ed). Home Possesion. Material culture behind closed doors. (pp123-
148).Oxford, New York: Berg
Herseni, Traian (1982). Sociologie. Teoria generală a vieţii sociale. Bucureşti: Editura
stiintifică şi enciclopedică
Herseni, Traian (1999). Teoria monografiei sociologice. În D. Gusti, T. Herseni & H.H.
Stahl (Eds) Monografia – Teorie şi metodă (pp75-174). Bucureşti : Paideia
245
Ionescu, Grigore (1971). Arhitectura populară în România. Bucureşti: Meridiane
Itzigsohn, J., Cabral, C.D., Medina, E.H. & Vazquez, O (1999). Mapping Dominican
transnationalism: narrow and broad transnational practices. Ethnic and Racial Studies,
Volume 22, 2, 316-339
Korcelli, Piotr (1992). International Migrations in Europe: Polish Perspectives for the
1990s. International Migration Review, Vol. 26, 2, Special Issue: The New Europe and
International Migration, 292-304
Kurita, Y. (1993). Ordre et désordre domestique. În Martine Segalen & Beatrix Le Wita
(Eds.) Chez-soi. Objets et decors: des creations familiales? (p 164-179).Paris: Autrement
Lauman, Edward, House James (1970). Living-room styles and social attributes. În
Lauman, Siegel & Hodges (Eds) The logic of social hierarchies. Chicago: Markham
246
Levitt, Peggy, Nina Glick Schiller (2004). Conceptualizing simultaneity: a transnational
social field perspective on society. International Migration Review , 38(145), 595-629
Levitt, Peggy (1998). Social Remittances: Migration Driven Local-Level Forms of Cultural
Diffusion. International Migration Review, Vol. 32, 4, 926-948
Lofgren, O. (1993). Le foyer suedois: un projet national. În Martine Segalen & Beatrix Le
Wita (Eds.) Chez-soi. Objets et decors: des creations familiales? (p 51-67). Paris:
Autrement
Lopez, S.L. (2010). The Remittance House: Architecture of Migration in Rural Mexico.
Buildings & Landscapes: Journal of the Vernacular Architecture Forum , Vol 17, 2, 33-
52
Massey, Douglas S., Arango, Joaquin, Hugo, Graeme, Kouaouci, Ali, Pellegrino, Adela &
Taylor Edward J. (1998) Worlds În motion: understanding international migration at the
end of the millennium. Oxford : Clarendon Press
Mauss, Marcel (1904-1905). Essai sur les variations saisonnières des sociétés eskimo.
Étude de morphologie sociales.
http://www.uqac.uquebec.ca/zone30/Classiques_des_sciences_sociales/index.html
Mauss, Marcel (1973) Techniques of the body. Economy and Society, 2 (1), 70-85
McKendrick, N., Brewer, J. & Plumb, J.H. (Eds) The birth of a Consumer Society: The
Commercialization of Eighteenth-Century England. London: Hurchinson
Mihăilescu, Vintilă (2009) Introducere. În Vintilă Mihăilescu (Ed) Etnografii urbane (pp
247
7-30). București: Polirom
Miller, D., Jackson P.,Thrift, N., Holbrook, B. & Rowlands, M. (1998). Shopping, place
and identity. London: Routledge
Miller, Daniel (2001). Possesions. În Daniel Miller (Ed) Home Possesion. Material
culture behind closed doors. (pp 107-122). Oxford, New York: Berg
Miller, D. (2008). The comfort of things Cambridge and Malden MA: Polity
Nagy, Raluca (2009a). Tourisme et migration dans le Maramures Ethnologies, vol. 31, 1,
111-126.
Nagy, Raluca (2009b). Articulaţii între turism şi migraţie în Maramureş. În Anghel &
Horvath Sociologia migratiei. (p 231-248) Bucureşti : Polirom
Nouss, Alexis (2003). Espaces de métissage. În J-P .Garnier & Roselyne De Villanova
(Eds) Espaces et sociétés : Architecture et habitat dans le champ interculturel, 113/114,
39-46
248
Oteanu, Ana Maria Iuliana (2005) What do Românian migrants invest their money in? The
undertaking as a life strategy for migrants from Vulturu, Vrancea County
Paun, Silvia (2003). La valeur de l‟architecture autochtone. Bucuresti : Per Omnes Artes
Perrot, M. (1993). Meubles des champs, meubles des villes. În Martine Segalen & Beatrix
Le Wita (Eds.) Chez-soi. Objets et decors: des creations familiales? (pp 139-151). Paris:
Autrement
Petridou, Elia (2001). The taste of home. În Daniel Miller (Ed). Home Possesion. Material
culture behind closed doors (p 87-106). Oxford, New York: Berg
Pieterse, Jan, Nederveen (2001). Hybridity, So What ?: The Anti-Hybridity Backlash and
the Riddles of Recognition, Theory, Culture, Society, 18 :219
Pinson, Daniel (1988). L‟habitat contemporain au Maroc et son rapport a l‟evolution des
modes de vie, Ecole d’Architecture de Nantes, Rapport n°2, Février 1988
Pinson, Daniel & Thomann, Sandra (2002). La maison en ses territoires. De la villa à la
ville diffuse, Paris:L’Harmattan
Pinson, Daniel (2001). Lecture de l’habitat : les registres culturels de la maison de l’émigré
marocain. În Roselyne De Villanova, M.-A. Hily & G. Varro (Eds.) Construire
l‟Interculturel, de la notion aux pratiques (p.308-325). Paris : L’Harmattan
249
Portes, A., W. Haller, L.E. Guarnizo (2002).Transnational entrepreneurs: an alternative
form of immigrant economic adaptation. American Sociological Review, vol 67, 278-298
Portes, Alejandro (1996). Global villages: The rise of transnațional communities, The
American Prospect, 25, 228-232, ww.li.suu.edu/library/circulation
Potot, S. (2001). Migrations et constructions identitaires : les cas des Roumains en France
În Bertheleu H. (Ed.) Identifications ethniques. Rapport de pouvoir, Compromis,
Territoire. (p.155-170). Paris : L’Harmattan
Reid, Susane (2010).Communist comfort : Socialist Modernism and the Making of Cosy
Homes În the Khrushchev Era. În K.H. Adler & Carrie Hamilton (Eds) Homes and
homecomings. Gendered histories of domesticity and return (p 11-44). Malden, Oxford:
Wiley-Blackwell
250
Românească. vol. II, 3, 2004, 179 - 201
Sandu, Dumitru , Voineagu, Vergil & Panduru, Filofteia (2009). Dezvoltarea comunelor
Sandu, Dumitru (2010). Lumile sociale ale migraţiei româneşti în străinătate. Bucureşti :
Polirom
Segalen, M., Le Wita, B. (1993). Editorial, În Martine Segalen & Beatrix Le Wita (Eds.)
Chez-soi. Objets et decors: des creations familiales? (p 11-23). Paris: Autrement,
Segaud, Marion, Bonvalet, Catherine & Jacques Brun (Eds) 1998. Logement et habitat :
l‟état des savoirs. Paris: Editions la découverte
Serfaty-Garzon, Perla (2003a). L'Appropriation. În Marion Segaud, Jacques Brun & Jean –
Claude Driant. Dictionnaire de l'habitat et du logement. (p. 27-30). Paris : Armand Colin,
http://www.perlaserfaty.net/texte4.htm
Serfaty-Garzon, Perla (2003b). Habiter. În În Marion Segaud, Jacques Brun & Jean –
Claude Driant. Dictionnaire de l'habitat et du logement. (p. 213-214). Paris : Armand
Colin, http://www.perlaserfaty.net/texte9.htm
251
Serfaty-Garzon, Perla (2003c). Le chez-soi: habitat et intimite. În Marion Segaud, Jacques
Brun & Jean –Claude Driant. Dictionnaire de l'habitat et du logement. (p. 65-69). Paris :
Armand Colin, http://www.perlaserfaty.net/texte7.htm
Stahl, Henri, H., Stahl, Paul, H. (1968). Civilizaţia vechilor sate româneşti. Bucureşti :
Editura Ştiinţifică
Stahl, Paul, H., Petrescu, Paul (2004). Oameni şi case de pe valea Moldovei Bucureşti :
Paideia
Stark, O., Bloom, D.E. (1985). The new economics of labor migration. American
Economic Review 75, 173-178.
Storey, John (1999). Cultural Consumption and everday life. London: Arnold
Szanton Blanc, Cristina, Basch , Linda, Glick Schiller , Nina (1995). Transnationalism,
Nation-States, and Culture. Current Anthropology, Vol. 36, 4, 683-686
Şerban, Monica, Grigoraş, Vlad (2000). Dogenii din Teleorman în ţară şi străinătate.
Sociologie românească, 2, 31 – 56
252
Tall, S. M. (2008a). La migration internationale sénégalaise : des recrutements de main
d’œuvre aux pirogues. În Momar-Coumba Diop (Ed) Le Sénégal des migrations. Mobilités,
identités et sociétés. (pp37-68). Karthala, ONU-Habitat, CREPOS
Tan, Chang-Kwo (2001). Building conjugal relations : the devotion to houses amongst the
Paiwan of Taiwan. În Daniel Miller (Ed). Home Possesion. Material culture behind closed
doors. (p 149-172). Oxford, New York: Berg
Tarrius, Alain (2001). Au-delà des États-nations : des sociétés de migrants. Revue
européenne de migrations internationales. Vol. 17,2, 37-61.
Tue, Amelia & Toderaş Cristina (2011). Cajvana: Casă prin telefon pentru familia reunită
de 3 ori pe an, http:// ro.scribd.com/doc/78447915/A-Tue-C-Toderas
Vasile, Marian (2011). Cercetarea stilului de viaţă. În I. Mărginean & I. Precupetu (Eds)
Paradigma calitatii vieşii. Bucureşti: Editura Academiei Romane
Villanova, Roselyne De, Leite, Carolina & Raposo, Isabel (1994). Maisons de rêve au
Portugale. Paris : Creaphis
253
Villanova, Roselyne De (2001). Les créations interculturelles de l'emprunt au métissage. În
Roselyne de Villanova, M. A., Hilly & G. Varro (Eds). Construire l'interculturel ? De la
notion aux pratiques. Paris : L’Harmattan
Vişan, Ilie (1934). Judeţul Rădăuţi În imagini. Institutul de arte grafice. Bucureşti : Ed.
Marvan.
Zygmund Bauman (2011). Culture În a Liquid Modern World. Cambridge & Malden:
Polity
Wallace, Claire & Stola, Dariusz (Eds) 2001. Patterns of migration În Central Europe.
New York, Hampshire: Palgrave
Xenopol, A.D. (1890) Istoria Romînilor din Dacia Traiana. Iassi: Tipo-Litografia H.
Goldner
Surse web :
www.provincia.torino.gov.it
254
Baze de date
Neagu, Săndica , Bratu, Mihaela (2012) Buletin Statistic lunar al judetelor 2/2012
Institutul National de Statistică, coord. publicației Dr Cristian Nicolae Stanica, coord.
ediției Săndica Neagu
Eurostat (2011) Migrants în Europe. A statistical portrait of the first and second
generation
ISTAT 2011
255
256