Formarea și dezvoltarea științei economice

Știința economică, asemănătoare celorlalte  științe, a parcurs un lung proces de

formare și  dezvoltare, ce cunoaște momente sau perioade de vârf. Până în secolul al
XV-lea ideile economice au avut un caracter relativ și răzleț sau limitat să povestească,
să descrie anumite fenomene economice în contextul unor preocupari de altă natură
(filozofia, politica, morala, istorica etc), neexistând lucrări cu un fundament strict
economic. Au existat unele scrieri cu caracter economic ca cele ale lui Xenofon (444-
354 i.H.) filozof antic grec ce abordează în lucrarea “Economica” si Aristotel, filozof
grec antic în lucrările “Politica” si “Etica Nicomanica“ abordează unele probleme
economice legate de valoarea de întrebuințare și valoarea de schimb a unui bun
economic, originea și rolul banilor în consumarea bunurilor și în facilitarea schimbului
direct.

Știința economică s-a dezvoltat de la înțelegerea practică a activității oamenilor, la

propuneri pentru a influența afacerile economice. Este de aceea util să precizăm
principalele momente ale dezvoltării acestei științe. Literatura de specialitate arată că din
punct de vedere istoric s-au dezvoltat cinci școli principale ale gândirii economice, și
anume:

a) Mercantilismul, corespunde sec. XVI – XVIII, fiind produsul

naționalismului și reprezentând dorința de a dezvolta puterea națională. În
concepția reprezentanților, metalele prețioase reprezintă prima bogăție, atât pentru
individ cât și pentru societate.
b) Fiziocrația este un curent ce a aparut la sfarsitul secolului al XVIII-lea și a
constituit o veritabilă școală economică, care a dezvoltat primele tendințe liberale
ce vor triumfa la începutul secolului al XIX-lea. Reprezentantul de frunte al
fiziocraților a fost francezul François Quesnay (1694-1774).
c) Clasicismul s-a dezvoltat la granița dintre manufactura și marea industrie
de fabrică. Această școală și implicit liberalismul economic, a aparut odata cu
opera englezului Adam Smith, autorul lucrarii „Natura si cauzele bunastarii
nationale” (1776).
d) Keynesismul poartă denumirea lui John Maynard Keynes, fondatorul celui
mai important curent de gândire economică din secolul XX (deceniu IV). M.
Keynes este considerat de specialiști cel mai mare economist al acestui secol. După
cel de-al doilea război mondial, o parte din economiști continuă gândirea
keynesistă, alții regândesc unele postulate formulate de acesta.
e) Neoliberalismul și/sau monetarismul apare pe terenul realității economice
contemporane și beneficiind de cuceririle știintei economice, de tehnicile de analiză
 existente. Neoliberalismul este un curent de gândire care se bazează pe teoria
clasică a liberalismului economic, în condițiile economiei postbelice. IÎn concepția
adepților acestui curent, concurența liberă nu este spontană ci trebuie să se sprijine
pe o ordine legală, prin crearea unui cadru juridic de catre stat.

Evoluția cunoașterii științifice a activității economice s-a desfășurat în 4 faze de

dezvoltare:

1. Faza preștiințifică începe cu antichitatea și se incheie in secolul al 18-

lea. Gândirea economică antică a fost ilustrata de Xenofon, Platon, Aristotel. Acesta
din urmă dă în antichitate  cea mai  mare strălucire a științei economice pe care o
defineste drept știință  a bogăției. În epoca  modernă, prima interpretare  a activității
economice este reprezentată  de teoria economică mercantilistă, care reflectă politica
economică de  așezare a comerțului în centrul economiei, identifică bogația
cu metalele prețioase, iar balanța comercială activă reprezintă mijlocul  prin care se
asigură un aflux crescând de bogație spre țarile în cauză.
2. A doua fază (1750 - 1870) este cea în care se constituie
știința  economica. Elementul caracteristic este reprezentat de mutarea  centrului
analizei avuției din sfera circulației în sfera producției, la început în agricultură, de
către fiziocrați, și apoi în industrie, de către reprezentații școlii clasice. Fiziocrații au
contribuit cu câteva idei de mare  însemnătate la afirmarea științei economice:
a) existența unei ordini  naturale și a interdependențelor dintre activitățile
economice;
b) supremația agriculturii ca singura ramură producătoare de venit net;
c) concretizarea  bogației și în produse agricole, nu numai în
metale  prețioase.

3. În cea de a treia fază a evoluției sale (1870 - 1930), știința  economică este

așezată pe fundamente noi prin
contribuția  “neoclasicilor” sau “marginaliștilor” grupați în “Școala de la Viena”,
“Școala de la Lausanne” și “Școala de la Cambridge” care  reconsidera unele teze
clasice și încearca  transformarea  economiei politice într-o știință pozitivă, o știință a
raționalității bazată  pe utilizarea aparatului matematic.

Școala de la Viena a elaborat, prin Carl Menger, F.Wieser si  E.Bohm - Bawerk,

teoria subiectivă, marginală, a valorii bazată pe  utilitate și a dezvoltat ideea lui
J.B.Say dupa care veniturile  formate în societate (salariul, profitul, dobânda și renta)
reprezintă prețul factorilor de producție folosiți.
 Scoala de la Lausanne, prin L.Walras si V.Pareto, a formulat  teoria echilibrului
general și a definit interdependența piețelor  arătând că legătura acestora  este
asigurată, pe de o parte, prin  acțiunea intreprinzătorului care cumpăra factori de
producție și  vinde bunuri economice, iar pe de altă parte, prin faptul că  încasările
totale provenind din vanzarea de factori de producție  trebuie să egaleze încasările
totale obținute din vânzarea bunurilor  de consum.

Școala de la Cambridge s-a format în jurul lui Alfred Marshall  și a elaborat teoria

echilibrului parțial, aplicabil în cea mai mare  măsură în firmele industriale  de
dimensiuni medii.

4. Cea de a patra faza de evoluție a științei economice se încadrează între

1930 și anii ’70. Este o fază de aprofundare și extindere în care nu sunt respinse
marile contribuții anterioare.

            Una din direcțiile importante de evoluție a științei economice  contemporane

este trecerea de la analiza microeconomică la cea  macroeconomică. Analiza
macroeconomică a primit un impuls esențial  din partea lui J.M.Keynes. Aceasta se face
în termenii cantităților  globale  (venit, consum, economisire, investiții, cerere globală,
ofertă  globală) și folosește un model matematic de echilibru.