Jocul ielelor

Piesa Jocul ielelor, de Camil Petrescu, este o dramă de conştiinţă, construită în plan
psihologic prin manifestarea unor concepţii utopice, imposibil de aplicat în lumea reală, dovedindu-
se şubrede în înfruntarea cu viaţa concretă.
Prima formă artistică a dramei Jocul ielelor datează din 1916, după care Camil Petrescu a
realizat mai multe variante, piesa fiind publicată abia în 1947, în volumul de Teatru. El însuşi adept
convins al absolutului, nu a fost de acord cu nici o viziune regizorală de punere în scenă a
spectacolului, aspiraţia sa de perfecţiune împiedicând astfel reprezentarea acestei piese atâta timp
cât a trăit.
Geneza piesei Jocul ielelor constă în impresia puternică pe care i-o produce lui Camil
Petrescu o bătaie de flori la Şosea, care a avut loc în mai 1916, în timp ce ziarele, aruncate printre
flori, anunţau drama bătăliei de la Verdun. Autorul însuşi defineşte piesa „dramă a absolutului”.
Gelu Ruscanu trăieşte o dramă de conştiinţă, referitoare la conceptele de justiţie şi iubire privite în
mod absolut, pe care le conştientizează, în cele din urmă, ca fiind relative şi conjuncturale,
depinzând de oameni şi de situaţii concrete.
Tema o constituie drama de conştiinţă a personajului principal, izvorâtă dintr-un conflict
complex şi puternic în planul ideilor absolute, pe care, dintr-un orgoliu nemăsurat, eroul se
încăpăţânează să le aplice în realitatea concretă cu care sunt incompatibile. Destinul nefericit al
personajului este determinat de luciditatea prin care-şi asumă eşecurile, de opacitatea faţă de orice
soluţie reală, de refuzul de a abandona lumea ideilor pure, de obstinaţia aplicării în societatea
concretă a conceptului utopic de dreptate absolută.
Titlul ilustrează crezul artistic al lui Camil Petrescu, sintetizat de el în motoul volumului de
versuri: „Jocul ideilor e jocul ielelor”. Gelu Ruscanu este încătuşat al idealului de dreptate absolută
care este o iluzie, o utopie. Omul care vede idei absolute este mistuit lăuntric de jocul lor halucinant
şi pedepsit, întocmai cum cel care are curajul să privească dansul ielelor moare sau înnebuneşte,
oricum, devine neom.
Setea de absolut şi lumea ideilor pure care au pus stăpânire pe protagonist sunt ilustrate de
replica lui Penciulescu, singurul care descifrează concepţia idealistă a lui Gelu Ruscanu, care „nu
vede lucruri”, ci „vede numai idei.
Piesa Jocul ielelor este structurată în trei acte, fiecare dintre ele fiind alcătuit din tablouri şi
scene. Pe prima pagină a piesei, pe care sunt scrise personajele, Camil Petrescu defineşte opera ca
fiind „o dramă a absolutului”, precizând totodată timpul şi locul unde se petrec evenimentele, „mai
1914”, în Bucureşti.
Relaţiile spaţiale sunt complexe, manifestându-se în această dramă atât spaţiul real şi deschis
al evenimentelor ce se petrec în Bucureşti, precum şi spaţiul închis, psihologic al protagonistului.
Relaţiile temporale reliefează, în principal, perspectiva continuă, cronologică a evenimentelor care
duc la destinul tragic al personajului. Se distinge totodată şi o discontinuitate temporală, generată de
alternanţa evenimentelor, marcate de flash-back.
Stilul lui Camil Petrescu este anticalofil (împotriva scrisului frumos) şi se particularizează prin
formule estetice moderne, prin sondarea personajelor până în zonele cele mai adânci ale
subconştientului şi prin desăvârşitul echilibru al compoziţiei. Monologul interior constituie mijlocul
artistic de exprimare a trăirilor lăuntrice şi de reflectare asupra existenţei individului. Limbajul este
remarcabil prin imaginile intelectuale, aprofundarea nuanţelor sufleteşti, claritatea limbajului
analitic, figurile de stil rezumându-se la comparaţii şi epitete, dar „fără ortografie, fără compoziţie,
fără stil şi chiar fără caligrafie”. (Camil Petrescu)