C5 Cultura organizaţională a şcolii

Termenul de cultură, desemnează în mod obişnuit un ansamblu de idei, credinţe, tradiţii,

valori şi cunoştinţe, pe care se fundamentează acţiunea umană.

Definiţie:

Dacă aplicăm acest concept la organizaţii, putem da o definiţie practică pentru cultura
organizaţională, în care ideile, credinţele, tradiţiile, valorile şi cunoştinţele, îşi găsesc
expresia în stilul managerial dominant, în felul în care se efectuează munca, în modul în care
sunt motivaţi oamenii, în imaginea publică a organizaţiilor, etc.

Şcoala este o organizaţie care învaţă şi care produce învăţare.

Specificul şcolii decurge, în esenţă, din faptul că ea este investită cu funcţia de a produce
învăţare şi-şi structurează celelalte aspecte organizaţionale şi funcţionale în această direcţie.

Un aspect esenţial îl constituie aderenţa membrilor la cultura organizaţiei, fapt confirmat

de gradul în care ei împărtăşesc convingerile, credinţele şi valorile acesteia.

Cultura organizaţională a şcolii se referă la valorile, atitudinile, credinţele, normele,

tradiţiile şi obiceiurile care s-au format de-a lungul timpului într-o anumită unitate şcolară
şi s-au transmis din generaţie în generaţie celor care fac să funcţioneze instituţia şcolară
respectivă.

Printre valorile dominante ale dezvoltării organizaţiei şcolare pot fi enumerate:

 orientarea spre acţiune, bazată pe o structurare şi o ierarhizare adecvată a

scopurilor, obiectivelor şi priorităţilor.
 orientarea spre „client”, îndeosebi spre actorii actului pedagogic – profesori şi elevi.
 accentuarea acţiunilor de colaborare între toţi membrii organizaţiei . Stimularea
comunicării atât pe orizontală cât şi pe verticală, conduce la instituirea unui climat
optim pentru afirmarea opiniilor personale în ceea ce priveşte modalităţile de
dezvoltare instituţională a şcolii.
 stimularea şi susţinerea autoperfecţionării şi autodezvoltării, prin formarea
„conştiinţei de sine” a şcolii.

Cadrele didactice trebuie să fie conştiente că fac parte din acea organizaţie şcolară, iar
activităţile pe care le realizează se reflectă asupra imaginii instituţiei respective.

1
În spiritul realizării perfecţionării personalului didactic, sunt instituite o serie de activităţi,
printre care:

 realizarea schimbului de experienţă între cadrele tinere şi cele cu vechime mai mare
în învăţământ,
 cercuri pedagogice,
 cursuri de formare continuă a cadrelor didactice.

Cultura organizaţională a unei unităţi şcolare poate fi analizată din perspectiva a două
planuri distincte:

 cultura normativă (aspectul formal)

 cultura expresivă (aspectul informal)

Cultura normativă se referă la ansamblul de reguli, norme, poziţii, ierarhii, cu caracter

formal, aşa cum sunt ele înscrise în documentele care reglementează activitatea tipului
respectiv de unitate şcolară

Cultura expresivă se exprimă prin:

 ansamblul trăirilor, sentimentelor, aspiraţiilor persoanelor care compun colectivul

unităţii şcolare respective, etosul organizaţional al acestora;
 simbolistica organizaţiei (rituri, ritualuri, ceremonii specifice).

 Teoria identităţii sociale propusă de H. Taifel, J.

Turner de la Universitatea din Bristol, Marea Britanie
în anul 1986 poate fi reprezentată grafic în următoarea
figură (după Brewer M., 1991):

Identitate personală Identităţi sociale

2
Cercurile concentrice reprezintă Eu-l la diverse niveluri de incluziune socială, în diferite
domenii. Identitatea personală (cercul mic din centrul figurii) este acea parte foarte
individualizată a eu-lui care include acele calităţi unice ale persoanei care o face să fie
diferită de celelalte peroane în orice context.

Celelalte cercuri reprezintă diferite niveluri ale identităţii sociale, care se manifestă în
diferite contexte sau unităţi sociale.

Reprezentarea concentrică a cercurilor este foarte importantă pentru modelul teoretic al

identităţii sociale, ceea ce sugerează de fapt ideea că identitatea socială este dependentă
de contextul în care se găseşte individul.

Calităţile unice ale persoane

care studiază un anumit domeniu

Student la respectiva specializare

Fiinţă umană

Din acest model teoretic se poate deduce că identitatea socială şi cea personală sunt puse
în contrast una cu cealaltă în definirea unei persoane şi în funcţie de context identitatea
personală sau socială se extinde sau se restrânge.

Una din concluziile care se desprinde din studiul lui Brewer este aceea că indivizii sunt
supuşi unor forţe antagoniste, de obicei motivaţionale, atunci când aceştia se autodefinesc:

1) nevoia sau trebuinţa de a fi unici şi

2) nevoia sau trebuinţa de a fi la fel sau asemănători cu ceilalţi.

Subculturi organizaţionale în cadrul şcolii

3
Cultura organizaţională a cadrelor didactice” este segmentul culturii organizaţionale a unei
şcoli care este cel mai puternic diversificat.

Criterii de clasificare:

 criteriul sexului (cultura feminină şi cea masculină),

 criteriul statutului profesional (cultura profesorilor şi cea a învăţătorilor),
 criteriul vârstei (cultura tinerilor şi cea a vârstnicilor),
 criteriul vechimii (cultura noilor veniţi şi cea a profesorilor cu vechime).

II.„Cultura organizaţională a elevilor” se referă la:

modul de a vorbi cu colegii, ori cu alte persoane din şcoală,

modul de a se îmbrăca,

preferinţele muzicale sau pentru anumite jocuri,

diverse strategii de adaptare la instituţia şcolii şi pe care elevii şi le împărtăşesc unii altora
sau le dobândesc prin experienţă personală

Specificul „culturii organizaţionale a elevilor” dintr-o şcoală se explică prin două categorii de
factori:

a) influenţa grupurilor de prieteni din interiorul mediului şcolar

b) necesitatea însuşirii unor strategii de adaptare la instituţia şcolii.

Grupul de prieteni îndeplineşte o serie de funcţii pentru membrii săi:

 tinerii de vârste şi status social egale se pot exprima liber în interiorul

grupului;
 ei experimentează interacţiunea socială şi prietenia în timp ce învaţă să se
înţeleagă unul cu celălalt,
 învaţă rolurile sexuale;
 grupul întăreşte normele, regulile şi moralitatea.

Elevii îşi produc propria lor cultură, care este transmisă fiecărei noi generaţii ce intră în
şcoala lor.

Strategia implicării- există un răspuns puternic pozitiv la obiectivele educative şi

mijloacele educative propuse de şcoală;

2. Strategiile de conformare se împart, la rândul lor, în mai multe categorii:

4
 a) “identificarea” – elevii simt o anume afinitate şi identificare cu obiectivele şi
mijloacele şcolii;

b) “remarcarea” – elevii au ca obiectiv maximizarea propriilor beneficii, prin

obţinerea favorurilor celor la putere şi nu sunt de obicei deranjaţi de lipsa lor de
popularitate în grupurile şcolare;

c) “oportunismul” – elevii dau dovadă de o înclinare mai puţin consecventă către

muncă şi au momente frecvente, dar de scurtă durată, de alunecare către alte
modele de comportare, pe care le încearcă înainte de a se stabili la unul dintre ele.

3. Strategia de “colonizare a şcolii”:

acest tip combină indiferenţa faţă de obiectivele şcolii cu ambivalenţa atitudinii cu privire la
mijloace.

Elevii acceptă şcoala ca pe un loc în care trebuie să îşi petreacă timpul şi încearcă să-şi
maximizeze gratificaţiile posibile, permise sau nu, oficiale sau neoficiale.

Părţi ale sistemului şcolar sunt acceptabile pentru ei, dar pot fi, de asemenea, utilizate
moduri ilegale pentru a i se adapta, cum ar fi copierea lucrărilor sau trişarea la teste.

4. Strategia “intransigenţei” – elevii care adoptă această strategie sunt indiferenţi faţă de
obiectivele şcolii şi resping mijloacele de a atinge aceste obiective prin respectarea de reguli
şi reglementări, prin diverse ritualuri.

Ei pot deranja orele de clasă şi chiar ameninţa fizic pe profesori sau distruge bunurile şcolii

5. Strategia înlocuirii- elevii resping obiectivele şi mijloacele şcolii, dar le substituie cu altele.

Înlocuirea obiectivelor face grupul mai puţin deranjant decât cel al intransigenţilor.