Capitolul 5

UVRAJE ALE AMENAJĂRILOR

HIDROELECTRICE
 PRIZELE DE APĂ
Priza de apă constituie un ansamblu de construcţii pentru captarea apei dintr-un
râu sau dintr-un lac de acumulare, în scopul derivării ei la diferitele folosinţe.

Din punct de vedere funcţional, priza de apă trebuie să îndeplinească trei

condiţii:
• să permită accesul pe derivaţie a debitului instalat al uzinei la orice nivel al
apei din lacul de acumulare sau din râu;
• să nu permită accesul pe derivaţiei a corpurilor străine (plutitori, aluviuni,
particule în suspensie sau târâte etc.);
• funcţionarea să fie permanentă şi cu pierderi de sarcină minime.

Funcţie de tipul derivaţiei care urmează prizei există:

• prize de apă sub presiune sunt caracteristice uzinelor de mare cădere, care
au derivaţii sub presiune sub forma unor tunele sau galerii hidrotehnice;
• prize cu nivel liber sunt caracteristice uzinelor de mică cădere din zonele de
deal, care au derivaţii cu nivel liber sub forma unor canale.
Priza de apa sub presiune: 1. radierul prizei; 2. grătar rar din bare grosiere; 3. grătar des; 4.
dispozitiv de curăţat grătarul des; 5. mecanism de acţionare a dispozitivului de curăţat; 6.
vagonet pentru evacuarea gunoiului; 7. plan înclinat betonat al frontului prizei; 8. trompa de
admisie a apei în priză inclusiv pila despărţitoare; 9. zona de racordare a secţiunii de intrare
în priză cu secţiunea galeriei; 10. puţul (turnul) prizei; 11. galeria de derivaţie; 12. vane de
închidere a accesului apei în derivaţie; 13. platformă de odihnă; 14. scări de acces în puţul
prizei; 15. servomotor de acţionare a vanelor; 16. zid de sprijin;17. tubaţie de aerisire.
Priza cu nivel liber: 1. radierul prizei; 2. grătarul prizei; 3. timpanul prizei; 4. drum de acces peste
frontul prizei; 5. zidul marginal al prizei; 6. decantorul prizei –permite depunerea aluviunilor
pătrunse în suspesie prin grătar (zona intermediară între grătar şi stavilă); 7. radierul decantorului;
8. galerie prevăzută cu vană de închidere, acţionată de la suprafaţă, care are rolul de a spăla de
aluviuni frontul prizei; 9. vană care închide un orificiu de spălare a decantorului prizei (curentul de
lichid antrenează aluviunile şi le evacuează); 10. radierul stavilei; 11. pilă; 12. stavilă segment care
închide accesul apei pe canalul de aducţiune; 13. canal de aducţiune de formă trapezoidală.
Priza tiroleza: 1. ziduri marginale; 2. prag deversor; 3. rizbermă de bolovani; 4.
grătar des; 5. galerie de colectare a debitului instalat; 6. conductă de spălare a
porţiunii amonte de prag care poate fi utilizată în perioada de iarnă pentru
prelevarea debitului; 7. vană de închidere a conductei 6.
 CANALELE
Canalele sunt construcţii hidrotehnice care asigură transportul apei cu nivel liber,
fiind utilizate ca aducţiuni la centralele hidroelectrice, în domeniul alimentărilor cu
apă, al irigaţiilor, al navigaţiei etc. Ele sunt tipul cel mai răspândit şi mai ieftin dintre
sistemele de derivaţie, fiind de preferat în cazul în care condiţiile locale permit
realizarea unui astfel de uvraj.

Traseul canalului: trebuie pe cât posibil să urmeze drumul cel mai scurt între priză şi
amplasamentul consumatorului, ţinând cont însă de condiţiile locale, astfel că uneori
este mai avantajoasă alegerea unui traseu diferit de cel mai scurt, dar care implică un
volum mai mic de lucrări.

Condiţiile geologice şi hidrologice. Sunt periculoase zonele cu alunecări de teren,

zone ce trebuiesc evitate la stabilirea traseului. De asemenea trebuie evitate zonele
cu pământuri ce prezintă goluri sau cele formate din loess (deşi rezistă la excavaţii,
după execuţie, în urma îmbibării cu apă, se tasează). Din punct de vedere
hidrogeologic, dacă o parte din suprafaţa canalului se află sub nivelul unei pânze
freatice, se poate produce o infiltraţie în sens invers, fiind antrenat materialul fin şi
astfel nu se poate asigura panta taluzurilor şi fundul canalului.
Secţiunea transversală a
canalelor se stabileşte prin
calcule hidraulice, ţinând seama
în principal de folosinţa acestuia.
În practică se utilizează
următoarele forme al secţiunii vii
a canalelor: dreptunghiulară,
trapezoidală, în formă de albie,
semicirculară, parabolică.

Din punct de vedere al execuţiei, canalele se pot

executa în săpătură, în umplutură, în profile mixte.
Secţiunea transversală a canalului este
determinată de viteza medie a curentului apei.
Vitezele în canal sunt limitate de anumiţi factori:
eroziunea albiei, condiţiile defavorabile ale
regimului de iarnă, pierderile mari de energie
pentru canalele energetice şi înămolirea lor.
La canalele obişnuite, vitezele medii admisibile
sunt în jur de 3 m/s. La canalele cu suprafaţa
betonată se pot admite viteze mai mari (chiar până
la 8...10 m/s). Vitezele cele mai avantajoase la
canalele betonate sunt de 1,5...2,5m/s.
 GALERII HIDROTEHNICE
Galeriile hidrotehnice sunt construcţii care servesc pentru transportul apei, executate
prin excavare în scoarţa pământului.
Principalele avantaje ale galeriilor hidrotehnice ale sunt:
• scurtarea traseului aducţiunii, care se poate apropia de o linie dreaptă;
• mărirea siguranţei ei şi duratei exploatării;
• independenţa execuţiei şi exploatării faţă de condiţiile de climă;
• reducerea lucrărilor de întrentreţinere şi reparaţii;
• economicitatea lucrărilor, asigurată în mare parte prin contribuţia mediului stâncos
la preluarea eforturilor interioare.
 
În construcţiile hidrotehnice galeriile se utilizează în diferite scopuri:
• galerii de aducţiune – când transportul apei la centrală între priză şi castelul de
echilibru se face printr-o galerie;
• galerii forţate sau puţuri forţate – când transportul apei între castelul de echilibru şi
centrală se face printr-o galerie de pantă mare sau chiar verticală;
• galerii de fugă – care transportă debitul evacuat din centrală în albia râului;
• galerii purtătoare de conducte – soluţii cu conducte metalice în interiorul unor galerii;
• galerii de deviere a apelor – realizate în timpul construcţiei unui baraj.
Din punct de vedere hidraulic, galeriile se împart în:
- galerii sub presiune, funcţionează ca o conductă cu secţiunea plină de apă şi suportă
suprapresiunea acesteia. Galeriile sub presiune au elasticitate în funcţionare şi pot
transporta debite variabile.
- galerii cu suprafaţă liberă, în care apa curge liber pe întreaga lungime, galeria
comportându-se ca un canal.
 Din punct de vedere constructiv, galeriile se pot clasifica în:
– galerii hidrotehnice propriu-zise, când axa acestora este orizontală sau înclinată cu o
pantă de maximum 10%;
– galerii hidrotehnice forţate sau puţuri, când axa acestora este , înclinată mai mult de
10% sau este chiar verticală.
 CONDUCTE
Funcție de materialul din care sunt executate întâlnim: conducte metalice și conducte
de beton armat.
Conducte metalice. În hidroenergetică sunt folosite mai ales la conductele forţate, dar
şi la aducţiunea apei în cazul microhidrocentralelor. Traseul este în general frânt şi
depinde de condiţiile topografice de pe teren. În funcţie de mărimea debitului,
conductele pot fi cu un fir sau cu mai multe fire. În funcţie de poziţia conductei faţă de
teren, conductele metalice pot fi îngropate ngropate şi descoperite. Conductele
metalice se montează pe diferite dispozitive de rezemare, cum ar fi: masive de ancoraj
(blocuri de beton în care se încastrează conducta), pe şei (reazem alunecător pentru
variaţii de temperatură) sau pe reazeme cu role.
Conducte de beton armat. Prin modul în care sunt alcătuite, conductele de beton
armat sunt mai avantajoase decât cele metalice, utilizarea lor fiind limitată la presiuni
interioare de 3...4 atmosfere.
Avantaje: se economise economiseşte metalul şi au o durată de exploatare mare, nu
sunt expuse coroziunii; iau orice formă constructivă, funcţie de cofraj; au rigiditate
mare şi se comportă bine la presiuni şi împingeri din exterior spre interior; au cheltuieli
de întreţinere mici; la presiuni interioare mici, costurile conductelor de beton armat sunt
mici.
Dezavantaje: variaţiile dese şi bruşte ale presiunilor interioare produc îmbătrânirea
rapidă a betonului şi chiar avarii (cu excepţia conductelor de beton precomprimat);
rosturile conductelor din beton armat, în special al celor prefabricate, prezintă
defecţiuni şi repararea acestora în exploatare se face cu dificultate; betonul armat este
un material casant, de aceea trebuie manevrate cu grijă, fără loviri sau ciocniri.
 CAMERE DE ECHILIBRU
Principala funcţiune îndeplinită în schemele amenajărilor hidroenergetice de către
camerele de echilibru este aceea de a reduce presiunea dinamică a apei (lovitura de
berbec). În funcţie de tipul aducţiunii, camerele de echilibru utilizate în hidroenergetică
sunt de două feluri:
- camere de încărcare – sunt dispuse la capătul aval al aducţiunilor cu scurgere liberă;
- castele de echilibru – dispuse pe traseul derivaţiilor sub presiune, la întâlnirea dintre
conducta forţată şi aducţiune.

Camerele de încărcare. Face legătura între aducţiunea cu nivel liber (canal de

derivaţie) şi conductele forţate. Îndeplinesc următoarele roluri:
- asigură apă în conducta forţată la pornirea turbinelor;
- permit vizitarea galeriilor şi servesc drept organ de racord în caz că centrala e
alimentată cu mai multe captări;
- asigură acumularea sau evacuarea volumului suplimentar în cazul opririi centralei;
- asigură continuitatea debitelor spre centralele din aval la o amenajare în cascadă;
- reduc lovitura de berbec.
 Camera de încărcare se compune din următoarele elemente: bazinul de încărcare care
asigură racordul între canal şi casa vanelor, precum şi volumul de apă necesar; casa
vanelor, formată din compartimentele din care pleacă coductele forţate; descărcătorul
(care permite trecerea debitului în bieful aval ocolind centrala).
Pot fi: subterane sau aeriene, cu descărcători sau fără.
Castelul de echilibru. Utilizate în cazul aducțiunilor lungi sub presiune.
Funcţiile îndeplinite de castelul de echilibru sunt:
- amortizează oscilaţiile hidrodinamice provenite de la regulatoarele turbinei;
- transformă energia cinetică produsă la închiderea turbinei în energie potenţială (lovitura
de berbec), pentru a elimina suprapresiunile care deformează conductele şi dăunează
maşinilor;
- debitează suficientă apă în conducta forţată la pornirea turbinelor;
- protejează derivaţia împotriva pătrunderii aerului când creşte sarcina centralei;
- acumulează excesul de apă când scade sarcina centralei;
-să permită vizitarea galeriilor şi să servească drept organ de racord în cazul în care
centrala este alimentată din mai multe captări.
Pot fi: aeriene, subterane, mixte.
După modul de funcţionare, există: castele simple și castele prevăzute cu diferite
echipamente în scopul amortizării la maxim a oscilațiilor hidrodinamice.
 CLĂDIREA CENTRALEI HIDROELECTRICE
Centrala hidroelectrică reprezintă ansamblul de clădiri şi echipamente electrice şi
mecanice din cadrul unei amenajări hidroenergetice, în care se realizează efectiv
transformarea energiei potenţiale şi cinetice a apei în energie mecanică şi apoi în
energie electrică.
Echipamentul electromecanic este format dintr-un echipament principal şi unul auxiliar.
Echipamentul principal cuprinde turbina (sau pompe, în centralele de pompare sau cu
acumulare prin pompare) şi generatorul (sau motorul electric) iar echipamentele şi
instalaţiile auxiliare, cum ar fi: vane, regulatoare de viteză, regulatoare de presiune,
instalaţia de ulei sub presiune, acumulatorii sau staţia de transformare pentru servicii
interne etc. La toate acestea se mai adaugă şi staţia de transformare care este în
clădirea centralei sau aproape de aceasta.
Centrala hidroelectrică cuprinde din punct de vedere constructiv următoarele părţi:
– sala maşinilor – turbinele şi generatoarele (în cazul grupurilor cu ax orizontal) sau
numai generatoarele (în cazul grupurilor cu ax vertical);
– infrastructura – susţine echipamentul principal şi turbinele (în cazul grupurilor cu ax
vertical);
– sala de comandă – cuprinde aparatajul de comandă, control şi semnalizare;
– încăperi anexe şi postul de transformare.
Centralele hidroelectrice se pot împărţi, după cădere, în: centrale de joasă cădere (H
< 15m, întreaga cădere se realizează în interiorul centralei); centrale de cădere
mijlocie (15m < H< 50m, există o conductă forţată sau un puţ forţat care face corp
comun cu infrastructura centralei); centrale de mare cădere (H > 50m, conducta
forţată este independentă de construcţia centralei).