MINISTERUL EDUCAŢIEI, 

CULTURII ȘI CERCETĂRII DIN

REPUBLICA MOLDOVA
CENTRUL DE EXCELENȚĂ ÎN ENERGETICĂ ȘI
ELECTRONICĂ
CATEDRA “METROLOGIE”

REFERAT
Disciplina: Filosofia
Tema: Filosofia românească secolul XIX-XX

Elaborat Verificat
Caraman Mariana Bucătaru Igor
gr.MS0215

Chișinău 2019
 Prin expresia filosofie românească se desemnează atât filosofia scrisă în România sau de
români, cât și o concepție despre lume, viață, gastronomie, folclor, arhitectură, alte trăsături
lingvistice și culturale, izvorând direct din sânul poporului român.
Secolul 19 din punct de vedere a filosofiei române poate fi divizat în trei perioade: cea a
zilelor finale a regimului fanariot, cea a reinstaurării dinastiilor românești și, în final, cea a lui
Carol I, care provine dintr-o dinastie străină (Hohenzollern).

1. Sfârșitul regimului fanariot:

În primele două decenii ale secolului XIX, cei mai proeminenți filosofi de pe teritoriul
voivodatelor românești, erau încă profesori greci la Academiile Princiare. Printre ei, îi putem
menționa pe Lambros Photiades, Konstantinos Vardalachos, Neophyte Doucas și Benjamin
Lesvios în București, precum și pe Daniel Philippidis, Stephanos Doungas și Dimitrios
Panayotou Govdelas în Iași. Ei n-au fost doar promotori ai filosofiei moderne și a științelor
naturii, dar de asemenea a ideilor iluministe.

2. Epoca dinastiilor autohtone restaurate:

După 1821, voievozii vor fi din nou aleși de boierii locali (decizia fiind validată de sultani).
Grecii vor fi înlocuiți în Academii cu români. A fost o epocă de patriotism exaltat și deelenizare
culturii și obiceiurilor românești. Românii încep să meargă direct la sursele occidentale și să
practice filosofia în propria lor limbă.
În jurul anului 1818, transilvăneanul Gheorghe Lazăr (1779–1821), a început să predea filosofia
în română la Academia de limbă greacă. Se cunoaște că a fost adept a lui Kant. El a decis să
facă o traducere românească a unora dintre lucrările lui Krug, pe le-a folosit ulterior ca manual.

Un filosof important al acestei perioade este Eufrosin Poteca (1786–1858). El a studiat la

Academia Domnească din București alături de Vardalachos, Doukas și Lesvios, precum și la
universitățile din Pisa și Paris (1820–1825). Eufrosin Poteca a fost un traducător prolific de
lucrări filosofice și teologice. Propria sa filosofie a fost puternic influențată de senzualismul lui
Condillac, de Tracy și Soave, de filosofia politică a lui Rousseau și de puternicele sale credințe
creștine. El a susținut că trei principii metafizice principale, corpul, sufletul și spiritul, studiate
de trei științe distincte: fizica (studiul corpurilor neînsuflețite), psihologia (studiul corpurilor
însuflețite) și ideologia (în sensul lui de Tracy, știința ideilor).

Un alt nume important este cel al lui Ionică Tăutu (1798–1828), boier moldovean. A fost
educat acasă de niște refugiați francezi, dobândind o cunoaștere amplă a filosofiei politice. Îi
citează pe Locke, Rousseau, Montesquieu, Voltaire, dar și autori obscuri precum Sabatier de
Castre. Ideile sale s-au răspândit mai mult prin corespondența sa și pamfletele sale politice. Dar
a lăsat și anumite lucrări interesante, precum Socotințele mele asupra meșteșugului ocârmuirii
sau Cercare împotriva deiștilor și materialiștilor.

3. Epoca lui Carol I

În 1860 și 1864, domnitorul Alexandru Ioan Cuza fondează Universtitățile din Iași și respectiv,
București, iar în 1866 Karl von Hohenzollern-Sigmaringen devine, sub numele Carol I,
domnitor al Principatului României, care va deveni mai târziu Regatul României. Acest
eveniment marchează un nou val de occidentalizare, precum și o reacție împotriva modelului
cultural anterior predominant, cel al iluminismului. În aceeași perioadă, în 1863, societatea
literară „Junimea” este fondată în Iași.

Ultimii treizeci de ani ai secolului 19 sunt dominați cultural de societatea Junimea. Filosofia
românească va avea un nou început și, pentru prima dată, un ecou internațional.
Filosofii de la Junimea au fost:

 Titu Maiorescu (1840–1917), a studiat filosofia la Berlin. Primul său articol filosofic a
fost Einiges Philosophische in gemeinfasslicher Form (1860), o lucrare care a fost bine primită,
scrisă sub influența lui Herbart și Feuerbach. În română, contribuția sa cea mai importantă a fost
Logica (1876), influențată de Herbart, ce a avut numeroase retipăriri și a servit ca manual până
în anii 1930.
 Vasile Conta (1846–1882), printre lucrările sale, publicate în română și franceză, se
numără La théorie du fatalisme (1877) și La théorie de l’ondulation universelle (1895). Conta a
fost influențat de trei surse: filosofia evoluționistă a lui Herbert Spencer, pozitivismul lui
August Compte și materialismul german al lui Büchner, Vogt și Moleschott. În prima sa lucrare
el apără o versiune a determinismului, numită „fatalism” și propune o teorie materialistă a
cunoașterii. El gândea că impulsurile senzoriale sunt transmise prin fibre nervoase sub formă
de zgâlțâituri sau vibrații, ce provoacă apariția modificărilor psihologice în creier, numite
„întipăriri”.
 Mihai Eminescu (1850–1889), poetul național român, a studiat filosofia la Viena și
Berlin. Multe dintre poemele și opere sale în proză conțin, într-o formă literară adecvată, câteva
idei filosofice, influențate în special de Kant, Schopenhauer și budism, dar niciodată n-a scris
texte filosofice la propriu. Pe de altă parte, filosofia sa politică, expusă în articole din ziar și
editoriale este complet distinctivă. Eminescu este unul dintre cei mai importanți și influenți
gânditori politici români conservatori din ultimele decade ale secolului 19.

În timpul secolului 20, istoria filosofiei românești poate fi împărțită în trei perioade: pre-
comunistă, comunistă și post-comunistă.
Perioada pre-comunistă este caracterizată de două culmi ale filosofiei românești: școala lui
Maiorescu și școala lui Nae Ionescu.

Maioreștii sunt:

 Constantin Rădulescu-Motru (1868–1957)

El și-a numit sistemul filosofic „Personalism Energetic”, influențat de energetismul lui Otswald
și personalismul lui Stern. Personalitatea umană a fost considerată de el o formă superioară de
energie, stadiul final al evoluție universului. Metafizica sa implică un program politic, precum
și o etică a munci. Scopul vieții politice trebuie să fie tranziția de la „personalismul anarhic” ce
a guvernat societatea românească la „personalismul energetic”.

 P. P. Negulescu (1872–1951)
 Dumitru Drăghicescu (1875–1945),

În tinerețea sa s-a aflat sub influența filosofiei materialiste a lui Conta. Una din cărțile lui
Drăghicescu, Adevărul și revelația: spre o nouă idee despre Dumnezeu, a fost foarte bine
apreciată de Charles Hartshorne, pentru noile aspecte autentice ale conceptului de Dumnezeu pe
care l-a folosit. Drăghicescu a considerat că omul este o ființă aflată la limita progresului care
este divinitatea, spunând că toate atributele lui Dumnezeu pot fi atribuite și omului.

 Ion Petrovici (1882–1972)

 Mircea Florian (1888–1960).

Ioneștii sunt:

 Nae Ionescu (1890-1940)

Gândirea sa despre logică poate fi în general văzută ca o formă de intuiționalism. El a publicat

doar articole în ziar, prin care a promovat idei puternic conservatoare, viziuni reacționare și s-a
alăturat rapid extremei drepte. Deoarece a fost foarte ironic, a fost mereu dispus să-și
revizuiască gândirea și niciodată nu și-a scris propria filosofie, discipolii săi l-au comparat cu
Socrate.

 Mircea Vulcănescu (1904–1952)

El a influențat filosofia românească prin eseul Dimensiunea românească a existenței. În lucrarea

sa, analizează paradigma conceptuală ce servește ca mijloc de evaluare a diveselor viziuni
filosofice a românilor.

 Mircea Eliade (1907–1986)

 Emil Cioran (1911–1995)

Emil Cioran, în cărțile sale timpurii scrise în română, a propus o filosofie a disperării, arată o
obsesie morbidă față de moarte, toate exprimate într-o manieră lirică profundă. A scris mai mult
pe teme nihiliste de proveniență nietzscheană și schopeanhaureană, cu anumite influențe
contemporane precum Giovanni Papini sau Nikolai Berdiaev.

 Constantin Noica (1909–1987).

Constantin Noica a debutat cu un eseu numit Mathesis sau bucuriile simple. Scurta carte
interpretează distincția între viață și geometrie.
Perioada comunistă este caracterizată de o viață filosofică românească dominată de filosofii
interbelici ca:

 Lucrețiu Pătrășcanu (1900–1954)

A fost autorul lucrării Curente și tendințe în filosofia românească, ce a stabilit pentru decenii
statutul filosofilor români. În special cu mijloace rudimentare și suprasimplificări, invocând
doctrina „marxist-leninistă”, Pătrașcanu a polemizat cu filosofi de mare importanță, ca Blaga,
Rădulescu-Motru, Florian, Cioran și i-a prezentat ca idealiști, iraționali, mistici, burghezi,
imperialiști, și uneori fasciști.

 Mihai Șora (n. 1916),

 Petre Țuțea (1902–1991)

Petre Țuțea și-a luat doctoratul la drept administrativ. Înainte și în timpul celui de-Al Doilea
Război Mondial, inițial a avut convigeri marxiste tinerești, iar apoi a dezvoltat simpatii
naționaliste de dreapta, care l-au dus mai târziu la arest și condamnare. În închisoare
redescoperă creștinismul, iar după eliberare s-a considerat gânditor creștin. Țuțea n-a putut
publica prea mult, a scris o cantitate considerabilă, inclusiv o lucrare târzie proiectată în cinci
volume: Problemele, Sistemele, Stilurile, Științele și Dogmele. Singurii filosofi români care l-au
influențat semnificativ au fost Lucian Blaga și Nae Ionescu. Teologic, a fost influențat de Sf.
Pavel, Augustin și Toma de Aquino, și l-a cunoscut și admirat pe marele teolog român
contemporan cu el, Părintele Dumitru Stăniloae, pe care l-a cunoscut în închisoare. De
asemenea, Țuțea a apreciat diferiți gânditori precum Werner Sombart și se referă frecvent la
savanți precum Heisenberg și Poincaré.