Camil Petrescu

Camil Petrescu este considerat întemeietorul romanului românesc modern și este un autor
care aparține perioadei interbelice, ce propune o nouă formulă de exprimare epică, de inspirație
proustiană. Autorul preferă perspectiva narativă subiectivă, a narațiunii la persoana I, în care
naratorul devine și personaj. Confesiunea personajului – narator aduce textului literar autenticitate,
evenimentele relatate fiind inspirate din viața scriitorului.
Prin cele două romane ale sale Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război și Patul
lui Procust, Camil Petrescu a înnoit romanul românesc interbelic prin sincronizare cu literatura
universală. Romanul modern de analiză psihologică, subiectiv, cultivat la noi în deceniul al treilea,
deplasează interesul spre estetica autenticității, iar narațiunea se concentrează asupra evenimentelor
vieții interioare. Romanele psihologice au drept obiectiv investigarea detaliată a vieții interioare,
observația psihologică, iar drept subiect cazurile de conștiință.
Romanul Patul lui Procust, apărut în 1933, este un roman modern, psihologic, deoarece are
caracteristicile de factură psihologică: perspectivă narativă relativizată, timpul prezent și subiectiv,
fluxul conștiinței, memoria afectivă, narațiunea la persoana I, luciditatea analizei, introspecția,
utilizată ca un mijloc de cunoaștere a celuilalt, construcția personajelor ale căror trăsături se
dezvăluie treptat.
Romanul are o structură compozițională aparte, fiind structurat pe trei planuri. Primul dintre
acestea se constituie din cele trei scrisori ale Doamnei T., personajul principal feminin al romanului,
adresate autorului. Cel de-al doilea plan al romanului cuprinde jurnalul lui Fred Vasilescu, jurnal în
care sunt incluse și scrisorile lui G.D. Ladima către Emilia Răchitaru și Epilogul I povestit de Fred.
Al treilea plan este al autorului, care devine personaj prin intermediul notelor de subsol și prin
Epilogul II. Stilul epistolar și pretextul romantic al jurnalului dat autorului de Fred Vasilescu înainte
de moarte aparțin romanului tradițional.
Perspectiva narativă este relativizată, dar în același timp subiectivă. Naratorul omniscient,
obiectiv și narațiunea la persoana a III-a sunt înlocuite în romanul modern, psihologic, de tip
subiectiv, prin narațiunea la persoana I, cu focalizarea exclusiv internă. Narațiunea la persoana I
presupune existența unui narator implicat, iar punctul de vedere unic și subiectiv, al personajului –
narator, care mediază între cititor și celelalte personaje, face ca cititorul să cunoască despre ele atât
cât știu și personajele care relatează întâmplările.
Titlul romanului are în vedere sensul conotativ al acestei expresii. În sens denotativ,
sintagma are o explicație ce provine din mitologia greacă. În sens conotativ, expresia simbolizează
intenția de a impune un tipar prestabilit prin intermediul unor constrângeri sau poate sugera
incompatibilitatea în relațiile interumane. În fond, fiecare personaj al romanului își dorește ca
persoana iubită să fie sau să devină imaginea pe care el însuși și-o construiește despre iubire.
Romanul dezvoltă mai multe teme cum ar fi, iubirea ca manifestare a absolutului, condiția
existențială a intelectualului, care este un inadaptat în spațiul social meschin, societatea citadină de
la începutul secolului XX, drama conștiinței, moarte.
Acțiunea romanului se desfășoară între anii 1926-1928 și este localizată la București și
Techirghiol. Nucleul romanului este conturat de povestea de dragoste devastatoare dintre doi tineri,
Fred Vasilescu și Doamna T. Acestui cuplu îi răspunde, printr-o imagine caricată, cea de-a doua
pereche de îndrăgostiți din roman, formată din G.D.Ladima și Emilia Răchitaru. În cazul lor
povestea de dragoste este degradată, dată fiind lipsa răspunsului sufletesc a Emiliei. Prin traversarea
experiențe iubirii, personajele trăiesc o sumă de revelații, de la expunerea stărilor de conștiință până
la cunoașterea de sine.
 Incipitul romanului este reprezentat de cele trei scrisori în care doamna T. își transcrie
dincolo de relevarea faptului zilnic, suferința de a iubi fără răspuns. În vederea atingerii aceluiași
deziderat al autenticității, Fred Vasilescu își consemnează varianta personală a poveștii de dragoste
într-un caiet. Caietul lui Fred Vasilescu conține, dincolo de însemnările sale, scrisorile jurnalistului
Ladima, adresate iubitei sale, Emilia. Fred găsește în drama sentimentală a lui Ladima o reflexie a
poveștii de iubire personale, iar în figura poetului și ziaristului Ladima vede un confrate, care îl
leagă, în pofida celor câteva întâlniri, o simpatie profundă.
Finalul romanului conține două epiloguri, epilogul I, în care Fred Vasilescu investighează
rațiunea sinuciderii lui Ladima, precum și natura relației dintre el și doamna T. și epilogul II, în care
autorul o întâlnește pe doamna T. și-i înmânează manuscrisul lui Fred.
Personajele sunt caracterizate printr-o modalitate inedită, ele fiind văzute din mai multe
perspective ca într-un sistem de oglinzi paralele. Deși relativizate de jocul perspectivelor,
personajele se constituie autentic împletindu-și destinele, Doamna T. și Emilia Rachitaru, Fred și
Ladima. Doamna T. este personajul principal feminin, o tânără divorțată, frumoasă, independentă
financiar, fiind proprietara unui magazin de mobilă. Ea reprezintă tipul ideal de feminitate, fiind
diferită de toate celelalte personaje din romanele românești, Camil Petrescu prezentând o femeie
vie. Portretul ei este realizat în mod direct de autor în notele de subsol, dar este caracterizată și de
Fred. Fred Vasilescu este o ipostază a unui Don Juan modern, atât prin frumusețea masculină, cât și
prin statutul social. Emilia este o demimondenă, cu aspirații de actriță, dar fără talent. Ea este iubită
cel puțin declarativ de către Ladim, tipul intelectualului, poet și ziarist sărac.
Originalitatea romanului constă din existența mai multor naratori ca, doamna T., Fred
Vasilescu, Ladim și din inserarea documentelor și a discursurilor din subsol, pentru crearea
impresiei de distanță auctorială.

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război este un roman modern de tip subiectiv,
deoarece are drept caracteristici, unicitatea perspectivei narative, timpul prezent și subiectiv,
memoria afectivă, narațiunea la persoana I, luciditatea, dar în același timp este și un roman de tip
psihologic prin temă, conflict și protagonist.
Romanul este scris la persoana I, sub forma unei confesiuni a personajului principal, Ștefan
Gheorghidiu, care trăiește două experiențe fundamentale, iubirea și războiul. Narațiunea la persoana
întâi, cu focalizare exclusiv internă, ce presupune existența unui narator implicat.
Textul narativ este structurat în două părți precizate în titlu, care indică temele romanului și,
în același timp, cele două experiențe fundamentale de cunoaștere trăite de protagonist, dragostea și
războiul. Dacă prima parte reprezintă rememorarea iubirii matrimoniale eșuate, partea a doua,
construită sub forma jurnalului de campanie al lui Gheorghidiu, urmărește experiența de pe front, în
timpul Primului Război Mondial. Prima parte este în întregime ficțională, în timp ce a doua
valorifică jurnalul de campanie al autorului, articole, documente din epocă, ceea ce conferă
autenticitate textului.
Povestirea începe cu prezentul, înfățișând realitatea de pe front; capitolul al doilea al
romanului deschide cartea I, dedicată rememorării iubirii cu Ela, prin intermediul memoriei
involuntare. În incipitul romanului, Gheorghidiu asistă la o discuție, la popota ofițerilor, care este
declanșată de un articol de ziar, în care se menționează ca un bărbat a fost achitat de justiție, după
ce și-a ucis femeia infidelă.
În alt capitol al romanului, se prezintă premisele care generează suferința lui Ștefan. El
moștenește, după moarte unchiului său avar, o avere considerabilă, care-i schimbă existența și
modifică sentimentele din cuplu. Ela și Ștefan pătrund în cercurile mondene ale capitalei,
abandonându-și vechii prieteni. O serie de evenimente ulterioare, îi confirma lui Ștefan că Ela nu îl
mai iubește, iar îndoiala infidelității Elei dă naștere unui conflict interior.
A doua experiență, decisivă în planul cunoașterii, o reprezintă războiul. Imaginea războiului
este demitizată, transformată față de cea eroică a clasicismului. Secvențele din roman în care este
descris războiul , asociat cu haosul, moartea, mutilarea fizică și psihică, sunt susținute de paginile
din jurnalul de campanie al autorului, accentuându-se impresia de autenticitate. Deși este un măcel
îngrozitor, războiul îl ajută pe Ștefan să se regăsească și să-și dea seama că drama sa individuală
devine neînsemnată în fața suferinței colective.
Finalul romanului este deschis, demonstrând prin frazele de încheiere detașarea sufletească a
eroului și dorința lui de a se dedica unei etape noi de existență.
Ștefan Gheorghidiu, personajul – narator reprezintă tipul intelectualului lucid, inadaptatul
superior, care trăiește drama îndrăgostitului absolut. Filozof, el are impresia că s-a izolat de lumea
exterioară, însă în realitate, evenimentele exterioare sunt filtrate prin conștiința sa.
Ela este cel mai misterios personaj, prin faptul că tot comportamentul ei este mediat de viziunea
personajului – narator.
Prin introspecție și monolog interior, Ștefan Gheorghidiu percepe cu luciditate, alternând sau
interferând, aspecte ale planului interior și al planului exterior.
Relatarea și povestirea sunt înlocuite în proza modernă cu analiza și interpretarea, de unde
impresia de epic.