1.

Rolul şi importanţa canalizărilor

Apele uzate, prin conţinutul lor în diferite substanţe, aflate sub formă de materii
flotante, suspensii, în stare coloidală sau dizolvate, precum şi prin diversele bacterii
patogene – constituie importante surse de impurificare şi un pericol grav pentru sănătatea
publică.
Astfel, infiltrarea acestor ape în sol poate conduce la infestarea apelor
subterane, făcându-le improprii pentru alimentările cu apă potabilă. Descărcarea
directă în cursurile de apă tulbură regimul natural de scurgere şi înrăutăţeşte calitatea
apei, prin mărirea turbidităţii, schimbarea compoziţiei chimice, reducerea conţinutului
de oxigen dizolvat, cauzând astfel moartea peştilor şi făcând imposibilă folosirea lor ca
surse pentru alimentări cu apă, pentru agrement etc.; stagnarea lor, prin descom-
punerea substanţelor de natură organică, produce emanaţii de gaze rău mirositoare,
făcând zona respectivă insalubră; prin conţinutul lor în germeni patogeni, constituie o
sursă importantă de răspândire a unor boli, în special a celor gastro-intestinale (holera,
tifosul abdominal, dizenteria etc.).
Un alt factor de impurificare îl constituie apele meteorice, murdărite cu praful şi
gazele din atmosferă, cu praful şi noroiul pe care-l spală de pe acoperişuri, de pe pereţi
etc.
Colectarea şi evacuarea acestor ape – care provin de la centrele populate sau de
la întreprinderile industriale – printr-o reţea de canale, şi tratarea lor în instalaţii speciale
de epurare, la un grad până la care nu mai sunt periculoase pentru cursul de apă,
reprezintă procedeul cel mai raţional pentru evitarea tuturor inconvenientelor pe care le
pot produce.
Ansamblul de canale şi lucrări accesorii, destinate să colecteze şi să conducă
apele uzate – menajere sau industriale – şi apele meteorice la staţiile de epurare, să le
epureze până la un grad impus de condiţiile de salubritate a cursului de apă şi apoi să le
verse în acesta, constituie canalizarea centrului populat sau a întreprinderii industriale.
Statisticile arată o strânsă legătură între realizarea lucrărilor de alimentare cu apă
şi canalizare şi starea sănătăţii populaţiei în aşezările umane [10]. Se ştie că o serie de
boli, ca: febra tifoidă, dizenteria, holera, precum şi unele boli gastrice se propagă prin
apă şi, de aceea, se numesc boli hidrice, ele producând o mortalitate ridicată.
Realizarea ansamblului lucrărilor de canalizare determină îmbunătăţirea stării de
sanitaţie şi creşterea confortului edilitar al centrelor populate, asigură protecţia calităţii apelor
subterane şi de suprafaţă.
În prezent, nu poate fi conceput un oraş modern fără construcţii şi instalaţii
corespunzătoare de canalizare.
Pentru industrii, canalizarea a căpătat un rol deosebit în ultima vreme, datorită
noilor principii de rezolvare privind apele industriale uzate, prin recircularea maximală a
apelor şi valorificarea materiilor recuperabile; se aduc chiar o serie de modificări
proceselor tehnologice de fabricaţie (difuziunea continuă şi recircularea apelor de la
transportul şi spălarea sfeclei la fabricile de zahăr, recircularea la preparaţiile de
cărbune, recuperarea lanolinei din apele de spălare a lânii, fabricarea drojdiei furajere
din apele de la fabricarea celulozei etc.).
Se poate afirma că în prezent, în majoritatea tehnologiilor moderne de fabricaţie se
prevede o recirculare cât mai intensă, creându-se posibilităţi de recuperare şi valorificare a
materiilor din apele industriale uzate.
 INSTALAŢII INTERIOARE
DE CANALIZARE

1.1. Canalizarea apelor uzate menajere [6,7,8]

Elementele componente (fig. 1.1) ale acestor reţele sunt:
– conductele de legătură, prin care se racordează receptorii de ape uzate (obiecte
sanitare, sifoane de pardoseală etc.) la ramificaţiile de pe conductele de derivaţie sau de pe
coloanele de scurgere şi de pe conductele colectoare;

Figura 1.1. Elementele componente ale reţelei interioare

de canalizare a apelor uzate menajere:
1 – conductă de legătură; 2 – conductă de derivaţie; 3 – coloană; 4 – conductă colectoare;
5 – conductă de ventilaţie; 6 – căciulă de ventilaţie; 7 – dispozitiv de curăţare;
8 – sifon tip U, cu colector de plintă; 9 – spălător cu picurător;
10 – lavoar; 11 – cadă de baie; 12 – vas de closet; 13 – rezervor de closet;
14 – conductă de spălare; 15 – conductă de racord la canalizarea exterioară.

– conductele de derivaţie, prin care se racordează grupurile de obiecte sanitare la

coloanele de scurgere şi la conductele colectoare;
– coloanele de scurgere, care colectează apele de la conductele de legătură şi de
la conductele de derivaţie şi le transportă pe verticală, la conductele colectoare;
 – conductele colectoare, care sunt aşezate la partea inferioară a instalaţiei şi
primesc apele uzate de la coloanele de scurgere, de la conductele de derivaţie şi de la
conductele de legătură şi le transportă la reţeaua exterioară de canalizare;
– conductele de ventilaţie, care sunt prelungiri ale conductelor de scurgere
(coloane, conducte de derivaţie şi conducte de legătură) în sensul opus celui de
scurgere, care au scopul de a asigura evacuarea gazelor de canal în atmosferă,
deasupra acoperişului;
– dispozitivele de curăţare, care se prevăd atât pe porţiunile orizontale, cât şi pe
porţiunile verticale ale reţelei, pentru a asigura intervenţia uşoară în caz de înfundări.
La amplasarea conductelor, la alegerea traseului şi a modului de montaj etc.
trebuie să fie urmărită îndeplinirea următoarelor condiţii:
 să fie asigurată o pantă continuă, care să permită scurgerea gravitaţională a
apelor uzate, recurgându-se la pompare numai în cazuri extreme;
 traseele să fie cât mai drepte, evitându-se schimbările de direcţie, care
favorizează depunerile şi înfundările;
 reţeaua să fie, pe cât posibil, accesibilă pentru curăţare;
 să fie asigurată ventilarea permanentă a reţelei, în vederea eliminării gazelor de
canal şi a evitării suprapresiunilor şi subpresiunilor;
 lungimea conductelor să fie cât mai mică;
 amplasarea conductelor să se facă astfel încât să fie ferite de lovituri, protejându-
le sau evitând locurile cu circulaţie intensă;
 pantele conductelor şi traseele acestora să fie astfel alese, încât să nu stânjenească
circulaţia şi să nu necesite mascări costisitoare;
 traseele alese să nu deranjeze, din punct de vedere estetic, prin amplasarea
coloanelor în colţurile încăperilor, mascarea conductelor etc;
 materialele din care sunt executate reţelele să reziste, în bune condiţii, la acţiunea
apelor uzate şi să permită o scurgere şi o întreţinere uşoară.
Conductele de legătură se pot monta pe perete (deasupra pardoselii sau sub
plafon), cu pantă, pentru a asigura scurgerea gravitaţională a apei, sau în grosimea
pardoselii – în funcţie de tipul obiectului, poziţia de montaj şi de caracteristicile
construcţiei. Conductele montate pe pereţi pot fi aşezate în faţa acestora, lăsându-se
aparente sau fiind mascate cu elemente uşoare de închidere, sau, alteori, se prevăd
îngropate, fiind mascate cu rabiţ sau acoperindu-se direct cu tencuieli.
La alegerea traseelor acestor conducte trebuie să se ţină seama de următoarele:
 conductele de legătură nu trebuie să traverseze rosturi de dilatare, chiar dacă ar fi
necesară, în consecinţă, prevederea unei coloane în plus; dacă traversarea nu se
poate totuşi evita, va fi prevăzută o legătură elastică, astfel încât, la tasări
conducta să nu fie deteriorată;
 se va evita trecerea conductelor de legătură deasupra utilajelor, care pot fi
deteriorate în urma scăpărilor de apă din conducte şi, în mod special, deasupra
tablourilor de comandă, barelor sau conductelor electrice şi în încăperile cu
transformatoare electrice;
 se va evita montarea conductelor îngropate în grosimea pardoselii, deoarece
supravegherea, întreţinerea şi repararea lor este dificilă; dacă montarea „îngropat” nu
poate fi evitată, se vor folosi conducte cu lungimea cât mai mică şi pe trasee fără
schimbări de direcţie, întrucât grosimea mică a pardoselii îngreunează realizarea
pantelor normale;
 toate traseele să fie cât mai scurte, cu cât mai puţine schimbări de direcţie, iar cele
montate sub plafon să fie aşezate paralel cu pereţii, astfel încât să influenţeze cât
mai puţin aspectul estetic al încăperilor.
Se recomandă mascarea conductelor cu elemente uşoare de închidere, întrucât
aceasta permite şi realizarea unor condiţii de igienă mai bune.
 Indicaţiile referitoare la conductele de legătură sunt valabile şi pentru conductele de
derivaţie, cu menţiunea că lungimea acestor conducte nu permite montarea lor în grosimea
pardoselii (ca în cazul conductelor de legătură).
Coloanele de scurgere se montează în linie dreaptă pe zidurile interioare şi
exterioare (spre interiorul clădirii), aparent sau mascat. Micile devieri necesare pentru
ocolirea grinzilor se realizează cu ajutorul unor piese speciale (cot cu etaj).
Poziţia coloanelor faţă de receptorii de ape uzate trebuie să fie astfel aleasă, încât
lungimile conductelor de legătură şi de derivaţie să fie cât mai mici. Aceasta favorizează
buna funcţionare a canalizării, evită înfundările şi ajută la efectuarea curăţărilor, iar costul
conductelor este redus. Pentru a realiza aceasta, grupurile sanitare se amplasează
suprapuse pe verticală.
La amplasarea coloanelor trebuie avute în vedere şi considerentele de ordin
estetic, preferându-se mascarea lor cu elemente de închidere uşoare.
În general, este preferată amplasarea coloanelor în încăperi secundare (oficii,
camere de baie, vestibule etc.), ceea ce favorizează mascarea lor, uşurează izolarea
pentru a împiedica transmiterea zgomotelor etc.
Materialele folosite pentru executarea coloanelor trebuie să îndeplinească toate
condiţiile generale impuse pentru materialele din care se execută conductele de canalizare,
cu menţiunea că materialele cu maleabilitate ridicată nu sunt indicate pentru execuţia
coloanelor. Astfel, ţevile de scurgere din plumb nu sunt admise pentru executarea
coloanelor. Se utilizează, în primul rând, conductele din PVC şi, numai în cazul în care apele
evacuate pot avea temperaturi mai mari de 40°C, se admite utilizarea conductelor de
scurgere din fontă.
Conductele colectoare se montează aparent, sub tavanul subsolului sau
îngropate sub pardoseala parterului şi a subsolului, cu pantă, pentru a asigura scurgerea
gravitaţională a apei, în funcţie de amplasarea receptorilor de ape uzate, condiţiile
constructive şi poziţia canalizării exterioare.
La clădirile industriale, conductele colectoare se montează îngropate în pământ, la
adâncime suficientă, pentru a fi ferite de deteriorări mecanice şi de degradări datorate
încărcărilor întâmplătoare, evitându-se (pe cât posibil) amplasarea sub postamentele
agregatelor industriale.
În cazul amplasării aparente, sub tavanul subsolului sau în canalele tehnice,
traseele vor trebui alese astfel încât să permită, pe întregul traseu, realizarea unei pante
normale, fixarea uşoară şi raţională a conductelor, vizitarea lor, şi să nu stânjenească
circulaţia.
Ieşirile spre canalizarea exterioară trebuie să ţină seama de poziţia acesteia,
căutând să se prevadă un număr minim de cămine de vizitare, care scumpesc costul
lucrărilor.
În punctele de ieşire din clădire, pentru a feri conductele de deteriorări – care ar
putea fi provocate de tasări ale clădirii – se prevede un gol în zidărie, cu dimensiuni mai
mari decât ale tubului, spaţiul din jurul tubului etanşându-se cu argilă sau cu mastic
bituminos.
La clădirile amplasate pe terenuri macroporice, conductele de canalizare trebuie
prevăzute vizitabile pe întreaga lor lungime, pentru a asigura observarea şi depistarea
imediată a eventualelor defecţiuni, deoarece scăpările de apă din reţeaua de canalizare
pot afecta, în mod grav, rezistenţa şi stabilitatea clădirii. La trecerea conductelor prin
zidurile exterioare ale clădirilor amplasate în terenuri macroporice se vor prevedea canale
de protecţie, care să permită tasarea diferită a clădirilor şi a canalelor, iar conductele
colectoare se vor monta cu posibilitatea de deplasare pe verticală.
Ca şi în cazul coloanelor, materialele utilizate sunt conductele de PVC, care se
folosesc chiar şi în subsolul clădirilor amplasate în terenuri macroporice. Conductele de
scurgere din fontă se vor utiliza numai în cazul în care apele uzate depăşesc
temperatura de 40°C.
 În cazul apelor agresive se vor folosi conducte din gresie ceramică, iar la diametre
de peste 150 mm – conducte din PAS.
Conductele de ventilaţie (fig. 1.2) se pot realiza în mai multe moduri, în funcţie de
alcătuirea instalaţiei şi de mărimea ei, deosebindu-se:
– coloane de ventilaţie directă;
– conducte de ventilaţie secundară;
– coloane de ventilaţie suplimentară.

Figura 1.2. Conducte de ventilaţie la reţeaua interioară de canalizare:

1 – coloană de ventilaţie directă; 2 – conductă de ventilaţie secundară;
3 – coloană de ventilaţie secundară; 4 – coloană de scurgere; 5 – conductă de derivaţie.

Prin prevederea acestor conducte se urmăreşte eliminarea gazelor de canal în

atmosferă, deasupra acoperişurilor şi punerea reţelelor de canalizare în contact cu
atmosfera, pentru a se evita formarea de suprapresiuni şi depresiuni în reţea.
Eliminarea permanentă a gazelor din reţelele de canalizare permite micşorarea
influenţei nocive a gazelor de canal asupra personalului de întreţinere, care lucrează în
canale şi evitarea pericolului de explozie.
Gazele de canal – care trebuie eliminate – provin din apele uzate menajere,
datorită proceselor de descompunere a substanţelor organice pe care le conţin, din
apele industriale, prin degajarea diferitelor substanţe gazoase dizolvate în aceste ape,
sau prin vaporizarea diferitelor substanţe uşor volatile, antrenate de apele uzate
(benzină, păcură etc.).
De asemenea, în canalizarea exterioară există şi gaze care pot proveni din afară,
cum ar fi gazul metan scăpat din conductele respective şi infiltrat în canalele pentru ape
uzate.
Eliminarea gazelor de canal în atmosferă se produce datorită tirajului creat de
diferenţa de nivel şi de diferenţa de temperatură dintre gurile de evacuare ale conductelor de
ventilaţie, situate pe acoperişul clădirilor şi căminele de vizitare.
Tirajul este mărit atât prin acţiunea vântului în zona gurilor de evacuare ale
conductelor de ventilaţie, cât şi prin procesul de scurgere a apelor uzate, în coloanele de
scurgere şi în conductele colectoare, care forţează deplasarea amestecului de aer şi
gaze de canal în reţelele de canalizare interioară.
 Coloanele de ventilaţie directă sunt prelungiri ale coloanelor de scurgere, deasupra
conductelor de legătură sau de derivaţie, de la obiectele aşezate cel mai sus şi până
deasupra acoperişului, reunind – în unele cazuri – chiar mai multe coloane într-o singură
ieşire, pentru a avea mai puţine străpungeri ale învelitorii. Coloanele de ventilaţie directă
asigură o bună funcţionare a reţelei, în special în cazurile în care conductele de legătură şi
de derivaţie au lungimi mici, coloanele sunt puţin încărcate şi de înălţime relativ mică.
Conductele de ventilaţie secundară sunt prelungiri ale conductelor de legătură şi
de derivaţie, în sens opus celui de scurgere, pentru a pune aceste conducte în
permanentă legătură cu atmosfera. Aceste conducte sunt necesare când conductele de
legătură şi de derivaţie au lungimi mari şi colectează apele uzate de la un număr mare de
obiecte. În aceste cazuri, datorită debitelor mari şi corpurilor în suspensie, secţiunea
conductei se umple complet, iar în urma apei transportate se produc subpresiuni. Datorită
presiunii atmosferice, care se exercită la suprafaţa apei, din sifoanele receptorilor de ape
uzate, apa din sifoane este evacuată în reţeaua de canalizare. Închiderea hidraulică,
realizată prin sifon, dispare, iar gazele de canal pot intra în încăperi. Prevederea con-
ductelor de ventilaţie secundară asigură menţinerea unei presiuni apropiate de presiunea
atmosferică, ceea ce permite funcţionarea normală a sifoanelor de la receptorii de ape
uzate.
Conductele de ventilaţie secundară sunt necesare şi în cazurile de colectare a
substanţelor uşor volatile, când conţinutul sifonului se poate evapora rapid.
Prelungirea conductelor de ventilaţie secundară, până deasupra acoperişului, se
poate face şi prin folosirea coloanelor de scurgere apropiate (eventual chiar coloana în
care sunt prinse conductele de legătură şi de derivaţie), prin legături executate sub
plafon.
La intrarea în coloană, în special când această legătură este sub nivelul punctului
în care se racordează conductele de legătură şi de derivaţie, trebuie luate măsuri ca
apele uzate să nu intre în conductele de ventilaţie secundară (fig. 1.3).

Figura 1.3. Legarea conductelor de ventilaţie secundară

la coloanele de scurgere apropiate:
1 – coloană de ventilaţie directă; 2 – conductă de ventilaţie secundară;
3 – coloană de ventilaţie secundară; 4 – coloană de scurgere; 5 – conductă de derivaţie.
 Coloanele de ventilaţie suplimentară se prevăd în cazurile în care înălţimea
coloanelor de scurgere depăşeşte 40 m, pentru a asigura în coloane o presiune cât mai
apropiată de presiunea atmosferică, cu toată viteza mare de cădere a apei din coloane,
când există posibilitatea formării de dopuri succesive, între care se pot ivi diferenţe mari
de presiune.
La toate trecerile prin învelitoare trebuie luate măsuri pentru a evita pătrunderea
apelor din precipitaţii.
Ieşirea conductei pe acoperiş se va prelungi cu minimum 0,50 m, deasupra
acoperişului, cu materiale rezistente la intemperii, iar gura de ieşire se va prevedea cu o
căciulă protectoare, pentru a se evita pătrunderea corpurilor mari, care ar putea obtura
secţiunea.
Amplasarea gurilor de ieşire pe acoperiş trebuie astfel făcută, încât gazele
evacuate să nu influenţeze negativ asupra ferestrelor amplasate în apropiere, a gurilor
de aerisire sau a altor deschideri spre încăperile clădirii.
Distanţele pe orizontală, dintre gurile de ventilaţie şi deschideri, şi înălţimile minime la
care trebuie aduse gurile de ventilaţie, deasupra marginii superioare a deschiderii, sunt:
Distanţa orizontală [m] 1,0 1,0 – 2,0 2,0 – 3,0 3,0 – 4,0 4,0
Înălţimea minimă [m] 1,5 1,3 1,0 0,7 0,5

Dacă clădirea respectivă, sau clădirile învecinate, au terase utilizate ca restaurant,

solariu etc., conductele de ventilaţie se amplasează şi se prelungesc astfel încât
posibilitatea pătrunderii gazelor de canal spre terase să fie exclusă.
Dispozitivele de curăţare, folosite în mod curent, sunt tuburile şi dopurile de
curăţare. În afara acestora, mai pot fi folosite şi capacele de la sifoanele montate la
receptorii de ape uzate.
Amplasarea dispozitivelor de curăţare (tabelul 1.1) trebuie astfel făcută, încât să fie
asigurat accesul uşor, în orice punct al reţelei, pentru efectuarea desfundărilor.
Astfel, se vor prevedea dispozitive de curăţare în apropierea schimbărilor de direcţie,
atât pe conductele orizontale şi pe cele verticale, cât şi pe porţiunile drepte. Pe coloane, se
va prevedea cel puţin un dispozitiv de curăţare la baza coloanei, un dispozitiv deasupra
conductei de legătură şi de derivaţie de la obiectul cel mai de sus, şi la cel puţin 2–3 etaje. În
cazul coloanelor care-şi schimbă poziţia pe verticală se vor prevedea dispozitive de curăţare
la fiecare schimbare de poziţie. Pentru conductele colectoare orizontale se va asigura
curăţarea de la baza coloanelor sau de la dispozitivele suplimentare, montate la schimbări
de direcţie sau chiar pe porţiuni drepte.
Pe coloane, tuburile de curăţare se montează la înălţimi de 0,60–1,00 m, măsurate
de la nivelul pardoselii până la centrul capacului. La coloanele îngropate în zidărie, capacul
se poate lăsa liber sau se maschează cu o uşiţă de acces, cu dimensiunile de cel puţin
250 × 300 mm.
Tabelul 1.1
Distanţa maximă de amplasare a dispozitivelor de curăţare,
pe porţiuni drepte, în metri

Provenienţa Diametrul [mm]

apelor de scurgere peste 200, în
5070 100150 200
exterior
De la lavoare, duşuri, băi, fântâni de
băut apă şi ape convenţional curate 15 20 25 50
De la chiuvete, spălătoare de
bucătărie, closete, pisoare şi ape
industriale – apropiate, din punct de
vedere al consistenţei – de cele 12 15 20 40
menajere
Ape industriale cu suspensii mari şi
grele
10 12 15 30
 Montarea tuburilor de curăţare la conductele amplasate sub tavan nu este
recomandabilă, din cauza accesului dificil şi a pericolului de scăpări de apă, în cazul unei
montări necorespunzătoare sau a unei etanşeităţi slabe. În aceste cazuri, este mai
recomandabilă folosirea unui cot cu dop de curăţare (fig. 1.4), dus până la nivelul pardoselii
etajului superior.
Dopul de curăţare se poate monta la nivelul pardoselii sau se prelungeşte conducta
deasupra pardoselii şi se prevede un tub de curăţare. Acelaşi mod de rezolvare se foloseşte
şi la ieşirile la canalizarea exterioară, pentru conducte colectoare montate îngropat, sub
pardoseală.
Pentru porţiunile drepte ale conductelor colectoare montate îngropat, sub pardoseală,
se foloseşte sistemul de amplasare a tuburilor de curăţare în cămine de vizitare (fig. 1.5) sau
sistemul cu cot şi dop de curăţare.

D L
mm mm
110 264
125 300
160 343
200 412
Figura 1.4. Dispozitive de curăţare amplasate pe conducta de scurgere, deasupra
pardoselii nivelului superior:
1 – dop de curăţare; 2 – cot de curăţare; 3 – conductă de canalizare colectoare;
4 – tub (dispozitiv) de curăţare.

D1 D2 D3 L1 L2 L3
mm mm mm mm mm mm
160 160 160 500 160 160
160 160 200 500 150 150
200 200 200 540 170 170

Figura 1.5. Tub de curăţare montat în cămin de vizitare:

1 – tub de curăţare; 2 – conductă de scurgere; 3 – cămin prefabricat;
4 – capac de acces.

La canalizările de ape uzate industriale, cu diametre mari şi cu suspensii mari şi

grele, căminele de vizitare se prevăd cu rigole deschise, ceea ce uşurează controlul şi
curăţarea.
 De asemenea, se prevăd tuburi de curăţare sau piese combinate (sifon cu capac
de curăţare) în apropierea receptorilor de ape uzate, unde există pericolul mare de
înfundare, datorită conţinutului mare de impurităţi din apele uzate, cum ar fi în cazul
chiuvetelor şi spălătoarelor din bucătăriile cantinelor şi restaurantelor.

1.2. Canalizarea apelor uzate industriale

Principiile de alcătuire şi de funcţionare ale reţelei de canalizare a apelor uzate
industriale sunt asemănătoare cu cele ale reţelei de ape uzate menajere.
Unele soluţii caracteristice pentru reţeaua de canalizare a apelor uzate industriale
sunt determinate de conţinutul mare şi diversitatea impurităţilor din aceste ape, de
numărul mare şi diversitatea proceselor tehnologice şi a agregatelor care trebuie
racordate la canalizare, precum şi de alcătuirea constructivă a acestor clădiri.
Astfel, o soluţie frecvent folosită pentru evacuarea apelor uzate din unele hale
industriale amplasate la nivelul solului, este aceea cu canale deschise, executate din
zidărie de cărămidă sau de beton, care prind apele uzate de pe pardoseli şi de la diferite
utilaje şi le evacuează la reţeaua de canalizare.
Canalul are secţiunea dreptunghiulară, cu muchiile rotunjite, cu dimensiunile
minime de 250 × 250 mm, se acoperă cu plăci de beton prefabricat, capace de lemn,
capace sau grătare metalice şi se racordează la reţeaua de canalizare printr-un cămin
sifonat.
Folosirea acestei soluţii este avantajoasă, deoarece permite o curăţare uşoară a
eventualelor depuneri, precum şi schimbări fără complicaţii ale poziţiilor diferitelor utilaje
din aceste hale, evacuarea apei din ele făcându-se direct pe pardoseală, de unde ajunge
apoi în canalul deschis. De asemenea, în cazul unui caracter agresiv al apelor uzate,
canalul poate fi protejat împotriva coroziunii şi întreţinut uşor.
În cazul halelor industriale, cu pardoseala deasupra nivelului terenului exterior şi
unde nu există pericol de accidente sau de deteriorări grave ale utilajelor (la eventuale
inundări), aceste canale pot fi folosite şi pentru colectarea apelor meteorice, în vederea
evacuării lor la canalizarea exterioară.
Diversitatea impurităţilor conţinute în apele uzate industriale conduce, în unele cazuri,
la prevederea mai multor reţele, pentru fiecare din ele fiind prevăzut un anumit sistem de
epurare a apelor uzate, înainte de evacuarea în reţeaua comună.

1.3. Canalizarea apelor meteorice

Apele din precipitaţiile atmosferice care cad pe terase sau pe acoperişurile
clădirilor, pot fi colectate şi conduse fie prin burlane exterioare, montate pe faţade,
evacuându-se liber la rigola străzii sau la reţeaua exterioară de canalizare, fie prin
burlane interioare, montate aparent sau mascate.
Colectarea apei prin burlane interioare sau exterioare este impusă de considerente
de ordin funcţional, constructiv şi estetic.
Astfel, la acoperişurile cu pantă mare, la care, de regulă, există şi un pod neîncălzit,
se pot prevedea burlane exterioare, al căror cost este, de altfel, mai redus decât cel al
burlanelor interioare.
La clădirile industriale cu luminatoare, cu deschideri mari, la clădirile fără pod şi la
clădirile cu exigenţe mari din punct de vedere estetic, se prevăd burlane interioare pentru
colectarea apelor meteorice. În comparaţie cu soluţia cu burlane exterioare, această
soluţie asigură în general, o funcţionare mai bună a instalaţiilor de colectare a apelor
meteorice, în special în timpul iernii.
La clădirile fără pod, pe timp de iarnă, datorită aportului de căldură din interior,
zăpada depusă pe acoperiş începe să se topească, mai întâi straturile inferioare, de
lângă suprafaţa acoperişului şi apoi cele superioare, spre suprafaţa stratului de zăpadă,
chiar în condiţii atmosferice defavorabile (temperatură, radiaţie solară etc.). În cazul
colectării prin burlane exterioare, apa rezultată din topirea zăpezii, ajungând la marginea
clădirii şi venind în contact cu suprafeţele exterioare reci, îngheaţă, formând ţurţuri şi
sloiuri de gheaţă, care pot atinge dimensiuni mari, iar la ruperea şi căderea lor, se pot
produce deteriorări ale clădirii şi chiar accidente.
Pe lângă aceasta, jgheaburile şi burlanele sunt imediat înfundate cu gheaţă, ceea
ce duce la deteriorarea lor, scurgerea apei pe pereţi, apariţia unor neetanşeităţi, cu
pătrunderea apei în interior şi deteriorarea gravă a elementelor de construcţie.
La clădirile cu pod, unde nu se manifestă acţiunea directă a aporturilor de căldură din
interior, se poate evita topirea zăpezii şi formarea gheţii, construind acoperişul astfel încât
temperatura suprafeţei lui exterioare să fie cât mai apropiată de temperatura aerului exterior.
În modul acesta se asigură topirea zăpezii de sus în jos, adică numai atunci când
temperatura exterioară este mai mare de 0°C sau, datorită unei radiaţii solare puternice,
neexistând pericolul de îngheţare a apei rezultate din topire, la contactul cu marginile
acoperişului.
În cazul colectării prin burlane interioare, apa care rezultă din topirea părţii
inferioare a stratului de zăpadă (la aporturi mari de căldură din interior) se scurge pe sub
acest strat şi este condusă la receptorii de colectare cei mai apropiaţi, fiind împiedicată
atât stagnarea apei pe terasă, cât şi îngheţarea ei.
După cum va avea loc sau nu topirea zăpezii la partea inferioară a stratului, se va
adopta, în consecinţă, sistemul de canalizare a apelor meteorice prin interior, în mod
obligatoriu pentru prima situaţie, şi prin interior sau exterior în cea de-a doua situaţie, în
funcţie de anumiţi factori de ordin constructiv şi estetic.
În cazul evacuării apelor meteorice prin burlane exterioare, acestea se execută din
tablă de oţel zincată sau din mase plastice.
În cazul legării acestor burlane la reţeaua exterioară de canalizare, partea inferioară
a burlanului, începând de la 1,50 m de la suprafaţa terenului, şi legătura până la reţeaua
exterioară de canalizare, se execută cu tuburi de scurgere din fontă, fiind prevăzute cu o
piesă de curăţare.
În cazul evacuării apelor meteorice prin burlane interioare, reţeaua de canalizare a
acestor ape este complet separată de celelalte reţele de canalizare, până la racordarea cu
reţeaua exterioară de canalizare. Această separare este necesară pentru a evita, în cazul
înfundării conductelor de canalizare a apelor menajere (care este mai frecventă),
inundarea clădirii, prin racordurile obiectelor sanitare (fig. 1.7).

Figura 1.7. Gruparea instalaţiilor de canalizare ale apelor uzate menajere şi ale apelor
meteorice: a – legare corectă; b – legare incorectă;
1 – canalizarea apelor menajere; 2 – canalizarea apelor meteorice;
3 – cămin exterior de racordare a instalaţiei interioare la reţeaua exterioară de canalizare.
 Când reţeaua de canalizare a apelor menajere este separată şi apare o înfundare pe
aceasta, prin oprirea alimentării cu apă nu mai există pericol de inundare, putându-se
efectua apoi operaţia de desfundare. La fel, dacă reţeaua de canalizare a apelor meteorice
este înfundată, apa nu poate pătrunde în interiorul clădirii, neavând racorduri în interior, iar
reţeaua fiind alcătuită din materiale care trebuie să reziste la presiuni date de coloane de
apă (cu înălţimi egale cu înălţimea clădirii respective), instalaţia se umple cu apă, pe
anumite porţiuni, iar receptorii respectivi nu mai pot prelua partea lor, aceasta revenind
receptorilor învecinaţi sau scurgându-se prin exterior. Dacă înfundarea s-a produs pe
porţiunea comună, după trecerea printr-un cămin al canalizării exterioare, apa refulează prin
acest cămin la suprafaţa terenului, fără a exista pericolul de pătrundere în interiorul clădirii,
prin racordurile obiectelor sanitare.
Numai în cazurile în care pericolul de inundare nu este posibil se admite, pe
anumite porţiuni, prevederea reţelei interioare comune pentru ape uzate menajere sau
industriale şi pentru ape meteorice.
Dintre aceste cazuri, semnalăm:
– rigole pentru canalizarea apelor uzate industriale din anumite hale, cu pardoselile
peste nivelul terenului, fără utilaje care pot suferi din cauza unei eventuale inundări;
– canalizări pentru ape meteorice de pe suprafeţe mici, sub 100 m 2, dacă pun
probleme dificile de realizare, din punct de vedere constructiv, sau apar cu totul
neeconomice reţelele separate;
– canalizări de ape uzate menajere, de la obiecte sanitare izolate, amplasate la
niveluri superioare ale clădirii, dispuse la cote mai înalte decât corpurile învecinate ale
clădirii, de la care sunt colectate apele meteorice, pe aceleaşi coloane.
Elementele componente ale reţelei de canalizare a apelor meteorice sunt
asemănătoare cu cele ale reţelei de canalizare a apei menajere, şi anume:
 receptori de colectare a apelor meteorice;
 conducte de legătură la coloane;
 coloane de scurgere;
 conducte colectoare;
 dispozitive de curăţare.

Conductele de derivaţie se evită, în general, nefiind recomandabil a prevedea

trasee lungi de canalizare a apelor meteorice sub tavane, din cauza pericolului mare al
inundării, la eventualele scăpări de apă. Este indicat ca şi conductele de legătură să aibă
lungimi cât mai mici, pentru a se evita pericolul de inundare, iar diametrele să nu
depăşească 100–125 mm, deoarece legăturile devin dificile, greu de executat,
necesitând spaţii mari şi fiind inestetice.
Prevederea conductelor de ventilaţie nu are sens, întrucât evacuarea gazelor de
canal se face în mod permanent prin receptorii de colectare a apelor meteorice.
Receptorii de terasă nu au gardă hidraulică, deoarece apa din ei ar îngheţa la
temperaturi sub 0°C, însă este necesar să fie amplasaţi astfel încât gazele de canal să
nu influenţeze asupra deschiderilor pentru aerisirea diferitelor încăperi din apropiere.
O atenţie deosebită trebuie acordată alegerii tipurilor potrivite de receptori, care să
corespundă cel mai bine acoperişului respectiv.
Construcţia receptorului trebuie să asigure primirea şi evacuarea uşoară a apei
provenite din precipitaţii, precum şi reţinerea corpurilor antrenate de ape (frunze, crengi,
hârtii etc.), care pot înfunda conductele de canalizare.

Receptorii trebuie să fie executaţi în mod îngrijit, să nu prezinte pori şi să aibă o

rezistenţă suficientă la variaţiile de temperatură, deteriorarea lor putând provoca avarii şi
degradări, atât ale elementelor de construcţii, cât şi ale utilajelor instalate în clădire.
Amplasarea receptorilor se face ţinând seama de suprafaţa maximă admisibilă de
acoperiş, care revine pentru un receptor (de un anumit tip şi dimensiune) şi de
necesitatea încărcării cât mai uniforme a lor, având în vedere, bineînţeles, forma în plan
şi pe verticală a acoperişului.
La acoperişurile netede (cu tablă sau cu dale) receptorii se montează la o distanţă
de 20–25 m (maximum 30 m) unul de altul, drumul apelor care se scurg nefiind indicat să
depăşească 15 m.
La acoperişurile cu tablă ondulată, receptorii se vor monta la distanţe de 10–15 m
unul de altul.
Diametrul gurii de ieşire este indicat să fie de minimum 100 mm, la diametre mai
mici existând pericol de înfundare. Pentru suprafeţe până la 25 m2 se admit şi receptori
cu diametrul de ieşire mai mic de 100 mm (50–75 mm).
În cazul clădirilor industriale cu luminatoare, cu deschideri mari, este inevitabilă
prevederea unor conducte de legătură cu lungimi mai mari. Acestea se fixează prin
grinzi, ferme, stâlpi, fiind necesară amplasarea lor astfel încât să nu împiedice circulaţia
macaralelor sau a vehiculelor pentru transportul pieselor grele.
În caz de necesitate, la aceste hale se pot prevedea şi conducte de derivaţie,
montate sub tavan, care colectează mai mulţi receptori. Această soluţie se impune atunci
când prevederea coloanelor verticale şi montarea conductelor colectoare sub pardoseala
halei este împiedicată de existenţa utilajelor. În acest caz, conductele de derivaţie trebuie
executate din ţevi de oţel, care prezintă o rezistenţă mecanică bună.
Coloanele verticale trebuie montate la o distanţă cât mai mică de receptori, astfel
încât să rezulte conducte de legătură cât mai scurte. La aceeaşi coloană se pot lega mai
mulţi receptori, cu condiţia ca punctele de racordare să fie la înălţimi diferite.
Legarea mai multor receptori la aceeaşi coloană, amplasaţi la niveluri diferite,
prezintă dezavantajul că o înfundare la baza coloanei poate provoca refularea apei la
receptorii situaţi la un nivel mai coborât.
Ca şi în cazul coloanelor pentru colectarea apelor uzate menajere, este necesară o
izolare a coloanelor, pentru a împiedica transmiterea zgomotelor produse la deplasarea
apelor şi a le asigura mai bine împotriva îngheţului. Astfel, se va evita montarea coloanelor
în încăperi neîncălzite, iar în cazul obligativităţii montării în asemenea încăperi, se va asigura
o izolare termică corespunzătoare. De asemenea, trebuie evitată, pe cât posibil, montarea
coloanelor pe lângă stâlpii care se găsesc în afara porţiunii încălzite a clădirii.
Ţinând seama de debitele mari de apă care se transportă, la prevederea
conductelor colectoare pentru apele meteorice trebuie acordată o atenţie deosebită
rezistenţei mecanice a tuburilor, respectiv asigurarea unui material corespunzător
presiunii de regim, luarea de măsuri pentru ferirea conductelor de deteriorări, asigurarea
impermeabilităţii tuburilor şi a etanşeităţii îmbinărilor, precum şi asigurării posibilităţilor de
supraveghere şi control, în special în cazul clădirilor amplasate pe terenuri macroporice,
unde conductele vor fi montate în canale vizitabile.
Diametrele conductelor colectoare nu trebuie să fie prea mari (până la 200 mm, la
clădiri civile şi 400–500 mm, la clădiri industriale), deoarece amplasarea şi exploatarea
celor cu diametre mari devine dificilă.
La clădirile industriale unde suprafaţa de colectare este mare trebuie aleasă o
schemă cât mai raţională de evacuare a apelor meteorice, astfel încât eventualele scăpări
de apă să nu afecteze rezistenţa şi etanşeitatea tuburilor. De asemenea, se va urmări ca
traseele şi diametrele să nu devină prea mari, iar numărul ieşirilor şi al căminelor de
vizitare să fie cât mai redus.
Pentru curăţarea reţelei se folosesc aceleaşi dispozitive ca şi pentru reţeaua de
canalizare a apelor uzate menajere, cu menţiunea că folosirea căminelor cu piese de
curăţare sau a căminelor cu rigolă deschisă este mult mai frecventă, îndeosebi la hale
industriale.
 1.4. Canalizarea punctelor de scurgere situate
sub nivelul terenului

Asigurarea evacuării în bune condiţii a apelor uzate de la punctele de scurgere

situate sub nivelul terenului pune o serie de probleme legate de nivelul canalizării
exterioare, de posibilitatea punerii acesteia sub presiune şi de eventuala inundare a
clădirilor.
În funcţie de poziţia acestor puncte de scurgere faţă de canalizarea exterioară, se
pot prezenta două situaţii diferite:
a) când obiectele sanitare amplasate sub nivelul terenului se găsesc la o cotă situată
sub nivelul canalizării exterioare, astfel că nu este posibilă evacuarea apelor uzate prin
scurgere liberă, ci se impune prevederea unei staţii de pompare;
b) când obiectele sanitare amplasate sub nivelul terenului se găsesc la o cotă situată
deasupra nivelului canalizării exterioare, fiind posibilă (în principiu) evacuarea apelor uzate
prin scurgere liberă, dar apar o serie de probleme legate de posibilitatea intrării apei sub
presiunea canalizării exterioare şi de inundare a clădirilor respective, cu toate consecinţele
ce decurg din această situaţie.

1.4.1. Staţii de pompare pentru evacuarea apelor uzate

Spre deosebire de staţiile de pompare pentru alimentarea cu apă, staţiile de pompare
pentru evacuarea apelor uzate ridică o serie de probleme de ordin tehnic şi igienic, siguranţa
lor în funcţionare, împiedicarea răspândirii gazelor de canal, posibilitatea de inundare etc.,
care limitează foarte mult posibilitatea folosirii acestor staţii, fiind de dorit a se evita
prevederea lor în instalaţie.
Cu toate acestea, necesitatea folosirii raţionale a clădirilor, inclusiv a spaţiilor din
subsoluri, impune de multe ori prevederea unor staţii de pompare.
Elementele componente ale unei instalaţii de pompare a apelor uzate sunt:
 rezervoarele pentru colectarea şi acumularea apelor uzate;
 pompele care absorb apa din rezervoare şi o refulează spre canalizarea
exterioară, cu conductele de aspiraţie şi de refulare, cu armăturile de pe ele şi cu
accesoriile respective;
 aparatajul necesar pentru oprirea şi pornirea manuală şi automată a pompelor, cu
eventualele dispozitive pentru semnalizarea la distanţă a nivelului apei din
rezervoare.
Rezervoarele care acumulează apele uzate sunt executate din beton armat sau din
zidărie de cărămidă, mai rar din oţel, cu anumite măsuri de izolare hidrofugă şi (uneori)
anticorozivă, pentru cazurile în care apele uzate conţin substanţe agresive.
Forma în plan şi adâncimea acestor rezervoare este determinată de condiţiile locale,
funcţionale şi constructive, cum ar fi:
 punctele de intrare în rezervor a conductelor de evacuare;
 posibilităţile de amplasare a pompelor;
 spaţiul disponibil în plan;
 adâncimea fundaţiilor;
 natura terenului;
 nivelul apelor subterane.
În general, trebuie urmărită folosirea eficace a structurii clădirii, evitând adâncirea
inutilă, care este costisitoare, dificilă de executat, mai ales atunci când nivelul apelor
subterane este ridicat.
La amplasarea acestor rezervoare trebuie avută în vedere realizarea unor condiţii
de igienă corespunzătoare.
Astfel, dacă rezervoarele sunt prevăzute pentru colectarea apelor uzate menajere,
ele trebuie amplasate, de regulă, în exteriorul clădirilor. În cazuri excepţionale, aceste
rezervoare pot fi amplasate şi în interiorul clădirilor; în astfel de situaţii, trebuie să se
asigure o ventilare foarte bună atât a rezervoarelor, cît şi a încăperilor în care se
amplasează, pentru a preveni răspândirea, în interiorul clădirii, a gazelor de canal,
toxice, rău mirositoare sau explozive.
Dacă rezervoarele trebuie prevăzute pentru ape cu un conţinut mic de impurităţi,
cum ar fi apele care trebuie colectate de pe pardoselile centralelor termice, de la staţiile
de condiţionare a aerului sau a apelor meteorice, ele pot fi amplasate şi în interiorul
clădirii, această amplasare permiţând realizarea unei instalaţii economice.
În cazul rezervoarelor pentru ape uzate industriale, amplasarea acestora se poate
face chiar în secţiile respective, adică în apropierea utilajelor de la care provin, cu
condiţia ca execuţia rezervoarelor să fie etanşă (să nu permită scăparea de gaze de
canal în clădire).
Pompele utilizate în staţiile pentru pomparea apelor uzate sunt, de regulă, de tip
centrifugal, cu ax orizontal sau vertical, cu rotorul de o construcţie specială, care să
permită trecerea suspensiilor cu dimensiuni mari, şi cu carcasa de o construcţie de tip
special, care să permită demontarea uşoară, pentru curăţare.
Condiţia generală impusă pompelor centrifuge este aceea de a avea conducta de
aspiraţie plină cu apă, ceea ce se realizează prin prevederea unui sorb cu clapetă, la
capătul conductei de aspiraţie, sau prin montarea înecată a pompelor. În cazul pompelor
pentru ape uzate, prevederea unui sorb cu clapetă este posibilă numai dacă aceste ape
au un conţinut mic de suspensii, deoarece în cazul suspensiilor în proporţii şi dimensiuni
mari există posibilitatea depunerii acestora, fiind împiedicată închiderea etanşă a
clapetei.
În cazul apelor convenţional curate, cu suspensii puţine, este de preferat utilizarea
pompelor cu ax orizontal, montate deasupra nivelului apei, conducta de aspiraţie având sorb
cu clapetă, în această soluţie, întreţinerea pompelor fiind mult uşurată.
În cazul frecvent, al apelor uzate cu suspensii este necesară folosirea soluţiei de
montare înecată a pompelor, adică amplasarea acestora sub nivelul minim al apelor
uzate din rezervor, pentru a evita necesitatea prevederii unui sorb cu clapetă, la capătul
conductei de aspiraţie.
Şi în acest caz pot fi folosite pompele cu ax orizontal, soluţia prezentând, însă,
dezavantajul necesităţii unui spaţiu suplimentar adâncit, chiar până sub fundul
rezervorului, pentru a permite montarea şi accesul la pompe, iar întreţinerea pompelor şi
electropompelor se face în condiţii mai grele, fiind montate în spaţiu adâncit.
Folosirea pompelor cu ax vertical conduce la soluţii mai convenabile, oferind – în
comparaţie cu cele cu ax orizontal – avantajul că electromotorul este montat deasupra
nivelului apei din rezervor, fiind astfel ferit de pericolul de inundare, iar întreţinerea se
poate face în condiţii mult mai bune.
Pompele cu ax vertical sunt realizate în două tipuri:
 pentru montaj uscat;
 pentru montaj umed.

Pompele pentru montajul uscat sunt amplasate sub nivelul minim al apei din
rezervor, în exteriorul lui, într-un spaţiu adâncit, care are însă dimensiuni mai reduse
decât cel necesar pentru montarea pompelor orizontale (fig. 1.9, a).
Pompele pentru montajul umed (fig. 1.9, b) sunt amplasate tot sub nivelul minim al
apei din rezervor, dar chiar în interiorul rezervorului de ape uzate, ceea ce permite
eliminarea completă a spaţiului suplimentar pentru amplasarea pompelor, însă operaţiile
de întreţinere şi reparare a pompelor sunt mai dificile.
Pompele cu ax vertical au o placă de fixare care se aşează pe un sistem de grinzi
amplasate deasupra spaţiului adâncit în care se montează pompele, pentru montajul
uscat, iar pentru montajul umed, placa de fixare se aşează direct pe capacul
rezervorului.
 Figura 1.9. Staţii de pompare pentru ape uzate, cu pompe cu ax vertical:
a – pentru montaj uscat; b – pentru montaj umed.
1 – pompă pentru ape uzate; 2 – electromotor; 3 – rezervor pentru ape uzate; 3' – cămin pentru
controlul pompei; 4 – conductă de refulare; 4' – conductă de aspiraţie;
5 – cămin exterior de canalizare.

Axul pompei se montează într-un tub de protecţie, care serveşte şi ca element de

legătură rigidă între pompă şi electromotor.
Capătul conductei de aspiraţie trebuie să fie prevăzut cu grătar pentru reţinerea
impurităţilor, în vederea evitării înfundării conductelor şi a pompei.
Pentru realizarea unei exploatări raţionale şi sigure este necesară prevederea
comenzii automate a intrării şi ieşirii din funcţiune a pompelor, care se realizează cu
ajutorul unor dispozitive cu plutitor şi acţionare mecanică asupra întrerupătorului electric
sau cu ajutorul unor electrozi de contact, nivostate etc.
Funcţiunile pe care le îndeplineşte rezervorul de colectare a apelor uzate sunt
legate de o serie de condiţii tehnologice şi constructive locale.
Dacă debitele de ape uzate sunt relativ constante, iar reţeaua în care sunt
evacuate prin pompare apele uzate, poate primi în permanenţă debitul respectiv, atunci
rezervorul serveşte atât pentru amplasarea pompelor, având volumul necesar acestui
scop, precum şi pentru prevederea aparaturii de semnalizare a nivelului apei din rezervor
şi de comandă a opririi şi pornirii pompelor.
Dacă debitul de ape uzate este variabil, dar reţeaua în care sunt evacuate apele,
prin pompare, poate primi în permanenţă debitul respectiv, rezervorul are ca funcţiune
principală acumularea apelor uzate, pentru a realiza funcţionarea intermitentă a pompelor
de ape uzate, la un debit constant, cu randament favorabil. În acest caz, rezervorul trebuie
astfel dimensionat, încât să asigure să nu fie depăşit un anumit număr de porniri, respectiv
de opriri ale pompei, a cărei valoare este diferită, după cum aceasta se realizează manual
sau este asigurată în mod automat. De asemenea, trebuie verificată posibilitatea de
montare a pompelor, respectând condiţia de asigurare a amorsării lor.
 Dacă reţeaua în care sunt evacuate apele uzate, prin pompare, nu poate primi,
temporar sau permanent, întregul debit colectat din instalaţii, atunci este necesară o
acumulare a apelor uzate, pentru a fi evacuate într-o perioadă de timp cât mai lungă,
corespunzătoare capacităţii de primire a reţelei exterioare. În această situaţie sunt o
serie de reţele exterioare de canalizare, care intră sub presiune în anumite perioade, în
decursul cărora nu se mai pot evacua apele prin pompare.
În aceeaşi situaţie sunt şi unele reţele, dimensionate iniţial pentru capacităţi de
transport reduse, care trebuie să preia, la un moment dat, apele pluviale de pe suprafeţe
mari de teren. În aceste cazuri, apele pluviale sunt colectate în rezervoare mari (bazine de
retenţie), închise sau deschise, din care apa este evacuată după terminarea ploii, pentru a
nu supraîncărca reţeaua, sau chiar în timpul ploii, în măsura în care capacitatea reţelei
permite acest regim de funcţionare.

1.4.2. Canalizarea apelor uzate în condiţiile existenţei

pericolului de refulare

Pericolul de refulare în interiorul clădirii, a apelor uzate din canalizarea exterioară

poate apare în cazurile în care punctele de scurgere din interiorul clădirilor sunt
racordate direct la canalizarea exterioară, iar nivelul apei – în aceasta din urmă – se
poate ridica deasupra nivelului la care se găsesc punctele de scurgere respective.
Aceasta se produce când punctele de scurgere se găsesc sub nivelul terenului, iar
canalizarea exterioară intră sub presiune.
Modul de soluţionare a acestor situaţii este determinat de o serie de factori
funcţionali şi constructivi, cum ar fi, de exemplu, nivelul maxim până la care se poate
ridica apa din canalizarea exterioară, efectele pe care le poate avea pătrunderea apei în
clădire, asupra condiţiilor igienice de folosire a ei şi asupra stabilităţii clădirii.
O soluţie, care se foloseşte în cazul în care există pericol de refulare, este aceea
de a amplasa obiectele sanitare la o astfel de cotă, încât buza superioară a obiectelor
sanitare, respectiv capacul sifonului de pardoseală, să fie mai sus decât nivelul maxim la
care s-ar ridica apa din reţeaua de canalizare, în cazul punerii sub presiune, respectiv,
chiar peste nivelul terenului, dacă în zona respectivă există pericol de refulare a
canalizării exterioare (până la nivelul terenului).
În această situaţie, instalaţia de canalizare pentru obiectele situate sub nivelul
terenului se încadrează complet în instalaţia de canalizare pentru celelalte nivele ale
clădirii (fig. 1.10), conducta principală colectoare de canalizare fiind montată sub nivelul la
care se găsesc obiectele sanitare din subsol.

Figura 1.10. Canalizarea obiectelor sanitare situate sub nivelul terenului:

1 – nivelul subsolului general; 2 – nivelul ridicat, în care se amplasează obiectele sanitare;
3 – nivelul terenului.

În cazurile în care nu se poate renunţa la amplasarea obiectelor sanitare sub nivelul

terenului, respectiv sub nivelul până la care poate refula apa din canalizarea exterioară,
se prevăd soluţii diferenţiate, în funcţie de consecinţele pe care le-ar avea o eventuală
inundare.
 Astfel, în situaţiile în care pătrunderea apei în încăperea respectivă, datorită punerii
sub presiune a canalizării exterioare, ar putea să deterioreze utilajele, electromotoarele,
maşinile-unelte, aparatele de laborator etc., sau să facă inutilizabile anumite produse de
valoare ridicată, trebuie exclusă complet orice posibilitate de inundare.
Dacă apele uzate sunt în cantităţi mici, se poate prevedea colectarea lor într-un
recipient şi evacuarea cu o pompă de mână, la anumite intervale de timp, la o conductă de
canalizare situată deasupra nivelului până la care s-ar putea ridica apa din canalizarea
exterioară, astfel încât inundarea să nu fie posibilă nici prin conducta de pompare. Trebuie
remarcat că o asemenea soluţie are o aplicabilitate redusă, pentru debite mici, necesitând o
exploatare atentă, supravegheată în permanenţă, eventual şi cu un sistem de semnalizare şi
avertizare a umplerii recipientului.
Pentru debite mai mari se impune prevederea unei staţii de pompare cu un rezervor
de acumulare a apelor uzate şi cu pompe acţionate cu electromotor, amplasate sub nivelul
apei din rezervor, cu un sistem sigur de comandă automată a pompelor, cu avertizarea şi
semnalizarea la distanţă a nivelului apei din rezervor. Reamintim că prevederea unei
asemenea staţii impune o exploatare pretenţioasă, costisitoare, condiţii stricte de igienă –
din punct de vedere al amplasării şi exploatării, astfel că soluţia trebuie folosită numai în
cazuri extreme şi redusă strict la obiectele sanitare din situaţia respectivă.
Mai convenabilă din punct de vedere al exploatării şi, uneori, chiar al investiţiilor, cu
condiţia existenţei unor condiţii favorabile de relief, este soluţia de prevedere şi în
exterior, a unei reţele separate de canalizare pentru obiectele situate sub nivelul
terenului, condusă până la un punct al reţelei generale de canalizare, astfel încât pentru
obiectele sanitare respective să nu mai existe pericol de refulare. Astfel, dacă se
racordează canalizarea separată la un cămin de vizitare, al cărui capac este situat la o
cotă mai joasă decât obiectele respective, chiar dacă reţeaua de canalizare s-ar pune
sub presiune, până la nivelul terenului, şi ar pătrunde în reţelele de canalizare racordate
la ea, apa nu s-ar ridica până la obiectele sanitare respective.
În situaţiile în care pătrunderea apei în încăperea respectivă, datorită punerii sub
presiune a reţelei de canalizare, ar putea să producă numai dezagremente temporare,
după retragerea apelor putându-se efectua o spălare bună a pardoselilor şi a pereţilor
încăperilor respective, măsurile care trebuie luate sunt mai puţin stricte.
În acest caz, instalaţia de canalizare pentru obiectele sanitare situate sub nivelul
terenului este separată de instalaţia de canalizare pentru restul nivelurilor clădirii
(fig. 1.11). Conducta colectoare principală de canalizare, pentru obiectele sanitare de la
nivelele situate deasupra terenului, este amplasată la tavanul subsolului şi este scoasă
separat, la canalizarea exterioară.

Figura 1.11. Canalizarea separată a apelor uzate din subsoluri,

cu dispozitive contra refulării:
1 – reţea de canalizare a obiectelor sanitare situate deasupra nivelului terenului;
2 – idem, situate sub nivelul terenului; 3 – dispozitiv contra refulării; 4 – nivel subsol;
5 – nivel teren.
 Pentru obiectele sanitare situate sub nivelul terenului se prevede o conductă
separată de canalizare, amplasată sub pardoseala subsolului, pe care se prevăd dispozitive
care să permită trecerea apei numai într-un singur sens, respectiv dinspre instalaţia
interioară spre canalizarea exterioară, împiedicând trecerea apei în sens invers, dinspre
canalizarea exterioară spre instalaţia interioară, respectiv împiedicând refularea apei din
canalizarea exterioară şi ferind clădirea de inundare.
Acest sistem de protejare a clădirii, împotriva inundării, prezintă dezavantajul unei
funcţionări mai puţin sigure, datorită depunerilor de impurităţi în unele puncte ale
secţiunii de trecere a apei, precum şi dezavantajul necesităţii unei supravegheri
permanente şi manevrării imediate a dispozitivelor de închidere, ceea ce în general este
greu de realizat.
Un asemenea dispozitiv este clapeta terminală de reţinere, cu diametre de 50–
200 mm, prevăzută cu un ventil care închide secţiunea de trecere prin propria lui
greutate şi permite scurgerea apei numai într-un singur sens, spre canalizarea
exterioară. În caz de punere sub presiune a conductei exterioare de canalizare, nivelul
apei în căminul în care este montată clapeta creşte, iar presiunea coloanei de apă care
se formează, depăşeşte presiunea conductei de apă din canalizarea interioară, şi
clapeta se închide.
În timpul cât clapeta este închisă, apele uzate care provin de la obiectele sanitare
nu se pot scurge, astfel că acestea nu trebuie utilizate, pentru a evita umplerea
conductelor, stagnarea apei uzate, cu formarea de depuneri pe conducte şi chiar refulări,
la unele obiecte.
Funcţionarea clapetei terminale este nesigură, deoarece pe garnitura de etanşare
se depun impurităţi din apele uzate, care fac să nu se mai poată realiza o închidere
ermetică. Din cauza neetanşeităţii, apele din canalizarea exterioară pătrund în
canalizarea interioară, ventilul este şi mai puţin apăsat pe locaş şi se stabileşte o
comunicare nestingherită între reţeaua exterioară şi cea interioară, apa din instalaţia
interioară, şi chiar din încăpere, ajungând la acelaşi nivel cu apa din canalizarea
exterioară.
Aceste clapete pot fi folosite, cu rezultate bune şi sigure, în cazul canalizării
interioare, în care sunt evacuate ape convenţional curate.
Un alt dispozitiv contra refulării, care prezintă un grad de siguranţă mai mare în
funcţionare, decât clapeta terminală, este închizătorul cu clapetă şi sertar, construit pentru
a fi montat pe conducte cu diametre de 50–200 mm, prevăzut cu un ventil, care
funcţionează pe acelaşi principiu ca al clapetei terminale, şi cu un sertar din fontă, care
este manevrat cu o tijă.
Ca măsură de siguranţă, sertarul este manevrat atunci când se întrevede pericolul
de refulare (datorită unei ploi torenţiale), înfundarea canalizării etc., dar, de regulă, se
contează pe funcţionarea satisfăcătoare a clapetei. Dacă, din aceleaşi motive ca şi cele
arătate în cazul clapetei terminale, ventilul nu a închis etanş şi a început să se producă
inundarea, personalul de supraveghere poate interveni şi acţiona sertarul, cu condiţia ca
instalaţia să fie supravegheată în permanenţă. De regulă, această condiţie nu este asi-
gurată, astfel că, nefiind acţionat sertarul, se poate produce inundarea clădirii. Mai mult
însă, nici închiderea sertarului nu este sigură, deoarece depunerea impurităţilor din apele
uzate în locaşul sertarului, împiedică închiderea completă, iar prin deschiderile rămase,
apa poate pătrunde în instalaţia interioară şi inunda clădirea.
Rezultate mai bune, cu condiţia existenţei, în permanenţă, a personalului de
supraveghere, se pot obţine prin prevederea unei clapete de reţinere sau a unei clapete
terminale şi a unui robinet cu sertar, cu roata de manevră la partea inferioară, astfel încât
închiderea sertarului să se facă de jos în sus, deplasând eventualele impurităţi care s-au
depus, în aşa fel încât să nu stingherească închiderea etanşă a secţiunii de trecere a
apei.
Canalizarea pentru obiectele situate sub nivelul terenului poate fi condusă separat,
până la canalizarea exterioară, iar uneori se leagă împreună cu canalizarea pentru obiectele
sanitare situate deasupra nivelului terenului, punctul de racordare fiind situat după piesa
contra refulării, astfel încât să nu existe pericolul de inundare a subsolului cu ape provenind
de la obiectele sanitare situate la partea superioară a clădirii, care pot funcţiona nestingherit,
chiar în cazul intrării sub presiune a canalizării exterioare.

1.4.3. Canalizarea curţilor de lumină

La canalizarea curţilor de lumină se pun aceleaşi probleme ca şi pentru obiectele

sanitare situate sub nivelul terenului, în funcţie de cantităţile de apă care trebuie evacuate şi
de consecinţele pe care le-ar avea asupra interiorului clădirii, o eventuală inundare a curţii
de lumină.
Unele aspecte deosebite apar ca urmare a faptului că debitele de apă, care
trebuie evacuate, sunt mici şi apele sunt convenţional curate. O primă grijă va trebui să o
constituie reducerea cantităţii de apă care ajunge pe pardoseala curţii de lumină, prin
parapete, copertine, jgheaburi etc. Apa care ajunge pe pardoseala curţii de lumină poate
fi captată cu sifoane de pardoseală şi recipienţi de pardoseală, cu precizarea că, la
adâncimi mici, există pericolul de îngheţ al gărzii hidraulice din sifon, fiind necesar a se
prevedea receptori fără gardă hidraulică.
Evacuarea apei colectate se poate face în mai multe moduri:
 la canalizarea publică, dacă nivelul acesteia permite şi dacă nu există pericol
de refulare; dacă există acest pericol, se prevede o clapetă terminală sau alt
dispozitiv contra refulării, realizându-se un grad de siguranţă satisfăcător,
datorită lipsei de impurităţi a apei evacuate, iar dacă consecinţele unei
eventuale inundări pot fi grave, trebuie evitată legarea la canalizarea exterioară;
 printr-o staţie de pompare cu recipient şi pompă de mână – pentru debite mici,
sau un rezervor de acumulare şi pompe acţionate cu motor electric, cu
comandă automată – pentru debite mari;
 prin infiltrarea în sol, dacă debitele sunt mici şi caracteristicile geotehnice ale
terenului permit efectuarea acestei operaţii, fără a constitui un pericol pentru
clădiri; infiltrarea se poate face direct, prin pardoseala curţii de lumină sau
printr-o poţiune special amenajată a acesteia, cu filtru din pietriş, precum şi
printr-un puţ absorbant vertical sau un dren orizontal, cu o filtrare prealabilă a
apei; la terenuri macroporice, soluţia nu este admisă, putând provoca înmuieri
ale terenului şi tasări mari ale clădirii.
Adesea, se fac exagerări, din acest punct de vedere, ca urmare a atitudinii
nejustificate a societăţilor de exploatare a canalizării publice, care indică pericolul de refulare
în orice punct al canalizării, fără o studiere corespunzătoare a reliefului, a situaţiei canalului
public şi al deversărilor existente. Aceste exagerări conduc la cheltuieli inutile, atât din punct
de vedere al investiţiilor, cât şi din cel al exploatării.
Exploatarea oneroasă a staţiilor de pompare pentru ape uzate poate fi ameliorată
prin prevederea unei posibilităţi de evacuare directă, fără pompare – atunci când
canalizarea exterioară funcţionează normal, şi punerea în funcţiune a staţiei de pompare,
în caz de nevoie, automat, concomitent cu închiderea automată, prin vană cu
servomotor, a legăturii directe cu canalizarea, pentru evitarea inundării rezervorului de
acumulare al staţiei de pompare a apelor uzate.
 SCHEME ŞI SISTEME GENERALE DE
CANALIZARE
Clasificarea şi caracteristicile
apelor de canalizare
Apele de canalizare sunt alcătuite din totalitatea restituţiilor folosinţelor de apă sau
ale obiectelor care compun folosinţele de apă, precum şi ale altor ape sau substanţe
care necesită a fi îndepărtate prin canalizare (STAS 1846).
După provenienţă şi calitate, apele de canalizare pot fi:
 ape uzate;
 ape meteorice;
 ape de suprafaţă;
 ape subterane.
Apele uzate pot fi:
 ape uzate menajere, rezultate din satisfacerea nevoilor de apă gospodăreşti
ale centrelor populate, precum şi ale nevoilor gospodăreşti, igienico-sanitare
şi social-administrative ale diferitelor feluri de unităţi industriale,
agrozootehnice, etc.;
 ape uzate publice, rezultate din satisfacerea nevoilor de apă în instituţiile
publice ale centrelor populate;
 ape uzate industriale, rezultate de la industria locală şi de la industria
republicană, de orice natură (inclusiv industria extractivă – ape de mină, ape
de sondă, foraje etc.), precum şi alte activităţi asemănătoare, construcţii,
transporturi, etc.;
 ape uzate de la unităţi agrozootehnice;
 ape uzate rezultate din satisfacerea nevoilor tehnologice (proprii) de apă ale
sistemelor de alimentare cu apă şi canalizare, ca: spălatul colectoarelor,
pregătirea soluţiilor de reactivi, ape neepurate din staţia de epurare, ape
pentru antrenarea zăpezii, etc.;
 ape uzate rezultate de la spălatul şi stropitul străzilor şi incintelor de orice
natură, precum şi de la stropitul spaţiilor verzi din centre populate, unităţi
agricole, unităţi industriale, agrozootehnice, etc.;
 alte ape uzate, indiferent de provenienţă, precum şi substanţele reziduale, care
se îndepărtează prin obiectele care compun canalizările.
Se menţionează că, toate aceste ape provin, în general, din satisfacerea
cerinţelor de apă ale folosinţelor definite prin SR 1343/2006.
Apele meteorice provin din precipitaţiile care cad pe terenurile amenajate şi
neamenajate (intravilane şi extravilane), în interiorul centrelor populate, ale incintelor de
orice natură sau altor obiective (inclusiv pe terenurile înconjurătoare, dacă scurgerea de pe
acestea se face în interiorul incintei respective) etc., şi care se îndepărtează prin colectoare
închise sau deschise.
Apele meteorice se diferenţiază, după influenţa pe care o pot avea asupra
emisarilor, în:
 ape meteorice convenţional-curate, colectate din centrele populate şi unele
zone industriale;
 ape meteorice nocive, care se colectează de pe unele porţiuni ale incintelor
industriale şi care necesită epurarea prealabilă vărsării în emisar.
Apele de suprafaţă provin din cursuri de ape, lacuri, bălţi sau mlaştini, când
acestea se îndepărtează prin reţeaua de canalizare.
 Apele subterane pot proveni din:
 construcţii pentru drenare şi desecări, din coborârea nivelului apelor subterane
(în afară de apele provenite din desecări şi drenaje cu scop hidroameliorativ);
 infiltraţii în canalizare.

Scheme generale de canalizare

Schema de canalizare este reprezentarea în plan orizontal (fig. 1) a obiectelor

principale care determină circuitul apei de canalizare, cu indicarea poziţiei lor relative
(reţele de canale, colectoare principale, deversoare, puncte obligate, staţii de pompare,
traversări de obstacole, staţii de epurare, guri de vărsare în emisar etc.).
Din schema de canalizare nu rezultă dimensiunile canalelor sau ale obiectivelor care
o compun, dar se pot face aprecieri generale asupra modului de soluţionare a canalizării.
Amplasarea canalelor şi a obiectelor care alcătuiesc canalizarea se face în funcţie
de:
 sistematizarea localităţilor;
 situaţia cursurilor de apă învecinate sau care traversează localitatea;
 existenţa emisarilor şi alegerea lor în condiţii tehnico-economice avantajoase;
 cantitatea şi calitatea apei de canalizare;
 caracteristicile bazinelor de canalizare;
 relieful terenului;
 natura amplasamentului staţiei de epurare etc.

11

1
1

2 1
r
2 6
8 Emisa
2 9 10
5

2 7
2 3
4

Figura 1. Schema de canalizare a unei localităţi mici:

1 – canale de serviciu; 2 – colectoare secundare; 3 – colectoare principale;
4 – sifon de canalizare; 5 – cămin de intersecţie; 6 – cameră de deversare;
7 – canal deversor; 8 – staţie de epurare; 9 – canal de evacuare a apelor epurate;
10 – gură de vărsare; 11 – teren pentru valorificarea nămolurilor deshidratate.
În funcţie de dispoziţia canalelor faţă de emisar, schemele reţelelor de canalizare
orăşenească pot fi:

 perpendiculară directă sau indirectă;

 paralelă sau în etaje;
 ramificată;
 radială.
 Schema perpendiculară directă (fig. 2,a) cuprinde colectoare perpendiculare pe
cursul de apă în care se evacuează apele uzate; colectoarele evacuează apele de
canalizare direct în emisar, schema putând fi aplicată numai pentru îndepărtarea apelor
meteorice în sistemul separativ de canalizare.
2 2
2
3 3

1 1 5

a) b)
Figura 2. Schema perpendiculară: a – directă; b – indirectă
1 – emisar; 2 – colector principal; 3 – colector secundar; 4 – staţie de epurare;
5 – canal deversor.
Schema perpendiculară indirectă (fig. 2,b) cuprinde colectoare perpendiculare pe
emisar, care sunt interceptate de un colector principal, paralel cu emisarul şi care se
varsă în emisar, în aval de localitatea care se canalizează, după trecerea printr-o staţie
de epurare. Această schemă, aplicată în sistem unitar, înlesneşte descărcarea apelor
meteorice prin canale deversoare. Deoarece colectorul principal are, de obicei, pantă
redusă, execuţia este dificilă în vecinătatea emisarului.
Schema paralelă sau în etaje (fig. 3) cuprinde o serie de colectoare paralele cu
emisarul, interceptate de un colector principal, care îşi evacuează apele de canalizare în aval
de localitate, după trecerea printr-o staţie de epurare.
3

1
Figura 3. Schema paralelă sau în etaje:
1 – emisar; 2 – colector principal; 3 – colector secundar;
4 – staţie de epurare.
 Această dispoziţie permite obţinerea unei pante mai favorabile pentru canalele
secundare şi pentru colectorul principal.
Schema ramificată (fig. 4,a) cuprinde colectoare distribuite de ambele părţi ale
colectorului principal, care îşi evacuează apele în aval de oraş, după trecerea printr-o
staţie de epurare.
Schema radială (fig. 4,b) cuprinde colectoare care pornesc radial, din centrul zonei
de canalizat spre periferie, şi are, în general, emisari diferiţi. Este aplicabilă în localităţi la
care suprafaţa de canalizat are denivelări pronunţate, în direcţii diferite.
Spre emisar

2
2 1
1

Spre emisar Spre emisar

a) b)
Figura 4. Schema ramificată (a) şi radială (b):
1 – colector principal; 2 – colector secundar.

Alegerea schemei de canalizare trebuie să se bazeze pe studierea mai multor

variante, privind:
 canalizarea independentă sau în comun a centrului populat şi a obiectivelor de
orice natură;
 calitatea apelor care se canalizează şi sistemele de canalizare;
 traseele diferite ale principalelor canale;
 amplasamentele staţiilor de epurare;
 posibilitatea racordării la canalizarea care se proiectează, în condiţiile tehnico-
economice ale localităţilor şi ale obiectivelor învecinate;
 posibilităţile de realizare a condiţiilor de evacuare a apelor uzate în emisar;
 posibilitatea realizării cât mai urgente a staţiei de epurare, în vederea protecţiei
emisarilor;
 volumul total al investiţiilor şi posibilitatea eşalonării acestora;
 volumul investiţiilor necesare pentru intrarea în funcţiune a canalizării;
 costul apei transportate prin reţeaua de canalizare, inclusiv epurarea pe etape,
cu îndepărtarea substanţelor reţinute şi a nămolurilor.

La alegerea schemei de canalizare trebuie examinate, în mod special, următoarele

aspecte:

 posibilitatea de evacuare a apelor de canalizare pe drumul cel mai scurt spre

emisar, în scopul reducerii secţiunii canalelor;
 posibilitatea evacuării gravitaţionale a apelor de canalizare;
 asigurarea, în condiţiile cele mai avantajoase, a calităţii apelor uzate, pentru a
putea fi descărcate în emisar, în condiţiile stabilite de STAS 4706;
  posibilităţile de îndepărtare a nămolurilor şi a altor substanţe, rezultate din
exploatarea reţelelor de canalizare şi a staţiei de epurare, sau de preepurare;
 adoptarea unei adâncimi minime de pozare a canalelor, în funcţie de cotele
obligatorii ale obiectivelor care se canalizează, de adâncimile minime de îngheţ
(conform STAS 6054) şi de condiţiile de rezistenţă a canalelor;
 reducerea secţiunii şi lungimilor canalelor de ape meteorice, pe străzile unde
aceste ape se pot evacua prin rigole;
 posibilităţile de extindere a canalizării, peste limitele cunoscute în momentul
proiectării;
 utilizarea unor materiale şi metode înaintate de construcţie (în special a
prefabricatelor);
 posibilitatea realizării economiei de metal şi alte materiale deficitare;
 posibilitatea de realizare a unei etanşeităţi cât mai bune a reţelei de canalizare,
pentru cazurile când este necesară protecţia calităţii straturilor de apă
subterană sau a altor obiective din zonă.

Sisteme de canalizare
Sistemul de canalizare cuprinde totalitatea construcţiilor şi instalaţiilor care colectează,
transportă, epurează şi evacuează în emisar, apele de canalizare.
Se deosebesc următoarele sisteme de canalizare:

 sistem de canalizare unitar, care colectează şi transportă, prin aceeaşi reţea,

toate apele din teritoriul localităţii sau al obiectivului care se canalizează;
 sistem de canalizare separativ (divizor), care colectează şi transportă, prin
cel puţin două reţele separate (de obicei, una pentru ape uzate şi alta pentru
ape meteorice), toate apele din bazinul care se canalizează.

Sistemul de canalizare care colectează şi transportă apele din bazinul care se

canalizează, prin sisteme diferite, în parte prin sistem de canalizare unitar şi în parte prin
sistem de canalizare separativ, este denumit în mod convenţional sistem mixt.

Un sistem de canalizare cuprinde trei grupe de obiecte şi dispozitive:

 reţele de canale cu racorduri la diferite obiective (locuinţe, industrii etc.) şi la
gurile de scurgere a apelor de ploaie, inclusiv la construcţiile anexe (deversoare,
guri de vărsare, staţii de pompare, cămine, sifoane etc.);
 staţii de epurare, respectiv staţii de preepurare;
 construcţii, instalaţii şi amenajări pentru evacuarea apelor de canalizare în
emisar şi îndepărtarea substanţelor reţinute şi a nămolurilor.

Sistemul de canalizare separativ este indicat:

 în localităţile mici, dacă terenul şi străzile au pante suficiente, pentru ca apele

meteorice să poată fi scurse la suprafaţă;
 în localităţile mici, cu pante insuficiente pentru scurgerea la suprafaţă şi fără
neajunsuri, a apelor meteorice, precum şi în localităţile mari, apele meteorice
urmând să fie evacuate prin canale subterane. Această dublă posibilitate va fi
examinată sub aspectul diferenţei de cheltuieli de investiţie faţă de sistemul unitar,
al stânjenirii circulaţiei în timpul executării lucrărilor pe străzile cu trafic intens, al
consumului mare de apă la spălarea depunerilor din reţeaua de ape uzate, al
cheltuielilor de exploatare mărite prin dublarea reţelei etc.;
 în cazul când, pentru obţinerea unei pante suficiente, punctul de descărcare al
canalizării trebuie ales departe de localitate, lungindu-se astfel canalul colector
principal; sistemul separativ poate deveni mai economic prin aceea că, secţiunea
 colectorului principal este mai mică. La calculul costului unui m3 de apă evacuată
se va ţine seama, însă, şi de costul colectoarelor pentru apele meteorice, necesare
în sistemul separativ;
 în localităţile cu apă subterană aproape de suprafaţă (la adâncime de maximum 2
m), luându-se în considerare avantajele sistemului separativ, în care canalele
pentru scurgerea apelor meteorice se pot aşeza la o adâncime mică.
Sistemul separativ are avantajul că se poate executa etapizat: la început, reţeaua
de canale pentru ape menajere, apoi cea pentru apele meteorice.

Sistemul de canalizare unitar se recomandă a fi aplicat:

 în localităţile importante, unde scurgerea la suprafaţă a apelor meteorice nu este

posibilă fără neajunsuri, precum şi acolo unde scurgerea la suprafaţă nu se poate
face din cauza pantelor insuficiente ale străzilor şi rigolelor, sistemul având o
singură reţea de canale;
 datorită costului lucrărilor de execuţie şi de exploatare, care este, în general, mai
mic, faţă de sistemul separativ;
 deoarece, consumul de apă pentru spălarea depunerilor de pe reţea este mult mai
redus decât în sistemul separativ, fiind necesar numai în perioadele secetoase –
pentru gurile de scurgere a apelor meteorice, precum şi pentru unele canale
incipiente, fără pantă suficientă.
Sistemul prezintă şi unele dezavantaje:
o dificultăţile şi cheltuielile pentru epurarea apelor de canalizare sunt mai mari
decât în cel separativ, din cauza variaţiei concentraţiei apelor uzate şi sporirii
debitului acestora, prin amestecul lor cu apele meteorice;
o la unele ploi torenţiale, canalul public în sistemul unitar poate fi pus sub
presiune, producând – uneori – inundarea subsolurilor clădirilor, a căror
canalizare este legată la reţeaua publică.
Unele recomandări, privind alegerea sistemului de canalizare, sunt date în STAS
1481.
 DETERMINAREA DEBITELOR APELOR DE
CANALIZARE
Debitele apelor de canalizare rezultă din însumarea debitelor apelor uzate,
meteorice, de suprafaţă şi subterane. Debitul maxim de calcul al reţelei de canalizare
rezultă din suma debitelor maxime ale apelor uzate – Quz, meteorice – Qplc, de suprafaţă
– Qsu şi subterane – Qsa:
Qmax  Quz  Q plc  Qsu  Qsa . (1)

1. Determinarea debitului apelor uzate

Debitul apelor uzate este, în general, aproximativ egal cu debitul cerinţelor de apă –
Qs .
Determinarea cerinţelor de apă, în care sunt incluse:
 necesarul de apă,
 apa pierdută prin aducţiune şi prin reţeaua de distribuţie,
 apa pentru nevoile tehnologice ale sistemului de alimentare cu apă şi
canalizare,
 apa pentru combaterea incendiilor, se realizează în conformitate cu SR
1343/2006.
Debitul de ape uzate – Quz, care se ia în considerare la calculul reţelei de
canalizare, este egal cu debitul orar maxim, calculat în conformitate cu SR 1343, deci:
Quz  Qsomax . (2)
Debitele de ape uzate se consideră uniform distribuite în bazinul de canalizare.
Dacă localitatea care se canalizează este prevăzută cu zone diferite de densitate a
populaţiei, pentru fiecare zonă se determină Qsomax.
La dimensionarea reţelei de canalizare şi a staţiei de epurare intervine, uneori, şi
debitul orar minim; în mod aproximativ, acesta rezultă din înmulţirea debitului zilnic
maxim cu:

 0,25 – pentru localităţi sub 10.000 de locuitori;

 0,35 – pentru localităţile cu 10.00050.000 de locuitori;
 0,60 – pentru localităţile cu 50.000100.000 de locuitori;
 0,75 – pentru localităţile cu peste 100.000 de locuitori.

Suprafeţele pe care sunt situate obiecte care evacuează debite de peste 10 l/s se
scad din suprafaţa pentru care se face dimensionarea, debitele respective introducându-
se în calcul ca debite concentrate.
Cantităţile de ape uzate provenite din unităţile industriale sau agrozootehnice,
evacuate prin reţeaua de canalizare, sunt evaluate pe baza datelor tehnologice, furnizate
de unităţi similare, conform SR 1343/2006.
Cantităţile de apă uzată, privind diferitele obiective racordate la reţeaua de
canalizare, se determină conform STAS 1795.
Variaţia orară a apelor uzate din centrele populate, evacuate prin reţea, se poate
determina orientativ, folosind graficul consumului de apă din centrele populate, dat de
SR 1343; în mod normal însă, aceasta trebuie stabilită prin măsurători.
Graficele de variaţie se stabilesc prin însumarea diferitelor categorii de ape, având
ca bază cantităţile de apă care să satisfacă integral folosinţele, considerându-se situaţia
cea mai dezavantajoasă pentru canalizare; trebuie deci avute în vedere simultaneităţile
diferitelor restituţii, care ţin seama de specificul funcţional al folosinţelor de apă.
În general, cantităţile mari de ape uzate industriale conduc la reducerea variaţiei
debitelor, deoarece evacuarea lor este, în majoritatea cazurilor, uniformă.
Graficele de variaţie a apelor de canalizare sunt folosite, îndeosebi, pentru
dimensionarea staţiilor de pompare.

2. Determinarea debitului apelor meteorice

La dimensionarea reţelei de canalizare, ca ape meteorice, se iau în considerare
numai apele de ploaie. Experienţa a arătat că, în ţara noastră, o reţea de canalizare
suficientă pentru evacuarea apelor de ploaie, poate satisface şi evacuarea celor provenite
din topirea unor cantităţi masive de zăpadă.

2.1. Caracteristicile şi măsurarea precipitaţiilor

Precipitaţiile sunt caracterizate prin:
 intensitate;
 durată;
 frecvenţă.
Intensitatea ploii, i, reprezintă cantitatea de precipitaţii care cade pe unitatea de
suprafaţă orizontală, în unitatea de timp şi se exprimă prin relaţia:
h
i [mm / min], (3)
t
în care:
h – înălţimea precipitaţiilor căzute în timpul t, în milimetri;
t – durata de cădere a precipitaţiilor, în minute.
În calculul canalizărilor, intensitatea se exprimă în dm3/s şi ha;
în acest caz, rezultă:

10.000 1.000 h h
i   170 [dm 3 / s, ha ]. (4)
60 1.000 t t

Intensitatea calculată pentru toată durata ploii se numeşte intensitate medie. În

timpul ploii, intensitatea variază foarte mult; s-a constatat că, cu cât ploile au o durată
mai mare, cu atât intensitatea medie este mai mică.
Durata ploii este timpul scurs de la începerea, până la terminarea ploii, exprimat în
minute. Uneori, durata ploii se determină pentru un anumit interval, cu intensitatea
corespunzătoare.
Frecvenţa unei ploi de intensitate i şi durată t, reprezintă numărul ploilor de durată t a
căror intensitate este egală sau depăşeşte, în cursul unui an, intensitatea i, a ploii
considerate.
De exemplu, dacă o ploaie de 100 dm3/s, ha şi o durată de 15 minute se repetă de
două ori pe an, cu aceeaşi durată şi o intensitate egală sau depăşită, frecvenţa ploii este 2;
dacă aceeaşi ploaie se repetă la cinci ani, frecvenţa este 1/5.
Frecvenţa se determină prin împărţirea numărului total al ploilor de aceeaşi intensitate,
căzute într-o perioadă de observaţii cât mai lungă (15 – 20 de ani), la durata acestei
perioade.
Reţeaua de canalizare se dimensionează la ploi a căror intensitate nu o reprezintă
pe cea maximă, în zona respectivă, deoarece rezultă canale de dimensiuni prea mari.
Dimensionarea se face la intensităţi care asigură, de exemplu, ca debitul apelor
meteorice corespunzător să nu fie depăşit, decât de două ori pe an (frecvenţa 2) sau o
dată la cinci ani (frecvenţa 1/5). În momentul depăşirii debitului luat în calcul, reţeaua
intră sub presiune.
La alegerea frecvenţei, trebuie să se ţină seama de o serie de factori locali:
 configuraţia terenului de canalizat;
 existenţa unor depresiuni, a căror inundare ar putea produce mari pagube;
 importanţa obiectelor de pe suprafaţa de canalizat;
 existenţa subsolurilor şi a altor construcţii subterane etc.
Cantităţile de precipitaţii se măsoară în staţiuni meteorologice, folosind
pluviometre şi pluviografe autoînregistratoare.
Pluviometrul este compus dintr-un vas metalic de formă cilindrică, cu secţiunea de
200 cm2, deschis la partea superioară. Vasul se aşează pe un stâlp, la înălţimea de doi
metri de la suprafaţa terenului. Zilnic, se determină cantitatea de precipitaţii care se
acumulează în vas, stabilindu-se (în mm col. H2O) cantitatea de precipitaţii, lunară sau
anuală.
Pluviograful autoînregistrator constă, de asemenea, dintr-un vas în care se
găseşte un plutitor cu pârghie, pe care este fixată o peniţă. În funcţie de cantitatea de
precipitaţii, peniţa trasează o linie pe o bandă de hârtie, înfăşurată pe un cilindru, numită
pluviogramă. Banda de hârtie este împărţită, pe verticală, în milimetri, iar pe orizontală,
în ore. Pe pluviogramă se poate citi cantitatea de precipitaţii şi timpul cât a durat o
anumită ploaie.
Institutul de Meteorologie şi Hidrologie centralizează şi prelucrează toate datele de
pe teren. Astfel, se întocmesc hărţi cu izohiete – curbe de egale precipitaţii, care pot fi
folosite pentru calculul debitului apelor de ploaie atunci când nu se dispune de măsurători
îndelungate, înregistrate de pluviografe.

2.2. Calculul debitului apelor meteorice

Pentru calculul debitului apelor meteorice este necesară cunoaşterea unor noţiuni,
definiţii şi elemente de bază.
Secţiunea de calcul (control) este secţiunea de pe canalul în care se stabilesc
debitele, calitatea apei şi alţi parametri, în vederea proiectării sau funcţionării canalizării.
Ploaia de calcul este ploaia de frecvenţă normată, a cărei durată este egală cu
timpul necesar pentru ca apa să se colecteze de pe suprafaţa de cădere, să ajungă la
canal şi să-l parcurgă, până la secţiunea de calcul; intensitatea ploii de calcul se
stabileşte conform STAS 1846.
Frecvenţa normată reprezintă numărul anual de ploi de durată t, a căror intensitate
depăşeşte intensitatea ploii de calcul şi pentru care canalizarea asigură evacuarea
apelor. Frecvenţa normată a ploii se alege în raport cu importanţa obiectului de canalizat,
din următoarele frecvenţe:
1 1 1 1 1 1 1 2 3  nr. de ploi 
; ; ; ; ; ; ; ;  .
50 20 10 5 3 2 1 1 1  nr. de ani 
Frecvenţa normată se stabileşte în funcţie de clasa de importanţă a obiectului
pentru care se face canalizarea apelor meteorice (tabelul 1), de către proiectant şi se
aprobă de către beneficiarul canalizării.
 Tabelul 1
Frecvenţa normată a precipitaţiilor (conform STAS 1846)

Clasa de importanţă a Unităţi industriale şi

unităţi productive de Centre
obiectivului,
altă natură populate
conform STAS 4273
I 1/5 1/3 –1/5
II 1/3 – 1/2 1/2 – 1/1
III 1/2 – 1/1 1/1 – 2/1
IV 1/1 – 2/1 2/1
V 2/1 2/1

La alegerea valorilor frecvenţelor normate pentru clasele din tabelul 5.1, trebuie să
se ţină seama ca frecvenţele mai mici să corespundă unităţilor industriale sau localităţilor
mai importante.
Pentru stabilirea categoriei sistemelor de canalizare ale unităţilor industriale, în
conformitate cu STAS 4273, se vor adopta clase superioare de importanţă numai pentru
obiectivele industriale republicane, care au importanţă deosebită pentru economia
naţională.
La propunerea proiectantului şi cu aprobarea beneficiarului, pe bază de calcule
tehnico-economice, se pot stabili şi alte frecvenţe decât cele din tabelul 5.1.
Uneori, în interiorul zonei de canalizat, este necesar să se stabilească mai multe
frecvenţe normate, în funcţie de importanţa anumitor obiective (cartiere, secţii industriale,
unităţi agrozootehnice etc.), de condiţiile de relief, de scurgerea superficială etc.
Durata ploii de calcul, t, reprezintă timpul de scurgere a apei, de la punctul cel
mai îndepărtat al bazinului de canalizare, până la secţiunea de calcul pentru care se face
dimensionarea, şi se calculează cu relaţia:

l
t  t cs  [min], (5)
v ap
în care:
tcs este timpul de concentrare superficială a apei, adică timpul necesar ajungerii
apei de ploaie de pe sol, din rigole, de pe acoperişuri etc., până la canal;
l – lungimea cea mai mare, parcursă de apă în canal, de la capătul amonte al
canalului, până la secţiunea de calcul;
vap – viteza de curgere a apei în canal, apreciată iniţial, corespunzător capacităţii
maxime pentru curgerea cu nivel liber, în m/s (1 m/s – la şes, 2 m/s – la munte).
Literatura de specialitate recomandă, pentru timpul de concentrare superficială (tcs),
luarea valorilor prezentate în tabelul 2.
Tabelul 2
Timpi de concentrare superficială (tcs)

Felul suprafeţei tcs [min]

Acoperişuri şi burlane 0,25  0,50
Curte, până la rigola din stradă 5  10
Curte asfaltată 3,5  5,0
Curte pavată cu bolovani 8  12
Clădiri cu burlane interioare 0,5  5,0
 Durata minimă a ploii de calcul se recomandă:
 5 minute pentru zone de munte (pante medii generale mai mari decât 0,005);
 10 minute pentru zone de deal (pante medii generale de 0,002 – 0,005);
 15 minute pentru zone de şes (pante medii generale mai mici decât 0,002).
Bazinul de canalizare al unui canal este teritoriul de pe care acesta îşi colectează
apele.
Intensitatea ploii de calcul, i, reprezintă intensitatea ploii, stabilită în funcţie de
frecvenţa normată a ploii şi de durata ploii de calcul; se determină cu ajutorul
diagramelor din STAS 9470, în funcţie de zona în care se găseşte localitatea care
trebuie canalizată.
Pentru lucrări speciale şi pentru lucrări situate în zone de munte se pot obţine date
suplimentare, înregistrate eventual chiar pentru localităţile respective, de la Institutul de
Meteorologie şi Hidrologie.
Coeficientul de scurgere, , este raportul dintre cantitatea de apă care se scurge,
qp, în reţeaua de canalizare, de pe o suprafaţă receptoare, şi cantitatea totală de apă
căzută, qt, pe aceeaşi suprafaţă:

qp
 . (6)
qt

Din cantitatea de apă care cade pe teritoriul de canalizat, o parte se infiltrează în

pământ, o parte se evaporă, iar altă parte ajunge în canal.
Cantitatea de apă care curge prin canal este funcţie de:
 natura şi panta teritoriului de canalizat,
 durata ploii,
 intensitatea ploii.
Astfel, dacă apa de ploaie ajunge pe un acoperiş sau pe un pavaj asfaltic,
cantitatea de apă de ploaie care ajunge la canal este mai mare decât dacă ploaia ar fi
căzut pe un teren arabil.
Conform STAS 1846, pentru stabilirea coeficientului de scurgere se aleg zone
caracteristice situate în cadrul bazinelor de canalizare, care să cuprindă diferite tipuri de
amenajare a suprafeţelor de colectare, determinân-du-se coeficienţii de scurgere medii,
care se aplică pe aceste zone.
Ţinând seama de prevederile schiţei de sistematizare a localităţilor sau de
proiectele incintelor respective, precum şi de regimul de construcţie a diferitelor zone
caracteristice (suprafaţa clădită şi felul ei, suprafaţa plantată, pavată cu diferite feluri de
pavaje, spaţii neclădite etc.), se folosesc coeficienţii de scurgere din tabelul 3, în funcţie
de felul de amenajare a suprafeţelor care alcătuiesc zonele din care este format bazinul
aferent tronsonului de canal, luat în considerare în calcul.
Tabelul 3
Coeficientul de scurgere, conform STAS 1846

Felul suprafeţei 
Învelitori metalice, de ardezie, ţiglă sau sticlă 0,95
Terenuri asfaltate 0,85  0,96
Pavaje din asfalt, piatră sau alte materiale, cu rosturi umplute 0,80  0,85
cu mastic
Pavaje din piatră, cu rosturi umplute cu nisip 0,60  0,70
Drumuri din piatră spartă (macadam) 0,25  0,60
Drumuri împietruite 0,15  0,30
Terenuri de sport amenajate, scuaruri şi grădini 0,10  0,20
Incinte şi curţi nepavate 0,15  0,25
Parcuri şi suprafeţe împădurite 0,05  0,10
 Limitele superioare ale coeficienţilor se iau pentru pante mari şi climă umedă.
La începutul unei ploi, apa colectată în reţeaua de canalizare găseşte liber spaţiul
afectat pentru evacuare şi, în timp, începe să se acumuleze.
Debitul maxim al canalizării se va realiza numai după ce reţeaua se umple cu apă
de ploaie. De aceea, la calculul debitului apelor de ploaie se ţine seama de capacitatea
de înmagazinare a reţelei de canalizare.
Modul de calcul al capacităţii de înmagazinare a reţelei de canalizare nu este încă
bine stabilit, astfel încât metodele sunt diferite, în cele mai multe ţări.
În ţara noastră, conform STAS 1846, capacitatea de înmagazinare a reţelei se ia în
calcul sub forma unui coeficient şi este în funcţie de:
 poziţia tronsonului;
 lungimea canalului care se dimensionează.
Coeficientul de înmagazinare, m, este în funcţie de durata de curgere a apei pe
canal, t. Astfel:
 pentru t ≤ 40 min, m = 0,8;
 pentru t > 40 min, m = 0,9.
Valorile de mai sus au rezultat din constatarea că, la o durată de curgere mai mică,
variaţia intensităţilor este mai rapidă, astfel încât, este justificată şi o reducere mai mare.
Debitul de calcul al apelor de ploaie, Qplc, se stabileşte cu ecuaţia:
Q plc  m  s  i   [dm 3 / s], (7)
în care:
m – este coeficientul de înmagazinare;
s – suprafaţa bazinului de canalizare, aferent canalului care se dimensionează, în
ha;
i – intensitatea ploii de calcul (normate), în dm3/s şi ha;
 – coeficientul de scurgere.

La canalele ale căror bazine de canalizare au forme neregulate şi lăţimi variabile,

precum şi pantă şi coeficienţi de scurgere cu variaţii mari, trebuie dată o deosebită
atenţie modului de stabilire a debitului de calcul. În asemenea bazine, debitul de calcul
care rezultă în amonte de secţiunea de control, nu se obţine întotdeauna din
considerarea ploii pe întreg bazinul din amontele secţiunii aferente, ci numai pe o
anumită porţiune din suprafaţa bazinului, neglijându-se suprafaţa datorită căreia se
diminuează debitul.
De exemplu, în cazul unui bazin de canalizare cu forma alungită în amonte
(fig. 1), debitul de calcul în secţiunea A se va obţine prin luarea în considerare numai a
suprafeţelor haşurate, neglijându-se fâşia îngustă, nehaşurată, din amonte; ca lungime
de parcurs, l, a apei, pentru calculul duratei ploii, se va lua ca origine, punctul O’, în loc
de O.

O A
O

Figura 1. Bazin de canalizare cu forma alungită în amonte.

Dacă bazinul de canalizare se îngustează, în partea din aval, pe o lungime
importantă (fig. 2), considerarea suprafeţei bazinului, începând de la originea O, poate
conduce la un debit de calcul, în secţiunea B – din aval, mai mic decât cel din secţiunea
A, aflat în amonte, ceea ce nu corespunde realităţii. În asemenea cazuri, pentru calculul
secţiunii canalului din aval, nu se va lua în considerare un debit inferior celui
corespunzător unui punct din amonte, în afară de cazul când, între secţiunea din amonte
şi cea din aval există deversoare.

O A B

Figura 2. Bazin de canalizare cu forma alungită în aval.

Cazurile particulare menţionate, trebuie avute în vedere şi pe tronsoanele de
colectoare, în care pătrund canale secundare.
Cantitatea de apă de ploaie, existentă la racordurile diferitelor obiective la reţeaua
de canalizare, se determină în conformitate cu STAS 5433.

3. Determinarea debitului apelor de suprafaţă

Uneori, datorită configuraţiei terenului, este necesar să se creeze condiţii pentru
canalizarea şi evacuarea apelor de suprafaţă din vecinătatea suprafeţei de canalizat,
pentru a evita pătrunderea acestora în zona care urmează a fi canalizată. În general,
pentru îndepărtarea acestor ape se folosesc canale deschise, care conduc apele de
suprafaţă în emisarul cel mai apropiat.
Cantităţile de apă de suprafaţă – Qsu, care se colectează prin canalizare, se
determină printr-un studiu, întocmit pe baza datelor hidrologice, obţinute din observaţiile
pe mai mulţi ani şi măsurări directe pe teren, sau prin alte metode, debitele maxime
stabilindu-se conform prevederilor STAS 1628, 4068 şi 4273.
De asemenea, la calculul canalizărilor care colectează ape de suprafaţă, se va ţine
seama de asigurările normate pentru protecţia împotriva apelor de suprafaţă, prevăzute
în STAS 4273.

4. Determinarea debitului apelor subterane

Apele subterane – Qsa, care pătrund în canalizare, provin din drenajele şi
desecările organizate, realizate prin construcţii şi instalaţii adecvate, precum şi din apele
freatice infiltrate în canalizare, ca urmare a neetanşeităţii acesteia.
Debitul apelor subterane, provenite din drenaje şi desecări, rezultă din proiectele
respective.
Debitul apelor subterane, ce pătrund în reţeaua de canalizare, ca urmare a
neetanşeităţii acesteia, este greu de determinat. De obicei, apele subterane infiltrate
influenţează numai canalele care transportă ape uzate. La canalele prin care curg apele
de ploaie, presiunea interioară creată prin umplerea canalului, nu mai permite infiltraţii.
De aceea, în cazul acestora nu se ţine seama de debitul provenit din infiltrarea apelor
subterane.
Pentru canalele de ape uzate, apele subterane infiltrate se iau în considerare sub
două aspecte:
 la dimensionare, se consideră că apele uzate umplu parţial secţiunea de curgere,
restul rămânând pentru apele infiltrate; conform STAS 3051, se consideră o
înălţime maximă de (0,60–0,80)  H, unde H este înălţimea secţiunii;
 la calculul canalelor cu dimensiuni sub 500 mm, sau alte secţiuni echivalente,
executate din elemente neetanşe (tuburi prefabricate) şi care stau permanent
acoperite de ape freatice, cu cel puţin 0,80 m peste creastă, în lipsa unor date mai
exacte, pentru determinarea debitului maxim, se vor considera infiltraţii de 1 dm 3/s
 şi km; acest debit maxim se va folosi şi pentru verificarea umplerii canalelor,
asigurându-se gradul de umplere indicat de STAS 3051.
5. Ape admise în reţeaua de canalizare
Prin conţinutul şi cantitatea lor, apele uzate descărcate în reţeaua de canalizare
trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
 să nu degradeze construcţiile şi instalaţiile din reţea;
 să nu aducă prejudicii igienei şi sănătăţii publice sau personalului de exploatare;
 să nu împiedice procesele de epurare;
 să nu micşoreze capacitatea instalaţiilor de epurare ale centrelor populate.
În acest sens, se vor avea în vedere două secţiuni de control:
 în căminul limită de proprietate;
 în secţiunea de intrare a apelor uzate în staţia de epurare.
În căminul limită de proprietate, apele uzate care se descarcă în reţeaua de
canalizare, nu trebuie să conţină:
 materii în suspensie, a căror cantitate, mărime şi natură constituie un factor
activ de erodare a canalelor; ele provoacă depuneri sau stânjenesc curgerea
hidraulică normală şi se clasifică astfel:
 suspensii grele sau alte materiale care se pot depune;
 corpuri solide plutitoare sau antrenate, care nu trec prin grătarul cu spaţii
libere, de 20 mm între bare;
 suspensii dure antrenate, care pot genera zone de erodare a colectoarelor;
 suspensii care în apa reţelelor de canalizare au efect coagulant şi produc
depuneri;
 substanţe cu agresivitate chimică asupra materialelor folosite în mod obişnuit la
construcţia reţelelor de canalizare şi a staţiilor de epurare a apelor uzate, din
centrele populate;
 substanţe de orice natură, în stare de suspensie sau dizolvate, care, în această
stare sau prin evaporare, stânjenesc exploatarea normală a canalelor şi staţiilor
de epurare, sau provoacă împreună cu aerul, amestecuri detonante, cum ar fi:
benzină, benzen, eter, cloroform, acetilenă, dicloretilenă, alte hidrocarburi
clorurate, sulfură de carbon şi alţi solvenţi;
 substanţe nocive, care pot pune în pericol personalul de exploatare a canalizării;
 substanţe inhibitoare ale procesului de epurare, în cantităţi care, în condiţiile
realizării diluării în reţeaua de canalizare, ar putea prejudicia funcţionarea
instalaţiilor de epurare sau a celor de tratare a nămolului.
În tabelul 4 sunt date condiţiile de calitate (limitele admise) în secţiunea de control
de la căminul limită de proprietate.
Tabelul 4
Condiţii de calitate a apelor uzate în secţiunea de control de la căminul limită de
proprietate

Indicatorul normat U/M Limita admisă

o *
Temperatura C maximum 40
3
pH mg/dm 6,5 – 11,0
3
Cianuri (CN) mg/dm maximum 1
3 *
Clor liber (Cl2) mg/dm maximum 1
3 *
Hidrogen sulfurat şi sulfuri mg/dm maximum 1
Produse petroliere (păcură, motorină, uleiuri 3
mg/dm maximum 30
grele)
Indicatori pentru protecţia betoanelor
împotriva agresivităţii apelor – STAS 3349
*
În cazurile în care pe colectorul reţelei de canalizare a centrului populat, în secţiunea de control, curge în
permanenţă un debit care asigură diluarea corespunzătoare a apelor uzate, evacuate în acesta, unităţile care
au în exploatare reţeaua de canalizare a centrului populat vor putea stabili, de la caz la caz, condiţiile de
descărcare – care vor ţine seama de diluarea realizată. În aceste cazuri, folosinţele care se racordează la
reţeaua centrului populat sunt obligate să amenajeze căminul de racord, corespunzător necesităţilor de
protejare a construcţiei şi celor de respectare a condiţiilor de salubritate şi igienă pentru spaţiul înconjurător.

În secţiunea de la intrarea în staţia de epurare, concentraţiile maxime admise,

pentru substanţele care ar putea deranja procesele de epurare biologică sau de
fermentare a nămolului – sunt indicate în tab. 5.
Tabelul 5
Concentraţii maxime admise la intrarea în staţia de epurare

Concentraţia
maximă admisă
Substanţa normată 3
[mg/dm ]
Substanţe fenolice 50
Detergenţi aminoactivi biodegradabili 50
Crom total (Cr) 1,0
Cupru (Cu) 1,0
Cadmiu (Cd) 1,0
Nichel (Ni) 1,0
Zinc (Zn) 1,0
Plumb (Pb) 1,0
 CONSTRUCŢII ŞI INSTALAŢII ACCESORII
PE REŢEAUA DE CANALIZARE

Pentru buna funcţionare a reţelei de canalizare, precum şi pentru întreţinerea ei, se

execută o multitudine de construcţii anexă, cum ar fi:
 cămine de vizitare;
 cămine de rupere de pantă;
 cămine de intersecţie;
 guri de scurgere;
 guri de descărcare;
 deversoare;
 sifoane;
 bazine de retenţie etc.

1. Cămine
Căminele sunt de mai multe categorii: cămine de vizitare (de racord), de trecere-
aliniament, de intersecţie, de schimbare a direcţiei, de schimbare a dimensiunilor, de
schimbare a pantei, de rupere de pantă şi de spălare.

1.1. Cămine de vizitare

Locul şi modul de amplasare a căminelor de vizitare sunt indicate de STAS 3051.

Astfel, căminele de vizitare se prevăd:
 la canalele nevizitabile (cu înălţimea profilului sub 800 mm):
 în aliniament, la distanţa maximă de 60 m;
 în punctele de schimbare a dimensiunilor;
 în punctele de schimbare a pantei;
 în punctele de schimbare a direcţiei;
 în punctele de descărcare a canalelor colectoare nevizitabile în alte canale
colectoare;
 în punctele de intersecţie a canalului, cu lăţimea până la 500 mm;
 la canalele semivizitabile (cu înălţimea profilului de 8001.500 mm), în
aliniament, la distanţa maximă de 75 m;
 la canale vizitabile (cu înălţimea profilului de peste 1.500 mm), în aliniament, la
distanţa maximă de 150 m;
 la toate categoriile de canale:
 în punctele în care apele de canalizare necesită control calitativ din partea
organelor de exploatare;
 în punctele de racord, pentru canalele de racord a căror secţiune este mai
mare de 0,12 m2;
 în punctele de racord, pentru canalele de racord care evacuează debite mai
mari de 100 dm3/s.
Datele de proiectare şi execuţie pentru căminele de racord, de trecere (aliniament)
şi de control al apelor, precum şi pentru căminele de intersecţie folosite numai pentru
canale nevizitabile – sunt indicate în STAS 2448. Căminele pentru schimbarea direcţiei,
a dimensiunilor şi a pantei au o construcţie asemănătoare cu cele de racord şi trecere.
 Schimbarea dimensiunilor, precum şi intersecţia canalelor semivizitabile şi vizitabile,
se fac în camere de schimbare a dimensiunilor, respectiv camere de intersecţie vizitabile,
conform STAS 3051.
Schimbarea direcţiei, la canale a căror lăţime, B, depăşeşte 1.000 mm, se face prin
curbarea traseului canalului, într-un cămin de schimbare a direcţiei; raza de curbură se ia
510B, conform STAS 3051.
Faţă de secţiunea transversală a canalelor, căminele de vizitare se amplasează
suprapuse acesteia sau lateral.
Amplasarea căminelor de vizitare suprapuse secţiunii transversale a canalelor se
face prin:
 includerea secţiunii transversale a canalelor în cămine, în cazul în care
dimensiunea orizontală maximă a secţiunii canalelor este sub 0,1 m;
 amplasarea căminelor de vizitare tangent-interior la secţiunea transversală a
canalelor.
Amplasarea căminelor de vizitare lateral canalelor se poate realiza, dacă înălţimea
canalelor la care se face accesul este mai mare de 1,80 m, prevăzându-se în acest caz
o galerie de legătură între căminele de vizitare şi canale, având următoarele dimensiuni:
lăţimea de 1,00 m şi înălţimea minimă de 1,80 m.
Materialele care alcătuiesc ansamblul căminelor de vizitare, precum şi dimensiunile
şi forma acestora, sunt (conform STAS 2448):
 tuburi din beton, cu piesă tronconică între camera de lucru şi coşul de acces
(fig. 1);
1
Figura 1. Cămin de vizitare
alcătuit din tuburi de beton, cu
2 piesă tronconică între
80
3 camera de lucru şi coşul de
acces:
4
1 – capac cu ramă din beton armat
hc

sau fontă; 2 – beton simplu monolit

sau piese prefabricate; 3 – tuburi din
5
beton Bc 20; 4 – piesă tronconică
8 din beton Bc 20; 5 – mortar de
D
ciment; 6 – tencuială cu mortar de
6
ciment; 7 – fundaţie; 8 – trepte de
acces (sau scări) din oţel beton.
H
h

 tuburi de beton cu mufă, cu placă între camera de lucru şi coşul de acces (fig. 2);
 zidărie de cărămidă (fig. 3).
 1

200 7 trepte  300

60 3 60

80 6 80
5
15
15
20 2 5
30
30


4
100
D
H

100 7

Figura 2. Cămin Figura 3. Cămin de vizitare alcătuit din zidărie de

de vizitare cărămidă.
alcătuit din tuburi
1 – capac cu ramă din beton armat sau fontă;
de beton cu
2 – cameră de lucru; 3 – coş de acces;
mufă, cu placă
4 – tencuială cu mortar; 5 – zidărie de cărămidă;
între camera de
6 – trepte de acces; 7 – fundaţie.
lucru şi coşul de
acces.
Dacă adâncimea, h, a căminului de vizitare este sub 2,0 m, se poate renunţa la
camera de lucru.
Forma şi dimensiunile fundaţiilor căminelor de vizitare sunt determinate de
dimensiunile orizontale sau verticale ale secţiunii transversale a canalelor la care se face
accesul, de structura acestora, precum şi de felul camerei de lucru (STAS). În figura 4
este arătată fundaţia căminului tip CVT-A3-f, la care se racordează un canal din tuburi
prefabricate din beton, cu secţiune circulară.
6 6
4 5
D/4 H+D/4³ 200

3
H

2
1

100 D
200 D + 100

Figura 4. Fundaţia căminului tip CVT–A3-f:

1 – fundaţie din beton simplu sau armat; 2 – canalul la care se face accesul, alcătuit din: tuburi
prefabricate din beton, fundaţie de beton turnat şi boltă prefabricată, beton turnat monolit;
3 – rigolă tencuită cu mortar de ciment; 4 – placă între fundaţie şi coşul de acces;
5 – guler de mortar de ciment pentru etanşare; 6 – coş de acces.

Formele şi dimensiunile radierului căminelor de vizitare de intersecţie sunt indicate

tot de STAS 2448. Figura 5 reprezintă radierul unui cămin de vizitare de intersecţie tip
CVI-2 c(r).
Căminele de vizitare, de racord şi de control, sunt alcătuite în mod similar celor de
trecere sau intersecţie.
În STAS 2447 şi STAS 816 sunt o serie de detalii pentru piesele prefabricate din
beton, care alcătuiesc căminele de vizitare. În continuare, vom spicui câteva aspecte
legate de aceste detalii:
 grosimea pereţilor, pentru căminele de vizitare mai adânci de 7 m, se stabileşte
prin calcul;
 fundaţiile căminelor de vizitare se execută din beton simplu sau armat, clasa Bc
7,5. Armarea fundaţiei canalului se continuă şi în fundaţia căminelor de vizitare;
 la căminele în care se face schimbarea direcţiei canalului, unghiul între cele
două direcţii trebuie să fie de maximum:
 90 de grade, în cazul canalului cu dimensiunea orizontală a secţiunii
transversale până la 50 cm, inclusiv;
 45 de grade, în cazul canalului cu dimensiunea orizontală a secţiunii
transversale de 60–100 cm;

Secţiunea A-A Secţiunea B-B

6
4
2 H 5

C C C C

D/4 hr
3
1
100 D
200 D + 100

Secţiunea C-C
B
d
D + 100

A A
D

200
B
Figura 5. Radierul unui cămin de vizitare de intersecţie tip CVI-2c(r).
 camera de lucru trebuie să aibă înălţimea maximă de 1,80 m şi lăţimea de 1,00
m, măsurată în sensul axului canalului la care se face accesul, simetric faţă de
axul canalului de acces. În cameră se prevede un spaţiu de adăpostire, lărgit în
afara coşului de acces, pe toată lăţimea camerei, cu înălţimea de 1,8 m şi
lăţimea de minimum 20 cm;
 pereţii interiori ai căminelor se tencuiesc cu un strat de 2 cm de mortar de
ciment, în cazul căminelor executate din beton monolit, sau se rostuiesc, în
cazul căminelor din cărămidă sau tuburi prefabricate;
 îmbinarea tuburilor prefabricate se face cu mortar de ciment;
 prima treaptă a scării de acces, la căminele de vizitare, se fixează la maximum
50 de cm distanţă de capac, iar ultima, la maximum 30 de cm deasupra
banchetei. Treptele sunt executate din oţel-beton 20 mm, protejat, prin vopsire,
contra coroziunii;
  capacele şi ramele căminelor de vizitare, conform STAS 2308, sunt clasificate, în
funcţie de rezistenţa minimă la rupere, în cinci categorii, respectiv nouă variante
constructive. Cele mai puţin rezistente, având forţa minimă de rupere de 15 kN şi
masa de 29 kg, sunt folosite în grădini, în subsolul clădirilor etc.; cele mai
rezistente, având forţa minimă de rupere de 400 kN şi masa de 167,20 kg, sunt
folosite pentru străzi cu trafic foarte intens.
Secţiunea B-B Secţiunea C-C

C B

A
A

C B

Secţiunea A-A
C

Schiţă de ansamblu

B B

Figura 6. Cămin comun în diagonală.

În sistemul divizor de canalizare este recomandabil să se construiască, pentru
fiecare canal (de ploaie şi de ape uzate), cămine de vizitare separate. Dacă acest lucru
nu este posibil, cele două canale se construiesc într-o tranşee comună, executându-se,
în acelaşi timp, şi cămine comune.
Căminul în diagonală (fig. 6) este preferabil, deoarece canalul de apă de ploaie
lucrează independent faţă de cel de ape uzate.
Căminul în paralel (fig. 7) are dezavantajul că, la ploi mari, când apa de ploaie
deversează peretele despărţitor dintre canale, poate da naştere la un remuu în canalul
de ape uzate, producând unele deranjamente în reţea.
 Secţiunea B-B Secţiunea C-C
C
B

625

A
Ape de Beton Beton
ploaie

A
Ape
uzate

C B

Secţiunea A-A
C

B B

Figura 7. Cămin comun în paralel.

Proiectarea şi construcţia căminelor descrise mai sus se realizează, în general, în

conformitate cu indicaţiile date anterior; dimensiunile lor depind de mărimea canalelor
care pătrund în acestea. Lungimea căminului nu va depăşi 1,00 m, iar lăţimea trebuie să
aibă cel puţin 0,75 m mai mult decât diametrul canalului.
Capacul se aşează deasupra canalului situat la adâncimea cea mai mare, pentru a
se asigura un bun acces la interior.
Pentru a se putea circula pe faţa superioară, peretele interior se face suficient de
lat; se pot prevedea, eventual, şi balustrade.
Planşeul căminului se aşează la cel puţin 1,80 m peste faţa superioară a peretelui
despărţitor.
Rigolele pentru conducerea apei de ploaie se îmbracă cu o tencuială sclivisită, iar
cele pentru ape menajere, precum şi peretele despărţitor, cu un material rezistent la
uzură (plăci de bazalt).
Cele mai recomandate cămine sunt, în general, cele din tuburi prefabricate; ţinând
cont de posibilităţile de execuţie, urmează căminele din cărămidă şi din beton, sau beton
armat.

1.2. Cămine de rupere de pantă

Căminele de rupere de pantă se execută pe reţeaua de canalizare pentru a se evita

depăşirea vitezei maxime admisibile, corespunzătoare materialului din care este
executat canalul.
 În figura 8 este prezentat, conform unui proiect tipizat, un cămin de rupere de pantă
pentru canale cu diametrul până la 500 mm şi diferenţe de nivel, între intrare şi ieşire,
sub 1,50 m. Construcţia constă dintr-un cămin asemănător căminelor de vizitare, în faţa
căruia se plasează o conductă verticală din oţel, fontă sau alt material foarte rezistent la
uzură.
În mod obişnuit, apele de canalizare circulă prin tubul vertical; când debitul este mai
mare, o parte din apă trece şi prin tubul orizontal. Tubul vertical trebuie dimensionat în
acest fel pentru a împiedica formarea depunerilor. Dacă diametrul canalului amonte este
sub 300 mm, diametrul tubului vertical trebuie să fie de cel puţin 150 de mm; pentru
canale cu diametre mai mari, se vor alege diametre de cel puţin 200 mm.
Pentru canale cu diametre mai mari de 500 mm şi diferenţe de nivel sub 2,0 m se
construiesc camere de rupere de pantă de tipul celui din figura 9.
Profilul şi dimensiunile acestor construcţii sunt în funcţie de înălţimea de cădere şi
diametrul canalului din amonte şi din aval. Conducerea apei din amonte spre aval se
face printr-un jgheab cu secţiune parabolică. Pe una din părţi se execută trepte pentru
controlul camerei, iar în părţile amonte şi aval, podeste cu balustradă.
Secţiunea C-C

20
A A
00

1,50
5
1
Dn

20
variabil 1,50

Secţiunea A-A Secţiunea B-B

B

12 80 12

variabil
1

40
15

30 30

C C 2
30 30

1,00
D1

12 Dn100 12

12 Dn100 12 20 5 20
variabil

80

D2
variabil

B 1,50
variabil
1
Figura 8. Cămin de rupere de pantă (Dn < 500 mm).
Grosimea minimă a radierului este de 20 cm, pentru căderi de 75 cm; peste
această valoare, grosimea radierului este de cel puţin 25 cm. Capacul de acces se
aşează deasupra punctului cel mai coborât al jgheabului. Aceste camere de rupere de
pantă sunt numite rapiduri (fără disipator de energie).
 Secţiunea B-B Secţiunea C-C

C B

C B

Secţiunea A-A
C

B B

Figura 9. Cămin de rupere de pantă pentru canale cu Dn > 500mm.

Pentru canale cu diametre mari (este cazul oraşului Moscova) sunt folosite
camere de rupere de pantă, ca cea din figura 10, cu saltea de apă. Pentru a nu stânjeni
activitatea muncitorilor din exploatare, în faţa zonei de cădere a apei se construieşte un
paravan.
Secţiunea A-A

66
18

12 70 12

38 25
35

100 38
B
180

d800 mm
40

15 20 12
80
d800 mm

10 70
130

45
30

10
30
15

10

Secţiunea B-B
38
25

25
d = 900 mm

d800 mm
130

A A
25
38

100

Figura 10. Cameră de rupere de pantă cu saltea de apă.

 Pentru diferenţe de nivel mari, peste 5 m, se execută camere de rupere de pantă cu
trepte multiple (fig. 11), sau de tipul celor utilizate la canalizările localităţilor unde nivelul
de cădere este de 16–18 m (fig. 12).

105,40 A
2

0,52 4 cm
1

Secţiunea A-A A

0,12
1,20

1,20 0,60 0,18

30° 101,50

Figura 11. Cameră de rupere de pantă în trepte multiple:

1 – beton; 2 – plăci (calupuri de granit).
2,00

Figura 12. Cameră de rupere

de pantă cu trepte multiple,
0,30 0,30
pentru diferenţe de nivel de
peste 5 m.

1.3. Cămine şi rezervoare de spălare

Din cauza debitului redus sau din cauza pantei mici, viteza de autocurăţare nu
poate fi asigurată pentru unele porţiuni de canal, astfel că, acesta trebuie să fie spălat, la
anumite intervale, cu apă sub presiune. Cele mai multe cămine sunt amplasate în partea
amonte a reţelei.
Spălarea reţelei constă în trimiterea unui curent de apă sub presiune, care
antrenează depunerile care s-au format pe radierul canalului. Eficienţa spălării este cu
atât mai mare, cu cât presiunea şi debitul sunt mai mari.
Spălarea reţelei se practică numai la canalizarea în sistem divizor, pentru canalele
care transportă ape menajere. Spălarea este aplicată, în general, canalelor care nu
depăşesc 500 mm în diametru.
Pentru a asigura debitul şi presiunea necesare spălării, trebuie să se construiască
rezervoare pentru înmagazinarea apei, din care, la anumite perioade, apa este introdusă
pe porţiunea de canal care trebuie spălată. Rezervoarele nu se amplasează prea
departe de reţeaua de canalizare şi este recomandabil să se construiască mai multe
rezervoare mai mici. Capacitatea minimă de înmagazinare este de 3 m 3. Rezervoarele
trebuie să fie impermeabile, scop în care se iau măsuri constructive corespunzătoare.
Apa de alimentare poate fi adusă fie din râuri, lacuri, surse subterane, mare, reţea de
alimentare cu apă, fie din bazine de acumulare a apei uzate sau a apei de ploaie.
Secţiunea B-B

A 80 A

100

Secţiunea A-A

B B

30 150 30

Figura 13. Cămin de spălare: 1 – lanţ.

Dacă se foloseşte apa din reţeaua de alimentare cu apă potabilă, căminul se umple
prin intermediul unui furtun, fiind total contraindicată folosirea unui racord fix subteran. Dacă
se foloseşte apa uzată, pentru înmagazinare se pot folosi căminele de vizitare ale reţelei,
amenajate în mod special.
Rezervoarele de spălare automată se proiectează pentru tronsoanele de canal
unde panta şi debitul sunt reduse şi se cunoaşte că se vor forma depuneri în
permanenţă.
Cea mai simplă construcţie a unui cămin de spălare este prezentată în figura 13.
Cele două capete ale canalului din căminul de spălare sunt închise cu clapete, care pot fi
manevrate, prin intermediul unui lanţ, de la partea superioară.
Pentru secţiuni mai mari de canale se pot folosi construcţii de tipul celei din figura
14, la care închiderea canalelor se face prin vane stăvilar.
 Figura 14. Cămin de spălare cu vane stăvilar:
1– cămin; 2 – canal; 3 – vană stăvilar.

În figura 15 este prezentat un rezervor de spălare cu funcţionare automată, cu

dispozitiv de automatizare de tip Passavant.
6

Nivel maxim

5
3 4

Nivel minim

a 2 a
b
b
1

Figura 15. Rezervor de spălare cu funcţionare automată:

1 – închidere hidraulică; 2 – închidere hidraulică secundară;
3 – sifon clopot; 4 – tub; 5 – by-pas; 6 – ventilaţie.

La acest dispozitiv nu există nici o piesă mobilă, care s-ar putea defecta la
contactul cu apa. Dispozitivul este format dintr-o închidere hidraulică, una secundară şi
un sifon-clopot, legat printr-un tub de conducta de evacuare a apei. Când nivelul apei
creşte în rezervor, creşte şi în sifon, presează asupra aerului de aici, care iese afară prin
tub, până când nivelul apei în sifon ajunge la by-pass. La creşterea nivelului apei,
presiunea din sifon creşte şi, odată cu aceasta, nivelul apei scade de la secţiunea a–a la
secţiunea b–b. Creşterea, în continuare, a presiunii conduce la punerea în funcţiune a
sifonului, prin deversarea apei peste muchia superioară a acestuia. Funcţionarea
dispozitivului depinde de relaţia între închiderea hidraulică, închiderea hidraulică
secundară şi volumul de aer din clopotul sifonului.

2. Guri de scurgere

Scopul gurilor de scurgere este colectarea apelor meteorice şi conducerea acestora

în reţeaua de canalizare.
Gurile de scurgere sunt de trei tipuri:
 guri de scurgere cu sifon şi depozit;
 guri de scurgere cu sifon şi fără depozit;
 guri de scurgere cu depozit şi fără sifon.
Gurile de scurgere sunt astfel concepute, încât adâncimea oglinzii de apă să fie cel
puţin egală cu adâncimea de îngheţ, din regiunea respectivă (STAS 6054).
În tabelul 1 sunt arătate distanţele între gurile de scurgere, care depind de panta
longitudinală a străzii.
Tabelul 1
Distanţe recomandate între gurile de scurgere
Distanţa între
Panta longitudinală a gurile de scurgere
străzii [m]
până la 0,004 50
0,0040,006 60
0,0060,010 70
0,0100,030 80
peste 0,030 100

Pentru a se reduce cât mai mult numărul gurilor de scurgere, se recomandă ca

acestea să fie instalate la încrucişarea străzilor, în aşa fel încât să deservească rigolele
de pe ambele străzi; trebuie, însă, amplasate în afara benzilor pentru traversarea
pietonilor (fig. 16).
Gurile de scurgere cu sifon şi depozit sunt folosite în reţeaua de canalizare în
sistem unitar, colectând apele meteorice de pe pavaje de bolovani sau piatră cubică,
adică, în general, acolo unde apele meteorice antrenează materii în suspensie.
Sifonul are rolul de a forma o închidere hidraulică, astfel încât, gazele din canal să
nu poată ieşi prin gura de scurgere. Aceste guri trebuie curăţate periodic, deoarece, în
perioadele de secetă, substanţele depozitate intră în putrefacţie, iar apa se evaporă; în
acest fel, închiderea hidraulică nu mai funcţionează, iar gazele din reţeaua de canalizare
ajung la suprafaţa solului.
Gurile de scurgere cu sifon şi depozit (STAS 6701) sunt de trei tipuri:
 tip A1 (fig. 17), cu un singur grătar carosabil (STAS 3272), putând primi debite de
711 dm3/s, după cum accesul apei se face dintr-o singură direcţie, respectiv, mai multe;
 tip A2 (fig. 18), cu două grătare carosabile (STAS 3272), putând primi debite de
1117 dm3/s, după cum accesul apei se face din una sau mai multe direcţii;
 tip B (fig. 19), cu un singur grătar necarosabil (STAS 3272), putând primi un debit
de 4 dm3/s.
 Secţiunea A-A
5 1

scurgere
Guri de
2
4
3,0 m

3,0 m
45°

3
Guri de 10 50 10
scurgere 5

10
3,0 m 3,0 m

A A

Figura 16. Amplasarea gurilor Figura 17. Gură de scurgere cu

de scurgere la intersecţia depozit, sifon şi un singur grătar:
străzilor.
1 – grătar; 2 – tub din beton simplu
Dn 500; 3 – piesă din beton simplu
pentru guri de scurgere; 4 – cot din
beton Dn 150; 5 – radier din beton
simplu Bc 3,5.
Secţiunea A-A C Secţiunea B-B
5
C

47 15 47 5 16
5 3
H

25 45
16 1
2
96

1015 110 15 10 10 15 15 10
56

70
15

4 4
160 120
10

B
Secţiunea C-C

5
15
15

A A
45
85

40

B 140

Figura 18. Gură de scurgere cu depozit, sifon şi două grătare:

1 – beton; 2 – tub din beton cu mufă Dn 150; 3 – cot din beton Dn 150;
4 – radier din beton de egalizare; 5 – placă de susţinere a grătarului;
6 – tencuială sclivisită.
A
386
30

A
10
502

420
30
0
m
ax

+1
5382
570

a) b)

+2
522
10 8 390±1 8 10

18 min 18 min
25

450
470
490
630

c)

Figura 19. Grătar cu ramă din fontă pentru guri de scurgere (carosabil).
 Legătura între gura de scurgere şi canalul de pe stradă se face printr-un racord
care trebuie să aibă cel puţin 150 mm în diametru, în cazul gurilor de scurgere de tip A 1
şi B, şi 200 mm în diametru, pentru gurile de scurgere de tip A2.
Grătarele cu ramă din fontă, pentru guri de scurgere, sunt executate în conformitate
cu STAS 3272 şi sunt de două tipuri:
– tip A, carosabil (fig. 19);
– tip B, necarosabil (fig. 20).

Tipul A are o masă de maximum 122 kg, iar tipul B, 30 kg.

Gurile de scurgere cu sifon şi fără depozit şi cele cu depozit şi fără sifon se folosesc
pentru reţeaua de ape de ploaie. Sifonul, respectiv, închiderea hidraulică, nu sunt
necesare, deoarece, în general, depunerile din reţea sunt de natură minerală, nedând
naştere la gaze cu miros neplăcut.
•470

396
26
16

30
370

•480

A A

Figura 20. Grătar cu ramă din fontă pentru guri

de scurgere (necarosabil).

Pe străzile asfaltate se instalează guri de scurgere fără depozit, deoarece

cantitatea de suspensii ce poate fi antrenată este mică, în timp ce gurile de scurgere cu
depozit sunt folosite pe străzi pavate cu pavele sau bolovani de râu, de pe care sunt
antrenate cantităţi mai mari de nisip.
Materialele de execuţie ale acestor guri de scurgere sunt aceleaşi ca şi pentru cele
cu depozit şi sifon, prevăzute în STAS 816 (pentru tuburi) şi STAS 3272 (pentru
grătare), adaptările necesare fiind făcute de proiectant.

3. Guri de zăpadă

Pe canalele vizitabile şi semivizitabile (diametre peste 1.000 mm sau secţiuni peste

80/120), pentru evacuarea zăpezii prin reţeaua de canalizare se folosesc guri de zăpadă. De
obicei, acestea se construiesc în oraşele canalizate în sistem unitar şi pe canale care
transportă cel puţin un debit de 250 dm3/s.
Gurile de zăpadă se montează foarte rar în sistemul divizor de canalizare şi, în
acest caz, numai pe reţeaua de ape de ploaie.
Gurile de zăpadă trebuie amplasate la cel puţin 1.000 m depărtare de sifoane,
deversoare, staţii de pompare etc., pentru a nu deranja buna funcţionare a acestora.
 La începutul primăverii, în aval de gurile de zăpadă, trebuie să se cureţe cu grijă
canalul, deoarece, odată cu zăpada sunt antrenate, de pe străzi, şi diferite reziduuri,
precum şi nisip.
Cele mai indicate locuri pentru plasarea gurilor de zăpadă sunt punctele cu
circulaţie mai redusă, străzi mai late, pieţe etc.
Pentru transportul zăpezii la gurile de zăpadă este indicată folosirea mijloacelor de
transport cu volum mai mic, care nu blochează străzile, cu atât mai mult cu cât trebuie
evitată introducerea de cantităţi mari de zăpadă, într-un timp scurt.
În figura 21 este exemplificat un alt tip de gură de zăpadă, folosită în canalizarea
oraşului Köln.
Menţionăm că zăpada poate fi evacuată şi prin căminele de canalizare, în special
pe cele amplasate pe colectoarele mari.
Pentru acces, gurile de zăpadă (fig. 22) au două deschideri (capace): una, pentru
zăpadă şi alta, pentru personalul de supraveghere. Zăpada cade, prima dată, pe un
podest, aşezat la nivelul crestei canalului şi, de aici, prin alunecare, ajunge în canal.
Panta podestului este, de obicei, 1:5. Personalul de exploatare ajută la alunecarea
zăpezii în canal.
Secţiunea A-A Secţiunea B-B

0,50
0,25 1,00 0,25
A A

2,00
0,60

3,45
0,83 1,00
1,50

1,90

0,50
2,4

B B
0

0,70

1:20
0,25

4,70

Figura 21. Gură de zăpadă folosită în canalizarea oraşului Köln.

Secţiunea B-B Secţiunea C-C

C B

A A

C B

Secţiunea A-A
C

B B

Figura 22. Gură de zăpadă.

 4. Camere de intersecţie
Camerele de intersecţie mai sunt cunoscute şi sub numele de camere de racordare
sau îmbinare. Intersectarea canalelor care au diametre ce depăşesc 500 mm trebuie să
se realizeze în camere de intersecţie, a căror formă şi dimensiuni depind de numărul
canalelor care se intersectează.
Direcţia în care se aşează tuburile are o importanţă deosebită pentru asigurarea
unei scurgeri normale. În acest scop, axa canalului principal trebuie să fie tangentă la
axa canalului care intră în camera de intersecţie. Canalul, care urmează a se intersecta
în cameră, se continuă cu o rigolă, până la punctul de intersecţie cu canalul principal, aici
rezultând o muchie verticală, până la radier.
B
A C
5,00
30 4,40 30

83,28
83,30

25 70

11
29
94 100 94
200

125
25 70

205
83

D D Secţiunea A-A
,5 4

85,83 100
100
38

4,05

11
29

40
1 9 4

C
00
1,

6,50

B
6,50

190
50
38

83,54
A

1
83,30

R=
0
4,1

82,80

40 73
R=

R=6
R=

,50
6 ,1

6,5
0

10
0

3 40 3,15 40
65

3,95
0,65

Secţiunea B-B Secţiunea C-C Secţiunea D-D

1,025

85,50 30
40 70 25 25 70 30
3
5
,2

83,28
1

11
73

153

94

82,80
303

25
40

1
100

125
73

4
5
10

4
40

40 1,25 40
11

3
94

5
10

2,05 4 3 5

Figura 23. Cameră de intersecţie (Bucureşti):

1 – şapă de protecţie; 2 – tencuială sclivisită; 3 – Bc 15; 4 – Bc 10;
5 – Bc 3,5.

În camera de intersecţie, înălţimea liberă trebuie să fie de 1,80 m. Deasupra

camerei se construieşte un planşeu de beton armat, peste care se aşează un strat de
izolaţie şi, apoi, beton de egalizare. Dacă adâncimea canalului este mică, planşeul se
poate aşeza imediat sub pavajul străzii, prevăzându-se, între acestea, un strat de nisip
de 1525 cm, pentru repartizarea sarcinilor. La camere de intersecţie de dimensiuni
mari, se recomandă executarea a două cămine de acces.
În figura 23 este prezentată o cameră de intersecţie cu un singur cămin de acces
pentru două canale, Dn = 1.000 mm, executată în reţeaua de canalizare a municipiului
Bucureşti.
În figura 24 este prezentată o cameră de intersecţie şi de schimbare a direcţiei, cu
două cămine de acces, în care se intersectează mai multe canale şi unde, în acelaşi timp,
se realizează şi schimbarea direcţiei canalului principal.
 Secţiunea A-A
B B
D C

D
C

Secţiunea B-B

D C

625

A
A

D C

Secţiunea C-C Secţiunea D-D

B B

625

B B
Figura 24. Cameră de intersecţie şi de schimbare a direcţiei.

5. Camere pentru schimbarea direcţiei

Camerele pentru schimbarea direcţiei se execută pentru dimensiuni de canale care

depăşesc, în lungime, 1.000 m. Forma şi dimensiunile acestora depind de dimensiunile
şi unghiul sub care trebuie să se realizeze schimbarea direcţiei.
Pe radierul camerei se execută un jgheab (rigolă), care trebuie să permită o dirijare
uşoară a apei şi o curgere normală. Pentru debite mici, raza de curbură nu poate coborî
sub 1,5D, în care D este diametrul canalului. Pentru debite mari, respectiv canale cu
dimensiuni mari, raza de curbură se stabileşte în funcţie de debit şi viteză, fiind în directă
legătură cu panta canalului amonte. Cu cât debitul şi viteza sunt mai mari, cu atât raza
de curbură trebuie să fie mai mare, iar panta rigolei, mai aproape de orizontală. În
general, raza de curbură pentru diametre mari este de (35)D, putând ajunge, uneori,
până la 10D.
Pentru a evita formarea vârtejurilor, acolo unde viteza este mare, radierul se înalţă
sub forma unui arc de cerc concav. Conform STAS 2448, numai pentru canale de
dimensiuni mici (sub 50 cm diametru), se pot prevedea schimbări de direcţie la 90°,
într-o singură cameră (fig. 25); pentru canale mai mari este necesar să se construiască
două camere, în fiecare direcţia schimbându-se cu 45°; dacă aceste condiţii nu se pot
respecta este necesar să se proiecteze camere pentru schimbarea direcţiei.
 Secţiunea B-B Secţiunea C-C Secţiunea A-A
C B
B

B
A A
C
C B

Figura 25. Cameră pentru schimbarea direcţiei la 90°

6. Deversoare
Deversoarele de apă de ploaie sunt construcţii folosite, în sistemul unitar de
canalizare, pentru evacuarea în emisarul învecinat a unei părţi din apa uzată, din reţeaua
de canalizare, în timp de ploaie, în momentul când diluţia admisă (între apele meteorice
şi cele uzate) a fost depăşită.

Alcătuirea deversoarelor

Deversoarele sunt alcătuite, din punct de vedere constructiv, din trei părţi
principale:
 camera de deversare, în care se găseşte deversorul propriu-zis;
 canalul de evacuare a apei deversate în emisar (canalul deversor);
 gura de vărsare a canalului de evacuare.

Dimensiunile şi forma camerei de deversare depind de tipul deversorului.

Deversorul propriu-zis poate fi de mai multe feluri. Cel mai răspândit este
deversorul lateral (fig. 27). Se remarcă bancheta lată de 0,60 m, necesară întreţinerii;
înălţimea între banchetă şi planşeu trebuie să fie de cel puţin 1,80.
A Secţiunea A-A

b
D1


D3

60
L
b

60

2
D

B
A

Figura 27. Deversor lateral simplu.

Dacă debitele sunt mai mari, iar spaţiul unde trebuie construit deversorul nu este
prea mare, se recomandă folosirea deversoarelor duble (fig. 28), care, însă, nu conduc şi
la dublarea debitului deversor, în raport cu deversorul simplu, datorită micşorării sarcinii
deversorului.
 Secţiunea B-B

Secţiunea A-A

15

15
1,50

2,30
C
C

1,35
15,5 30

60
5 15

5
17,5

Secţiunea C-C
B

15
A A

2,40

2,70
15
B
15 595 20 75 15

720

Figura 28. Deversor lateral dublu.

Un alt tip de deversor este aşa-numitul deversor de strangulare (fig. 29).

Secţiunea A-A Secţiunea C-C

B
C D

B B

C D B

Secţiunea B-B Secţiunea D-D

C D B

A
A

C D B

Figura 29. Deversor cu strangulare.

 Deversoarele frontale drepte şi curbe sunt mai rar folosite în prezent, deoarece
conduc la pierderi importante de nivel.
Uneori, problema depunerilor şi antrenarea lor din camerele de deversare creează
probleme deosebite; montarea unor panouri submersibile soluţionează, în parte, această
problemă.
Deoarece camerele de deversare se amplasează, întotdeauna, în vecinătatea
emisarilor, există posibilitatea inundării lor, în timpul apelor mari. Dacă variaţiile de nivel
sunt mici, aşezarea unor grinzi sau dulapi la gura canalului de deversare, poate
împiedica intrarea apei pe acesta; dacă variaţiile de nivel sunt mari, pe canalul de
deversare se montează stăvilare automate.
În zonele din apropierea staţiilor de epurare, respectiv în afara intravilanului,
deversoarele de apă de ploaie pot fi amenajate sub forma unor construcţii deschise.
În figura 30 este prezentată o cameră de deversare cu deversor lateral, folosită în
canalizarea municipiului Bucureşti. Camera (pereţii, grinzile şi planşeul) este executată
din beton armat.
Secţiunea A-A
C
10,60
0,25

B
1,30

0,40

0,4 0,5

0,4
1,50
0,25

0,2
0,40

1,5
R=4,00 m
0, 4

0 ,2 B
C
Secţiunea B-B
10,60
0,25

0,7
0,4

A
A
1,95

0,875 0,4 0,875 0,4

0,4

1,80

0,25
0,40
1,39
0,25

0,40 3,90
0,50
0,25

3,90 1,40 2,60

Secţiunea C-C
4,325
0,2
0,65 0,4

0,4 0,4
0,4 1,725
0,75 0,65
2,95

1,
95
5
32
4,34

0,
0,54 0,41

0,4
5
0 ,7

0,7

1,39
5

2,70 1,625

Figura 30. Deversor lateral.

Deversorul lateral, aşezat pe un canal circular, este prezentat în figura 31.

 Secţiunea B-B Secţiunea C-C

b b
A A A A

180

180
h1

h1
60 60

h2

h2
D1
D3
D2

B B

Secţiunea A-A

C b1 variabil între Spre staţia de epurare

B D 1 şi D 3


D1

L dev ~ 2%

D3
60 b2=D2 b
B

~ 2%

D2
B Spre
C emisar

Figura 31. Deversor pentru canale circulare.

Canalul de evacuare (canalul deversor) a apei deversate în emisar se proiectează

şi se execută în condiţii similare canalelor din reţea.
Construcţia gurii de descărcare a canalului deversor se realizează în condiţiile
descrise la paragraful 8.

7. Bazine pentru retenţia apelor de ploaie

Scopul principal al bazinelor pentru retenţia apelor de ploaie este înmagazinarea

unei cantităţi de apă uzată şi de ploaie, în vederea micşorării debitelor de vârf, care ar
conduce la:
 suprasolicitarea reţelei de canalizare;
 supradimensionarea emisarului, când apa de ploaie este deversată în acesta;
 tratarea unor ape de ploaie impurificate peste limitele normale.
Bazinele de apă de ploaie pot fi:
 pentru retenţia apelor de ploaie (fig. 32, a);
 pentru retenţia şi deversarea apelor de ploaie în emisar (fig. 32, b);
 pentru decantarea apelor de ploaie (fig. 32, c).
1 2

isar isar
Em
Em

a) b) c)

Figura 32. Bazine pentru apele de ploaie:

1 – deversor; 2 – deversor şi ieşire.
 Bazinele pentru retenţia apelor de ploaie acumulează o parte din debitul de vârf şi-l
transmit, apoi, reţelei, fie prin gravitaţie, fie prin pompare. Dacă bazinul se găseşte chiar
în amonte de staţia de pompare, el are rolul de a regla cantitatea de apă care pătrunde
în acesta. În general, aceste bazine sunt anexe ale reţelei de canalizare; evacuarea
apelor se face, în întregime, în reţea; numai uneori, pentru cazuri excepţionale, sunt
prevăzute deversoare care conduc apele spre emisarul cel mai apropiat.
Bazinele pentru retenţia şi deversarea apelor de ploaie în emisar implică, în
construcţia lor, un deversor pentru evacuarea unei părţi din apă, în emisar. În aceste
bazine se realizează epurarea apei care urmează a fi evacuată în emisar, cantitatea
acesteia fiind în funcţie de calitatea şi cantitatea apei emisarului. Ele se construiesc, în
cele mai multe cazuri, ca anexă a deversoarelor şi, în special, a acelora din faţa staţiilor
de epurare.
Bazinele de decantare a apelor de ploaie au ca scop principal epurarea
(decantarea) acestora, înainte de evacuarea lor în emisar, în special a apelor de ploaie
provenite din sistemul separativ de canalizare.
Menţionăm că, de fapt, nu se reţin numai ape de ploaie, ci, în cele mai multe cazuri,
un amestec de ape de canalizare (ape de ploaie cu ape uzate).
Bazinele pot fi închise sau deschise.
Bazinele închise sunt realizate, de obicei, din beton armat, sub nivelul solului, fiind
amplasate în interiorul centrului populat.
Bazinele deschise sunt amplasate în afara centrului populat, deoarece degajă gaze
neplăcute; ele sunt executate în depresiunile existente, în funcţie de condiţiile locale.
În staţiile de epurare, bazinele de apă de ploaie sunt deschise şi, în toate cazurile,
sunt realizate din beton armat.
Aceste bazine sunt necesare în reţelele de canalizare care transportă debite
importante de apă de ploaie, amestecată cu apă uzată, sau în locul unui colector cu
secţiune mare, necesar numai în timp de ploaie, când este mai avantajoasă construcţia
unui bazin de retenţie, cu sau fără deversor.
Un calcul tehnico-economic poate stabili soluţia oprimă, dar trebuie avută în vedere
necesitatea pompării apei din bazin (deoarece, canalul aval are adâncime mai mare
decât cel amonte, fig. 32), respectiv, costul pompării, care poate interveni în mod
hotărâtor.
Construcţia unui bazin de retenţie a apelor de ploaie poate elimina necesitatea
refacerii reţelei de canalizare, pentru adoptarea unor diametre mai mari, când se
construiesc ansambluri noi de locuinţe, care îndesesc zonele existente. Debitele de vârf,
care nu pot transportate prin vechea reţea, sunt preluate de bazinul de retenţie.
Există cazuri când, datorită debitului mic al emisarului, apele de ploaie, amestecate
cu cele uzate, nu pot fi deversate prin deversoarele de apă de ploaie, cu respectarea
condiţiilor de calitate impuse de STAS 4706. În asemenea situaţii, construcţia unor
bazine de retenţie cu deversor poate creea condiţii corespunzătoare deversării apelor
amestecate în emisar, prin înmagazinarea temporară a debitelor ce le depăşesc pe cele
admise a fi evacuate în emisar; după încetarea ploii, apa înmagazinată este evacuată în
emisar, în limitele permise, fie prin pompare, fie prin gravitaţie.
Bazinele de retenţie şi, în special, cele prevăzute cu deversor, sunt necesare,
aproape întotdeauna, înaintea staţiilor de epurare, care tratează ape uzate, provenite
dintr-o canalizare în sistem unitar. Deoarece, în staţiile de epurare se primesc, de obicei,
două debite orare maxime, cantitatea de apă suplimentară trebuie deversată în emisar;
acesta, însă, datorită condiţiilor de calitate impuse de STAS 4706, nu poate primi decât o
parte din apa care trebuie deversată în emisar, iar restul se înmagazinează în bazine de
retenţie şi deversare.
Bazinele de recepţie ale staţiilor de pompare, din cadrul reţelelor în sistem unitar,
sunt, de fapt, bazine de retenţie a apelor de ploaie; prin înmagazinarea unei părţi din apă
se obţine, în staţie, o putere instalată mai mică şi un diametru al conductelor de refulare
mai mic.
Înmagazinarea apelor de ploaie trebuie analizată din următoarele puncte de
vedere:
 reducerea volumului de ape supuse epurării;
 gradul de epurare;
 mărimea staţiei de pompare;
 cheltuielile de construcţie pentru reţeaua de canale etc.
Amplasarea pe orizontală a bazinelor pentru apele de ploaie se poate face pe
aceeaşi linie cu colectorul de canalizare, în serie cu acesta (fig. 33, a) sau în paralel cu
acesta (fig. 33, b).
Deversor
Intrare

Ieşire
a)

Deversor

Intrare
Golire

Ieşire
b)
Figura 33. Amplasarea pe orizontală a bazinelor
pentru apele de ploaie:
a – în serie; b – în paralel.
În prima variantă, bazinul este traversat în permanenţă de apele uzate, deci, atât pe
timp uscat, cât şi pe ploaie.
În cea de-a doua variantă, bazinul de apă de ploaie este amplasat lateral, el
primind numai cantităţile de apă ce le depăşesc pe cele care trebuie să-şi continue
drumul în reţeaua de canalizare.
Când construcţiile sunt folosite ca bazine pentru retenţia apei de ploaie (deci, nu au
deversor), în prima variantă, după încetarea ploii, bazinul se goleşte automat, în funcţie
de secţiunea conductei aval; în cea de-a doua variantă, golirea se face prin intermediul
unei conducte de legătură între bazine, care este, de asemenea, dimensionată pentru a
primi numai cantitatea de apă care nu o depăşeşte pe cea care trebuie să-şi continue
drumul în reţea.
Bazinele aşezate în paralel sunt mai avantajoase, deoarece, nefiind traversate în
permanenţă de ape, în perioadele de timp uscat pot fi curăţate, reparate etc.; de
asemenea, în bazin nu ajung suspensii mai mari, acestea fiind antrenate pe colector, iar
volumul de decantare este mai mare, deoarece nu toată apa traversează bazinul.
Amplasarea pe verticală este recomandată când condiţiile locale permit ca ieşirea apei
din bazin să se facă prin gravitaţie (fig. 34); dacă acest lucru nu este posibil, se impune
construirea unei staţii de pompare. Pomparea apelor de ploaie din bazine este
neeconomică, aproape în toate cazurile.
 Intrare

³ 1 : 50 Ieşire

Figura 34. Secţiune longitudinală printr-un bazin

pentru retenţia apelor de ploaie.

La amplasarea pe verticală a bazinelor de apă de ploaie, trebuie avut în vedere că

remuurile generate de acestea pot conduce la neajunsuri în exploatare (depuneri de
suspensii în cantităţi mari, inundarea subsolurilor etc.). De aceea, la proiectare trebuie
studiată, în amănunt, toată reţeaua de canalizare din vecinătatea bazinului.
Când condiţiile locale permit, construcţia unor bazine verticale (decantoare
verticale) poate fi avantajoasă, mai ales datorită curăţării rapide a depunerilor ce se
formează în acestea.
Bazinele orizontale (cu curgerea apei pe orizontală) necesită cheltuieli mai mari pentru
curăţarea depunerilor, în comparaţie cu cele verticale; pentru uşurarea operaţiei de curăţare,
uneori, bazinele orizontale se compartimentează.
Rezultate foarte bune au dat bazinele cu deversarea apelor de ploaie de tipul celui
prezentat în figura 35.
1

Intrarea apelor
de ploaie şi uzate Ieşire

2
1

Intrarea apelor
Ieşire
de ploaie şi uzate

Figura 35. Bazin de retenţie şi deversare a apelor de ploaie

(sistem Mannes):
1 – deversor; 2 – perete semiscufundat.

Apa de ploaie şi cea uzată parcurg, în mod normal, canalul închis aşezat pe
radierul bazinului; în momentul când cantitatea de apă care pătrunde în bazin o
depăşeşte pe cea care poate pleca prin canalul aval, începe acumularea, iar când se
atinge nivelul crestei deversorului din amontele bazinului, începe deversarea.
Suspensiile mari sunt antrenate prin canalul închis, în timp ce suspensiile mici se depun
pe radierul bazinului, prevăzut cu o serie de jgheaburi. După încetarea ploii şi golirea
bazinului, depunerile sunt evacuate, cu jeturi de apă, prin canalul aval.
Un alt tip de bazin de retenţie, cu deversarea apelor provenite din sistemul unitar de
canalizare, este prezentat în figura 36. Se pot remarca o serie de detalii, referitoare la
panta radierului şi a jgheaburilor, necesare unei bune colectări şi evacuări a depunerilor.
 1
,5 :
³1
³ 1 : 50

Spre staţia
de epurare
Figura 36. Bazin orizontal pentru retenţia şi deversarea
apelor de ploaie.
Dacă, din motive constructive, radierul trebuie să fie aproape orizontal (fig. 37), iar
bazinul trebuie să fie traversat permanent de ape uzate, pe radier se execută o rigolă, iar
pentru curăţarea depunerilor se folosesc racloare.

11,65

0,25
2,35  2,85

0,25 0,25 0,25

5,45 5,45

1 : 50 1 : 50

1
Fig. 38. Bazin pentru retenţia apelor de ploaie,
cu radier orizontal şi cu rigole:
1 – rigolă de evacuare a apei şi a nămolului.
Apa necesară curăţării şi antrenării depunerilor de pe radierul bazinului poate fi
luată din bazin, scop în care, cantitatea de apă considerată necesară se acumulează, în
timpul ploii, într-un cămin alăturat sau de la reţeaua de alimentare cu apă, însă nu printr-
un branşament fix, ci prin intermediul unui furtun.
La bazinele cu deversarea apelor de ploaie, în faţa deversoarelor se aşează pereţi
semicufundaţi, pentru reţinerea suspensiilor plutitoare.
La bazinele închise este necesară prevederea unei iluminări artificiale (apărată
contra exploziilor) şi aerisire corespunzătoare, uneori, chiar artificială; o atenţie deosebită
trebuie acordată regulilor de protecţie a muncii, deoarece gazele rezultate de la
fermentarea nămolului depus pot provoca explozii, intoxicaţii etc.
Bazinele deschise, în pământ, pentru apele de ploaie, îşi găsesc mai rar
aplicarea, deoarece condiţiile locale nu permit, întotdeauna, construcţia lor. Ele au
înfăţişarea unor iazuri, care au taluzurile şi, parţial, radierul înierbate sau placate cu plăci
de beton. Uneori, aceste bazine sunt executate în trepte şi, pentru a evita diferite
accidente, sunt împrejmuite.
Guri de descărcare

Gurile de descărcare sunt construcţii care se execută în punctul de descărcare a

apelor de canalizare în emisari.
Forma şi dimensiunile lor depind de:
 mărimea emisarului;
 cantitatea şi calitatea apelor care se evacuează etc.
 Din punct de vedere hidraulic, gurile de descărcare trebuie să asigure o evacuare
normală a apelor; pe de altă parte, ele nu trebuie să producă degradări ale albiei
emisarului sau alte perturbări în curgerea obişnuită a acestuia.
Aşezarea gurilor de descărcare se recomandă să se facă sub un unghi de 3045°,
faţă de direcţia de curgere a emisarului.
Gurile de descărcare necesare evacuării apelor uzate provenite din sistemul divizor
de canalizare, precum şi cele din sistemul unitar de canalizare, epurate mecanic sau
biologic, trebuie să asigure o cât mai bună dispersie a apelor de canalizare în emisar,
respectiv, un amestec cât mai bun.
Pentru emisari cu debite mici (sub 510 m3/s) se pot adopta construcţii
asemănătoare cu cea din figura 41.
În apropierea punctului de evacuare se construieşte un cămin de vizitare (fig. 7.41).
Dacă, înainte de evacuare, canalul este perpendicular pe direcţia de curgere a
emisarului, canalul se curbează în cămin, astfel încât să se obţină înclinarea necesară
faţă de emisar. Dacă emisarul are o albie adâncă, iar radierul canalului, care urmează a
se evacua, se găseşte la un nivel mai ridicat faţă de acesta, se va evita să se dea o
pantă prea mare canalului, în punctul de descărcare, pentru a nu produce degradarea
albiei.
Radierul gurii de descărcare se va aşeza la o astfel de înălţime, faţă de patul
emisarului, încât să se împiedice colmatarea canalului, prin substanţele în suspensie,
aduse de apa emisarului.
Pe porţiunea dintre căminul menţionat şi punctul de descărcare, canalul (pentru
dimensiuni mici) trebuie să se protejeze cu beton (fig. 41).
În locul unde se termină canalul, se execută un perete de beton de 4050 cm
grosime şi circa 1,0 m adâncime sub patul râului, pentru consolidarea canalului.
Atât patul râului, cât şi taluzurile, se perează pe cel puţin 10 m în amonte şi 30 m în
aval de punctul de descărcare.
Secţiunea B-B Secţiunea C-C

C A B

3
625
2
A

C 1 B

Secţiunea A-A

B
1

C
1
C

B
Figura 41. Gură de descărcare pentru emisari cu debite mici:
1 – tuburi de beton; 2 – emisar; 3 – pereu; 4 – palplanşe.
 Câteodată, întreaga construcţie este asigurată cu palplanşe, aşezate împrejurul
acesteia (fig. 42).
56,00
1/1
,5 1 4
54,43
53,68 N Ape mari 53,60

3
52,15 1:
220/160 5
51,50 2 51,60 N.A. la
2 Mai 1967
2
50,65

Vedere în plan
Ax râu
A

3,00
1

50,65
8,20 7,75 2,35 5,20
51,57

3,00
51,56 51,46
7,10

52,45
5,60

1,00
5
52,45 8,0 2
51 7

,14
51 7
,87
51 7
,5
,8
,1

52
52

54,28
54,43

0
A 16
0/
22
Vedere din faţă
56,00

54,43

52,15 52,45 52,45 52,15

51,45 51,57

Figura 42. Gură de descărcare pentru un colector de canalizare:

1 – batardou; 2 – palplanşe 2,5 × 0,06 × 0,20; 3 – piloţi 20,
l = 7,0 m; 4 – umplutură de argilă; 5 – palplanşe 5,0×0,06×0,20.
Pentru emisari cu debite mai mari, se construiesc conducte de descărcare, aşezate
în patul acestora, care evacuează apele cât mai aproape de talveg. Prin aceasta, se
realizează o amestecare totală şi rapidă a acestor două feluri de apă şi se evită poluarea
puternică a emisarului, în apropierea malului.
Lungimea conductei este în funcţie de condiţiile locale:
 mai redusă, când se alege pentru descărcare o porţiune concavă a emisarului;
 mai lungă, într-o zonă convexă, care trebuie evitată, aproape în toate cazurile.
De exemplu, în cazul oraşului Duisburg, la gura de descărcare pentru canalizare,
conducta de evacuare are lungimea de 130 m şi diametrul de 1,5 m; tranşeea de pozare a
conductei are adâncimea de 3,2 m şi lăţimea de 2,5 m; deasupra conductei s-a aşezat
piatră spartă.
Pentru evacuarea apelor de ploaie (canale de apă de ploaie în sistem divizor şi
canale deversoare), debitele fiind de 3050 de ori mai mari decât cele uzate sau
provenite din sistemul unitar, gurile de descărcare au dimensiuni mai mari şi trebuie să
fie astfel construite, încât să se evite degradarea albiei şi stânjenirea navigaţiei. De cele
mai multe ori, gurile de descărcare necesită dispozitive de închidere, care trebuie să
împiedice intrarea apei emisarului în canalizare, în timpul apelor mari. În forma cea
mai simplă, aceste închideri constau din grinzi de lemn sau metalice, care se aşează
manual în nişte ghidaje metalice.
Închideri mai etanşe se realizează cu ajutorul clapetelor şi vanelor de perete. În
figura 43 este prezentată o clapetă de închidere, care oscilează în jurul unui ax aşezat
deasupra canalului. O contragreutate uşurează oscilarea acesteia, când apele de ploaie
sunt evacuate în emisar. Dacă apa emisarului depăşeşte nivelul apei din gura de
descărcare, clapeta se închide automat, datorită presiunii mai mari din exterior.
Secţiunea B-B Secţiunea A-A

0,55
A B

5,55
1

3,16
3

39,173

B
1,00 4,00 1,00
7,50
A

Figura 43. Gură de descărcare prevăzută cu clapetă de închidere:

1 – clapetă metalică; 2 – contragreutate; 3 – canal de ape uzate.
În funcţie de nivelul apei din emisar şi din gura de descărcare, vanele de perete
sunt acţionate manual sau pot fi automatizate.
Construcţia gurii de descărcare la un emisar cu debit mare, având cheiuri verticale din
piatră, este arătată în figura 44. Radierul colectorului este aproape la acelaşi nivel cu nivelul
maxim al apelor emisarului. Gura de descărcare se aşează sub faţa inferioară a stratului de
gheaţă, în vederea asigurării scurgerii apelor rezultate din topirea zăpezilor, în timpul
primăverii.
Vedere în plan Sectiunea A-A
0,46

1,94

3,2
1,07

2,00

0,45

A A
1,00

Nmax
2,56

Figura 44. Gură de descărcare pentru un emisar cu cheiuri.

9. Sifoane de canalizare

De obicei, traversarea cursurilor de apă se face prin sifoane.

Sifonul propriu-zis este compus din două ramuri, verticale sau înclinate, una la
capătul amonte şi alta la capătul aval, şi o ramură orizontală intermediară (fig. 45).
La alegerea traseului unui sifon trebuie să se ţină seama de următoarele aspecte:
 direcţia sifonului să fie cât mai perpendiculară pe direcţia de curgere a cursului
de apă, pentru ca lungimea să fie cât mai scurtă;
 albia cursului de apă, în zona de traversare, să fie cât mai stabilă;
 adâncimea albiei să fie cât mai mică.
 La un sifon se disting trei părţi principale (fig. 45):

 camera de intrare;
 conducta sifon;
 camera de ieşire.

Nivelul
1 196,20 196,20
4 maxim al apei 196,00 2
0,10
1,80

Nivelul

1,80
0,80
minim al apei 193,00
Dn 600
i = 0,001 Dn 400 Dn 700
2,40 3 2,50 i = 0,0008
195,32 192,716
192,681

192,48 191,20

192,12 191,20

194,90 192,53
195,32

195,33

193,01

192,08

192,14

192,12

192,60

194,39

194,90
192,11

192,11
1,5 1,2 2,6 2,0 2,0 2,0 2,0 2,0 2,0 3,0 2,0 3,0 4,0 3,6 1,5

Dn 600 2,40
2,50
Dn 400 Dn 700
4
400
Dn

1,80
2,00

0,54
0,54
1,50 Dn 500
0,80
Dn 150

Figura 45. Sifon de canalizare cu ramuri înclinate amonte şi aval:

1 – camera de intrare; 2 – camera de ieşire; 3 – conducta sifon;
4 – conducta de spălare.
Camera de intrare are, de obicei, un compartiment aşa-numit „umed”, în care se
aşează rigolele de repartiţie şi capătul conductei de golire în caz de avarii, precum şi un
compartiment „uscat”, unde se aşează capetele conductelor sifon, cu vanele respective.
Fiecare compartiment are acces separat.
Camera de ieşire are un singur compartiment, unde sunt amenajate rigolele de
scurgere spre canal. La capătul aval al conductei sifon nu se montează vane.
Camerele de intrare şi ieşire se execută din cărămidă, beton şi beton armat,
alegerea materialului făcându-se în funcţie de condiţiile locale. Lângă rigole se
construiesc banchete late de cel puţin 0,60 m. Înălţimea camerei, măsurată de la
banchetă, este de minimum 1,80 m.
Conducta de sifon se execută din tuburi de oţel, fontă şi beton armat. Alegerea
materialului depinde de:

 posibilităţile de execuţie;
 sistemul de canalizare;
 cantitatea şi calitatea apelor de canalizare etc.

Tuburile de oţel trebuie protejate la exterior, în acest scop făcându-se protecţii

uzuale.
Conducta de sifon se pozează sub nivelul albiei, la o astfel de adâncime, încât să
se obţină o acoperire, peste creasta ei, de cel puţin 50 cm. Deasupra conductei se
aşează pământ rezultat din săpături, piatră spartă etc.; uneori, pentru o mai bună
consolidare a conductei, se îmbracă cu beton.
De obicei, se prevăd mai multe conducte. La canalizările în sistem unitar se
execută cel puţin două conducte, una pentru transportul apelor uzate, pe timp de ploaie,
şi alta pentru transportul apei de ploaie. În scopul intrării în funcţiune a conductei pentru
apa de ploaie, în timpul precipitaţiilor, conducta se aşează în camera de intrare, la un
nivel superior faţă de conducta pentru ape uzate, sau accesul la ea este comandat de un
deversor.
 Uneori, se construiesc mai multe conducte, care intră în funcţiune pe rând, paralel
cu creşterea debitului. Folosirea mai multor conducte are avantajul că pot fi
dimensionate în aşa fel încât perioadele în care funcţionează sub viteze de autocurăţare
să fie cât mai scurte.
La canalizările în sistem divizor, pentru apele de ploaie se folosesc două sau trei
conducte, care intră în funcţiune pe rând, pe măsura creşterii debitului.
Întotdeauna, atât pentru canalizările în sistem unitar, cât şi pentru cele în sistem
divizor, se recomandă construirea unei conducte sifon de rezervă.
Distanţa între conductele sifon se ia de 300500 mm.
În locul sifoanelor verticale (cu cămin) se preferă sifoanele cu ramurile de la
capetele amonte şi aval în pantă. Panta sifonului, la capătul amonte, se recomandă să
fie 1:11:2, iar la capătul aval, 1:31:6, pentru evitarea depunerilor. La unele sifoane,
pentru a se reţine o parte din substanţele în suspensie, în special nisipul, care se poate
depune pe conducte, s-au construit, amonte de acestea, deznisipatoare.
Pentru spălarea sifonului de depuneri se execută o conductă de spălare, care poate
aduce apă din cursul de apă traversat, când nivelul în acesta depăşeşte nivelul
conductei. Această conductă serveşte şi drept conductă de descărcare, în caz de avarii.
Dacă soluţia de mai sus nu este posibilă, în camera umedă se aduce apă de la reţeaua
publică, după ce, în prealabil, s-au închis capetele conductelor din căminul de intrare;
după umplerea cu apă a căminului, se deschid brusc conductele; apa care pătrunde, cu
presiune, prin conductele sifon, curăţă depunerile. Pe timp de ploaie, apa necesară
spălării sifonului se poate obţine prin obturarea, pe o perioadă scurtă, a canalelor şi
conductelor sifon din camera de intrare.
Se recomandă ca, în zona de traversare, pe lungimi de câţiva zeci de metri, amonte
şi aval, taluzurile şi patul cursului de apă să fie consolidate.
Dacă albia cursului de apă nu este prea adâncă, iar canalul se găseşte la o
adâncime mai mare, traversarea acestuia se poate face fără construcţia unui sifon;
canalul pe sub albie are aceeaşi pantă ca în amonte. Este necesar, însă, ca la cele două
capete să se execute cămine de vizitare, cel din amonte fiind prevăzut cu conductă de
spălare (fig. 46).
Secţiunea B-B
C

D
1 3 1

A A

D 2 C

Secţiunea A-A

2 1
B B

Secţiunea C-C Secţiunea D-D

B

Cazul unei albii adânci

Figura 46. Sifon de canalizare fără ramuri amonte şi aval:

1 – cămin de vizitare; 2 – canal de beton; 3 – conductă de spălare.
 10. Estacade

Estacada este o construcţie asemănătoare unui pod, pe care se aşează canalul

care trebuie să traverseze depresiunea.
Ea constă dintr-o serie de piloni, pe care se aşează un fel de jgheab, în care se
montează canalul (fig. 47). Pentru a feri canalul de îngheţ, în jgheab, împrejurul
canalului, se aşează materiale izolante (rumeguş, zgură etc.).
135

0,30
3
55

50 30 70
1 1
55
3

185
maxim 300

500
20
240

185
minim 200

15 150 15

20
40

a) b)
Figura 47. Estacade:
a – pentru înălţimi sub 3,0 m; b – pentru înălţimi între 3,0 şi 5,0 m;
1 – umplutură de zgură; 2 – zidărie din piatră; 3 – canal.
În cele mai multe cazuri, estacadele se execută din beton armat sau metal. Când
canalul aşezat pe estacadă are lungime mare, se execută şi cămine de vizitare.
Uneori, estacada poate fi folosită şi ca pasarelă pentru pietoni, caz în care gabaritul
se măreşte corespunzător.

11. Traversări pe sub căi ferate şi şosele

Traversarea pe sub linia de cale ferată, la fel ca şi a cursurilor de apă, se poate
face:

 prin gravitaţie;
 prin sifonare.

Precizări în legătură cu traversarea canalelor pe sub căi ferate şi drumuri naţionale

sunt făcute în STAS 9312.
La proiectarea şi executarea acestor lucrări trebuie să se ţină seama de
următoarele aspecte:
  canalul sau sifonul trebuie să traverseze cât mai perpendicular calea ferată sau
şoseaua;
 canalul sau sifonul trebuie să fie protejate împotriva acţiunii sarcinilor dinamice
ale convoaielor mobile;
 se recomandă aşezarea canalelor în galerii vizitabile sau în tuburi de protecţie,
pentru a putea fi reparate uşor;
 sifoanele trebuie să fie executate după indicaţiile de la paragraful 9.;
 căminele de intrare şi de ieşire trebuie aşezate în afara liniei de presiune asupra
terenului, rezultată ca urmare a încărcării cu convoaie mobile.

Executarea acestor lucrări se poate face, fie prin săpături deschise, fie prin foraj
orizontal (scut sau alte metode).
Construcţia de traversare a unei căi ferate printr-un canal funcţionând prin gravitaţie
este prezentată în figura 48.
Pentru construcţia canalului s-au folosit tuburi din beton armat, împinse pe sub
calea ferată cu ajutorul presei hidraulice, care a fost aşezată într-un cămin, a cărui
lungime este determinată de lungimea presei şi a tuburilor; căminul s-a amplasat în afara
liniei de presiune.

Secţiunea B-B

1 1
2

A A

4
C
Secţiunea A-A

1 1

B B

Secţiunea C-C Secţiune în timpul lucrului

Figura 48. Traversare pe sub cale ferată; canalul este executat din tuburi de beton armat:
1 – cămin; 2 – inel de oţel; 3 –linie de presiune; 4 – tub de beton armat.
În figura 7.49 este ilustrată traversarea pe sub o cale ferată a unui canal (ape uzate şi
ape meteorice) din reţeaua municipiului Bucureşti, iar în figura 7.50, traversarea în sifon a unui
canal (ape uzate şi ape meteorice), pe sub un metrou.
 Secţiunea A-A

73,90 C.F.

B100 1,00 B100

71,30
4
5

5
69,85
68,50

30
2

3,50 - 3,54
180
3
1
68,00

10 30 70 30
67,00

5 30 2,20 30 5

2,00 50 2,20 50 2,90 50 2,20 50 2,00

13,70

7
4,00

A Km 7 + 0,84 A

1,00 1,00 9,30 / 2 9,30 / 2 1,00 1,00

2,90

Figura 49. Traversare pe sub calea ferată a unui canal de ape meteorice şi uzate:
1 – canal pentru ape uzate orăşeneşti; 2 – canal pentru ape pluviale;
3 – nivelul apei subterane; 4 – conductă de apă, protejată cu tub de protecţie înglobat în beton;
5 – coş de acces, 70 × 70 cm; 6 – grinzi Peine P 60; 7 – canal din tuburi.
 ca + 12,14 ca + 12,30
4 0,93
4 1 0,22 0,22

0,12 1,55 0,22

4,00
1,30

0,25
4,68 1,00 4,00
Secţiune A - A
ca + 12,14

2
1 : 250
1,64
0 1 2 3 4 5m

3,18

0,34
A B
3
2,60
2,30

4,00
Secţiune B - B
1,25
2
0,34

ca + 12,30 A B
0,93
0,22 0,22
R = 1,15 1
1,30

Figura 50. Traversare în sifon, pe sub un metrou, a canalelor

de ape uzate orăşeneşti şi meteorice:
1 – tunelul metroului; 2 – sifon Dn = 1,1 m; 3 – sifon Dn = 0,35 m;
4 – cămin.

12. Racorduri

Construcţia care face legătura între clădiri sau ansambluri de locuit şi canalul public
se numeşte racord.
Racordul constă, de obicei, din următoarele:

 un cămin interior de racord (în incinta locuinţei, clădirii etc.);

 un canal de racord;
 un cămin de racord exterior, aşezat la punctul de intersecţie al canalului de
racord cu canalul public.

Căminele au dimensiunile şi formele indicate de STAS 2448, iar canalul de racord

conform STAS 816.
Pentru evitarea creării de remuuri la punctul de intersecţie, trebuie ca radierul canalului
de racord să fie deasupra nivelului apei din canalul de pe stradă.
În unele cazuri, căminul care face legătura între canalul de racord şi canalul public
poate lipsi, legătura făcându-se direct, printr-o ramificaţie tip STAS 816.
Acest sistem are dezavantajul unor greutăţi de exploatare în momentul înfundării
racordului; în acest caz, este necesar să se sape şi să se deschidă canalul de racord, în
punctul de legătură, singurul loc pe unde se pot introduce unelte pentru desfundare.
Când canalul este aşezat la adâncime mare, racordarea se face prin cămin de
rupere de pantă, aşezat cât mai aproape de punctul de intersecţie.
 13. Construcţii pentru ventilaţia
reţelei de canalizare
Numeroasele gaze care se degajă din apele de canalizare se acumulează în spaţiul de
deasupra canalelor şi pot produce atât coroziunea materialelor din care este executată reţeaua,
cât şi explozii sau îmbolnăvirea personalului muncitor care deserveşte reţeaua.
În tabelul 2 sunt date câteva din gazele de canal care, în contact cu aerul, pot produce
explozii, dacă se găsesc în procentele arătate.
Tabelul 2
Procente de gaz care pot produce explozii
Conţinutul de gaz în
Felul gazului aer [%]
Benzină, benzol 1,01,4
Oxid de carbon circa 16,5
Acetilenă circa 3,0
Metan circa 6,0
Gaz de iluminat 7,08,0
Hidrogen sulfurat 0,1

Gazele de canal, care pot fi toxice pentru personalul de exploatare a reţelei, sunt
prezentate în tabelul 3.
Gazele menţionate în aceste tabele se degajă ca rezultat al fermentării nămolului
depus pe radierul canalelor.
Aceste gaze pot fi îndepărtate printr-o bună aerisire a reţelei, care se poate realiza
prin:
 construcţiile existente (cămine, guri de scurgere, deversoare etc.;
neetanşeităţile de la capace ajută la aerisire);
 instalaţiile interioare, în special prin coloanele de ventilaţie;
 construcţiile amenajate în acest scop.
Circulaţia aerului prin canale se realizează, de cele mai multe ori, în acelaşi sens cu
direcţia de curgere a apei de canalizare.
Diferenţa de temperatură între spaţiul din interiorul canalului şi exterior influenţează,
în mare măsură, circulaţia gazelor. Astfel, la evacuarea gazelor prin intermediul
instalaţiilor din clădiri, datorită temperaturii mai ridicate a aerului din aceste instalaţii, se
formează o circulaţie dinspre canalul de stradă spre spaţiul din interiorul conductelor şi,
apoi, în exterior.

Tabelul 3
Gaze de canal toxice pentru personalul de exploatare
Conţinutul de gaz [%], care:
în timp de în timp de în timp de 6
Felul gazului
0,51,0 ore, 0,51,0 ore, ore, nu dă
poate produce periclitează simptome
moartea viaţa importante
Hidrogen sulfurat 0,039 0,03 0,0078
Benzină 1,08 0,93 0,16
Benzol 0,84 0,70 0,14
Metan puţin otrăvitor
Acid carbonic 4,53 3,03 0,505
Oxid de carbon 0,16 0,12 0,008
Gaz de iluminat corespunzător conţinutului de monoxid de carbon, în
Acetilenă stare pură, sunt puţin otrăvitoare
Clor 0,0031 0,0016 0,0001
 O circulaţie asemănătoare este justificată şi în cazul celorlalte construcţii
menţionate.
Vântul contribuie pozitiv la evacuarea gazelor de canalizare; el produce un fel de
absorbţie a gazelor care au pătruns în coloanele de ventilaţie.
Bornele de aerisire sunt construcţii obişnuite, care se execută pentru aerisirea
reţelei. Bornele se aşează pe trotuare, la câteva sute de metri una de alta şi sunt legate,
de obicei, la cămine. În punctele expuse inundaţiei, bornele sunt prelungite pe stâlpi,
până la o înălţime corespunzătoare.
Aerarea reţelei, respectiv, îndepărtarea gazelor se face în cele mai multe cazuri în
condiţii satisfăcătoare, prin construcţiile curente ale reţelei sau prin instalaţiile din clădiri,
astfel că, în ultimul timp, bornele de aerisire sunt folosite numai la sectoarele
colectoarelor cu adâncimi mari faţă de nivelul terenului, la căminele de rupere de pantă
(de asemenea, cu adâncimi mari) şi în general acolo unde se consideră că ventilaţia nu
se poate produce fără aceste construcţii speciale.

Figura 51. Reţelele de canalizare exterioară

1 – ţeavă PVC Ø160; 2 - ţeavă PVC Ø500; 3 - ţeavă PVC Ø160;
4 – şa branşare „click”; 5 - ţeavă PVC Ø250; 6 – cot Ø160x450;
7 – cămin din beton; 8 - ţeavă PVC Ø315; 9 - ţeavă PP Ø630;
10 – ramificaţie 250/160x450; 11 - ramificaţie 315/160x450;
12 - ramificaţie 250/160x450; 13 – cămin PVC; 14 – gură de scurgere;
15 – cămin de intersecţie; 16 - ramificaţie 500/160x450;
17 - cămin PVC; 18 - ramificaţie 250/160x450; 19 – piesă branşare cămin; 20 – sifon canalizare
exterioară; 21 – clapetă sens unic.

Condiţii cerute materialelor folosite

în reţeaua de canalizare

Pentru o bună funcţionare şi exploatare a reţelei de canalizare, materialele folosite,

precum şi prefabricatele, trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
  să reziste, din punct de vedere mecanic, sarcinilor permanente şi accidentale;
 să fie impermeabile, pentru a nu permite infiltrarea (din exterior în interiorul
canalului) şi exfiltrarea (din interior în exteriorul canalului) apelor;
 să reziste la coroziunea apelor agresive, exterioare şi interioare, precum şi la
acţiunea curenţilor vagabonzi;
 să reziste la ape cu temperaturi mai mari de 40 oC (în cazul apelor provenite de
la industrii);
 să reziste la acţiunea de eroziune datorată particulelor solide antrenate de apele
uzate;
 să aibă o suprafaţă interioară cât mai netedă, pentru ca circulaţia apei să se
facă fără rezistenţe mari;
 să aibă un cost cât mai redus;
 să se poată lucra cât mai uşor, adaptându-se metodelor rapide de construire a
canalizării.

În construcţia reţelei de canalizare, cele mai folosite materiale sunt:

 betonul;
 betonul armat;
 gresia ceramică;
 gresia ceramică antiacidă;
 azbocimentul;
 tuburile din fontă şi oţel etc.

În funcţie de caracteristicile şi calitatea apei, se folosesc:

 la ape acide – tuburi din gresie antiacidă;
 la ape slab acide (pH = 56) – tuburi ceramice şi de azbociment;
 la ape uzate obişnuite (pH = 7) – tuburi din beton şi beton armat;
 la ape slab alcaline (pH = 810) – tuburi din beton, azbociment, ceramică;
 la ape puternic alcaline – conducte din fontă şi oţel.

Tuburi şi piese de canalizare,

din beton simplu
Conform STAS 816, tuburile din beton pot fi:
 cu secţiune circulară, cu mufă, cep şi buză, ultimele două putând fi cu sau fără
talpă;
 cu secţiune ovoidală, cu cep şi buză şi cu talpă.
Tuburile cu secţiune circulară şi mufă au diametrele interioare de 100, 125, 150,
200, 250, 300, 400, 500, 600, 700, 800 şi 1 000 mm, grosimile pereţilor fiind cuprinse
între 22 şi 90 mm.
Tuburile cu secţiune circulară cu cep şi buză, fără talpă au aceleaşi diametre ca şi cele
cu mufă (în afară de Dn = 125 mm) şi aceleaşi grosimi ale pereţilor.
Tuburile cu secţiune circulară cu cep şi buză, cu talpă au diametre şi grosimi ale
pereţilor asemănătoare cu cele fără talpă.
Tuburile cu secţiune ovoidală au următoarele dimensiuni: 500×750; 600×900;
700×1.050; 800×1.200; 900×1.350; 1.000×1.500 mm. Dimensiunile şi grosimile pereţilor
sunt date de STAS 816.
Coturile cu mufă, cu sau fără cep şi buză au indicate (în STAS 816), pentru diferite
diametre, razele de curbură, grosimile pereţilor etc.
Ramificaţiile pentru tuburi circulare şi ovoidale sunt folosite în special pentru
legarea, la reţea, a diferitelor construcţii (locuinţe, unităţi industriale etc.), prin intermediul
racordurilor.
Piesele pentru guri de scurgere sunt prevăzute, de asemenea, în STAS 816.
 Pentru a le determina gradul de impermeabilitate, tuburile sunt supuse la o serie de
încercări. Valoarea medie a absorbţiei de apă, determinată sub o presiune de 5 m col
H2O, nu trebuie să depăşească limitele prevăzute de STAS 816, referitoare la cm 3 apă
absorbită/m lungime de tub întreg şi la cm3 apă absorbită/dm2 suprafaţă de încercare pe
cioburi de tub (de exemplu, la un tub circular cu Dn = 500 mm, pentru 1 m de tub,
absorbţia de apă nu trebuie să depăşească 270 cm 3).
De o importanţă deosebită este şi verificarea privind rezistenţa la compresiune pe
generatoare, în STAS 816 indicându-se sarcinile minimale la care trebuie să reziste
tuburile (de exemplu, un tub ovoidal 900×1350 trebuie să aibă o rezistenţă la
compresiune pe generatoare corespunzătoare unei sarcini minime de 6800 daN/m).
În privinţa calităţii materialelor, se foloseşte ciment superior clasei 30; agregatele
trebuie să îndeplinească indicaţiile prevăzute în STAS 1667, iar betonul să aibă, cel
puţin, clasa 20.
În STAS 816 sunt date, în detaliu, condiţiile de verificare a tuburilor şi metodele
respective, precum şi modul de marcare, depozitare şi transport.
Etanşarea tuburilor cu cep şi buză se face obişnuit, cu manşon de mortar de
ciment, iar a tuburilor cu mufă, cu frânghie gudronată şi mastic bituminos sau cu mortar
de ciment.

Tuburi prefabricate, canale monolite

şi semifabricate
Tuburile prefabricate sunt de două tipuri:

 din beton armat centrifugat (STAS 6315);

 de presiune, din beton precomprimat (STAS 7039).

Tuburile din beton armat centrifugat au diametre de 400, 500, 600, 800, 1.000,
1.200, 1.400 mm şi lungimi variind între 3.500 şi 2.500 mm.
Presiunile nominale (Pn), care reprezintă presiunile maxime de exploatare, inclusiv
lovitura de berbec, variază între 0,52,0 daN/cm2. Îmbinarea tuburilor se face cu mufă,
iar etanşarea, cu inele de cauciuc (STAS 6907), de secţiune circulară.
Tuburile de presiune din beton precomprimat au diametre de 400, 500, 600, 800,
1.000 şi 1.200 mm şi lungimi de 5.000 mm, executându-se după procedeul „Premo”.
Presiunile nominale (Pn) variază între 1,010,0 at. Îmbinarea tuburilor se face cu
mufă, iar etanşarea, cu inele de cauciuc (STAS 6907), de secţiune circulară.
Detaliile privind regulile şi metodele pentru verificarea tuburilor, marcare,
manipulare, depozitare şi transport sunt date de standardele tuburilor de presiune
prefabricate.
În prezent sunt folosite, tot mai rar, canalele prefabricate circulare şi ovoidale,
executate în mod obişnuit (fără centrifugare sau comprimare). Canalele prefabricate din
beton armat conduc la un consum sporit de armătură, faţă de canalele monolite din
beton simplu sau armat, sau de cele cu boltă prefabricată.

Canalele monolite (turnate pe loc), din beton simplu sau armat, pot fi de diferite
tipuri:
 circulare;
 ovoidale;
 clopot circular;
 clopot semieliptic etc.
Canalele ovoidale se execută din beton simplu; canalele tip clopot se execută din
beton simplu pentru secţiuni mici, şi din beton armat pentru secţiuni mari.
 Faţă de canalele semifabricate, cele monolite sunt mai avantajoase, prin gradul
mare de etanşeitate care-l pot realiza, dar au un consum ridicat de materiale pentru
cofraje, timp de execuţie şi volum de muncă mari.

Canalele semifabricate sunt, ca şi cele monolite, de diferite tipuri:

 circulare;
 ovoidale;
 clopot circular;
 clopot semieliptic etc.
Acestea, în comparaţie cu canalele monolit, au avantajul unei execuţii mai uşoare,
necesitând un radier turnat pe loc şi o boltă prefabricată. Bolta poate fi executată şi din
două bucăţi (pentru canale de dimensiuni mari); aceasta măreşte, însă, neetanşeitatea
canalului, în comparaţie cu cele monolite, dar o micşorează, în comparaţie cu canalele
prefabricate.
La rezemarea pe radier, bolta se aşează în scaune speciale; pentru o cât mai bună
etanşeitate se prevede şi un dop de mastic bituminos, peste care se toarnă mortar de
ciment.
Etanşarea rosturilor dintre bolţi se poate face:

 prin turnarea unui manşon din mortar de ciment, cu dozajul de 450 kg/m 3 sau
cu beton de clasă superioară cu agregat mărunt;
 cu frânghie gudronată şi mastic bituminos, protejat cu mortar de ciment.

În prezenţa unei pânze de apă subterană, la canalele ovoidale se va prevedea un

dren, sub radierul canalului.
La alegerea tipului de canal, trebuie să se ţină seama de:

 lungimea canalului, care poate impune soluţii cu elemente de construcţie

industrializabile, în cazul sectoarelor de lungime mare, sau soluţii excepţionale, în
cazul unor sectoare scurte. Datorită posibilităţilor mari de amortizare, cofrajele,
pneumatice sau glisante, pot conduce la soluţii foarte economice, în cazul canalelor
lungi;
 dimensiunile canalului, în secţiune transversală. În general, se utilizează canale
prefabricate pentru dimensiuni având diametrul de 600 mm, respectiv, 80×20; peste
aceste dimensiuni, se utilizează canale prefabricate, semifabricate sau monolite;
 natura terenului de fundare (şi în special, prezenţa apei subterane), este (uneori)
hotărâtoare, în ceea ce priveşte alegerea tipului de canal. Dacă apele freatice sunt în
cantităţi importante, se execută canale monolite, pentru a evita infiltrarea şi, deci,
transportul unor mari cantităţi de apă subterană prin canal, ceea ce ar duce la
mărirea secţiunii canalului. De asemenea, exfiltrarea apei poate conduce uneori, la
infestarea stratului acvifer sau la degradarea canalului, în terenuri macroporice,
rezultând astfel, necesitatea executării de canale cât mai etanşe;
 rapiditatea în execuţie poate impune uneori soluţii speciale, legate de circulaţie,
rezistenţa unor construcţii etc.;
 sarcinile care acţionează asupra canalului.

În figura 52 sunt prezentate două tipuri de canal clopot semifabricat din beton
armat.
 4 cm
4
6


5

B/2
B
c 3
B 4

15
D1 7
a b a)

2
2

h
e5
f g f

4
4 cm
d

B 6
25
0, 5

B
bc B 43
b)
2
15

7
0,19B

a 1
e
e

Fig. 8.1

g
5

f f
L

Figura 52. Canal clopot semifabricat din beton armat:

a – circular, tip B; b – semieliptic, tip B şi C:
1 – beton de egalizare; 2 – beton armat, Bc 10; 3 – mortar de poză;
4 – mortar de ciment matat; 5 – strat de bitum; 6 – boltă prefabricată din beton armat, Bc 20; 7 –
tencuială sclivisită.

Tuburi din fontă

Tuburile din fontă cu mufă (STAS 1674) şi cu flanşe (STAS 1675) sunt folosite, în
special:
 la construcţiile anexă ale reţelei de canalizare;
 în staţiile de pompare;
 pentru sifoane;
 pentru cămine de rupere de pantă;
 la sarcini exterioare mari;
 în cazul terenurilor alunecătoare.

Presiunile nominale, la ambele tipuri de tuburi, sunt de 10 daN/cm 2.

Diametrele standardizate sunt de 80, 100, 125, 300, 350, 400, 500, 600, 700, 800,
900 şi 1000 mm, iar lungimile au valorile de 4.0006.000 mm.
Etanşarea tuburilor cu mufă se face cu frânghie gudronată şi plumb, iar a celor cu
flanşe, cu garnituri de cauciuc, conform STAS 1773.
 Ţevi din oţel
Pentru presiuni mai mari decât 10 at, ţevile din oţel sunt folosite:

 pentru traversări de râuri, căi ferate şi şosele;

 în staţiile de pompare;
 în regiuni cu grad mare de seismicitate;
 în terenuri puţin stabile etc.

Ţevile din oţel sunt de două tipuri:

 cu sudură;
 fără sudură.

Ţevile din oţel sudate longitudinal, pentru instalaţii (STAS 7656), au diametre
exterioare de 10150 mm şi lungimi de 47 m. Îmbinarea ţevilor se face prin sudură sau
cu manşon filetat.
Pentru construcţii (STAS 7657), ţevile din oţel sudate longitudinal au diametre
exterioare de 16114 mm şi lungimi de 48 m; îmbinarea ţevilor se face prin sudură.
Ţevile din oţel sudate elicoidal, pentru conducte (STAS 6898), au diametrele exterioare
de 521, 620, 720, 820, 920, 1.020 mm şi lungimi de 616 m. Îmbinarea ţevilor se face prin
sudură, capetele fiind prelucrate la un unghi de 30  5°, faţă de un plan perpendicular pe
axa ţevii.
Ţevile din oţel fără sudură, laminate la cald, pentru construcţii (STAS 404), au
diametre exterioare de 25530 mm şi lungimi de 412,5 m. Îmbinarea ţevilor se face prin
sudură, capetele ţevilor putând fi, la cerere, lărgite sau îngustate, precum şi calibrate.
Ţevile din oţel fără sudură, trase sau laminate la rece, pentru construcţii (STAS
530), au diametre exterioare de 4200 mm şi lungimi de 1,58 m. Îmbinarea tuburilor se
face prin sudură, capetele putând fi teşite.
Ţevile sudate sunt folosite pentru presiuni de 2025 at, iar cele fără sudură,
laminate, pentru presiuni de 2560 at.
La exterior, ţevile sunt protejate de obicei prin bituminare; la cererea beneficiarului
se pot stabili condiţii speciale de protecţie.
Aproape în toate cazurile, ţevile din oţel sunt supuse la coroziune, atât la exterior,
cât şi la interior. Acest fenomen duce la producerea de defecte de etanşeitate şi, apoi, la
avarii, cu pierderi importante de apă, la sporirea rugozităţii interioare a peretelui, ceea ce
măreşte rezistenţa hidraulică şi micşorează capacitatea de transport a conductei, ducând
la scurtarea duratei de funcţionare a conductei.
Coroziunea conductelor poate fi:

 chimică – fenomenul se desfăşoară la contactul metalului cu gaze uscate şi

soluţii care nu conduc curentul electric;
 electrochimică – fenomenul se produce la suprafaţa metalului, în contact cu
soluţii de electroliţi, în condiţiile trecerii curentului electric, generat de procesele
electrochimice, care se produc la limita dintre cele două faze;
 electrocoroziunea – produsă de curenţii de dispersie (curenţi exteriori sau curenţi
vagabonzi), care se desfăşoară tot după mecanismul electrochimic. Acest tip de
coroziune apare, frecvent, în vecinătatea căilor de transport cu tracţiune electrică,
la care închiderea circuitului se face prin pământ.

Coroziunea conductelor poate fi redusă prin:

 îmbunătăţirea calităţii metalului;
 aplicarea de straturi izolatoare, la exterior şi interior;
  protecţia catodică;
 canalizarea (drenarea) curenţilor electrici de dispersie (vagabonzi) etc.
În general, se procedează la izolarea conductelor şi ca măsură suplimentară la
protecţia catodică.
Izolaţia exterioară a ţevilor de oţel se face cu un strat de grund şi 13 straturi de
bitum, cu câte o înfăşurare exterioară de protecţie, din pânză de iută, cânepă, bumbac etc.
Izolaţia interioară se face cu lac bituminos sau cu un strat de masă plastică, prin
cauciucare şi, mai rar, cu straturi de zinc, cupru etc.
Protecţia catodică (STAS 7335/9) constă în introducerea unui curent electric, în
direcţia sol-conductă, întreaga suprafaţă a conductei transformându-se în catod.
Protecţia se datorează fenomenului de polarizare catodică, potrivit căruia hidrogenul se
depune pe catod şi formează un film protector, care izolează conducta, faţă de pământ,
împiedicând procesul de coroziune.

Tuburi din azbociment

Tuburile din azbociment sunt fabricate dintr-un amestec, intim şi omogen, cuprinzând
în special ciment şi fibre de azbest, în prezenţa apei, cu excluderea materialelor care ar
putea să compromită, în timp, calitatea tuburilor.
În funcţie de presiunea hidraulică de încercare, care reprezintă dublul presiunii
nominale, tuburile se clasifică în două serii, cu 6 clase la seria întâi şi 5 clase la seria a
doua (conform STAS 7345). Presiunea nominală este cuprinsă între valorile 0,251,5
N/mm2.
Îmbinarea tuburilor se face cu mufe, iar etanşarea, cu inele de cauciuc (STAS
6907).
Diametrele nominale sunt cuprinse între 802.000 mm; lungimea tuburilor este de
3,0 6,5 m.
Tuburile se încearcă la:
 presiunea hidraulică interioară;
 spargere;
 presiunea hidraulică exterioară;
 rupere prin strivire;
 încovoiere generală,
şi se verifică rectiliniaritatea.
Deoarece sunt puţin rezistente la lovire, tuburile trebuie manipulate cu grijă şi
folosite numai acolo unde nu sunt supuse la sarcini importante, respectiv:
 pe tronsoanele unde trebuie evitată infiltraţia şi exfiltraţia;
 în incintele întreprinderilor care evacuează ape acide;
 la conductele de refulare etc.

Tuburi şi piese de legătură din gresie ceramică

Pentru evacuarea apelor de canalizare cu conţinut de acizi şi alcali sunt folosite
tuburi din gresie ceramică şi piese de legătură din gresie ceramică sau gresie ceramică
antiacidă.
Tuburile şi piesele de legătură din gresie ceramică (STAS 1743/1– 4) sunt
prevăzute, la unul din capete, cu mufă; interiorul mufei şi partea superioară a capetelor
fără mufă sunt prevăzute cu caneluri.
Diametrele tuburilor din gresie ceramică sunt de 751.000 mm, lungimile variind
între 1.000 şi 1.500 mm.
În figura 8.2 sunt prezentate ramificaţiile uzuale pentru tuburile de gresie ceramică,
dimensiunea cea mai mare fiind 400/200 mm, iar în figura 8.3, coturile uzuale,
dimensiunea cea mai mare fiind Dn = 400 mm.
 Tuburile şi piesele de legătură din gresie ceramică sunt verificate la compresiune
(STAS 1743), presiune hidraulică (STAS 3051), dimensiuni, aspect, impermeabilitate,
capacitatea de absorbţie a apei, rezistenţa la şoc.
Tuburile şi piesele de legătură din gresie ceramică antiacidă au diametre de
25300 mm şi lungimi de 5001.000 mm (STAS 4234).

°
45 d2 d2

l2

l2
d4

a3
d4
a6

l3
3

l1

l1
d

d3
b5
ls bs

g d1 g d1

° 45°
45 d2 d2

l2
l2

d4
a3
d4
a6

l3
3

l1
l1
d

d3

b5
ls bs

g d1 g d1

Figura 53. Ramificaţii uzuale din gresie ceramică.

 ° d2 d2
90

l2

l2
120°
r1

b1

b2
r2

d1
g

l2

d1
a2
a1

g
d2 d2

l2

l2
°
135

°
150
r3
b3

b4
r4

a4
d
1 a3 d1
g g

Figura 54. Coturi uzuale, din gresie ceramică.

Piesele de legătură constau din:

 coturi cu mufă cu flanşă la 90 şi 135o;

 ramificaţii simple cu mufă la 90 şi 45o;
 reducţii cu mufă sau cu flanşă;
 teu cu flanşă;
 ramificaţie dublă cu mufă;
 cruce cu flanşă etc.

Tuburile şi piesele de legătură din gresie ceramică antiacidă sunt verificate în

aceleaşi condiţii ca şi cele din gresie ceramică.

Ţevi şi tuburi din materiale plastice

Tubulatura din polietilenă neagră de înaltă densitate este utilizată pentru apeducte,
canalizări şi conducte subacvatice, sisteme de scurgere sub presiune etc., având
următoarele caracteristici:
 diametre cuprinse între 20 şi 630 mm;
 livrare în bare de 812 m.
Tubulatura din polipropilenă gri este utilizată pentru scurgeri şi canalizări interioare,
având următoarele caracteristici:
 diametre cuprinse între 32 şi 160 mm;
 livrare în bare, între 150 mm şi 5 m.
Avantajele acestor tubulaturi sunt:
  costuri net inferioare faţă de materialele tradiţionale, la performanţe egale;
 rezistenţă ridicată la lovituri, sarcini mecanice, uzură, agenţi atmosferici;
 etanşeitate perfectă;
 nu permite aderarea crustelor de săruri, calcar sau microorganisme;
 nu sunt afectate de lumină, sunt insipide, inodore, netoxice şi insolubile;
 montaj rapid, economic şi întreţinere uşoară;
 fenomenul de condensare pe conducte este neglijabil, datorită conductivităţii
termice reduse a polipropilenei;
 posibilitate de racordare la conducte din materiale diferite (fontă, PVC, PEHD,
ţeavă);
 pierderi de presiune foarte mici, datorită suprafeţei interioare perfect lise.

În ceea ce priveşte producţia şi distribuţia de conducte şi fitinguri pentru reţele de

canalizare din PVC şi fontă ductilă, gama de produse şi caracteristicile tehnice ale
acestora sunt:

 conducte de scurgere din PVC rigid şi elemente de îmbinare KG, pentru

canalizare, fabricate în scopul de a înlătura apele menajere comunale şi
gravitaţionale, precipitaţiile;
 temperatura maximă admisă a apei menajere nu trebuie să depăşească 60°C,
condiţii de exploatare în care viaţa acestor reţele ajunge la 50 ani;
 conducte KA de scurgere, fabricate în lungimi de 1 şi 2 m, sub formă netedă, cu
mufă şi inel de cauciuc;
 conducte KG de canalizare, fabricate în lungimi de 1, 2, 3, 5 şi 6 m, numai cu
mufă şi inel de cauciuc.

Domeniile de utilizare a acestora sunt:

Pentru reţele KA:

 în interiorul clădirilor – pentru scurgerea apei menajere, sub formă liberă, înzidită
sau chiar clădită în podea;
Pentru reţele KG:
 în interiorul clădirilor – pentru conducte principale, atât în pământ, cât şi de
suprafaţă;
 în exteriorul clădirilor – conducte în pământ.

Canale deschise
În general, canalele deschise sunt folosite pentru transportul apelor meteorice şi al
altor ape, convenţional curate. Ele se construiesc sub formă de rigole, şanţuri şi canale
deschise.
Rigolele sunt folosite pentru transportul apelor meteorice colectate de pe străzi.
Şanţurile (canale săpate în pământ) sunt, de cele mai multe ori, nepereche şi au
scopul de a colecta apele meteorice din extravilan. Forma lor obişnuită este trapezoidală,
mai rar triunghiulară. Înclinarea taluzurilor depinde de natura terenului, de obicei 1:1,5, în
terenuri coezive.
Canalele deschise transportă debite importante de apă de ploaie.