Floare albastra

De Mihai Eminescu

Mihai Eminescu născut 15 ianuarie 1850, Botoșani, Moldova – d. 15 iunie 1889 București,
Regatul României, a fost un poet, prozator și jurnalist român.
Publicistica eminesciană oferă cititorilor o radiografie a vieții politice, parlamentare sau
guvernamentale din acea epocă; în plus ziaristul era la nevoie și cronicar literar sau teatral, scria
despre viața mondenă sau despre evenimente de mai mică importanță, fiind un veritabil cronicar al
momentului.
Eminescu a fost activ în societatea politico-literară Junimea, și a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul
oficial al Partidului Conservator. A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat
să studieze la Viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14.000 de
file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în ședința din 25 ianuarie 1902.
S-au identificat trei etape de creație în opera poetică eminesciană
I – poezia de tinerețe cuprinsă între anii 1866-1870, unde limbajul poetic eminescian nu este încă
conturat, observându-se influențe ale predecesorilor săi precum V. Alecsandri, I. Heliade Rădulescu.
La mormântul lui Aron Pumnul, Misterele nopții, De-aș avea
II – marchează faza romantică a poeziei eminesciene, cuprinsă între 1876-1878, unde sunt abordate
marile teme romantice.
Strigoii, Memento mori, Lacul, Dorința, Floare albastră, Înger și demon, Epigonii, Crăiasa din povești
III – marchează creația de maturitate a poetului, unde se renunță la figurile de stil numeroase, se
evidențiază o nouă tendință către domeniul abstract în alcătuirea imaginilor și realizarea acestora.
O rămâi…, De ce nu-mi vii, Glossă, Sara pe deal, Povestea codrului
”Floare albastră” este o poezie scrisă de Mihai Eminescu și publicată la 1 aprilie 1873 în
revista ”Convorbiri literare”.
Poezia ”Floare albastră” își are punctul de plecare în mitul romantic al aspirației către un ideal înalt,
de fericire, încununat de o iubire pură, desăvârșită.
Astfel, poezia ”Floare albastră” este o meditație pe tema iubirii, o idilă desfășurată într-un cadru
feeric, în care visul romantic prefigurează peisajul. Putem desprinde și o linie pe tema fericirii și a
iubirii ca formă de cunoaștere.
În opere apare figura omului de geniu neînţeles şi singuratic, fiinţă superioară care este înzestrat cu
raţiune, dar caută acces la subiectivitate prin cunoaşterea iubirii. Această idee ocupă un loc central
în operele eminesciene de tinereţe, care va culmina apoi în capodopera „Luceafărul”.
Floarea albastră - e una din cele mai reprezentative poezii eminesciene prin viziunea
romantică și atitudinea poetică meditativă
Din punct de vedere al speciei, ”Floare albastră” este o idilă romantică, prezentând o iubire
idealizată, exprimând puternice trăiri interioare.
Poezia lui Eminescu are la bază motivul romantic al florii albastre, valorificat pentru ilustrarea
sentimentului iubirii sau pentru proiectarea dorinţei de iubire în infinit. Acest motiv este asemănător
celui folosit de poetul german Novalis, la care aceasta este simbol al aspiraţiei spre infinit, „tendinţa
spre infinit, năzuinţa de a atinge îndepărtata patrie a poeziei”. La Eminescu „floarea albastră”
reprezintă metaforic viaţa, albastrul simbolizând infinitul, puritatea, idealul, iar floarea simbolizează
iubirea, iubita, astfel viaţa însăşi.
Titlul poeziei este motivul central, lait-motivul operei şi semnifică aspiraţia eului liric spre
perfecţiune, spre o iubire ideală, absolută dar totodată sugerează şi imposibilitatea împlinirii
sentimentului, care cauzează tristeţe, nefericire pentru poet. Poezia este organizată pe o serie de
antiteze: eternitate-efemeritate, abstract-concret, vis-realitate. Compoziţia romantică este realizată
prin alternarea celor două planuri, cel al poetului şi cel al iubitei, planuri care reprezintă două moduri
de existenţă şi de cunoaştere, cea a cunoaşterii abstracte, infinite respectiv cea a concretului,
terestrului, trecătoare.
Tema romantică reflectă aspiraţia poetului spre iubirea ideală, spre perfecţiune, care nu se
poate împlini şi provoacă sinelui liric un scepticism amar exprimat în ultimul vers al poeziei: „Totuşi
este trist în lume”.
Structural, poezia este alcătuită din 4 secvenţe lirice construite simetric: două monologuri
adresate iubitei şi două monologuri meditative ale eului liric.
Primele trei strofe conţin monologul iubitei, care se adresează iubitului cufundat în
meditaţie. Aceste versuri conturează portretul geniului preocupat de cunoaştere raţională,
abstractă, de meditaţie asupra veşniciei. Elementele acestui plan sunt stelele, norii, „întunecata
mare”, soare, câmpiile Asire, „piramidele-nvechite”, elemente veşnice, ceea ce sugerează că tipul de
cunoaştere al poetului este etern. Aceste elemente simbolizează infinitul cunoaşterii eului liric, însă
la acest tip de cunoaştere însă nu are acces oricine, doar geniul. Versurile finale ale secvenţei: „Nu
căta în depărtare / Fericirea ta iubite!” sugerează un adevăr incontestabil, acela că împlinirea umană
se realizează doar în planul terestru prin iubire.
Tonul acestui monolog adresat este familiar, ceea ce este ilustrat prin exclamaţii şi interogaţii
poetice, respectiv prin termeni populari, ca de exemplu „nu căta”, „încalţe”.
A doua secvenţă lirică este strofa a IV-a, care conţine monologul eului liric, în care se accentuează
măreţia geniului, superioritatea gândirii şi a preocupărilor sale. El nu poate fi fericit trăind o iubire
simplă, terestră, oferită de fată.
Strofele 5-12 formează a treia secvenţă lirică, cuprinzând cuvintele iubitei. Monologul fetei
conţine o chemare la iubire în planul terestru, în mijlocul naturii, ale cărei elemente specifice: codrul,
izvoarele, văile, stânca, prăpastia alcătuiesc un cadru primitor pentru iubirea oferită de fată. Idealul
de iubire este proiectat într-un paradis terestru, unde căldura zilei de vară este în armonie cu
pasiunea iubirii: „Şi de-a soarelui căldură / Voi fi roşie ca mărul”. Trecerea spre nocturn sugerează
trecerea de la peisajul intim la cel feeric, ceea ce accentuează intimitatea. Apar momentele
scenariului de iubire, care se desfăşoară într-un cadru natural rustic şi intim. După chemare şi
întâlnire, fata vorbeşte despre gesturile de iubire: îşi desface părul, cere o sărutare; îndrăgostiţii se
îmbrăţişează şi îşi şoptesc cuvinte de iubire. Acest tip de cunoaştere a iubirii nu poate să fie veşnică,
fiind compusă din elemente trecătoare.
Aceasta este subliniată şi de verbele la timpul viitor, ceea ce subliniază probabilitatea împlinirii
iubirii.
Spre deosebire de celelalte poezii eminesciene, aici fata este cea care îşi cheamă iubitul în
mijlocul naturii, aceasta exprimând dorinţa refacerii cuplului paradisiac, refacerea perfecţiunii
primordiale.
Ultima secvenţă este continuarea meditaţiei eului liric, a bărbatului asupra acestei iubirii,
care dispare, astfel trecutul este proiectat în lumea visului, a amintirii. Iubita dispare „înc-o gură şi
dispare”, lăsându-1 pe poet cu durerea iubirii pierdute. Frumuseţea, miracolul trăit de poet este
frumos, dar trecător, ceea ce este sugerat prin exclamaţia „Ce frumoasă, ce nebună / E albastra-mi,
dulce floare!” Ultima strofa exprimă regretul eului liric pentru iubirea pierdută, unde iubita, iubirea
este denumită metaforic „dulce minune”. Repetiţia „Floare-albastră! floare-albastră” subliniază
intensitatea trăirii iubirii, profunzimea durerii, a tristeţii şi regretul pentru imposibilitatea eternizării
sentimentului. Dezamăgirea este cauzată de neîmplinirea iubirii, aducând sugestia unei tristeţi
profunde „Totuşi este trist în lume!”
Ideea poetică prezintă condiţia nefericită a geniului care nu are acces la sentimentele umane care
sunt trecătoare, descrie „încercarea geniului de a se umaniza prin iubire şi a omului de a deveni
geniu prin aspiraţia spre etern”.
Poezia „Floare albastră” dezvoltă metaforic şi într-o viziune lirică proprie un motiv de largă
circulaţie europeană, ceea ce consacră poezia printre cele mai valoroase creaţii eminesciene de
tinereţe.