Concesiunea bunurilor proprietate

publică
Este reglementată de ordonanța de urgență numărul 54/2006 care o definește ca
reprezentând acel contract încheiat în formă scrisă prin care o autoritate publică numită
concedent transmite unei persoane numită concesionar, care acționează pe riscul și răspunderea
sa pe o perioadă determinată, dreptul și obligația de exploatare a unui bun în schimbul unei
redevențe. Din această definiție rezultă trăsăturile concesiunii inclusiv cele care tradițional îi sunt
recunoscute acesteia și anume:

a) Se realizează printr-un contract care ca natură juridică este un contract administrativ.

b) Forma scrisă a contractului impusă ad validitatem
c) Se încheie între două părți respectiv concedentul și concesionarul.

Calitatea de concedent se exercită:

- de către ministere și alte organe ale administrației publice centrale pentru proprietatea
publică a statului

- de către consiliile județene locale, inclusiv cele constituie la nivelul capitalei sau de
către instituțile publice de interes local pentru proprietatea publică a unităților
administrativ teritoriale

Calitatea de concesionar poate să aparțină oricăror persoane juridice sau fizice, străine
sau române.

d) Caracterul temporar al contractului. Termenul maxim pentru care poate fi încheiat

este de 49 de ani cu posibilitatea de a se reînoi cu cel mult jumătate din durata lui
inițială, nu durata maximă
e) Obiectul contractului îl reprezintă exploatarea unui bun proprietate publică de către
concesionar care acționează pe riscul și răspunderea sa. Contractul se încheie în limba
română în conformitate cu legea română putând să se încheie și într-o limbă de
circulație internațională convenită de părți. Ca regulă subconcesionarea este interzisă
cu excepțiile prevăzute de lege.

Procedura concesionării- Reguli

Ca regulă, inițiativă concedării aparține concedentului sau poate fi consecința unei

propuneri făcute de un terț acceptată de concedent. Ea are la bază un studiu de oportunitate care
se aprobă de concedent fie prin hotărâre a Guvernului, fie prin hotărâre a Consiliului local sau
județean în funcție de apartenența bunului la domeniul public al statului sau al unei UAT. În baza
studiului de oportunitate se întocmește caietul de sarcini, cele două documente formând
împreună partea reglementară a contractului de concesiune (caietul de sarcini și studiul de
oportunitate) căreia i se adaugă partea convențională negociată de părți, respectându-se
principiile părții reglementare. Precizăm că partea reglementară poate fi modificată unilateral de
către concedent atunci când interesul public o cere după notificarea concesionarului.

La baza atribuirii contractului de concesiune se află anumite principii, unele dintre

acestea fiind considerate principii ale dreptului UE cum ar fi transparența care obligă părțile să-și
pună la dispoziție documentele și informațiile privind concesiunea, mai ales autoritatea
contractantă. Cel de al doilea cu același caracter de principiu general sunt tratamentul egal și
nediscriminarea, în al treilea rând, proporționaliatea care presupune că orice măsură impusă de
autoritatea contractantă trebuie să fie necesară și specifică, corespunzătoare contractului.
Principiul liberei concurențe este ultimul, politica în domeniul concurenței fiind una din politicile
publice ale UE.

Aceasta cunoaște două proceduri și anume:

1. Licitația publică care este procedura prin care se permite persoanelor fizice sau juridice
să depună o ofertă. Ea este declanșată de publicarea în Monitorul Oficial partea a VI-a și
într-un cotidian de circulație națională și locală a anunțului de licitație cu cel puțin 20 de
zile înainte de data limită de depunere a ofertelor. În virtutatea trasparenței, persoanele
interesate au dreptul de a solicita și obține atât documentația de atribuire cât și clarificări
carfe trebuie furnizate de către concedent într-un termen care nu poate fi mai mare de 4
zile de la data înregistrării solicitării. Pentru a se organiza procedura de licitație este
necesar să se fi depus cel puțin 3 oferte valabile, în caz contrar procedura este anulată și
se organizează o nouă licitație.
2. La negociere directă se poate recurge atunci când în condițiile repetării procedurii de
licitație nu au fost depuse 3 oferte valabile. Pe durata derulării procedurii trebuie
respectate regulile privind conflictul de interese care obligă concedentul să ia toate
măsurile pentru a evita apariția unui conflict de interese și/sau manifestarea concurenței
nelegale. Legea așază la bazele raporturilor dintre cele două părți principiul echilibrului
financiar al concesiunii care vizează drepturile care îi sunt acordate concesionarului și
obligațiile care îi sunt impuse. Termenul de încheiere a contractului este de 20 de zile de
la data comunicării ofertei căștigătoare, nerespectarea lui putând atrage plata de daune-
interese de către partea în culpă.

În conținutul contractului trebuie să se regăsească mențiuni exprese cu privire la categoriile

de bunuri care vor fi utilizate pe parcursul concesiunii și destinația finală a acestora (cui rămân).
Încetarea contractului de concesiune, ca a oricărui contract de altfel, cunoaște: o regulă care
înseamnă expirarea duratei pentru care s-a încheiat, și în al doilea rând, o excepție care înseamnă
încetarea anterior acestui termen sau durată, înainte de a se ajunge la termen (o situație de
excepție înainte de expirarea duratei) în următoarele forme:
A) prin denunțarea unilaterală de către concedent atunci când interesul public, național sau
local impune acest lucru cu plata unei despăgubiri juste și prealabile către concesionar.
B) al doilea caz atipic înainte de termen, prin reziliere de către concedent în cazul în care
concesionarul nu își respectă obligațiile asumate cu plata unei despăgubiri în sarcina
concesionarului către concedent.
C) Prin reziliere de către concesionar atunci când concedentul nu își exercită sau respectă
obligațiile asumate cu plata unei despăgubiri în sarcina lui către concesionar.
D) Ultima situație atipică este în caz de forță majoră care atrage pierirea bunului sau
dispariția bunului sau imposibilitatea obiectivă de exploatare a lui.

Reguli privind regimul concesiunii regăsim și în codul Civil în art 872 prin care se
recunoaște dreptul concesionarului de a efectua sau desfășura acte și activități necesare
exploatării bunului. Acest drept reprezintă în egală măsură și o obligație pe care
concesionarul și-a asumat-o la încheierea contractului pentru a exploata bunul proprietate
publică atât în interesul propriu cât și pentru realizarea interesului public, realizând un
echilibru între acestea.

La nivelul UE și al sistemelor naționale de drept, regăsim reglementări care privesc alte

categorii de contracte administartive, respectiv cele de achiziții publice, contracte sectoriale
și cele de concesiune de lucrări și servicii. Legislația europeană privind aceste contracte s-a
modificat în anul 2014 prin adoptarea a 3 noi directive respectiv 2014/23/UE a Parlamentului
și consiliului—2014/24/UE a Parlamentului și consiliului care au atras după ele și
schimbarea legislației naționale în materie. În România a fost adoptată mai întâi prin hotărâre
a Guvernului o strategie în materia achizițiilor publice și ulterior adoptat un pachet legislativ
care reunește legile 98-101 din 2016, care au abrogat reglementarea unitară anterioară
reprezentată de OUG nr.34/2006. Contractul de achiziție publică este calificat expres ca fiind
contract administrativ prin legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Relevanță
deosebită reprezintă legea 101/2016 privind remediile care consacră regimul căilor de atac
împotriva actelor și procedurilor realizate în atribuirea unui contract administrativ. Această
lege reglementează și Consiliul Național pentru Soluționarea Contestațiilor care este un
organ administrativ jurisdicțional, a cărei competență materială vizează soluționarea
contestațiilor împotriva procedurilor de achiziții publice. Termenul de formulare a
contestației în fața CNSC-ului este fie de 10 zile, atunci când valoarea contractului obligă la
publicarea anunțului de licitație în jurnalul oficial al UE, fie de 5 zile, când valoarea
contractului nu obligă la această publicitate. Procedura insistuită prin legea remediilor se
caracterizează prin celeritate, concretizată în instituirea unor termene și proceduri care derogă
de la termenele instituite prin Codul de procedură civilă sau legea contenciosului
administrativ. Astfel, autoritatea contractantă este obligată ca în termen de 5 zile de la
primirea contestației sa formuleze și să transmită punctul său de vedere cu privire la
conținutul acesteia. CNSC-ul are obligația ca în 15 zile de la primirea dosarului de achiziție
să soluționeze contestația. În cazul în care s-au invocat anumite excepții procesuale care
 împiedică soluționarea contestației, termenul este de 5 zile de la invocarea lor. Este prevăzută
procedura suspendării judecării contestației cu caracter de excepție care poate interveni în
cazul în care a fost săvârșită o faptă care prezintă indicii de încălcare a legii penale cu privire
la actul vizat de contestație. CNSC-ul poate să pronunțe una dintre următoarele soluții:

1. să oblige autoritatea contractantă să emită un act sau să adopte o anumită măsură

2. poate anula în tot sau în parte actul care face obiectul contestației

3. poate anula procedura de atribuire

Actele CNSC-ului, ca natură juridică, sunt acte administrative cu caracter jurisdicțional

astfel că ele pot fi atacate în fața instanței de contencios administrativ. Calea de atac poartă
denumirea de plângere și se formulează în termen de 10 zile de la comunicare în cazul în care
autorul plângerii este una dintre părțile prezente la proces sau de la luarea la cunoștință în
cazul în care plângerea este formulată de alte persoane care dovedesc un interes legitim în
legătură cu procedura de atribuire contestată. Competența de soluționare a acestor plângeri
aparține Curților de Apel, secțiilor de contencios administrativ și fiscal, elementul de noutate
pe care îl aduce legea constă în instituirea unor complete specializate de achiziții publice,
care să soluționeze litigiile vizând aceste proceduri.

Serviciul public

Reprezintă modalitatea tradițională prin care administrația publivă își concretizează

activitatea, care a preocupat încă de la începuturile sale dreptul administrativ, ceea ce a
determinat și calificarea acestei ramuri de drept prin raportare la instituția serviciului public ca
un drept al serviciilor publice. El se află într-o necesară corelație cu domeniul public, una dintre
teoriile cu privire la apartenența unui bun la domeniul public fiind teoria serviciului public. În
baza ei se conferă caracter de bun domenial acelor bunuri care contribuie la prestarea unui
serviciu public. În baza Constituției actuale, serviciul public a devenit o instituție de rang
constituțional, el fiind reglementat în mai multe categorii de prevederi și anume:

1. cele care consacră principiile generale aplicabile tuturor autoritățile publice inclusiv
celor prestatoare de servicii publice, cum ar fi principiul nediscriminării și al egalității tuturor în
fața legii și a autorităților publice, consacrate de art. 4 și 16 din Constituție. În principiul
egalității tuturor în fața legii își are izvorul principiul egalității în fața serviciului public,
recunoscut în sistemele de drept naționale și al UE.
 2. norme care consacră principii, reguli aplicabile administrației publice și autorităților
administrative competente să o realizeze. Invocăm astfel dispozițiile art. 120, care în alin.1
recunoaște principiul deconcentrării serviciilor publice, iar în alin.2, dreptul minorităților
naționale de a-și folosi limba maternă în raport cu anumite autorități publice între care se
regăsesc serviciile publice deconcentrate ale administrației centrale de specialitate. Prin art.
122 se consacră rolul coodonator al consiliului județean asupra consiliului local în scopul
realizării serviciilor publice de interes județean. Prefectul reprezintă potrivit art. 123 șeful
serviciilor deconcentrate din județ.

3. prevederile referitoare la drepturile, libertățile li îndatoririle fundamentale ale

cetățenilor, din care rezultă expres sau implicit referiri la servicii publice și la modalitatea în care
acestea se prestează. Astfel, dreptul la informație reglementat de art. 31 presupune existența unor
servicii publice sau private de informare în masă, în egală măsură în care dreptul la învățătura
reglementat de art. 32 presupune instituții de stat particulare și confesionale. Dacă inițial
serviciul public a fost monopolul statului, realizarea lui a fost transferată treptat către particulari,
ceea ce ne permite să identificăm 3 mari categorii din punctul de vedere al modului de realizare:

a) servicii realizate exclusiv de stat, care exercită un monopol asupra acestora, cum ar fi
apărarea, justiția, securitatea țării, executarea pedepselor penale privative de libertate

b) servicii prestate exclusiv de particulari

c) servicii partajate între sectorul public și cel privat

Scopul serviciului public este satisfacerea unei nevoi de interes general de care statul este
preocupat și atunci când transferă particularului dreptul de a-l satisface. El se concretizează într-o
supraveghere asupra calității serviciului prestat de agenții privați, care presupune și prerogative
de sancționare a acestora atunci când calitatea serviciului public încalcă exigențele legii. Această
supraveghere include în anumite domenii toți prestatorii de servicii publice, indiferent de
caracterul lor public sau privat. Exemplu: evaluarea periodică a serviciului public de învățământ
include atât instituțiile de stat, cât și pe cele particulare și confesionale.

În afara criteriului privind forma de realizare, în doctrină sunt utilizate și alte criterii de
departajare a serviciilor publice. La nivelul UE, se regăsește criteriul care a fost preluat în
proiectul de Cod administrativ al caracterului economic și noneconomic a serviciilor publice din
care derivă cel privind natura sau domeniul serviciului public și rezultă pe lângă serviciile
publice administrative și alte categorii de servicii publice, cum ar fi cele culturale, sociale,
comerciale, religioase.

Corespunzător criteriului competenței autorității prestatoare, identificăm serviciile de

interes național (ex: apărarea țării, justiția) și cele de interes local. Regimul lor juridic este
guvernat de anumite principii specifice între care se regăsește, pe lângă egalitatea în fața
serviciului public, și principiul adaptabilității, care obligă pe prestator să-și pună în acord
activitatea cu evoluțiile intervenite în viața socială, în domeniul căruia aparțin și implicit în
așteptările beneficiarilor (uzagerilor de servicii publice). Acestor principii se adaugă
transparența, prioritatea interesului public asupra celui particular și nediscriminarea.

Răspunderea în dreptul
administrativ

Instituția răspunderii este importantă în toate ramurile dreptului, ea fiind atrasă de

săvârșirea unor fapte antisociale cu consecințe perturbatoare pentru ordinea socială. Regimul ei
juridic este analizat în corelație cu anumite concepte cu care nu se identifică, dar se află într-o
necesară dependență, respectiv constrângerea, executarea silită și responsabilitatea.

Constrângerea se deosebește de răspundere prin faptul că ea poate interveni și în absența

săvârșirii unor fapte antisociale, rolul ei fiind tocmai de a împiedica sau preveni comiterea lor.
Exemplu: instituirea unor forme de carantină în cazul unor epidemii sau internarea persoanelor
care prezintă anumite afecțiuni psihice sau dependențe are ca scop tocmai a preîntâmpina
producerea unor fapte antisociale. Atunci când constrângerea este dispusă în contextul săvârșirii
unor încălcări ale legii, pe lângă rolul preventiv, ea realizează și pe acela de restabilire a ordinii
de drept. Răspunderea are un triplu rol exprimat prin formula rolului punitiv sau represiv prin
care se pedepsesc autorii faptelor antisociale, rolul preventiv prin care se urmărește eliminarea
în viitor din conduita autorului unei fapte antisociale a săvârșirii altora similare, dar și un rol
educativ, de natură să-l facă pe autorul faptei ca în viitor să respecte legea din convingere, nu
din frică de pedeapsă. Aceasta înseamnă conștientizarea faptei sale, a efectelor pe care le-a
produs în ordinea socială însoțite de decizia ca pe viitor fapta să nu se mai repete. Acest rol
include relația pe care răspunderea o are cu responsabilitatea, concept prin care se evocă
respectarea legii din proprie conștiință, nu din teama de pedeapsă. Responsabilitatea înseamnă
asumarea valorilor instituite la nivel social și respectarea lor ca și când ar reprezenta reperele
valorice ale conduitei personale. În activitatea publică cu precădere trebuie să primeze
responsabilitatea, nu răspunderea. Esența rolului răspunderii este exprimată în adagiul legea
pedepsește nu numai pentru că s-a greșit, s-a păcătuit, ci ca să nu se mai greșească în viitor.
Executarea silită este o procedură care apare fie în situația în care subiectele de drept nu-și
respectă obligațiile care le revin potrivit legii, fie în cazul în care nu sunt duse la îndeplinire
măsuri dispuse prin acte ale autorităților publice.