Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
ANA MASSARI
Unitateea de învăţţare 3.
FINALITĂŢILE ED DUCAŢION NALE.
TAXON NOMII. OPE ERAŢIONAALIZAREA OBIECTIV
VELOR
Finnalităţile şi obiectivele educaţionale
Taaxonomiile obbiectivelor edducaţionale
Opperaţionalizaarea obiectiveelor
Exxerciţii de opeeraţionalizaree
FINALITĂĂŢILE EDUCAŢIONALE
26
TEORIA ŞI METODOLOGIA INSTRUIRII
Fig. nr. 1. Convertirea competențelor în obiective pedagogice și invers (I. Negreț-Dobridor, 2005, p. 357)
27
GIANINA-ANA MASSARI
Finalitățile ciclului preșcolar și ale primelor trei clase din ciclul primar (clasa pregătitoare – clasa
a II-a) urmăresc dobândirea achiziţiilor fundamentale ce presupune asimilarea elementelor de bază
ale principalelor limbaje convenţionale (scris, citit, calcul), stimularea intuiţiei, imaginaţiei, a potenţialului
de învăţare, a motivaţiei pentru învăţare.
Finalitățile ultimelor două clase ale ciclului primar (cl. III-IV) și ale primelor două clase din ciclul
gimnazial (cl. V-VI)vizează dezvoltarea de priceperi şi deprinderi care se poate realiza prin
dezvoltarea achiziţiilor iniţiale de limba română/maternă, a cunoştinţelor de limbă străină, a capacităţii
de comunicare, creşterea competenţelor matematice, familiarizarea cu abordarea pluridisciplinară a
domeniilor cunoaşterii, cu valorile societăţii democratice şi pluraliste, stimularea responsabilităţii în
propria formare şi sănătate, faţă de mediu şi societate, încurajarea talentului, vocaţiei pentru anumite
domenii artistice sau sportive etc..
Finalitățile ultimelor două clase ale ciclului gimnazial (cl. VII-VIII) și ale primelor două clase din
ciclul liceal (cl. IX-X) urmăresc observarea şi orientarea prin descoperirea propriilor afinităţi, aspiraţii şi
valori în scopul construirii unei imagini de sine pozitive, formarea unei capacităţi de analiză a setului de
competenţe dobândite prin învăţare în scopul unei bune orientări profesionale de dezvoltare a
capacităţii de a comunica, inclusiv în limbajele de specialitate dobândite, dezvoltarea gândirii autonome
şi a responsabilităţii faţă de integrarea în mediul social.
Finalitățile ultimelor două clase ale ciclului liceal (cl. XI-XII) vizează aprofundarea studiului pe
profilul sau specializarea aleasă, dezvoltarea competenţelor cognitive, socioculturale, formarea unei
atitudini pozitive şi responsabile faţă de sine şi societate, exersarea imaginaţiei, creativităţii ca surse ale
unei vieţi sociale de calitate.
Finalitățile ultimelor trei clase ale ciclului liceal în cazul liceelor vocaționale (X-XIII) urmăresc
specializarea în profilul ales prin activități de pregătire în vederea integrării cu succes în învăţământul
universitar sau pe piaţa muncii, crearea atitudinii psihice adecvate reuşitei profesionale, mobilităţii
profesionale, schimbării etc.
28
TEORIA ŞI METODOLOGIA INSTRUIRII
După modul de raportare la sistemul de educație, A. Ilica (2005) diferențiază două categorii de
finalități: macrostructurale (raportate la nivelul macrostructural al sistemului de educație: idealul
educațional, scopurile și obiectivele pedagogice generale ale sistemului de învățământ) și
microstructurale (raportate la nivelul microstructural al sistemului de educație: obiectivele generale și
specifice procesului de învățământ și obiectivele operaționale).
Idealul educațional al unei societăţi este unul dinamic, stabilit la nivel macrosocial de regimul
politic în urma unui proces de generalizare a unor fenomene sociale, economice, psihologice,
pedagogice și culturale și reprezintă expresia contextului ideologic al unei epoci/etape istorice asupra
finalității acţiunii educaţionale. Idealul este „o instanță valorică din care iradiază norme, principii,
strategii, scopuri și obiective determinate” (C. Cucoș, 2006, p. 191) și care ocupă „locul central în teoria
și acțiunea pedagogică” (I. Bontaș, 1994, p. 68).
Idealul educațional surprinde legătura dintre ceea ce este și ceea ce trebuie să devină omul în
urma procesului de educație. De exemplu, în antichitate, idealul educativ viza dezvoltarea fizică,
estetică, morală și militară a cetățenilor, în Sparta, sau dezvoltarea armonioasă a personalității, în
Atena; în feudalism prioritate a avut idealul clerical și cavaleresc, în timpul Renașterii s-a urmărit idealul
umanist, perioada Iluminismului a pus accent pe rațiunea umană ca instrument de stăpânire a naturii,
extinderea diviziunii sociale prin dezvoltarea industriei a structurat un ideal axat pe nevoia imediată a
mediului social, astfel că în faza industrializării timpurii se impunea idealului personalității eficiente într-o
activitate productivă, în perioada industrializării avansate s-a urmărit formarea unei personalități
complexe, multilaterale, iar în perioada postindustrială s-a vizat idealul personalității creatoare. În
prezent, în România, idealul educativ este precizat în acte normative, precum Legea Învăţământului,
dovadă a faptului că este elaborat de instanţele politice (Parlamentul României) şi este formulat în
termenii “dezvoltarea liberă, integrală şi armonioasă a individualităţii umane în vederea formării unei
personalităţi autonome şi creative”.
Deci, putem susține că idealul educațional înseamnă un model anticipativ cu un nivel ridicat de
generalitate pentru un proces instructiv-educativ complex și îndelungat ce vizează formarea unor
competențe și principii de orientare valorică care să-l desăvârșească pe individ.
Scopul (scopurile) educaţiei reprezintă o formă intermediară între ideal şi obiectivele
educaţionale ce vizează finalitatea unei acţiuni educative relativ bine determinate, iar principala funcţie a
acestuia/acestora este de a detalia idealul educativ, astfel încât acesta din urmă să devină
comprehensibil şi accesibil educatorilor. Scopul/scopurile se realizează prin intermediul obiectivelor.
Deoarece suportă mai multe nivele de generalizare, în funcţie de context, identificăm mai multe scopuri:
scopul unei laturi a educaţiei, scopul unui ciclu/unei forme de învăţământ, al unei lecţii etc. Geissler
(apud C. Cucoș, 1996) identifică patru categorii de scopuri: 1) materiale și formale, 2) specifice
disciplinelor și supradisciplinare, 3) utilitare și nepragmatice; și 4) de conținut și comportamentale.
Astfel, putem identifica următoarele criterii de clasificare a scopurilor educației:
gradul temporal de atingere a finalității: scopuri utilitare (cu o finalitate practică imediată) și
scopuri nepragmatice (fără o finalitate practică imediată);
formarea unor conduite: scopuri formale care se focalizează pe un subiect în scopul modelării
aptitudinilor și cultivării personalității și scopuri comportamentale ce vizează formarea și
interiorizarea unor acțiuni și deprinderi;
durata scopului urmărit: scopuri specifice disciplinelor (caracteristice fiecărei materii) și scopuri
supradisciplinare (constante, urmărite la toate disciplinele);
după conținut: scopuri de orientare spre conținuturi clar stabilite și scopuri materiale ce vizează
asimilarea de informații.
Obiectivele educaţionale sunt finalităţile educaţiei cu cel mai scăzut nivel de generalitate; sunt
valabile pe niveluri, trepte, discipline, forme de învățământ și de instruire (A. Ilica, 2005, p. 96);
desemnează tipuri de schimbări pe care procesul de învăţământ le anticipează şi le realizează (C-tin
Cucoş, 2002), reprezentând „categoria pedagogică ce exprimă anticipat rezultatele dezirabile ale
29
GIANINA-ANA MASSARI
educaţiei” (C-tin Moise, 1996), proiectându-le în personalitatea elevului sub forma unui „dat concret care
poate fi [...] detectat și evaluat” (I. Nicola, 1996).
Dacă ar trebui să diferențiem cei doi termeni, scop și obiectiv, putem distinge următoarele
caracteristici: scopul educației este formulat în termeni de intenție generală, la nivel vast, abstract,
intangibil, pe când obiectivele sunt clare, limitate, precise, tangibile și concrete, intențiile specifice sunt
exprimate în termeni măsurabili pentru atingerea scopului. Obiectivele educaţionale la nivel
microstructural (obiectivele operaţionalizabile) sunt, după cum susținea C-tin Moise (1996, p. 25),
„invocabile în fiecare lecţie sau secvenţă de educaţie similară lecţiei”.
Demersul de operaționalizare a obiectivelor educaționale se concretizează prin efectuarea a
două operaţii: 1) derivarea din obiectivele generale a unor obiective concrete/specifice; şi 2) traducerea
efectivă a acestora în planul acţiunii, adică în comportamente observabile.
Deci, sub aspect tehnic, operaţionalizarea presupune enunţarea obiectivelor sub forma unor
comportamente observabile, măsurabile a ceea ce urmează să realizeze elevul, respectiv performanţa
pe care trebuie să o demonstreze la sfârşitul unei activităţi de instruire.
C-tin Moise (1996) delimitează trei categorii de obiective: generale, intermediare și specifice.
Obiectivele generale, numite și finalități, au gradul cel mai mare de generalitate, și vizează
realizarea unor obiective la nivelul sistemului de învățământ, cum ar fi formarea armonioasă a
personalității, dezvoltarea morală.
Obiectivele intermediare au un caracter mai mic decât cele generale și au rolul de a face
trecerea de la general la specific, de regulă acestea vizează realizarea unor obiective generale la nivel
de ciclu de învățământ. Traducerea în termeni concreți ar consta în obiectivul major al unui ciclu de
formare/dezvoltare/ aprofundare/specializare sau al unei discipline de învățământ ori al unei unități de
învățare.
Obiectivele specifice sunt denumite de unii autori ca fiind comportamentale, concrete, speciale
sau micro-obiective (De Landsheere, 1979, pp. 201-202) și reprezintă acele obiective specifice unei
lecții sau secvențe de instruire.
Funcțiile obiectivelor
Importanţa obiectivelor instruirii reiese din funcţiile pe care le îndeplinesc. În procesul
educaţional, obiectivele îndeplinesc mai multe funcţii, putem structura funcțiile obiectivelor în funcție de
actorii implicați:
pentru cadrul didactic:
1. funcția de orientare axiologică (conţinuturi şi valori pe care procesul educativ doreşte să le
transmită);
2. funcția de proiectare (alegerea conținutului și a strategiei didactice)
3. funcția predictivă (de anticipare şi evidenţiere a rezultatelor);
4. funcția de organizare şi reglare a procesului didactic (criterii referenţiale pentru organizarea
procesului didactic);
5. funcția evaluativă (apreciere a ceea ce s-a realizat).
pentru elev:
1. funcția de creștere a nivelului de aspirații;
2. funcția de conștientizare a educatului asupra desfășurării propriei educații;
3. funcția evaluativă (apreciere a ceea ce s-a realizat).
Sumarizând toate acestea și plecând de la principiile generalității și al complexității ierarhice, structurăm
finalitățile educaționale pe trei nivele (ideal, scopuri și obiective educaționale) și elaborăm următoarea
schemă (fig. nr. 2):
30
TEORIA ŞI METODOLOGIA INSTRUIRII
Comentaţi următoarea afirmaţie: „Reuşita actului de învăţare depinde în cea mai mare măsură de
condiţiile/factorii interni şi cei externi ai învăţării.”
Analizaţi rolul pe care îl deţin conţinuturile în contextul proiectării pedagogice, în raport cu
obiectivele-cadru/competenţele generale şi obiectivele de referinţă/competenţele specifice.
31
GIANINA-ANA MASSARI
32
TEORIA ŞI METODOLOGIA INSTRUIRII
33
GIANINA-ANA MASSARI
elementelor, (2) a relațiilor și (3) a principiilor de organizare. Fiecare subnivel vizează anumite aspecte,
cum ar fi:
(1) elemente, ipoteză(e), concluzii, supoziţii, enunţuri (de fapte), enunţuri (de intenţii), argumente,
particularităţi;
(2) relaţii, interrelaţii, pertinenţă, temă, evidenţă, argumente, cauză(e), efect(e), consistenţă(e), părţi,
idei, căi indirecte;
(3) forma(e), patern(uri), scop(uri), punct(e) de vedere, tehnici, mijloc indirect, structură(i), temă(e),
aranjament(e), organizare.
Posibilele verbe de acțiune ce pot sprijini procesul de operaționalizare a obiectivelor concrete
sunt după cum urmează pentru fiecare nivel:
(1) a categorisi, a clasifica, a deduce, a detecta, a discrimina, a distinge, a identifica, a recunoaşte;
(2) a analiza, a compara, a contrasta, a deduce, a distinge;
(3) a analiza, a deduce, a detecta, a distinge.
5. Sinteza înseamnă mobilizarea multiplelor capacităţi şi informaţii, în scopul realizării de lucrări
cu grade diferite de dificultate (crearea unei opere personale, elaborarea unui plan de acţiune, derivarea
unor relaţii abstracte). Pentru a crea o operă personală este necesar a se opera cu anumite structuri,
modele, produse, performanţe, lucrări, comunicări, eforturi, fapte specifice, compuneri. În sprijinul
utilizării acestor structuri pot fi verbele de acțiune de tipul: a constitui, a crea, a documenta, a modifica, a
povesti, a produce, a relata, a scrie, a transmite. În vederea elaborării unui plan de acțiune se vor utiliza
planuri, obiective, specificări, fapte schematice, operaţii, modalităţi diverse, soluţii, mijloace ce pot fi
enunțate prin vehicularea următoarelor verbe de acțiune: a modifica, a planifica, a produce, a proiecta, a
propune, a specifica. Derivarea unor relații abstracte poate să reiasă din aplicarea și practicarea unor
taxonomii, concepte, scheme, teorii, relaţii, abstracţii, generalizări, ipoteze, percepţii, modalităţi,
descoperiri sau fenomene. Posibilele verbe ce pot fi utilizate sunt: a deriva, a dezvolta, a clasifica, a
combina, a deduce, a formula, a modifica, a organiza, a produce, a sintetiza.
6. Evaluarea vizează interpretarea internă şi externă a conţinuturilor însuşite, prin emiterea de
către elev a judecăţilor de valoare. Faza de critică internă vizează identificarea, încadrarea și utilizarea
informațiilor cu caracter de adevăr, exactitate, pertinenţă, ținând cont de erori, lacune, sofisme sau
grade de exactitate și precizie. Acțiunile ce pot fi întreprinse de elev pot viza argumentarea, procesul
decizional, evaluarea, emiterea de judecăți și validarea acestora. Faza de critică externă urmărește ca
elevul să manifeste comportamente de tipul a argumenta, a compara, a considera, a contrasta, a
evalua, a judeca, a standardiza pe baza unor scopuri, mijloace, alternative, planuri de acţiune,
standarde, teorii sau generalizări.
Taxonomia lui Bloom a suferit câteva revizuiri din 1956 când a fost elaborată, şi anume în 2001 şi
2008. Care au fost modificările aduse? În 2001, Anderson & Krathwohl redenumesc prima clasă,
comprehensiunea, cu termenul de reamintire a informaţiilor; a doua clasă – înţelegere; pentru
următoarele clase, trei (aplicare) şi patru (analiza), transformă substantivarea în verbe, accentuând rolul
execuţiei/implementării acţiunilor, iar pentru ultimele două clase modificările sunt majore – în sensul că
sinteza (clasa a V-a) ia locul evaluării (care se afla în topul piramidei), se inversează ordinea, iar sinteza
este redenumită ca fază de creare. Schultz diferenţiază, în 2005, transformarea substantivării tuturor
claselor în verbe de acţiune şi inversarea ordinii celor două trepte finale, în evaluare şi creare. O altă
modificare realizată în 2008 de Churches vizează completarea celei de a cincea trepte noi stabilite
(evaluarea) cu o nouă dimensiune, şi anume: cooperarea.
Prezentăm în cele ce urmează o sinteză grafică (fig. nr. 3) a modificărilor aduse, până în 2012,
taxonomiei lui B. S. Bloom
34
TEORIA ŞI METODOLOGIA INSTRUIRII
Fig. nr. 3: Modificări aduse, până în 2008, taxonomiei domeniului cognitiv a lui B. S. Bloom
35
GIANINA-ANA MASSARI
4. Organizarea implică includerea unei noi valori achiziţionate în sistemul valorilor pe care elevul deja le
cunoaşte. Acest nivel vizează ca elevul să fie capabil să-și ordoneze și ierarhizeze trebuințele în funcție
de dominanță și stabilitate într-un sistem dat de valori. Această etapă presupune disponibilitatea de a
depune un efort îndelungat și studiu temeinic din partea elevului pentru a-și însuși noul conținut.
Această etapă se focalizează pe conceptualizarea unei valori și organizarea sistemului de valori.
Verbele de acțiune care pot fi utilizate în procesul de operaționalizare a obiectivelor: a organiza, a
compara, a respecta, a omogeniza, a armoniza etc.
5. Caracterizarea reprezintă momentul în care noua valoare achiziţionată se fixează în aşa măsură în
conştiinţa individului încât face parte din personalitatea acestuia. Atingerea acestui nivel este reflectată
de conturarea și exprimarea argumentată a unor aprecieri personale ce relevă o viziune personală
asupra unui anumit univers valoric. Centrul acestei scale este reprezentat de dispoziția generalizată și
caracterizare. Verbele de acțiune ce pot fi folosite în exprimarea obiectivelor pot fi: a rezolva, a preciza,
a caracteriza, a completa, a schimba etc.
Facem precizarea că nici una dintre scale nu poate fi atinsă fără parcurgerea celor anterioare.
În cele ce urmează, sintetizăm grafic (fig. nr. 4) taxonomia domeniului afectiv prezentând punctual
scalele, comportamentul afectiv vizat de fiecare scală a domeniului, posibile verbe de acțiune ce pot fi
utilizate pentru formularea obiectivelor operaționale și o modalitate simplă de verificare a atingerii
fiecărei scale.
36
TEORIA ŞI METODOLOGIA INSTRUIRII
1. Percepţia este etapa în care se realizează acţiunea de conştientizare a sarcinii pe care educatul
urmează să o realizeze. Aceasta se parcurge prin trei sub-etape: stimularea senzorială, selecția și
traducerea indicilor.
2. Dispoziţia/Starea de pregătire pentru săvârşirea unui anumit act motor poate să se manifeste în
planuri multiple: în plan mintal, constând din cunoaşterea detaliată a structurii actului psihomotor
vizat; iar în plan fizic, concretizată în forţa, structura anatomică potrivită, rezistenţa necesară pentru
începerea însuşirii sistematice a acţiunii; în plan afectiv, adică a avea dispoziţia favorabilă practicării
acţiunii propuse. Și în acest caz este necesar a se parcurge trei faze: dispoziția mintală, fizică și
afectivă.
3. Răspunsul ghidat/dirijat reprezintă execuţia îndrumată foarte de aproape de către profesor și se
realizează prin imitație și încercare și eroare.
4. Răspunsul automatizat/automatismul înseamnă ceea ce învaţă elevul se transformă în deprindere
propriu-zisă, adică în efectuare fără a mai controla fiecare amănunt, ci doar ansamblul acţiunii.
5. Răspunsul manifest complex reprezintă nivelul la care elevul poate să încadreze acţiunea învăţată
în contexte din ce în ce mai largi, aceasta manifestându-se ca un complex de reacţii unite în acelaşi
ansamblu în care este înlăturată nesiguranța și se demonstrează performanța automată.
6. Adaptarea constă în modificarea conştientă şi voluntară a mişcărilor în scopul dezvoltării unei
anumite capacităţi de a transpune cele învăţate, în situaţii variabile şi diferite de contextul în care s-
a produs învăţarea.
7. Creaţia înseamnă modelarea acţiunii învăţate într-o formă originală.
Prezentăm în următoarea schemă (fig. nr. 5), câteva posibile verbe de acțiune ce pot fi utilizate în
operaționalizarea obiectivelor și modalități aplicative de verificare a atingerii fiecărei trepte specifice
taxonomiei domeniului psihomotor, respectând gradul de complexitate a comportamentului psihomotor
vizat şi gradul de însuşire al acestuia.
În continuare, exemplificăm grafic (fig. nr. 6) o sinteză a celor mai cunoscute taxonomii pentru
domeniile cognitiv, afectiv și psihomotor.
37
GIANINA-ANA MASSARI
Fig. nr. 6: Sinteza grafică a celor mai cunoscute taxonomii pentru domeniile cognitiv, afectiv și psihomotor
OPERAŢIONALIZAREA OBIECTIVELOR
38
TEORIA ŞI METODOLOGIA INSTRUIRII
comportament dezirabil, observabil și măsurabil într-un timp scurt și clar delimitat într-o secvență de
instruire.
Scopul operaționalizării
De ce operaţionalizare? Prin stabilirea obiectivelor educaționale se precizează competenţele şi
performanţele la care elevii trebuie să ajungă în urma desfăşurării unui proces instructiv-educativ.
Efectuând o astfel de operație prin corelarea cu metodologia proiectării şi realizării lecţiei, profesorul își
poate stabili niște indicatori:
1) ce comportament observabil va urmări (definirea acestuia);
2) ce date i se oferă elevului (mijloace, tehnici şi condiţii);
3) ce sarcină de lucru se formulează (acţiuni);
4) în ce condiţii va lucra elevul (modurile de organizare);
5) ce performanţe va dobândi elevul (verificarea, măsurarea);
6) cât s-a realizat (aprecierea, recuperarea, dezvoltarea).
Există și situații în practica educațională când unii profesori afirmă că formularea obiectivelor
este un proces dificil, anevoios, uneori chiar obositor și consumator de timp, însă nu trebuie să negăm
avantajele operaționalizării.
Dacă obiectivele nu sunt clar formulate încă de la începutul activităţii vor apărea inevitabil
dificultăți și incoerențe în procesul didactic, cum ar fi: dificultăţi în activitatea de proiectare a activităţilor
şi strategiilor didactice, dificultăţi în procesul de evaluare a rezultatelor acţiunii educative etc.
Dintre argumentele în favoarea efectuării operației de operaţionalizare la nivel microstructural,
adică la nivelul unei activități concrete, determinate în timp, enumerăm:
direcționarea profesorului în procesul de proiectare prin stabilirea finalităților la nivelul lecției;
stabilirea concretă a sarcinilor de lucru;
adaptarea acestora la particularităţile de vârstă şi individuale;
adecvarea conținuturilor de învățare;
stabilirea clară a acţiunilor direct implicate în cunoaştere, înţelegere, aplicare, evaluare și
creare;
alegerea unei strategii didactice pertinente, desfășurarea metodică a activității;
dirijarea eficientă și progresivă a învăţării;
garanția atingerii finalităților la nivel microstructural;
asimilarea graduală și structurarea informațiilor și cunoștințelor de către elevi;
diferențierea sarcinilor de învățare în funcție de particularitățile elevilor; responsabilizarea
socială a elevilor față de propriul proces de învățare;
facilitarea dezvoltării cursive și înlănțuite a unor deprinderi, priceperi și abilități;
obiectivitate, precizie și rigurozitate în procesul de evaluare;
responsabilizarea cadrului didactic prin introducerea unor criterii ferme de verificare și
măsurare;
punct de plecare în elaborarea probelor și instrumentelor de evaluare;
sprijin în monitorizarea progresului elevilor;
posibilitatea de autoevaluare a activității didactice;
stabilirea de direcţii de optimizare a actului didactic etc.
Raportându-ne la aceste avantaje, operaţionalizarea obiectivelor devine „veriga centrală care
uneşte intenţia profesorului cu acţiunea elevului, pregăteşte proiectarea situaţiilor de învăţare dintr-o
lecţie sau sistem de lecţii, este etapă „pivot” în procesul instructiv-educativ” (E. Joiţa et al, 2003, p. 123).
Pe lângă eficiența, precizia și obiectivitatea oferite de tehnicile de operaționalizare, și în acest
caz se pot identifica critici constructive aduse acestui proces. Așa cum demonstram anterior rămâne
încă de actualitate dificultatea operaționalizării unor obiective, nu toate obiectivele pot fi
operaționalizate, mai ales cele specifice domeniului afectiv. De asemenea, comportamentele complexe
39
GIANINA-ANA MASSARI
ale elevului nu pot fi exprimate în termeni operaționali decât dacă se reduce la o capacitate/abilitate
singulară. De exemplu, simțul estetic nu poate fi măsurat decât dacă se precizează dinainte anumite
norme de realizare a produsului. Chiar dacă uneori operaționalizarea poate fi asociată cu directivismul
sau tehnicismul în educație, aceasta rămâne un sprijin real pentru educatori, mai ales pentru debutanți,
în procesul de proiectare, desfășurare și evaluare a design-ului instrucțional, conferind precizie și
obiectivitate.
Considerăm că precizarea obiectivelor în etapa de proiectare a design-ului instrucțional face
parte din axa orizontală a proiectării și anume: este punctul central de plecare în atingerea finalității, a
adecvării conținutului instructiv-educativ, a alegerii strategiei optime (metode și procedee didactice,
mijloace de învățământ și modul de organizare a colectivului de copii/elevi) și a modalităților de evaluare
a obiectivului vizat pentru a provoca un progres vizibil în procesul de învățare. Aceste patru elemente
ilustrează o relație logică, ar fi incorect să vizăm un obiectiv și să evaluăm un alt produs/rezultat decât
cel urmărit (vezi fig. nr. 7).
40
TEORIA ŞI METODOLOGIA INSTRUIRII
Tehnici de operaționalizare
Teoreticieni ca R.F. Mager (1962), R. Gagné și L. Briggs (1977), G. de şi V. de Landsheere
(1979) sau L. D’Hainaut (1981) au formulat multiple procedee de operaționalizare a obiectivelor.
Tehnica de operaţionalizare elaborată de L. D`Hainaut surprinde majoritatea elementelor
necesare activității de predare-învățare, însă este dificil de pus în aplicare în plan descriptiv datorită
multitudinii de componente vizate:
1. activitățile cognitive ale elevului: reproducerea informațiilor; conceptualizarea externă sau
comprehensive; aplicarea; explorarea; mobilizarea și asocierea convergentă și divergentă; activități
complexe și rezolvarea problemei.
2. materia (elemente, clase, relații, operații, operatori și structuri): 1) elementele reprezintă
obiectele, simbolurile, cuvintele, valorile; faptele specifice, evenimentele; problemele, datele, locurile;
sursele cunoaşterii (referinţa la un autor, la o lucrare etc.); clasele cuprind categoriile, subdiviziunile,
cazurile, grupurile, circumstanţele; relaţiile sunt de mai multe tipuri: relaţii de organizare (ierarhia,
sensul, tendinţa, anterioritatea, poziţia); relaţia de cauză, de efect, de dependenţă sau de independenţă;
legile, concepţiile, axiomele, teoremele, regulile şi excepţiile; relaţiile logice sau matematice; condiţiile
(în care o regulă este sau nu este aplicabilă) și criteriile de apreciere internă/externă; 4) operaţiile şi
operatorii fac referire la operaţiile logice; transformările formale; metode, procedee, tehnici și strategii;
aparate, instrumente, mijloace; variaţiile, interpolarea și extrapolarea și factori; 5) structurile vizează
formele, sistemele, modelele și teoriile.
3. gradul de integrare reprezintă măsura în care o nouă achiziţie „ar putea fi însuşită şi pusă în
acţiune de cel aflat în procesul educaţiei” prin două dimensiuni: 1) reţinerea (imediată; pe termen scurt;
pe termen mediu și pe termen lung); 2) transferul: a) academic (în aceeaşi ramură – pe vertical sau într-
o ramură diferită – pe orizontală; b) operaţional (în afara mediului de învăţare); c) integral (a pune în
aplicare spontan în toate situaţiile).
4. circumstanţele sunt de patru tipuri: 1) circumstanțe de obiect prin utilizarea imediată sau la
nivelul de familiaritate pentru elev; 2) circumstanțe de produs: a) sub ce formă va fi cerut; b) gradul său
de evidenţă; c) dacă este verificabil sau nu; 3) circumstanțe de operaţie: a) gradul de evidenţă; b) cât de
explicită este informaţia necesară activităţii; 4) circumstanțe legate de cel care învaţă: a) gradul de
autonomie; b) caracterul public sau nu al activităţii sale; c) eventualele consecinţe ale executării
activităţii.
5. criteriile de succes: performanţă individuală (a) rata succesului; b) toleranţa; c) limitele de timp)
și performanţă globală: a) procentul global de succes; b) scorul relativ al grupului (tipul profitului).
Pedagogii belgieni V. și G. de Landsheere (1978) stabilesc cinci parametri de operaţionalizare a
unui obiectiv:
1) cine va produce comportamentul vizat;
2) ce comportament observabil va demonstra că obiectivul a fost atins;
3) care va fi produsul/performanţa acestui comportament;
4) în ce condiţii trebuie să aibă loc comportamentul;
5) în baza căror criterii se consideră a fi satisfăcător produsul.
41
GIANINA-ANA MASSARI
Respectând acești parametri, un obiectiv operaționalizat ar putea fi exprimat astfel: [1] elevul [2]
să alcătuiască [3] rezumatul textului [4] folosind textul din manual [5] fără sprijinul profesorului.
Obiectivul va fi considerat atins dacă a alcătuit rezumatul textului respectând criteriile de elaborare.
O altă tehnică ce cuprinde patru parametri de operaționalizare a obiectivelor a fost propusă, în
1998, de E. Istrate și I. Jinga: capacitatea pe care trebuie să și-o formeze educatul, comportamentul
prin care se va demonstra însușirea capacității, condițiile de manifestare a comportamentului și limita
minimă de corectitudine admisă pentru a considera că învățarea a fost eficace.
Pedagogul american R.F. Mager (1962) a propus o tehnică de elaborare a obiectivelor
operaţionale care vizează un singur comportament final, caracterizabil prin trei indicatori:
1) precizarea comportamentului final al acţiunii elevului;
2) enunțarea condiţiilor de realizare specifice cadrului de manifestare a comportamentului vizat;
3) indicarea nivelului de performanţă aşteptată.
Raportându-ne la această tehnică, oferim un exemplu de operaționalizare a unui obiectiv: [1] să
sublinieze substantivele [2] dintr-un text dat, pe baza cunoştinţelor însuşite; [3] obiectivul va fi considerat
atins dacă vor fi identificate 7 dintre cele 10 substantive pe care le conţine textul.
Algoritmul propus de R. Gagné (1977) respectă aceeași parametri vizați: [1] situația (punctul de
plecare și condițiile), [2] acțiunea (comportamentul) și [3] instrumentele și constrângerile (nivelul
performanței acceptabile). Se disting următoarele trei mici modificări, după cum afirma însuși autorul
(„nu intenționează să se diferențieze de altele prin nici o caracteristică fundamentală”): diferențiază
verbele pentru acțiune de verbele folosite în identificarea capacității învățate; convertește parametrul
„condiții” în „situații” și adaugă parametrul „instrumente” și „constrângeri”.
Propunem două tehnici simple de operaționalizare, “6W” și “SMART”, translate din domeniile
retoricii, cercetării și al managementul proiectelor. Susținem că și în cazul proiectării unei activități de
instruire, operaționalizarea obiectivelor se poate realiza și prin aceste două tehnici.
Tehnica “6W” este folosită și în cercetare, marketing, jurnalism sau investigații juridice și se
bazează pe câteva întrebări simple: Cine? (Who?), Ce? (What?), De ce? (Why?), Unde? (Where?), Cu
ce? (With?), Când? (When?). Această tehnică nu este una absolut nouă, ea se regăsește în înscrisurile
de retorică încă din vremea grecului antic Hermagoras din Temnos. Un concept similar al
circumstanțelor se găsește și la Cicero. Quintilian, un retoric roman, a argumentat acest sistem al
argumentelor, dar nu le-a formulat interogativ. Boethius, un filosof din sec. al VI-lea, a formulat șapte
întrebări fundamentale pentru arta apărării și a urmării penale: Cine, ce, de ce, cum, unde, când, cu ce?
(quis, quid, cur, quomodo, ubi, quando, quibus auxiliis?). În secolul al XIX-lea, un profesor din S.U.A.,
W. Wilkinson, a popularizat tehnica celor "Trei W" (Ce? De ce? Ce e cu asta?) ca o metodă de studiere
a Bibliei, dar a susținut că nu-i aparține originalitatea tehnicii. Astfel, aceasta s-a transformat în tehnica
celor "Cinci W". Interesant este că menționarea acestor întrebări și adăugarea uneia ce începe cu litera
H (How?/Cum?) sub forma unui poem realizat de Rudyard Kipling conduce la așa-numită “metoda lui
Kipling” sau metoda celor “5W&1H” și este utilizată pentru a investiga o problemă prin provocarea cu
întrebări. Această tehnică este studiată începând cu 1917 de toți cei care doresc să devină jurnaliști.
În cazul demersului instrucțional considerăm oportun a elimina întrebarea “De ce?” pentru că
răspunsul este implicit, vizând atingerea scopului, și a o înlocui cu întrebarea “Cum?” pentru a evidenția
condițiile în care se va produce comportamentul vizat. De asemenea, întrebarea “Unde?” poate fi
eliminată deoarece preponderent locul activităților instructiv-educative este sala de grupă/clasă și se
poate înlocui cu întrebarea “Cât?” pentru a sublinia criteriul de reușită sau nivelul minim acceptabil de
performanță. Astfel, putem avea următorul algoritm transformat în “6C”:
1. Cine face referire la actorul care va manifesta comportamentul vizat a fi observat și măsurat,
respectiv elevul.
2. Ce urmărește comportamentul ce urmează a fi demonstrat.
3. Cum reprezintă condițiile în care se va produce comportamentul vizat.
4. Cât vizează criteriul de reușită sau nivelul minim acceptabil de performanță.
5. Cu ce indică instrumentele sau criteriile de evaluare a comportamentului vizat.
42
TEORIA ŞI METODOLOGIA INSTRUIRII
În al doilea rând, specificitatea obiectivelor activității reiese din modul de formulare a scopului
fundamental al lecției, în sensul că trebuie să existe o concordanță între scop și obiective (care trebuie
să surprindă comportamentele esențiale care duc la atingerea scopului). De exemplu, ar fi ilogic să se
formuleze un scop fundamental ce vizează familiarizarea cu unele informații sau cunoștințe, iar
obiectivele să fie formulate pentru măsurarea unor comportamente specifice unei activități de
consolidare a cunoștințelor. Nu este eficient a se formula obiective concrete cu un grad mare de
generalitate deoarece se pierde caracterul de specificitate al comportamentului vizat, iar etapa de
evaluare ar fi dificil de realizat deoarece cadrul didactic nu se va putea raporta obiectiv și riguros la
criterii clar stabilite de performanță minim acceptabilă și la condițiile în care se realizează aceasta, ceea
ce va crea o relație în lanț de manifestare a unor disfuncționalități la nivelul proiectării, desfășurării și
evaluării activității. De exemplu, formularea unui obiectiv operațional de tipul „elevul să știe să
calculeze” este una incertă pentru că are un grad prea mare de generalitate, obiectivul nu este specific
unei anumite activități, nu se specifică în ce condiții se va realiza comportamentul de stăpânire a
tehnicilor de calcul și nu se precizează când se consideră a fi atinsă performanța. De asemenea, ne
putem referi și la ecuația personală pe care o elaborează cadrul didactic, în funcție de particularitățile
clasei se vor formula obiective specifice. Aplicarea algoritmului de operaționalizare a obiectivelor
impune cunoașterea fiecărui elev și a colectivului în general.
În al treilea rând, un obiectiv operațional corespunde unei secvenţe de instruire în care sunt
planificate activități distincte și este specific doar aceleia. Fiecărui obiectiv îi corespunde o anumită
43
GIANINA-ANA MASSARI
strategie didactică sau etapă a acesteia, poate să difere prin conținutul instructiv-educativ, metodele și
procedeele didactice, mijloacele de învățământ utilizate, modurile de organizare a colectivului de
copii/elevi, modalitățile de evaluare, indicatorii de performanță și rezultatul așteptat. Din punct de vedere
al desfășurării activității, obiectivele trebuie formulate din dublă perspectivă atât pe orizontală cât și pe
verticală. Dacă ne ghidăm pe o linie verticală a proiectării desfășurării unei activități didactice, atunci
trebuie să ne asigurăm că obiectivele vor fi parcurse într-o ordine graduală (de la simplu la complex),
coerentă, logică, să respecte principiile didactice și ale unei taxonomii alese. În etapa de proiectare a
design-ului instrucțional trebuie să se facă și verificarea pe orizontală, adică se va urmări axa obiectivul
vizat-conținutul instructiv-educativ-strategia didactică optimă (metode și procedee didacticte, mijloace
de învățământ și modul de organizare a colectivului de copii/elevi)- modalitățile de evaluare a
obiectivului vizat pentru a provoca un progres vizibil în procesul de învățare.
În al patrulea rând, un obiectiv operaționalizat desemnează un rezultat așteptat al unei
secvențe didactice, reflectat în cel puțin trei parametri: comportamentul vizat, condiţiile în care se
realizează și nivelul performanţei acceptabile.
Având la bază argumentele amintite anterior privind funcțiile obiectivelor și eficiența utilizării
operaţionalizării, vom descrie în linii generale parcurgerea celor trei parametri vizați de cadrul didactic în
etapa de operaționalizare.
Descrierea comportamentului final trebuie să se facă printr-un verb concret de acţiune care
să permită observarea şi măsurarea comportamentelor realizate. Operaţiile, abilităţile, comportamentele
vizate trebuie să fie cât mai variate, nu trebuie să se oprească la simpla memorare, reproducere de
informaţii. Taxonomiile disponibile oferă suficiente posibilităţi de variaţie, exemple găsim la fiecare nivel,
cum ar fi: a recunoaşte, a descrie, a diferenţia, a transforma, a exprima, a diferenţia, a aplica, a
identifica, a rezolva, a compara, a modifica, a construi, a enumera etc. Nu se formulează informaţia sau
problema de rezolvat, ci operaţia logică sau/şi abilitatea mentală activată în vederea definirii modului de
raportare a elevilor la conţinutul vehiculat. Exemplu de formulare incorectă: „elevii să spună că...”.
Obiectivul operaţional trebuie să vizeze o singură operaţie pentru a permite măsurarea şi evaluarea
gradului de realizare. Verbul trebuie să fie la modul conjunctiv: (elevul) să identifice, să compună, să
transforme, să calculeze etc. Exemplu de formulare incorectă: „să transmit elevilor...”, „să demonstrez
elevilor...”. Obiectivul nu trebuie să descrie activitatea cadrului didactic, ci schimbarea calitativă ce
urmează să se realizeze în comportamentul elevului. De asemenea, obiectivele să fie reale, să descrie
operaţii sau acţiuni adecvate experienţei de învăţare a elevilor, raportate la nivelul lor de dezvoltare
intelectuală şi care să vizeze o dificultate care poate fi depăşită. Cele mai multe obiective ale domeniului
afectiv sau capacităţile (a cunoaşte, a înţelege, a şti, a simţi etc.) nu pot fi operaţionalizate.
Al doilea parametru, respectiv condiţiile în care se realizează obiectivul vizat, înseamnă
precizarea:
a) condiţiilor materiale (ce i se oferă elevului ca sprijin; de ex.: materiale ilustrative sau documentare,
mijloace de învățământ, un anumit spaţiu de lucru etc.; ce volum de informaţie i se comunică înainte de
a i se cere rezolvarea, ce nu-i este permis să utilizeze etc.);
b) condiţiilor psihologice (ce nivel de pregătire are elevul în momentul respectiv, ce
cunoştinţe/deprinderi posedă etc.
În formularea concretă a condiţiilor, se recomandă prezentarea acestora pe baza utilizării unui
verb la modul gerunziu sub aspect material („punându-i-se la dispoziţie...”, „fiindu-i îngăduit să
folosească...”, „putând să utilizeze...”, „având acces la...”, „oferindu-i-se...” etc.) sau sub aspect
psihologic („cunoscând situaţia X”, „având formată deprinderea Y” etc.).
Nivelul performanţei acceptabile arată în ce măsură obiectivele propuse (achiziția, formarea,
dezvoltarea sau verificarea cunoștințelor, priceperilor, deprinderilor, capacităților) au fost atinse și sunt
exprimate fie sub aspect calitativ al performanţei (tradus de regulă prin totul sau nimic), fie sub aspect
cantitativ (procentajul admisibil al reuşitei) sau temporal (în cât timp să rezolve o anumită cantitate de
sarcini didactice).
44
TEORIA ŞI METODOLOGIA INSTRUIRII
45
GIANINA-A
ANA MASSARI
46