Clasa de excelenţă (se poate folosi şi la clasa a X a liceu – la o lecţie de
verificare şi fixare de cunoştinţe)
Curs 2 –propunător prof. Puiu Mariana
Colegiul Tehnic „Anghel Saligny”, Baia Mare
Textul liric – spaţii capcană
Melancolie versus Spleen(?!)...
Aplicaţie pe un text eminescian în relaţie cu un text bacovian
Obiective:
● circumscrierea universului tematic al textelor abordate
● identificarea particularităţilor stilistice
● elaborarea „buzunarelor de cerinţe”
● argumentarea perspectivei proprii
Melancolie
Mihai Eminescu
Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă,
Prin care trece albă regina nopţii moartă. –
O, dormi, o, dormi în pace printre făclii o mie
Şi în mormânt albastru şi-n pânze argintie,
În mausoleu-ţi mândru, al cerurilor arc.
Tu adorat şi dulce al nopţilor monarc!
Bogată în întinderi stă lumea-n promoroacă,
Ce sate şi câmpie c-un luciu văl îmbracă;
Văzduhul scânteiază şi ca unse cu var
Lucesc zidiri, ruine pe câmpul solitar.
Şi ţintirumul singur cu strâmbe cruci veghează,
O cucuvaie sură pe una se aşează,
Clopotniţa trosneşte,în stâlpi izbeşte toaca,
Şi străveziul demon prin aer când să treacă,
Atinge-ncet arama cu zimţii-aripei sale
De-auzi din ea un vaier, un aiurit de jale.
Biserica-n ruină
Stă cuvioasă, tristă, pustie şi bătrână,
Şi prin ferestre sparte, prin uşi ţiuie vântul –
Se pare că vrăjeşte şi că-i auzi cuvântul –
Năuntrul ei pe stâlpii-i, păreţi, iconostas,
Abia conture triste şi umbre au rămas;
Drept preot toarce-un greier un gând fin şi obscur,
Dreăt dascăl toacă cariul sub învechitul mur.
..........................................................................
Credinţa zugrăveşte icoanele-n biserici –
Şi-n sufletu-mi pusese poveştile-i feerici,
Dar de-ale vieţii valuri, de al furtunii pas
Abia conture triste şi umbre-au mai rămas.
În van mai caut lumea-mi în obositul creier,
Căci răguşit, tomnatec, vrăjeşte trist un greier;
Pe inima-mi pustie zadarnic mâna-mi ţiu,
Ea bate ca şi cariul încet într-un sicriu.
Şi când gândesc la viaţa-mi, îmi pare că ea cură
Încet repovestită de o străină gură,
Ca şi când n-ar fi viaţa-mi, ca şi când n-aş fi fost.
Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost,
De-mi ţin la el urechea – şi râd de câte-ascult
Ca de dureri străine?...parc-am murit de mult.
(1 septembrie 1876)
Dormitând
George Bacovia
În pâcla nopţilor de iarnă, cu hornuri ce fumează,
Când lămpile de stradă cu miile veghează,
În pâcla colorată mă duc abia simţit –
Mai mult ca orişicine, îmi pare c-am greşit.
Am fost atât de singur, şi singur am rămas,
În creierul meu plânge un nemilos taifas...
De sună-n ziduri ninse, vreo muzică de bal,
Mai stau, şi plânge-n mine un vals provincial.
De la fereastra ninsă, cu finele perdele,
Mă duc pe străzi de gheaţă cu spuza lor de stele;
Şi-n mijlocul odăii, tot singur mă prezint:
-Valsa o blondă-n alb, şi cu pantofi de-argint...
Aprind, pe masă, lampa, şi iarăşi mă dezbrac,
Aş vrea să-mi fac un ceai, şi stau şi nu-l mai fac...
Mă clatină pe pat al insomniei pas –
În creierul meu plânge un nemilos taifas.
( 23 februarie 1916)
Confer DEX-ului:
- melancolie = tristeţe vagă, nedefinită; deprimare, uneori, tristeţe morbidă,
apatie, delir. (de la gr. Melas = negru şi chole = fiere)
- spleen = sentiment de plictis, lehamite, silă existenţială (e luat de simboliştii
francezi de la englezi)

Opinii critice:
1.despre melancolie:
-Dimitrie Cantemir: „o boală de voie rea, pătimirea întristării, fierea
neagră”;
-Lucian Blaga: remarcă „liniştea sacrală a acestei stări”; din pespectiva
lui, meditaţia melancolică a poetului pare asistată de o forţă „tainică şi voievodală” şi
vine din inadvertenţa dramatică a realităţii faţă de viziunea asupra naturii, izvorâtă
„dintr-un dor subconştient” (Spaţiul mioritic, pag. 209-210);
-Eminescu şi toţi romanticii: reprezintă o stare favorabilă meditaţiilor şi
revelaţiilor esenţiale.

2.despre sleen:
-Eugen Lovinescu: „obsesia dă chiar impresia unei intensităţi şi
profunzimi la care spiritele vaste şi mobile nu ajung...” (Scrieri 1, pag. 405);
-Mircea Anghelescu: „un univers suferind, un decor trist, a ilustrat cu
precădere o condiţie minoră a vieţii dintr-o perspectivă a învinsului” (Prefaţă la vol.
Versuri şi proză, pag. XXV);
-Ion Caraion: „Bacovia se sfâşie...incapabil să aleagă, incapabil să
refuze, ostatec veşnic la acel vivre le mourir” (Bacovia. Sfârşitul continuu, pag. 234)

Aplicaţie 1: timp de lucru – 15 minute

-Cum interpretaţi ideile de mai sus privind definirea melancoliei şi spleen-ului? Vi
se pare că eul liric se situează într-o ipostază contemplativă sau vi se pare învins,
epuizat de sensul devenirii generale? – aveţi în vedere cele două poezii;

Motive specifice romanticilor ce nasc melancolia:

●LUNA = simbol cultivat de romantici, luna întreţine feeria naturii, dar şi trăirea
artistică; e considerată măsură a timpului, totalizând sensurile morţii şi ale duratei;
Mircea Eliade demonstrează că în mentalităţile religioase luna sugearează viaţa care se
repetă ritmic;
Atât în folclor cât şi în literatura cultă, luna are funcţii magice, sub înrâurirea ei se
întâmplă lucruri stranii, faţa nevăzută a naturii devine accesibilă oricui; ea stăpâneşte
fiinţa şi îi inoculează dorul de ducă; în descântece este invocată ca apărătoare a iubirii;
prin funcţia ei hipnotică, inoculează dorinţa călătoriilor în spaţii fantastice, evocă sensul
morţii şi al devenirii; emblemă a haosului, simbolizează şi androginia universului
(androginie = capacitate de a cuprinde femininul şi masculinul într-o singură fiinţă)
●MOARTEA = o prelungire a nocturnului, este şi un simbol al înălţării; actul creaţiei e
comparat cu experienţa sfârşitului, căci el implică suferinţă şi beatitudine în sens
buddhist; Eminescu numeşte starea creatoare „dor de moarte şi voluptatea morţii”.
●NOAPTEA = timpul eliberat de norme, când coboară peste lume „un farmec trist” când
orice este posibil, mai cu seamă anularea timpului terestru şi transcendenţa spirituală.
●VISUL = intermediază intrarea în lumea ficţiunii, motivează fantasticul sau potenţează
anumite stări.

Motive specifice simboliştilor ce nasc spleen-ul:

●NEBUNIA = tradusă uneori prin genialitate şi revoltă, ca însemne ale Căderii, starea de
graţie a artistului; alteori, asociată cu imaginea amurgului, înseamnă sfârşit şi
descompunere, sensurile dizolvării universale, imagine a alterării fiinţei.
●PLÂNSUL = stare existenţială a artistului ce se simte neînţeles de lumea rece din jur,
care acţionează asupra sufletului ca un cavou ce se îngustează tot mai mult şi din care nu
mai este cale de evadare; e secreţia unei lumi ce se descompune, uneori se dizolvă, e
marca singurătăţii şi însingurării.
●EMOŢIA NEVROTICĂ = sublimarea realităţii prin nervi, prin sugestii emoţionale,
printr-o falsă beatitudine a simţurilor, excitate de atmosfera apăsătoare în care poetul e
obligat să trăiască fără putinţa de salvare, decât poate prin creaţie.

Aplicaţie 2: timp de lucru – 10 minute

-Meditaţia şi spleen-ul se clădesc pe ideea morţii interioare a eului liric. Care credeţi
că sunt cauzele acestei prăbuşiri? E vorba de o stare strict sufletească sau despre o
nefericire de ordin spiritual? De ce?

Aplicaţie 3: timp de lucru – 20 de minute

Vă aflaţi într-un peisaj nocturn, aşa cum este el zugrăvit în una din cele două
poezii, sunteţi surprinşi, ori speriaţi, ori fermecaţi, îngroziţi de ceea ce vedeţi. Doar
prin scris vă puteţi elibera de starea în care vă aflaţi. Scrieţi neîncetat timp de 20 de
minute, apoi citiţi descrierile. Să vedem ce descoperim....

În ultimele 5 minute, elevi primesc un chestionar la care trebuie să răspundă destul

de rapid, aşa cum simt, fără să-şi caute răspunsuri formale:
1.de ce citim poezii triste şi ne simţim bine?
2.crezi că singurătatea doare? De ce?
3.de ce crezi că se face atâat caz de singurătate?
4.cât timp crezi că ar trebui să dureze o îmbrăţişare?
5.cum ai preda tu poezia?

Iată câteva răspunsuri:

1.deoarece poate în momentul respectiv ne simţim trişti şi acea poezie ne
exprimă sentimentele pe care noi le simţim dar nu le putem măsura în cuvinte.
2.da, bineînţeles, deoarece nu e nimeni lângă tine atunci când ţi-e rău sau ţi-e
bine. Faptul că nu ai cu cine să comunici e cel mai dureros lucru. E greu să fiu doar
eu şi cu mine...
3.pentru că poeţii sau scriitorii se implică atât de mult în poeziile şi operele
lor, încât ceilalţi din jur nu mai există sau nu sunt interesaţi de literatură şi îi
abandonează pe creatori, aceştia rămânând cu opera lor în care îşi exprimă
singurătatea. Foaia rămâne singurul lor confident. Apoi, cititorii – singurii
ascultători.
4.depinde de îmbrăţişare. Dacă îmbrăţişezi o persoană dragă ţie şi în acel
moment ai mare nevoie de ea/el, te simţi singură şi neînţeleasă de aproape toţi, poate
apariţia acelei persoane îţi va face bine şi vei dori ca îmbrăţişarea să nu se mai
sfârşească.
5.sincer, poezia mi se pare cea mai grea parte a literaturii, deoarece conţine
multe înţelesuri ascunse şi sentimente care îl descriu pe poet. Cred că în primul
rând, aş citi poezia de una singură, apoi aş încerca s-o explic şi să-i aflu rosturile. De
–abia apoi aş citi-o elevilor. Cel mai important lucru e ca noi elevii, să înţelegem
adevăratul sentiment transmis de poet. Cam atât, de fapt, ăsta e cel mai important
lucru – priceperea textului.
(Ipatev Bianca, a X a D)

1.poeziile triste ne crează o stare de linişte şi de armonie, pentru că fiecare

dintre noi simţim la un moment dat nevoia să luăm o pauză. În acea pauză, sufletul
devine mai deschis, mai vulnerabil. Oricum, poeziile nu pot fi simţite şi înţelese
decât de cei cu o oarecare sensibilitate.
2.depinde foarte mult de starea în care ne aflăm. În general, nu e bine să fim
singuri, suntem fiinţe sociale care trebuie să comunice şi care au nevoie de afecţiune,
dar există şi momente când suntem trişti; atunci, parcă ne dorim să fim lăsaţi
complet în pace, totul îşi pierde sensul.
3.poeţii sunt oameni sensibili, au un caracter special. Nu o să se apuce
oamenii realişti, cu poftă de viaţă, să-şi dedice viaţa poeziilor. Eu nu contest faptul
că sunt genii, dar aceste persoane sunt oameni aparte, plini de suflet, de trăiri şi de
emoţii. Îşi dedică viaţa căutării sensului existenţial, deci în principiu, şi singurătăţii,
de multe ori, predominantă.
4.o îmbrăţişare e un gest nobil, izvorât din suflet, dacă durata ei este prea
scurtă, intensitatea va fi pe măsură. Când îmbrăţişezi un om, te simţi parcă eliberat,
simţi că cineva e alături de tine, să te consoleze, se4nzaţie care dorim să dureze cât
mai mult. Un singur lucru mă preocupă: de ce ne vine să plângem de fiecare dată
când îmbrăţişăm pe cineva? De ce avem sentimentul că ceva se termină în
momentul îmbrăţişării?
5.structura şi elementele compoziţionale ce ţin de teorie, trebuie atât înţelese
cât şi învăţate. Interpretarea unei poezii însă, trebuie făcută personal, din interiorul
sufletului, aşa cum sunt percepute sentimentele transmise de poet, deoarece fiecare
dintre noi este unic.
(Pop Cristina, a X a C)

1.pentru că, văzând durerea şi necazul zugrăvite acolo, simţim poate, o

uşurare că ne-au ocolit pe noi. Mila şi compasiunea rezultate în urma lecturării, ne
fac mai buni, mai atenţi şi ne dau un anumit echilibru interior.
2.singurătatea este un lucru necesar, deoarece în mod obişnuit, nu avem timp
să reflectăm la anumite lucruri; astfel că singurătatea acţionează ca un calmant şi
ne ajută să ne găsim adevărata identitate.
3.pentru că doar atunci te gândeşti cu adevărat la viaţă şi poate pentru a
sugera cadrul necesar pentru a recepta cât mai bine o creaţie.
4.o veşnicie, niciodată nu e de ajuns şi în special oamenii tânjesc după asta,
deoarece am devenit prea distanţi, prea reci şi cred că îmbrăţişările ne ajută să ne
apropiem unii de alţii.
5.poezia, esenţa tuturor lucrurilor, nu se poate preda la nivel teoretic, în
afară de structură, ea se simte şi se înţelege prin filtrul propriei personalităţi. Aş
explica cum înţeleg eu şi i-aş îndemna pe elevii mei să nu preia mot a mot ce zic eu,
ci să încerce să înţeleagă şi să interpreteze totul prin propria viziune.
(Jeler Adrian, a X a A)

1.citim poezii triste, în momente identice, în periada în care ne urâm

existenţa, sau pur şi simplu, dorim să ne forţăm spiritul să plângă. Astfel, ies la
iveală sentimentele triste, melancolice ale unei persoane. Poate fi un mod personal
de a regla legea compensaţiei.
2.singurătatea poate fi dureroasă doar pentru persoanele gen homo duplex,
care mereu sunt dependente de părerea şi atenţia celorlalţi. Dar, în general, ea nu e
dureroasă, nu e apăsătoare, ba chiar din contră, este un mopd de a ne elibera şi de a
medita asupra propriei noastre persoane.
3.în general, poetul romantic, vorbind de sexul masculin, face mare caz de
singurătate, deoarece interesele lui din inconştient sunt să caute femeia ideală, care
să-l admire şi să-l accepte aşa cum este – visător şi singuratic. Când e vorba de poeţi
cum ar fi Bacovia, aceştia se reprezintă pe sine, ca de exemplu, chiar Bacovia pe
care l-aş numi „omul trăirilor cu adevărat intense”.
4.o îmbrăţişare primită de la o persoană iubită, ar trebui să dureze maxim 10
secunde, deoarece în această perioadă putem percepe mai intens veşnicia. Dacă
durează mai mult, îşi pierde efectul.
5.poezia este adeseori asociată cu muzica. Pentru a induce acea stare de
spirit, probabil că aş pune un gen de muzică adecvat. Ca de exemplu, la o poezie
bacoviană aş asocia Gothic Rock cu instrumental care să tindă mai mult spre
Tchaikovski. În schimb, la Arghezi, aş pune Mendellsohn, va fi înţeleasă de la sine.
(Magyar Andrea, a X a A)