SMALTUL SI DENTINA

Cuprins

1. Generalitatile smaltului
2. Rolul smaltului
3. Eroziunea smaltului
4. Simptomele eroziunii smaltului dentar
5. Metode de prevenire al eroziunii smaltului
6. Tratamentul eroziunii smaltului
7. Generalitatiile dentinei
8. Tipuri de dentina
9. Rolul dentine
10. Tratamentul patologiilor care interează dentina
11. Bibliografie
 Generalitatile smaltului

Smaltul dentar este stratul exterior, subţire, ce acoperă coroana dintelui. În

momentul în care dintele erupe în cavitatea bucală, celulele responsabile de formarea
smalţului îşi pierd funcţionalitatea, de aceea smalţul nu poate fi regenerat în cazul în
care acesta este distrus de procese carioase, eroziuni etc. În anumite situaţii smalţul
poate beneficia de depuneri pe suprafaţa sa, de precipitate de fosfat de calciu de origine
salivară sau exogenă – dar aceste mici depuneri nu pot înlocui în totalitate pierderi
semnificative de substanţă dură.
 Datorită organizării structurale complexe şi a gradului ridicat de mineralizare, smalţul
dentar este cunoscut ca fiind cea mai dură structură din organismal uman (mult mai dur
decât osul). În forma sa matură, conţine mai mult de 95% substanţă minerală.
Deoarece este translucid, lumina trece prin el iar porţiunea cea mai semnificativă ca
volum a dintelui ( dentină), ce se găseşte imediat sub stratul de smalt, oferă culoarea
specifică a dintelui. De foarte multe ori şi smalţul se poate colora, datorită unor
alimente precum: cafea, ceai, vin roşu , ţigări etc.

Rolul smaltului

Datorită grosimii şi a structurii sale foarte dure, acesta protejează ţesutul pulpar
( pulpă sau “nervul” dintelui) de eventuale agresiuni fizice (temperaturi extreme),
chimice sau electrice.
Smalţul dă în proporţie de 60% forma coroanei dentare. Prin modul său de dispunere,
acesta formează o morfologie neregulată care are un rol foarte important în
funcţionalitatea aparatului dento-maxilar. Smalţul are deci, un rol activ în procesele
funcţionale favorizând triturarea, apucarea, tăierea alimentelor şi în formarea bolului
alimentar. În acelaşi timp, datorită morfologiei specifice, smalţul formează şi zone
retentive pentru resturi alimentare si bacterii, la nivelul cărora igiena este greu de
realizat iar riscul de carie mult mai crescut.
Datorită felului în care acoperă dintele, smalţul dentar are rol în neutralizarea
parţială a presiunilor masticatorii exercitate asupra dintelui. Restul presiunilor
masticatorii sunt neutralizare de dispozitivul de susţinere al dintelui în osul alveolar.
În ciuda durităţii sale, smalţul este vulnerabil în faţa acţiunii acizilor produşi de
diferite microorganisme prezente în placa bacteriană. În prezenţa acestor acizi smalţul
devine solubil, iar această solubilitate a smalţului în mediul acid este una din cauzele
care stau la baza apariţiei procesului carios, a eroziunilor acide şi în anumite proporţii a
abraziunii dentare.
Smaltul dentar este deci , o structură foarte importantă ce trebuie inteţinută printr-o
igienă orală corespunzătoare

Eroziunea smaltului

 Consumul excesiv de băuturi acidulate

 Consumul sucurilor naturale (acidul unor fructe poate fi mai puternic decât acidul
de baterie)
  Xerostomia sau sindromul gurii uscate
 Alimentaţie bogată în zaharuri
 Probleme gastrointestinale
 Factori externi (stres, frecare, uzură)
Atriţia reprezintă uzura ca urmare a contactelor dintre dinţi, fără interpoziţie
alimentară şi fără intervenţia altor factori externi. Ea poate fi fiziologică, normală odată
cu vârsta sau patologică, în această categorie intrând scrâşnirea dinţilor şi bruxismul.
Bruxismul reprezintă afecţiunea ce se caracterizează prin scrâşnirea şi încleştarea
dinţilor în timpul zilei sau noaptea în somn, ducând la pierderi importante de smalţ până
la descoperirea dentinei şi chiar a camerei pulpare.  Printre cauzele bruxismului se
numără stresul, anxietatea, tulburările de comportament de tip agresiv, compulsiv, cât
şi hiperactivitatea. Principalul tratament utilizat este acela prin gutiere, reducând astfel
nivelul de uzură al dinţilor, însă este esential tratamentul afecţiunii de bază, fiind
recomandată în acest sens consilierea psihologică.
Abraziunea apare în urma masticaţiei sau ca urmare a periajului dentar, dar şi ca
urmare a unor obiceiuri vicioase sau ticuri:
 roaderea unghiilor
 deschiderea sticlelor cu dinţii
 fumatul pipei
 cântatul la instrumente de suflat: trompetă, trombon, saxofon
 consumul exagerat de seminţe
 menţinerea între dinţi de obiecte precum: creion, ac de cusut
Ȋn acest caz, se indică pacientului să renunţe la obiceiul ce determină uzura dentară
sau să reducă intensitatea periajului dentar.
Abfracţia reprezintă uzura dinţilor vizibilă în porţiunea de colet, de formă
triunghiulară, în zona vecină gingiei. Cauzele care duc la acest tip de uzură sunt periajul
excesiv şi trauma ocluzală: aplicarea unor forţe foarte mari în momentul masticaţiei
alimentelor. Abfracţia se tratează prin obturaţie dentară şi reducerea forţelor utilizate
atât în triturarea şi sfâşierea alimentelor, cât şi cele aplicate în momentul igienizării.
 Simptomele eroziunii smaltului dentar

 sensibilitate – anumite alimente (dulciuri) sau temperatura alimentelor

(cald/rece) pot cauza dureri de dinţi
 
 fisuri sau ciobituri – marginile dinţilor pot deveni ascuţite, neregulate
 
 schimbări de culoare – în faze avansate, dentina rămâne expusă, iar dinţii capătă
o tentă galbenă

Metode de prevenire al eroziunii smaltului

 Redu alimentele şi băuturile acide, aşa cum sunt sucurile carbogazoase şi

citricele. În cazul în care le consumi clăteşte gura cu apă de fiecare dată.
 
 Utilizează un pai atunci când consumi băuturi acide. Astfel lichidul va ajunge în
partea din spate a gurii şi nu va atinge dinţii.
 
 Utilizează guma de mestecat între mese. Producţia salivară va fi crescută şi va
ajuta la protecţia dinţilor.
 
 Consumă mai multă apă în cazul în care obişnuieşti să ai gura uscată
 
 Evită să te speli pe dinţi imediat după ce ai consumat băuturi acidulate

Tratamentul eroziunii smaltului

 Tratamentul eroziunii dentare depinde de gravitatea problemei. Uneori este
suficient să mergi la controale periodice pentru a ţine afecţiunea sub observaţie.
În cazul în care dentina devine expusă, medicul stomatolog poate alege
varianta unei simple obturaţii sau, în cazuri mai grave, poate apela la coroane sau
faţete dentare.

Generalitatiile dentinei

Dentina este un ţesut dur, calcifiat, care, împreună cu smalţul şi cementul radicular
reprezintă elementele principale ce alcătuiesc dintele.( vezi şi “ Anatomia dintelui” ) Se
formează prin mineralizarea substratului matriceal elaborat şi secretat de odontoblaşti.
Odontoblastul este o celulă conjunctivă, specifică, ce intră în alcătuirea pulpei
dentare. Sunt celule aşezate într-un strat continuu care tapetează periferia pulpei
dentare şi trimit o expansiune citoplasmatică ( prelungire odontoplasmatică) prin
dentină, până la nivelul smalţului. Principalul rol al acestor celule este cel de a secreta o
matrice colagenică care se va transforma apoi în dentină.
Dentina este principalul ţesut din care este alcătuit dintele. Se extinde pe toată
lungimea dintelui, produce forma exterioară a acestuia la nivelul coroanei şi a rădăcinii
dentare, şi este acoperită spre suprafaţă, în regiunea coronară de smalţ dentar şi în cea
radiculară de cement ( cementul radicular). Spre deosebire de smalţ, care în timpul
vieţii, supus funcţiei masticatorii, poate cel mult să-şi diminuie grosimea prin abraziune,
dentina îşi măreşte grosimea şi volumul prin mineralizarea predentinei, o matrice
organică situată la suprafaţa internă a dentinei, în contact cu pulpa.

Din punct de vedere topografic dentina este distribuită într-un strat continuu,
neîntrerupt, formând, atât la nivelul coroanei dentare cât şi raducular, o cavitate închisă
numită cameră pulpară. În acest spaţiu este adăpostită pulpa dentară sau ( nervul
dintelui ). Examinată microscopic, dentina prezintă numeroşi tubuli dentinari, denumiţi
şi canalicule dentinare, ce se întind de la limita să pulpara până la limita amelodentinara
( smalţ-denină). Aceste canalicule adăpostesc pelungirile odontoblaştilor amintiţi
anterior şi conferă dentinei o anumită elasticitate şi permeabilitate.
Din punct de vedere fizic dentina este mai dura decât osul dar nu la fel de dură
precum smalţul. Elasticitatea specifică îi permite acesteia să absoarbă o parte din şocul
mecanic produs prin masticaţiei. Culoarea dentinei la dinţii permanenţi este galbenă, cu
un grad destul de mic de trasparentă. Datorită gradului de transparenţă crescut
caracteristic smalţului, dentină se face vinovată de culoare specifică a dinţilor, culoare
ce poate fi modificată în anumite condiţii. La vârstnici, datorită mineralizării
canaliculelor care străbat dentina, transparenţă dispare în totalitate iar culoarea trece
într-un galben intens. Dimpotrivă, la dinţii insuficient mineralizaţi, transparenţa dentinei
este mai mare iar culoarea gri-gălbuie.

În mod normal dentina nu vine în contact direct cu mediul bucal, de cele mai multe
ori este protejată de smalţ sau cement. Există însă cazuri în care , din diferite motive, o
mică parte din dentină poate să rămână descoperită, fiind expusă unui mediu ce îi poate
dăuna. Datorită suprafeţei sale rugoase şi a expunerii canaliculelor dentinare se creează
o zona ideală pentru fixarea şi înmulţirea microorganismelor prezente în cavitatea
bucală ( vezi “Placă bacteriană “). Se poate instala astfel o afecţiune foarte des întâlnită,
denumită hipersensibilitate dentinară, caracterizată prin dureri spontane ce apar în lipsa
unui proces carios.
 Tipuri de dentina

Se cunosc 3 tipuri diferite de dentină, fiecare apărând în momente diferite ale vieții și
îndeplinind roluri distincte:
 dentina primară: este prezentă incă de la început, din timpul formării dinților,
fiind puternic inervată dar nevascularizată. Are capacitatea de a transmite pulpei
dentare informațiile despre condițiile din cavitatea orală.
 dentina secundară: se depune odată cu înaintarea în vârstă, în timp canalele
radiculare îngustându-se. Are o culoare mai închisă și conferă nuanța gălbuie a
dinților la persoanele în vârstă.
 dentina terțiară sau dentina de reacție: acest ultim tip de dentină se formează
doar în condițiile în care avem un factor care agresează unitatea dentară. Ca un
răspuns în încercarea de a proteja pulpa dentară, dentina de reacție se depune în
direcția dinspre care provine stimulul. Dacă viteza de depunere a dentinei de
reacție este însă inferioară vitezei de penetrare a procesului infecțios, capacitatea
de apărare este depășită și vom avea complicații pulpare. De obicei, ritmul de
depunere al dentinei terțiare este mai accelerat la pacienții tineri.
 Rolul dentinei

 are rol hotărâtor în nuanța dintelui: smalţul este un țesut translucid, care permite
vizualizarea dentinei, prin transparență. Cu cât nuanța dentinei este mai închisă,
cu atât dintele va fi mai galben.
 receptează senzațiile transmise de stimuli: dentina este străbatută de canalicule
care prezintă terminatii nervoase. Metabolismul dentinei este influențat de
aceste informații primite pe calea terminațiilor nervoase. Stimulii care pot fi
recepționați sunt termici, tactili sau dureroși.
 luptă împotriva proceselor distructive: au capacitatea de a proteja pulpa dentară.
Prin depunerea de dentină tertiară, avansarea proceselor patogene este
încetinită. Odată procesul patologic, fie că vorbim despre carie sau abrazie, ajuns
la dentină, el se va disemina mult mai rapid datorită durității scăzute a acesteia.

Tratamentul patologiilor care interează dentina

Abordarea terapeutică este variată depinzând de cantitatea de dentină afectată și de

existenţa complicațiilor pulpare. De cele mai multe ori, abordarea pacienţilor necesită
colaborarea pluridisciplinară. Indiferent de serviciul la care este adresat pacientul,
dezideratul universal este conservarea țesuturilor sănătoase.
În cazul pierderilor mici de substanță dură dentară, deficitul va fi înlocuit prin
obturarea cu compozite care vor imita fidel proprietăţile fizice ale dintelui. Pentru
pierderi moderate și mari, este necesară intervenția laboratorului de tehnică dentară
pentru confecţionarea de inlayuri, onlayuri, coroane de înveliș sau de substituție.
Prevenția este și în acest caz cea mai bună soluție în menținerea integrității dintilor.
De multe ori, o fisură sau o pierdere de substanță minimă de smalţ ascunde un
proces carios amplu la nivel dentinar. Acest fenomen se datorează mineralizării mai
slabe dentinare. Medicul stomatolog va examina fiecare dinte al arcadei și va utiliza
examinări suplimentare de tipul radiologiei sau transiluminării pentru a depista
procesele distructive care interesează dentina dar și raportul acestora cu camera
pulpară.

Bibliografie

https://www.doctoruldedinti.info/smaltul-dentar/
https://www.csid.ro/boli-afectiuni/afectiuni-dentare-si-igiena-orala/eroziunea-
smaltului-dentar-cauze-simptome-metode-de-prevenire-si-tratament-16189592
https://www.doctoruldedinti.info/dentina/
https://draristide.ro/dentina/