George Bacovia

Simbolismul a fost o mișcare artistică și literară de la sfârșitul secolului al XIX-lea, care se

opunea romantismului, naturalismului și parnasianismului și potrivit căreia valoarea fiecărui obiect
și fenomen din lumea înconjurătoare poate fi exprimată și descifrată cu ajutorul simbolurilor. Tot
prin simbolism se înțelege și modul de exprimare, de manifestare, propriu acestui curent.
Bacovia reprezintă ultima etapă de dezvoltare a simbolismului, însă lirica bacoviană
întruchipează cea mai strălucită expresie a curentului literar, în spațiul românesc. Natura
melancolică și de un pesimism exacerbat, Bacovia mărturisește o afinitate pentru lirica simbolistă
de inspirație germană, a cărei viziune întunecată și deziluzionară asupra lumii se potrivește și felul
în care reflectă lirica bacoviană universul uman. Universul poetic bacovian are la bază câteva
motive specifice liricii simboliste. Gama de culori este restrânsă în poezia lui Bacovia, centrat pe
câteva motive tipice simboliste: urâtul, plictisul, tristețea și monotonia. Culoarea în loc să reliefeze
obiectul, dimpotrivă îl estompează, îl dizolvă. Culorile la fel ca și instrumentele muzicale au rolul
de a sugera o stare sufletească: melancolia gravă este sugerată de vioară și clavir, monotonia este
dată de culoarea violet, de armonică și de fanfară, nevroza este sugerată de verdele crud, de roz sau
albastru, iar muzical este susținută de violină și de flaut, galbenul sugerează depresia, iar negrul
limita depresivă.
Lumea orașului, a târgului de provincie, abatorul, piețele pustii constituie elemente din
universul citadin. Cadrul natural este trist și dezolant în lirica bacoviană, ploaia și ninsoarea sunt
aducătoare de nevroze, depresii, toamna este un anotimp ce pustiește sufletele oamenilor, iarna este
infernală, domină întreaga lume și aduce cu ea pierderea speranțelor, primăvara nu reprezintă un
motiv de bucurie, ci mai degrabă un anotimp al nevrozelor, iar căldura infernală a verii creează un
cadru în care cadavrele se descompun. Iubirea apare diferit în lirica bacoviană față de cea
romantică, iubita fiind doar un refugiu, un loc unde asprimile bolii și al mizeriei sunt alinate cu
forme de atenție. Moartea este ca o senzație de anihilare a întregii existenței.
Poezia Plumb apare în anul 1916, fiind o artă poetică, scrisă cu scopul de a prezenta
concepția artistului despre lume și viață prin intermediul mijloacelor artistice. Apartenența textului
la simbolism se justifică prin utilizarea elementelor recurente, a cromaticii speciale, a sugestiei, prin
recursul la muzicalitatea simbolică, sumbră, în acord cu ideea textului.
Tema poeziei o constituie condiția creatorului într-o viața meschină, limitată spiritual, în
care artistul se simte izolat. Temele secundare ale textului sunt moartea și iubirea.
Titlul poeziei, repetat de 6 ori în context, reprezintă un laitmotiv care denumește prin
ocurență, societatea claustrată în care poetul trăiește. În sens denotativ, plumb este un metal greu,
moale, maleabil, toxic, iar în sens conotativ, plumbul sugerează apăsarea, monotonia existenței.
Poezia este alcătuită din două strofe, care delimitează două planuri, macrocosmic, al
exteriorului, al cimitirului și microcosmic, al interiorului sufletesc.
Prima secvență lirică delimitează spațiul exterior al cimitirului, ca sugestie a claustrării și a
morții prin intermediul substantivelor majoritare în enunț și a adjectivului plumb, care repetat
frecvent, punctează anxietatea poetului în fața morții. Nedeterminarea temporală este evidențiată la
nivel textual, prin utilizarea verbului dormeam la imperfect. Identitatea somn – moarte reprezintă un
motiv recurent în lirica universală și Bacovia nu ezită să îl includă în discurs. Lumea pe care o
descrie poetul este pustie, iar el este singurul supraviețuitor care resimte acut prin senzații tactile și
auditive, sentimentul apăsător al solitudinii. Cavoul subliniază imposibilitatea de a ieși, din letargia
care denunță apropierea morții.
 În strofa a doua se folosește tehnica simetriei, menținându-se sugestia morții prin faptul că
este anihilată orice speranță. Lirismul se interiorizează și se amplifică teama de neant. Versul
emblematic este Dormea întors amorul meu de plumb, în care adjectivul provenit din participiu,
care anticipează sfârșitul tragic.
Fiind un text simbolist, poemul apelează la tehnica sugestiei, a corespondenței dintre
elementele naturii și stările sufletești abisale, a sinesteziilor vizuale, sonore și tactile.
Prozodia este de ordin clasic, textul fiind alcătuit din două strofe, cu rimă îmbrățișată,
măsura de zece silabe și ritm variabil.
Universul bacovian se particularizează prin conturarea unui cadru liric deprimat, apăsător,
iar poezia Plumb se dovedește emblematică prin felul în care formulează crezul existențial al
poemului.

Poezia Lacustră face parte din volumul Plumb, publicat în 1916.

Pe tema generică, a condiției poetului, se grefează tema singurătății, a morții a lipsei de
speranță. Motivul recurent este ploaia care devină sinonimă cu plânsul naturii și cu tristețea
poetului. Apartenența textului la curentul literar simbolist se observă selecția temelor și motivelor
literare specifice, prin intermediul termenilor redundanți, cu sonoritate apăsătoare.
Tema poeziei reprezintă un nucleu al întregii opere bacoviene: dezagregarea cosmică și
regresiunea în haosul primordial, descompunerea spirituală sub efectul ploii, descompunerea lentă a
sinelui și a materiei.
Titlul poemului denumește, în sens denotativ, o locuință specială, primitivă, pentru a fi
apărată de pericolele extreme, iar în sens conotativ, titlul denumește o stare sufletească a poetului,
generată de imersiunea elementului acvatic în existența umană.
Poezia este alcătuită din 4 strofe și dezvoltă forma lirică a monologului confesiv. Textul
poetic prezintă două planuri lirice: un plan exterior, al cadrului natural, constituit din locuințele
lacustre și un plan interior, sufletesc, influențat de cel dintâi. Imaginarul poetic se organizează în
jurul a două simboluri: ploaia ce reprezintă dezagregarea eului, tristețe, monotonie și lacustra fiind
un simbol al limitării orizontului uman.
Strofa întâi exprimă în mod simbolic, dezagregarea materiei, sub acțiunea unei ploi
permanente, plasată în atemporalitate.
Percepția unei alunecări în acvatic se face gradat, de la o reacție personală, în regim intim, la
înregistrarea unei reacții cosmice. Căderea ploii acționează hipnotic asupra somnului, ființei și a
lumii. Apele din realitatea obiectivă se contopesc cu apele visului, subconștientul, ambele având
proprietatea de a descompune, de a dizolva.
În stofa a doua este continuată ideea elementului acvatic, prin intermediul unui simbol
precum: val, mal. Starea de iritare provocată în prima strofă, se corelează cu spaima, sentimente
generate de pericolul iminent. Apare motivul somnului purtând sugestia morții, căci somnul
bacovian este un somn întors, care se transformă într-un coșmar.
Strofa a treia amplifică starea de angoasă, de neliniște, de singurătate a poetului, prin
regresiunea în golul istoric al începuturilor lumii. Dezagregarea se extinde la nivelul întregului
univers.
Ultima strofă o reia simetric pe prima, în afară de versul al doilea, care se realizează ca o
prelungire a primului catren. Accentul cade pe planul subiectiv, trecându-se la universal, la
individual. Descompunerea este o acțiune lineară și finită.
Prozodia servește concepției poetului despre lume, rima este atipică, variabilă, în general
încrucișată, ritmul este trohaic. Poezia Lacustră este un text poetic ilustrativ pentru opera bacoviană
prin recurența motivului acvatic, prin viziunea deziluzionară asupra lumii și prin muzicalitatea
special, specifică textelor simboliste.