Procedura aplicabilă litigiilor de

contencios administrativ

Regulile aplicabile contenciosului administrativ sunt dpdv al izvorului lor, de două categorii:

a) reguli procedurlae prevăzute de legea-cadru în materie

b) reguli procedurale prevăzute de Codul civil și de Codul de procedură civilă, care potrivit
art.28 din lege, se aplică în completare în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul
raporturilor de putere dintre autoritățile publice pe de o parte, și persoanele vătămate în
drepturile sau intereslee lor legitime, pe de altă parte

Ca istoric al acestei dispoziții, într-o viziune primară sau inițială s-a avut în vedere să
se precizeze în conținutul textului anumite proceduri incompatibile cu contenciosul
administrativ, soluție la care s-a renunțat și s-a prevăzut în locul ei competența instanței
sesizată cu judecarea cauzei de a decide asupra compatibilității. Ulterior s-a eliminat și
această precizare, rămânând norma de trimitere la dreptul comun, ceea ce nu exclude ca în
practică să revină instanțelor care judecă litigiul, să decidă care norme procedurale de drept
comun sunt aplicabile contenciosului administrativ. Din conținutul reglementării cadru putem
identifica anumite particularități ale procedurii de contencios administrativ. Una dintre ele
este accesibilitateataxele de timbru aferente litigiilor de contencios administrativ au un
cuantum mult mai redus decât cele de drept comun, cu excepția celor care privesc contractele
administrative care se taxează la valoare.

A doua trăsătură este celeritatea, care trebuie să reprezinte un principiu general de

procedură, însă în materia contenciosului administrativ, el rezultă în mod expres din
conținutul legii, care determină caracterul de urgență al judecării căilor de atac din soluțiile
care se pot da în recurs, precum și din impunerea unui termen în care să se redacteze
hotărârea. Altele: publicitatea, specializarea instanțelor, în sensul soluționării acestor litigii de
secții sau complete specializate, în cadrul tribunalelor, Curților de Apel și ÎCCJ-ului, în
contextul în care tribunalele administrativ-fiscale, la care trimite legea în mod expres nu au
fost încă înființate.

 Existența unor particularități în ceea ce prvește judecarea cauzelor

În dreptul comun, în materia probelor regăsim principiul conform căruia sarcina

probei aparține reclamantului. În contenciosul administrativ, autoritatea publică în calitate de
pârât, are obligația să depună odată cu întâmpinarea, actul atacat împreună cu întreaga
documentație care a stat la baza emiterii lui, precum și orice alte lucrări, necesare pentru
soluționarea cauzei. Instanța poate să solicite și alte înscrisuri decât cele deja depuse de pârât,
dacă le apreciază ca fiind utile pentru judecarea cauzei. În litigiile în care calitatea de
reclamant, o are Avocatul Poporului sau Ministerul Public, instanța va cere autorității
emitente, să-i comunice de îndată actul atacat împreună cu documentația care a stat la baza
emiterii lui, precum și orice alte lucrări necesare. În cazul în care autoritatea publică nu se
conformează acestei dispoziții, conducătorul acesteia, va fi obligat să plătească statului o
amendă judiciară de 10% din salariul minim brut pe economie pe fiecare zi întârziere.

O altă particularitate a procedurii e reprezentată de existența unei garanții procesuale

cu privire la executarea hotărârii pronunțate de instanța de contencios administrativ, care
constau în sancționarea conducătorului autorității publice care pune în executare în mod
culpabil hotărârea, la suportarea unei sancțiuni pecuniare pe zi-întârziere.

Pronunțarea de către instanțele de contencios administrativ a unor hotărâri

judecătorești, care produc efecte general-obligatorii, situație similară deciziilor Curții
Constituționale. În dreptul comun, hotărârile judecătorești produc efecte inter partes
litigantes. În contenciosul administrativ, hotărârile judecătorești definitive prin care s-a anulat
în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ sunt general-obligatorii și au
putere numai pentru viitor. Ele se publică în mod obligatoriu după motivare în Monitorul
Oficial al României în cazul în care privesc un act care emană de la un organ central, sau în
Monitoarele Oficiale ale județelor, în cazul în care actul emană de la o autoritate locală.
Soluția este simetrică specificului actelor normative care produc efecte general-obligatorii,
ceea ce obligă ca și desființarea lor în tot sau în parte să aibă același caracter.

Competența în contenciosul administrativ

În forma actuală este următoarea:

1. competența materială= litigiile care privesc acte administrative care emană de la

autoritățile publice locale sau județene precum și cele care au caracter evaluabil în bani, ele
vizând impozite, taxe, contribuții de diferite feluri, în cuantum de până la 3 milioane de lei, se
soluționează în fond de tribunale, și în recurs de Curțile de Apel prin secțiile sau completele
de contencios administrativ și fiscal. Litigiile care privesc acte care emană de la autoritățile
publice centrale precum și cele evaluabile în bani, în cuantum de peste 3 milioane de lei se
soluționează în fond de Curțile de Apel și în recurs de către ÎCCJ prin secțiile de contencios
administrativ și fiscal. Până la adoptarea legii nr.212/2018, pragul maxim era de 1 milion de
lei. Totodată, legea conferea Curților de Apel competența de a soluționa toate litigiile, care au
ca obiect sume reprezentând finanțarea nerambursabilă din partea Uniunii Europene. Prin
legea nr 212/2018 s-a modificat competența materială în acest domeniu, ele urmând a se
soluționa potrivit criteriului valoric, iar cele care privesc acte administrative neevaluabile în
bani, adoptate în același domeniu al finanțării nerambursabile din partea Uniunii, se
soluționează potrivit rangului autorității de la care actul emană.
2. competența teritorială= până la adoptarea legii nr. 212/2018 în contenciosul administrativ
reprezenta tot o derogare de la dreptul comun, în sensul că aparținea instanței de la domiciliul
sau sediul reclamantului, însă se admitea posibilitatea să se adreseze și instanței de la
domiciliul pârâtului, consacrându-se astfel un caracter alternativ al competenței teritoriale. În
prezent, competența teritorială diferă în funcție de calitatea reclamantului, după cum acesta
este persoană fizică sau este o autoritate publică, instituție publică sau asimilată acestora.
Reclamantul persoană fizică sau juridică se adresează exclusiv instanței de la domiciliul sau
sediul său. Reclamantul autoritate sau instituție publică sau asimilat al acestora se adresează
exclusiv instanței de la domiciliul sau sediul pârâtului. Această regulă se aplică și atunci când
acțiunea se introduce în numele reclamantului de orice autoritate de drept public sau de drept
privat, indiferent care este calitatea acestuia din proces.

Excepția de nelegalitate

Dintotdeauna s-a recunoscut posibilitatea actului administrativ să fie supus atât unui
control direct, cât și unui control indirect, exercitat pe calea excepției de nelegalitate.
Intervenția acestui tip de control este justificată de situația menținerii în ordinea juridică a
unor acte administrative cu caracter individual, care nu mai pot fi atacate, deoarece termenul
de decădere de un an s-a epuizat, iar respectivele acte sunt considerate ilegale de anumite
părți. De aceea regimul actual al excepției de nelegalitate include doar actele administrative
cu caracter individual, nu și pe cele cu caracter normativ, soluție infirmată de jurisprudența
unor instanțe judecătorești, inclusiv al ÎCCJ care, invocând în susținere jurisprundența celor
două Curți europene, au statuat asupra posibilității ca și actele normative să poată face
obiectul excepției de nelegalitate. Art.4, alin.4 al legii-cadru prevede în mod expres că actele
administrative cu caracter normativ, nu pot forma obiect al excepției de nelegalitate.
Controlul acestor acte se exercită în cadrul acțiunilor în contencios administrativ, care pot fi
formulate oricând. Excepția de nelegalitate poate să vizeze un act administrativ indiferent de
data emiterii lui, și ea poate fi invocată din oficiu sau la cererea părții interesate. Inițial
regimul acestei excepții a fost conceput pe modelul excepției de neconstituționalitate. Astfel,
până la adoptarea legii de punere în aplicare a Codului de procedură civilă, în cazul invocării
unei excepții, se verifica îndeplinirea condițiilor de adminisibilitate în principiu, al ei și dacă
se considerau îndeplinite se suspenda cauza și se trimitea instanței de contencios
administrativ competentă atunci când excepția era invocată în fața altei decât una de
contencios administrativ. În prezent, soluția este modificată potrivit prinicipiului din
procedura civilă judecătorul fondului este și judecătorul excepției. În acest fel, excepția de
nelegalitate se soluționează de instanța în care ea a fost invocată, indiferent de natura
acesteia. Precum în cazul excepției de neconstituționalitate, judecătorului în fața căruia se
invocă excepția, verifică dacă, de actul administrativ individual care face obiectul excepției
depinde soluționarea litigiului pe fond. În cazul în care constată acest lucru, soluționează
excepția, fie înaintea judecării fondului printr-o încheiere interlocutorie, fie prin hotărârea
pronunțată asupra fondului litigiului. În cazul în care excepția a fost soluționată printr-o
încheiere interlocutorie, aceasta va fi atacată odată cu fondul. Atunci când excepția este
admisă, actul pe care l-a vizat, nu va mai fi luat în considerație la soluționarea litigiului pe
fond. Constatăm că excepția de nelegalitate nu are ca efect anularea actului, ci doar
înlăturarea lui din cauză.

Suspendarea executării actului

Reglementată de art.14-15 din legea contenciosului administrativ, care consacră două

tipuri de suspendare, respectiv suspendarea care poate fi formulată după formularea plângerii
prealabile, respectiv înaintea sesizării instanței cu acțiunea principală, precum și suspendarea,
care poate fi formulată odată cu acțiunea principală. Între cele două tipuri de suspendare
există elemente comune de regim juridic, primul dintre acestea fiind situația în care poate
interveni (poate fi solicitată) suspendarea, respectiv, în cazuri bine justificate și pentru
prevenirea producerii unor pagube iminente. Noțiunea de caz bine justificat evocă
împrejurările legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială
serioasă în privința legalității actului administrativ. Subliniem faptul că soluționând cererea
de suspendare instanța nu se pronunță asupra legalității actului, acest lucru făcându-se prin
soluția dată în acțiunea principală, ci constată că există o îndoială cu privire la legalitatea
acestuia. Formula pagubă iminentă evocă prejudiciul material viitor și previzibil sau după caz
perturbarea gravă a funcționării unei autorități publice sau unui serviciu public.

Suspendarea formulată odată cu plângerea prealabilă este soluționată de urgență și cu

precădere întâmpinarea fiind obligatorie și trebuie depusă la dosarul cauzei cu cel puțin 3 aile
înainte de termenul de judecată. Ca regulă, reclamantul ia cunoștință de conținutul
întâmpinării de la dosarul cauzei, însă se admite posibilitatea ca instanța să acorde un termen
în acest sens. Cererea de suspendare poate fi formulată și de către Ministerul Public, atunci
când un interes general major poate determina perturbarea unui serviciu public administrativ.

Hotărârea pronunțată de instanță este executorie de drept. Ea poate fi atacată cu

recurs, în termen de 5 zile de la comunicare, însă recursul nu este suspensiv de executare. În
cazul în care autoritatea publică emite un nou act administrativ, care are un conținut identic
cu cel care a fost suspendat de către instanță, acesta este suspendat de drept, iar procedura
prin care se constată suspendarea nu mai presupune parcurgerea obligatorie a plângerii
prealabile. Legea interzice să fie formulate mai multe cereri de suspendare privind același act
administrativ. În cazul în care reclamantul nu introduce în termen de 60 zile acțiunea
principală suspendarea încetează de drept. Hotătârea dată în acest tip de suspendare produce
efecte până la soluționarea în fond a cauzei. În cazul în care acțiunea pe fond a fost admisă,
efectele hotărârii de suspendare se prelungesc până la soluționarea definitivă a litigiului
principal.
 Suspendarea cerută prin acțiunea principală este suspusă acelorași reguli procedurale
privind soluționarea cu precizarea că efectele hotărârii se produc până la data soluționării
definitive a cauzei.

Introducerea în cauză a funcționarului

Acțiunile în contenciosul administrativ pot fi formulate potrivit art.16 din

reglementarea cadru și împotriva funcționarului care a contribuit la elaborarea, emiterea sau
încheierea actului sau care se face vinovat de refuzul de a rezolva cererea. Această
posibilitate este recunoscută numai în situația în care se solicită despăgubiri pentru anularea
actului sau pentru întârziere. În cazul în care acțiunea se admite, persoana va fi obligată la
suportarea despăgubirilor în solidar cu autoritatea publică. Persoana acționată în justiție poate
să cheme în garanție pe superiorul său ierarhic de la care a primit ordin scris să elaboreze sau
nu un act administrativ. Înțelegem astfel că acțiunile în anularea unui act administrativ sau în
obligarea la emiterea actului pot fi formulate numai împotriva autorității publice.