1.

Criminologia şi domeniul său de cercetare: privire istorică, originea criminologiei, evoluţie

 Originea criminologiei

Ştiinţa criminologiei are origini tot atât de îndepărtate ca şi celelalte ştiinţe sociale, devreme ce
crima şi criminalul au fost obiectul unor relecţii încă din antichitate. Astfel, Platon, discipol al lui
Socrate, a fost preocupat de identificarea unei definiţii pentru infracţiune, dar si de propunerea unei
tipologii în acest sens. Viziunea lui Aristotel este diferită de cea a lui Platon şi o regăsim în Politica,
unde criminalul este considerat un om a cărui acţiune este voluntară, şi nu un bolnav, în timp ce
infracţiunea este un rău îndreptat împotriva societăţii. Prin concepţia sa utilitaristă asupra pedepsei
prefigurează pozitivismul italian.
Criminologia, ca ştiinţă, a apărut în secolul al XIX-lea, o- dată cu publicarea monografiei
medicului italian Cesare Lombroso, Omul delincvent. Acesta este considerat a fi „părintele
criminologiei moderne”, însă unele opinii mai recente consideră că ştiinţa criminologiei a apărut cu un
secol mai devreme, sub influenţa iluminismului. Astfel, un rol important l-au avut lucrările
reprezentanţilor şcolii clasice de drept penal Cesare Bonesana, marchiz de Beccaria şi Jeremy
Bentham, consideraţi întemeietorii criminologiei clasice.
Beccaria a fost puternic influenţat de filosofii francezi (Montesquieu, Voltaire şi Rousseau), teoria
sa fiind dominată de trei principii. Primele două se referă la stricta legalitate (crimele şi delictele
trebuie să fie clar definite in legi), precum şi la crime si delicte putin numeroase (decurge tot din
contractul social), iar ultimul se referă la o penologie utilitară, conform căreia pedeapsa trebuie mai
degrabă să prevină decât să pedepsească1.
Jeremy Bentham, influenţat de Hobbes şi Helvetius, dar şi de Beccaria, este considerat fondatorul
utilitarismului moral, comprimat într-o aritmetică a plăcerilor. Acesta considera că pedeapsa trebuie sa
fie aritmetic mai mare decât valoarea totală a plăcerilor care decurg din săvârşirea unei infracţiuni,
pentru a avea nu numai un efect preventiv asupra delincventului, ci şi asupra publicului în general.2
Criminologia clasică are următoarele trăsături3:
- centrarea studiului criminologic asupra faptei comise;
- considerarea liberului arbitru ca fundament al oricărei acţiuni umane;
- proporţionalizarea pedepsei în raport cu gravitatea faptei.
Cu privire la cea de-a treia trăsătură Bentham aduce noi explicaţii propunând câteva reguli în sensul
proporţionalităţii:
- cuantumul pedepsei să depăşească avantajul producerii delictului;
„- cu cât delictul e mai grav cu atât putem aplica o pedeapsă mais severă pentru şansa de a preveni;
- dacă ajung în concurenţă două delicte, se va aplica pedeapsa foarte aspră pentru cel mai dăunător astfel ca
delincventul să aibă un motiv pentru a se opri.”4
Ulterior, cercetările privind crima, criminalul şi criminalitatea capătă un caracter constant ca
urmare a influenţei curentului pozitivist, a studiilor statistice ale fenomenului, a apariţiei clinicilor de
psihiatrie, a studiilor efectuate în penitenciare asupra deţinuţilor.
Astfel, apare criminologia pozitivistă, care se caracterizează prin următoarele trăsături5:
1
J.C.Bernheim, Criminologie. Idees et theories. De l`antiquite a la premiere moitie du 20e siecle, Ed. Du
Meridien, Quebec, 1999, p.32
2
Idem, p.34
3
R. M. Stănoiu, Criminologie, Buc., Ed. Oscar Print, 2006, p. 9
4
M. Cusson, La criminologie, Ed. Hachette, Paris, ed. 3 eme, 2000, p.33
5
Idem, p. 10

1
 - centrarea studiului criminologic asupra făptuitorului;
- determinismul ca fundament al acţiunii umane;
- proporţionalizarea pedepsei în funcţie de periculozitatea făptuitorului.
Reprezentanţi: Cesare Lombroso, Enrico Ferri, Raffaele Garofalo, Adolphe Quetelet, Andre-
Michel Guerry etc.

 Evoluţia criminologiei

La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, criminologia a apărut sub forma
unor capitole în cadrul altor discipline cum ar fi: antropologia criminală, psihologia criminală,
sociologia criminală, fără a fi o disciplină autonomă.
Pe plan internaţional, după primul război mondial, un rol important în dezvoltarea criminologiei
l-au avut anumite organisme care au fost create pentru cercetări în acest domeniu. În acest sens se
creează, în 1934, Societatea Internaţională de Criminologie (SIC), organizaţie neguvernamentală
cu statut consultativ pe lângă ONU şi Consiliul Europei, SIC are ca principala finalitate
promovarea studiului ştiinţific al fenomenului criminalităţii. Se înfiinţează şi o serie de organisme
în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite şi Consiliului Europei (Comisia interguvernamentală pentru
prevenirea criminalităţii şi justiţiei penale, UNICRI, UNAFRI, CICC, CDPC etc.). În România a fost
înfiinţată Societatea Română de Criminologie şi Criminalistică, afiliată la Societatea Internaţională de
Criminologie6.
Aceasta din urmă a avut un rol important şi în crearea altor instituţii ce vor marca evoluţia
criminologiei atât ca disciplină universitară, cât şi ca ştiinţă socio-umană. Societatea Internaţională de
Criminologie, cu sediul la Paris, era interesată să se extindă. Prof. canadian Denis Szabo şi
predecesorul său la SIC, Jean Pinatel, se gândeau să creeze un punct de sprijin strategic la
Universitatea din Montreal. Instituţia ar fi avut o misiune comparativă, făcând puntea între
Europa şi America. Astfel, s-a născut Centrul Internaţional de Criminologie Comparată (CICC,
1969 ).
Stabilirea sediului CICC la Universitatea din Montreal este rezultatul a două premise7:
- eforturile specialiştilor în ştiinţe sociale8 de a dezvolta cercetările comparative ;
- dorinţa criminologilor de a instituţionaliza cercetarea comparativă într-o locaţie
strategică, locaţie care ar fi trebuit să asigure maxima disponibilitate a resurselor
intelectuale de ambele părţi ale Atlanticului.
În acest context au fost luate în considerare următoarele imperative ce se profilau din ce
în ce mai mult:
- generalizarea normelor privind delincvenţa, legate de standardele de viaţă fixate de
civilizaţia industrială, ridicau problemele legate de criminalitate într-o viziune globală;
- dezvoltarea şi standardizarea metodelor de studiere a acestui fenomen;
- valorificarea experienţelor disciplinelor înrudite.
Stabilirea unui centru permanent cu scopul de a instituţionaliza cercetările şi schimburile
trans-culturale şi transnaţionale în criminologie era susţinută şi de următoarele argumente :
6
Idem, p.14
7
International Centre for Comparative Criminology, International Review of Criminal Policy, nr. 28/1970,
p. 94
8
La începutul dezvoltării ştiinţelor sociale, exista o tendinţă accentuată pentru cercetarea comparativă. A
urmat o lungă perioadă de studii empirice şi o preocupare aproape monopolizantă pentru problemele metodologice.

2
 - schimbările rapide în manifestările conduitelor antisociale sunt dificil de înţeles dacă nu
sunt încadrate într-o perspectivă transculturală. Chiar dacă massmedia aduce lumea mai aproape,
delincvenţa ca şi reacţia socială variază în funcţie de tradiţiile culturale. Aşadar prezintă o
importanţă strategică realizarea unor cercetări de teren, a unor studii comparative. Reacţia
socială împotriva criminalităţii se realizează în primul rând prin instituţiile administraţiei publice
care constituie o parte importantă a aparatului statului. Acestea asigură o maximă protecţie şi un
cost minim din partea contribuabilului. De aceea, activitatea lor ar trebui să se raporteze pentru
maximă eficienţă la concluziile unor asemenea studii. Se impunea adaptarea celor mai vechi şi
mai tradiţionale instituţii ale fiecărei societăţi (instanţe, poliţie, penitenciare, servicii
corecţionale, parlamente);
- apariţia practicilor deviante şi antisociale, în contextul creat prin introducerea inovaţiilor de
ordin tehnologic, economic sau politic, trebuie să fie identificată şi evaluată, în vederea
protejării şi prevenirii efectelor indesirabile ;
- posibilităţile de control electronic a activităţii umane deschid orizonturi nebănuite Statului
de a supraveghea activităţile individuale. Evaluarea consecinţelor unui astfel de control necesită
reflecţii, studii critice ale criminologilor din toate ţările;
- problema administrării justiţiei penale în marile metropole ajunsese la un stadiu critic; de
aceea, se impune studiul comparativ al fenomenului criminalităţii, al comunităţilor şi modului de
administrare a resurselor în vederea adaptării la condiţiilor actuale;
- codurile penale ale ţărilor din lumea a treia sunt inspirate, dacă nu în majoritate copiate, din
codurile democraţiilor liberale;
- transformările socio-economice care au marcat naţiunile Europei de Est sunt sensibile la
multe aspecte ale criminologiei. Se impunea stabilirea unor noi relaţii de colaborare în acest
domeniu între Vest şi Est, relaţii ce au răspuns unei nevoi şi se puteau dovedi rodnice.
Având în vedere factorii menţionaţi, crearea CICC a reprezentat un pas important în
evoluţia comunităţii ştiinţifice internaţionale. Instituţionalizarea cercetării din perspectiva
comparativă aduce criminologiei şi justiţiei penale mai multe instrumente pentru standardizarea
cercetărilor, dar şi proiecte de reformă legislativă. Această standardizare va permite
criminologilor să beneficieze într-un mod practic de experienţa diferitelor ţări.
Fondator şi Director al acestei noi instituţii, prof. Szabo i-a proiectat cu temeinicie şi
perseverenţă traiectoria ştiinţifică. C.I.C.C. reunea în 2010 peste 108 cercetători 9 a căror
activitate se subordona obiectivelor conturate de reputatul criminolog:
1. efectuarea de studii şi analize comparative la nivelul Quebecului şi al Canadei, privind
adulţii şi minorii;
2.realizarea de analize comparative pe plan internaţional, dintr-o perspectivă
transculturală;
3.facilitarea realizării schimburilor de informaţii privind progresele înregistrate în
cercetare, şi în privinţa reformelor penale.
C.I.C.C. a devenit astfel atât un centru naţional de cercetare, cât şi un centru de cooperare
internaţională în materia justiţiei penale10.
Fondată la Paris în 14 decembrie 1987, în urma unei reuniuni a Comitetului de Redacţie
al Revue Internationale de Criminologie et Police technique, Asociaţia Internaţională a
Criminologilor de Limba Franceză (AICLF) reprezintă încă o instituţie la a cărei creare a
9
Dintre aceştia 25 titulari provin din 3 universităţi din Quebec (Université de Montréal, Université du
Québec à Trois-Rivières şi Université du Québec à Montréal), 42 sunt cercetători asociaţi (din Canada sau din
lume) şi 43 au statutul de colaboratori.
10
www.cicc.umontreal.ca

3
contribuit din plin prof. Szabo. Alături de domnia sa, atunci Director al CICC, printre fondatori
se numărau Georges Picca (Secretar General al Societăţii internaţionale de Criminologie, avocat
general), Pierre-Henri Bolle (profesor de legislaţii penale la Universitatea Neuchatel din Elveţia).
Membri de onoare la înfiinţarea AICLF au fost declaraţi M. Ancel, A. Boni, G. Canepa, N.
Mailloux, J. Pinatel, T. Sellin. S-au asociat acestei iniţiative regretatul F. Boulan (în acel
moment decan al Facultăţii de Drept şi Ştiinţe Politice a Universităţii Aix-Marseille, Franţa),
Liane Colbert, Consilier la Curtea de Casaţie, din Paris,Franţa), A. Jose Laborinho Lucio
(magistrat, director al Centrului de Studii Judiciare, Lisabona, Portugalia), M.L. Rassat (profesor
la Facultăţile de Drept din Paris, Franţa), Virginie Sabatie (jurist-criminolog, lector, ataşat la
Secretariatul General al Societăţii Internaţionale de Criminologie, Paris, Franţa), Jacques
Verhaegen, profesor de Drept penal, Universitatea Catolică din Louvain, Belgia), Marcel
Meichtry, editor al Revue Internationale de Criminologie et de Police Technique, Geneva,
Elveţia).
Dupa un an de la constituire, 1988, în calitate de Preşedinte al acestei organizaţii, prof.
Szabo explică necesitatea, obiectivele, modul de organizare, precum şi temele propuse spre
dezbatere cu ocazia primului colocviu al AICLF din 24-25 februarie 1989, organizat la Geneva,
sediul Asociaţiei (conform art. 4 din Statut ).
În ceea ce priveşte organizarea şi funcţionarea AICLF, organul suprem al acesteia este
Adunarea Generală care reuneşte toţi membrii, se întruneşte anual şi supervizează activitatea
asociaţiei. Consiliul Director, cel de-al doilea organ de conducere, este compus din preşedinte,
doi vice-preşedinţi, secretarul general şi secretarul general-adjunct, trezorierul şi secretarul
administrativ. (art.7-9)
În acest context precizăm că România are un reprezentant în Consiliul Director al AICLF,
aflat la cel de-al treilea mandat în calitate de vice-preşedinte, în persoana dnei prof. univ.dr.
Rodica Mihaela Stănoiu.
O manifestare ce trebuie menţionată în acest context este cea care a avut loc în capitala
României, după 1990. Criminologie şi Drepturile omului a fost provocatorul titlu al celui de-al
III-lea Colocviu al AICLF, desfăşurat în perioada 5 - 6 iunie 1992, la Bucureşti cu concursul
Societăţii Române de Criminologie şi Criminalistică şi al Fundaţiei Marangopoulos pentru
drepturile omului (Grecia). De asemenea, din partea gazdelor remarcăm sprijinul deosebit oferit
de Institutul de Cercetări Juridice din cadrul Academiei Române şi Academia de Poliţie "A.I.
Cuza".
Genericul incitant a permis delimitarea unor subteme, cum ar fi: sănătatea fizică şi
mentală în mediul carceral, criminalitatea financiară în societatea de tranziţie, modele de
organizare a poliţiei, delincvenţa juvenilă, învăţământul criminologic. Remarcăm că în
cvasitotalitatea lor, aceste probleme au constituit subiecte de reflecţie de-a lungul carierei
ştiinţifice a prof. Szabo.
De asemenea, ca reper fundamental în conştiinţa occidentală, conceptul de "drepturi ale
omului", nu a putut fi ignorat de către o disciplină umanistă al cărei subiect principal este
individul care a comis o crimă. Tratarea acestei problematici din perspectiva drepturilor omului
reflectă necesitatea unei schimbări resimţite de societatea occidentală de ceva vreme şi care se
dovedeşte a fi extrem de acută în societăţile posttotalitare.
În ceea ce priveşte ţara noastră, semnalăm existenţa și funcționarea Societăţii Române de
Criminologie, Criminalistică şi penologie, înfiinţată în 1990. 11

11
http://criminologie.org.ro/

4
 2. Formarea criminologiei ca ştiinţă: criminologiile specializate, criminologia generală

Criminologia se dezvoltă la sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea în cadrul

altor discipline ştiinţifice, cum ar fi drept penal, medicina legală, psihologie, sociologie.

 Criminologiile specializate

Studiile aprofundate efectuate în domeniu între cele două războaie mondiale au determinat
acumularea unor cunoştinţe privind fenomenul criminalităţii, precum şi un început de specializare pe
plan profesional. Aceasta a determinat o desprindere a capitolelor care se ocupau de studiul
criminalităţii din cadrul diferitelor discipline şi formarea unor criminologii specializate: criminologie
sociologică, psihologică etc.
Ca atare, multiplele studii efectuate între cele două războaie conduc la formarea unor
criminologii specializate12, tributare domeniilor din care se originau.
Preocupările pentru studiul infractorului (antropologie, psihologie, psihiatrie), pentru
studiul influenţei mediului social asupra criminalităţii (sociologie), studiul criminologic al stării
şi dinamicii fenomenului infracţional nu se constituie într-o disciplină autonomă. Spre deosebire
de Europa, criminologia nord-americană este strâns legată de sociologie.

 Criminologia generală

Ulterior, se produce o unificare a criminologiilor specializate într-o criminologie generală, care nu

este un inventar al criminologiilor specializate şi nici o „superştiinţă”. Saltul la criminologia generală
nu a fost un proces simplu, ci a debutat în anii 1960 -1970 şi a presupus o abordare a
fenomenului criminalităţii dintr-o perspectivă mai amplă, integratoare, biopsihosociolegală.
În acest context trebuie să amintim şi lucrările prof. Szabo care ne îndepărtează de
mesajul transmis în 1950 de Thorsten Sellin conform căruia „criminologia reprezintă o regină
fără regat”.
Pentru a demonstra faptul că astăzi criminologia este o ştiinţă de sine stătătoare trebuie să arătăm
că se delimitează prin patru criterii: un obiect propriu de studiu, scop, funcţii şi metode de cercetare
specifice.

12
R.M. Stănoiu, op.cit., p.14