Controlul exercitat asupra administrației publice

Rațiunea controlului este aceea de a se verifica legalitatea desfășurării unei anumite activități. Administrația publică este supusă
unor forme de control, multe dintre ele prevăzute chiar de Constituție și anume:

 Activitatea Președintelui este supusă controlului în ceea ce privește actele pe care acesta le emite, decretele Președintelui în
calitate de acte administrative, fiind supuse controlului de legalitate exercitat de instanțele judecătorești în baza art. 52 și
126, alin.6 din Constituție, cărora pentru actele administrației locale se adaugă art. 123, alin.5.
 Guvernul, pe de o parte, este el însuși supus unei activități de control, iar pe de altă parte, exercită forme de control asupra
altor autorități administrative. În baza art. 102 din Constituție, Guvernul exercită conducerea generală a întregii
administrații publice, funcție din care rezultă anumite prerogative de control asupra celorlalte autorități administrative; în
ceea ce privește autoritățile care îi sunt subordonate, respectiv ministerele și celelate organe ale administrației publice
centrale de specialitate, controlul reprezintă o dimensiune a raportului de subordonare ierarhică, în baza căreia are inclusiv
dreptul de a anula actele ilegale ale acestora. În raporturile cu autoritățile autonome cum sunt cele deliberative și executive
ale administrației locale, Guvernul exercită controlul prin intermediul reprezentantului său în teritoriu, care este prefectul.
Inexistența raportului de subordonare exclude prerogativa reprezentantului Guvernului de a anula el însuși actele
autorităților publice a căror legalitate o controlează, el neputând decât să sesizeze autoritatea competentă să facă acest
lucru, care este instanța judecătorească. În calitate de organ controlat, Guvernul se supune ca orice alt organ administrativ
unui control parlamentar al activității sale, temeiul constituțional al acestui control îl reprezintă art. 111, alin.1, din
interpretarea căruia rezultă că întreaga administrație publică împreună cu Guvernul este supusă unui control parlamentar al
activității sale. Acest control parlamentar îmbracă o formă tradițională și o formă modernă. Forma tradițională semnifică
faptul că însuși Parlamentul prin structurile sale respectiv președinții Camerelor, comisiile parlamentare, comune sau
proprii fiecărei Camere, precum și fiecare membru în parte pot să recurgă la proceduri prin care să controleze direct
administrația publică: adresarea de întrebări, de interpelări, inițierea de moțiuni simple sau de cenzură, solicitarea și
prezentarea de rapoarte, Comisii de anchetă. Controlul parlamentar modern se realizează prin autorități publice cu caracter
autonom, care exercită forme specializate de control asupra administrației publice cu privire la care prezintă informații,
rapoarte Parlamentului. De regulă este vorba de autorități autonome prevăzute de Constituție care prin statutul lor exced
sferei celor 3 puteri în stat (ex: Curtea de Conturi sau Avocatul Poporului) . Tot o formă de control exercită Parlamentul și
asupra unor acte pe care le adoptă Guvernul, respectiv ordonanțele simple sau de urgență atunci când Parlamentul aprobă
prin lege actele respective, procedura parlamentară putând duce la modificări ale conținutului ordonanțelor sau chiar
respingeri ale acestora. Prin art. 21, alin.4 sunt recunoscute jurisdicțiile administrative speciale, însă se garantează
caracterul lor facultativ și gratuit. În concluzie, controlul ca și instituție a dreptului administrativ are o recunoaștere
constituțională complexă atât dpdv al autorităților care exercită controlul, al celor supuse controlului, al formelor concrete
în care se realizează, inclusiv în anumite cazuri al efectelor pe care le produce; ex: art. 52, alin.1, consacrând un drept
garanție, reglementează posibilitatea celor care se consideră vinovați de actele nelegale de a cere instanțelor judecătorești
să le verifice legalitatea, activitatea în urma căreia se poate ajunge inclusiv la anularea actului. Din punctul de vedere al
caracterului controlului în doctrină, sunt recunoscute două mari forme de control: unul contencios, în urma căruia se
generează o situație litigioasă, care trebuie tranșată de un organ competent și unul necontencios, când nu se generează o
astfel de situație. În categoria controlului contencios intră controlul de legalitate exercitat de către instanțele judecătorești
de contencios administrativ asupra actelor administrative ilegale și controlul administrativ jurisdicțional exercitat de alte
autorități cu atribuții jurisdicționale decât cele administrative cum este cel realizat de Curtea Constituțională. Până în 2003
se regăsea în sistemul românesc un control jursidicțional care se exercita de către Curtea de Conturi, care a fost însă
suprimat, desființat prin legea de revizuire.

În afara celor două forme de control, mai pot fi identificate utilizând diferite criterii următoarele forme de control, care se exercită
asupra administrației publice:

1. în funcție de organul care exercită controlul, administrația publică este supusă următoarelor tipuri de control:

I. controlul exercitat de Parlament, denumit parlamentar în cele două forme ale sale

II. controlul exercitat de un alt organ administrativ decât cel controlat denumit generic control administrativ, care poate fi:

a) un control administrativ extern atunci când se sxercită de un organ administrativ din afara celui supus controlului

b) un control administrativ intern exercitat de structuri aparținătoare organului controlat

III. controlul judecătoresc exercitat în baza art. 52 și 126, alin.6 de instanțele de contencios administrativ asupra actelor
administrative ale oricărei autorități publice, inclusiv cele administrative.
IV. controlul exercitat de alte autorități publice (Curtea Constituțională, Avocatul Poporului, Curtea de Conturi etc).

2. în funcție de obiectivele urmărite prin control, poate fi un control general, prin care se verifică activitatea în ansamblu a unui
organ administrativ și un control de specialitate atunci când se controlează anumite segmente ale acestei activități. Ex: controlul
exercitat de Agenția Națională a Funcționarilor publici asupra respectării de către autoritățile publice a legislației privind
funcționarii publici.

3. modul de declanșare a controlului putând fi un control care se realizează din oficiu, în baza unor reglementări ale organului care
exercită controlul (ex: planificarea autorităților publice supuse controlului anual sau multianual, realizată de anumite organe de
control cum este Ministerul Finanțelor Publice, Curtea de Conturi); este un control exercitat la sesizarea unor subiecte de drept.

4. în funcție de consecințele pe care le determină activitatea de control poate fi vorba despre controlul care atrage aplicarea unor
sancțiuni cu privire la acte și personal în contextul identificării unor nereguli și control care nu atrage astfel de consecințe.

Jurisdicția administrativă și actul administrativ jurisdicțional

Noțiunea de jurisdicție cu etimologia ei jurisdictio=spun dreptul evocă o activitate de soluționare a unui litigiu, conflict,
izvorât în sfera vieții publice sau a celei private. El nu este sinonim cu cel de justiție între cei doi termeni existând o relație de la
întreg la parte. Justiția reprezintă jurisdicția judiciară și se înfăptuiește potrivit art. 126, alin.1 de către ÎCCJ și de celelalte instanțe
judecătorești prevăzute de lege. În funcție de organul care o exercită, în afara jurisdicției judiciare mai putem idenfica:

 jurisdicție constituțională care se exercită de către CCR, garantul supremației Constituției care reprezintă, potrivit legii,
singura autoritate specială și specializată de jurisdicție constituțională din România.
 jurisdicție electorală concretizată prin atribuțiile de soluționare a contestațiilor pe care le au birourile sau structurile care
gestionează fenomenul electoral.
 Jurisdicție administrativă care se exercită de către autorități publice, care sunt învestite prin lege cu prerogative de a
soluționa litigii intervenite în anumite segmente ale administrației active. Constituția vorbește în art. 21, alin.4 despre
jurisdicții speciale administrative, sintagmă care permite idenficare unor subcategorii de jurisdicții administrative în
funcție de domeniul pe care îl vizează. Regăsim astfel: jurisdicții administrativ fiscale; jurisdicții în materia achizițiilor
publice, care implică un organ tipic administrativ-jurisdicțional, care este Consiliul Național de Soluționare a
Contestațiilor; jurisdicții administrative în alte domenii (ex: în domeniul săvârșirii unor fapte de discriminare,
competența revenindu-i Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării).

Reglemetări privind jurisdicția administrativă și actul administrativ jurisdicțional regăsim în legea contenciosului administrativ
nr. 554/2004, din conținutul cărora rezultă următoarele:

 În ceea ce privește jurisdicția administrativă, aceasta reprezintă o activitate de soluționare a unui litigiu apărut în sfera
administrației de către un organ administrativ căruia legea îi conferă prerogative care acționează după proceduri
specifice activității judecătorești în care se regăsesc contradictorialitatea, asigurarea dreptului la apărare, independența
organului care soluționează litigiul și pronunțarea în final a unei hotărâri motivate în fapt și în drept denumită generic
act administrativ jurisdicțional, iar concret, hotărâre, decizie sau altă denumire. Actul administrativ jurisdicțional este
o categorie de act administrativ care prezintă anumite particularități determinate de faptul că el este rezultatul derulării
unei proceduri administrativ-jurisdicționale, astfel:
a) este obligatorie motivarea în fapt și în drept a sa
b)se bucură de o anumită stabilitate, care îl exceptează de la revocare, fără a beneficia, însă, de autoritatea de lucru
judecat, care este specifică hotărârilor judecătorești.
c) în calitatea lui de act administrativ, el poate fi supus cenzurii instanțelor de contencios administrativ, controlului,
regulile procedurale sunt cuprinse în actuala lege a contenciosului administrativ. Declararea prin Constituție a
caracterului facultativ al jurisdicțiilor administrative atrage consecința că persoana care poate apela la o cale de atac
administrativ-jurisdicțională nu este obligată să o facă, iar dacă a sesizat un organ administrativ, poate să renunțe la
procedura declanșată și să se adreseze instanței judecătorești în virtutea liberului acces la justiție. Anumite
particularități prezintă jurisdicțiile administrative în materia achizițiilor publice sub aspectul procedurii, al plății unor
cauțiuni și al regimului juridic al actelor adoptate de Consiliul Național de Soluționare a Contestațiilor. Nu trebuie să
se confunde jurisdicțiile administrative cu existența unor proceduri prealabile administrative, care trebuie să fie
exercitate înainte de declanșarea unor litigii în fața instanțelor judecătorești. Curtea Constituțională s-a pronunțat astfel
în sensul că recunoașterea prin Constituție a jurisdicțiilor administrative și declararea caracterului lor facultativ nu
 înlătură posibilitatea ca legea să prevadă obligativitatea unor proceduri administrative prealabile celor judiciare. Însăși
legea contenciosului administrativ reglementează în art. 7 procedura prealabilă, care îmbracă forme ale recursului
administrativ. Această noțiune înseamnă o cale de atac în fața unui organ administrativ de la care emană actul
vătămător, sau cel care îi este supraordonat ierarhic acestuia.

Controlul de legalitate. Contenciosul administrativ

Exercitarea controlului de legalitate asupra activității administrației publice s-a exercitate de-a lungul timpului în mod
diferit, conturându-se 3 mari sisteme:

1. sistemul administratorului judecător în care litigiile erau soluționate de către structuri care proveneau din sfera administrației
publice

2. sistemul anglo-saxon în care litigiile generate de activitatea administrației sunt soluționate de aceleași instanțe judecătorești
competente să soluționeze și litigiile dintre particulari, după aceleași reguli

3. sistemul francofon care presupune existența unor organe de jurisdicție administrativă care soluționează litigiile cu administrația
după reguli speciale, altele decât cele care se aplică litigiilor dintre particulari; în fruntea acestor organe de jurisdicție administrativă
se află un organ suprem denumit Consiliu de Stat, care exercită pe lângă atribuțiile de natură jurisdicțională și alte atribuții precum
consilierea Guvernului în aspectele care țin de administrație sau avizarea actelor normative aplicabile administrației. În Franța și în
sistemul francofon în general, jurisdicția administrativă este despărțită de jurisdicția judiciară, ele reprezintă două ordine
jurisdicționale distincte. Jurisprundența autorităților de jurisdicție administrativă în acest sistem are un rol deosebit în crearea
dreptului administrativ, recunoscându-se în aceste state natura sau sorgintea jurisdicțională a dreptului administrativ. Un asemenea
model s-a aplicat și în România înființându-se în 1864 un Consiliu de Stat după model francez, care era condus de domnitor și avea
prerogative similare celui existent în Franța, însă el a ființat numai doi ani, iar prin legea din 1866 care l-a desființat se interzicea
crearea în viitor în România a unor autoirtăți de acest tip. Litigiile cu administrația cuprinse în ceea ce evocă noțiunea de contencios
administrativ au continuat să existe fiind soluționate de-a lungul timpului ca regulă de instanța de drept comun prin secții
specializate. Noțiunea de contencios administrativ, prin etimologia ei contendo, ere= înfruntare este utilizată în legislație și în
practică într-o dublă accepțiune:

În sens larg, ea evocă totalitatea litigiilor cu administrația, indiferent cine le soluționează

În sens restrâns, prin contencios administrativ se înțeleg litigiile dintre administrație și cei administrați, care sunt
soluționate de instanțele judecătorești de contencios administrativ. Deși legea organică face trimitere la tribunale
administrativ-fiscale, în prezent, prin instanțe de contencios administrativ înțelegem secțiile specializate de contencios
administrativ și fiscal din cadrul tribunalelor, curților de Apel și ICCJ.