MINISTERUL EDUCAŢIEI, 

CULTURII ȘI CERCETĂRII DIN

REPUBLICA MOLDOVA
CENTRUL DE EXCELENȚĂ ÎN ENERGETICĂ ȘI
ELECTRONICĂ
CATEDRA “METROLOGIE”

REFERAT
Disciplina: Filosofia
Tema: Filosofia antică târzie și începutul filosofiei apologetice
creștine.

Elaborat Verificat
Caraman Mariana Bucătaru Igor
gr.MS0215

Chișinău 2019
 Caracteristic pentru filosofia antică târzie a fost Neoplatonismul, care într-o oarecare
măsură a influențat și gândirea primilor părinți ai bisericii creștine.
Revenirea la ideile filosofiei platoniciene se datorește în primul rând lui Ammonios
Saccas (secolul al III-lea d.Chr.) și discipolului lui, Plotin din Lycopolis (204 - 270 d.Chr.).
Urmaș al lui Plotin a fost elevul său Porphir, care prin scrierile sale a popularizat doctrina
maestrului său.
Plotin a început să scrie numai la 49 de ani iar opera sa a fost compusă în 16 ani de un
spirit matur care, în momentul când a început să scrie, își formulase deja pe deplin sistemul
filosofic. Prelucrând și dezvoltând comentariile din ultimele secole despre opera lui Platon,
Plotin întemeiază un nou curent filosofic, neoplatonismul, care a exercitat o puternică influență
în antichitatea târzie. Prelegerile și scrierile sale filosofice au fost prelucrate cu o remarcabilă
acuratețe de principalul său discipol, Porfir, și publicate între 301 - 305 sub titlul de Enneade,
tot el scriind și Vita Plotini. Cele 54 de tratatele incluse în Enneade sunt, de fapt, comentarii
asupra unor teme clasice, din filosofia greacă anterioară (inspirate nu numai din Platon, ci și din
Aristotel, stoici, etc.) pe baza cărora, Plotin construiește o doctrină originală. Compuse într-un
limbaj eliptic și adesea foarte obscur, cu formulări tatonante, ele expun în chip nesistematic o
filosofie extrem de sistematică. Plotin a încercat să concilieze în scrierile sale exigențele
raționalității, caracteristică filosofiei grecești, cu aspirațiile mistice.
Porfir a împărțit opera lui Plotin în șase grupe, fiecare a câte nouă tratate. De aici numele
de Enneade (Eννεαδες de la εννεα "nouă) acordate grupelor de câte nouă tratate. În viziunea lui
Porfir:
a) prima Enneadă tratează chestiunile de etică;
b) a doua și a treia pe cele de fizică;
c) a patra Enneadă cuprinde tratatele care au ca temă Sufletul;
d) a cincea pe cele care au ca temă Intelectul;
e) a șasea Enneadă pe cele care se referă în mod precumpănitor la Unul.

Filosofia neoplatoniciană avea ca scop rezolvarea uneia din problemele centrale ale
gândirii filosofilor greci clasici, și anume relația dintre "Unic" și "Multiplu".
Multiplul este prezent în natură, în timp ce Unicul stă la baza inteligibilității. Această
filosofie își are rădăcinile în platonism prin dorința de a rezolva "aporiile" (aporie = dificultate
în rezolvarea unei probleme) gândirii lui Platon, în special dintr-unul din cele mai dificile
dialoguri ale sale, Parmenide.
Neoplatonicienii identifică zeii cu "Ideile" platoniciene. Plotin și Porphir consideră însă
că practica religioasă nu este demnă de un înțelept, pentru că acesta este capabil să se apropie de
divinitate în mod direct prin elevația spirituală a gândirii sale.
Ultimul leagăn al filosofiei grecești a fost în Imperiul Roman de Răsărit, unde, la Atena,
Proclos (411 - 485) încearcă să reducă la un sistem unic întreaga masă a tradiției filosofice,
până când, în anul 529, împăratul Justinian interzice predarea filosofiei "păgâne" și decretează
închiderea Academiei.
Apologetica ( gr. apologhitikos -„ care apără” ) este o ramură a teologiei sistematice care
are ca scop apărarea și justificarea credinței creștine împotriva adversarilor prin probe raționale
sau argumente logice.
A fost inițiată în secolul 2- 3 de către Origen, Tertulian, Irineu, Lactanțiu, Iustin martirul
și filozoful, Minuciu Felix. Apologetica se încadrează în sistemul teologiei catolice și ortodoxe.
Primii reprezentanți ai "Apologeticei" creștine antice au fost Justin Martirul în al II-lea
secol d.Chr., Clemens din Alexandria și Origen în al III-lea secol și în special Sfântul Augustin
din Hippona (354 - 430). Gândirea lui Augustin reflectată în operele sale Confessiones,
Sermones, De Civitate Dei etc., precum și operele lui Boethius (ca. 475 - 525), De Consolatione
Philosophiae, De Trinitate, De Fide Catholica, marchează trecerea către filosofia scolastică a
evului mediu.