4.

PROTIDE

 Consideraţii generale
• Sunt componente majore ale organismelor (25% din greutatea totală si 45-50% din greutatea uscată) şi au
roluri importante in toate procesele biologice.
• Sunt purtătorii materiali ai vieţii, constituenţi universali şi indispensabili ai tuturor formelor de viaţă.
• Compoziţie elementală: C: 51-55%, O: 21-23%, N: 15-18%, H: 6-7%, S: 0.3-2.5%
• Prezintă proprietăţi fizico-chimice specifice.
• Manifestă un puternic dinamism caracterizat printr-o continuă reînnoire (turn-over) ca rezultat al
proceselor de sinteză şi de degradare.
• Se prezintă într-o extrem de largă varietate de tipuri.
• Secvenţa în aminoacizi determină individualitatea conformaţională si funcţională a fiecărei protide.
• Se află într-o strânsă interdependenţă cu acizii nucleici; informaţia genetică stocată în ADN determină
biosinteza diferitelor tipuri de protide. Relaţia protide-acizi nucleici constituie dogma centrală a biologiei
moleculare.
• Protidele din hrană servesc ca sursă primară de aminoacizi din care se sintetizează protidele celulare
proprii.
• Proteinele prezintă specificitate de specie (specie-specifice) şi specificitate de organ (organo-specifice).

 Structura chimică generală

 Sunt subtanţe cel puţin cuaternare deoarece conţin obligatoriu C,H,O,N (conţinutul mediu în azot al
celor mai multe protide este de 16% din greutatea uscată)
 Unele mai conţin S şi P, altele conţin metale precum Fe, Cu, Mg.
 Unităţile structurale de bază ale proteinelor sunt reprezentate de 20-22 de α-aminoacizi legaţi prin
legături peptidice (-CO-NH-).
 Heteroproteinele mai conţin pe lângă α-aminoacizi şi o componentă neproteică denumită grupare
prostetică, ce le conferă proprietăţi şi funcţii biochimice specifice.
 Sunt macromolecule (masa unei molecule este de 10-50 kilodaltoni (350 dal-1000 kdal); complexele
proteice >200 kdal.

• Funcţii:
a) constituie suportul chimic structural şi funcţional al materiei vii şi al tuturor formelor specifice
acesteia;
b) au rol plastic (structural): participă la edificarea şi menţinerea structurii tuturor celulelor, a
funcţiunilor intracelulare şi a biomembranelor; formează componente pentru mobilitatea intra- şi
extracelulară;
c) funcţionează ca hormoni şi receptori, participând la reglarea proceselor metabolice;
d) au rol de biocatalizatori – enzimele implicate în reglarea şi coordonarea reacţiilor biochimice
implicate în metabolismul intermediar aparţin acestei clase de biomolecule.
e) contribuie la transportul unor molecule mici ( de ex: gazele repiratorii), ioni şi electroni –
transelectronazele din lanţul respirator;
f) se comportă ca anticorpi făcând parte din sistemul imun al organismului;
g) participă la coagularea sângelui (fibrinogen);
h) funcţionează ca substanţe cu rol contractil : actina, miozina, actomiozina;
i) au rol în reglarea biosintezei proteinelor şi în controlul expresiei genetice – pot fi activatori,
represori;
j) acţionează ca substanţe de susţinere, de protecţie şi care conferă rezistenţă mecanică: keratina,
elastina, colagenul.
• Prezintă specificitate a funcţiei biologice ca urmare a structurii tridimensionale.

1
 AMINOACIZI
• Sunt compuşi organici cu funcţiune mixtă – au cel puţin o grupare amino (–NH2) şi una carboxil (–
COOH) şi cu importanţă fiziologică.
• Toţi aminoacizii naturali aparţin seriei L, adică sunt levogiri. Ei se clasifică în α-, β-, γ- în funcţie de
poziţia C de care este legată gruparea –NH2 raportat la gruparea –COOH. Există >200 aa în diferite
specii, 60 in organismul uman, dar numai 20 intră în structura protidelor.
• Aminoacizii se clasifică în:
– proteogenici – intră in structura protidelor
– nonproteogenici – nu sunt încorporaţi în protide

Aminoacizi – proprietăţi fizice si chimice

1. Proprietăţi acido-bazice
• Aminoacizii au un caracter amfoter: datorită prezenţei în structura lor a celor două grupări funcţionale cu
character chimic diferit – amino cu caracter basic şi carboxil cu caracter acid – aminoacizii se comportă
ca baze în mediu acid şi ca acizi în mediu bazic; caracterul amfoter stă la baza folosirii soluţiilor lor ca
sisteme tampon.
• În soluţii apoase, ionizează simultan ambele grupări funcţionale, iar aminoacizii
monoaminomonocarboxilici se transformă în amfioni: gruparea carboxyl cedeaza hidrogenul şi devine
anion, iar gruparea amino acceptă proton şi devine cation; amfionii sunt specii chimice neutre din punct
de vedere electric.
• pH izolelectric este pH-ul la care aminoacizii nu migrează în camp electric
– pentru acizii cu radicali nepolari – pH-ul izoelectric este aproape de neutru (5.5 pentru Phe, 6.3
pentru Pro)
– pentru aminoacii cu grupări acide adiţionale – pHi este puternic acid (3.2 pentru Glu) sau slab
acid (5 pentru Cis);
- pentru aminoacizii cu grupări adiţionale bazice, pHi este mai mare de 7 – pentru lis, Arg, His.
2. Toţi aminoacizii proteogenici cu excepţia glicocolului au un atom de carbon asimetric în structură şi
prezintă activitate optică, adică rotesc planul luminii polarizate atunci când se află în soluţie fie spre dreapta
(dextrogir), fie spre stânga (levogir).

R R
l l
H2N – C* – H H – C* – NH2
l l
COOH COOH
L-aminoacid D-aminoacid
Toţi aminoacizii din structura proteinelor naturale aparţin seriei sterice L (sunt levogiri).

Clasificarea aminoacizilor
I.In funcţie de natura şi numărul grupărilor funcţionale din structură, aminoacizii pot fi:
a) Monoaminomonocarboxilici

a.1. alifatici aciclici

Glicocol sau glicina Alanina Valina Leucina Izoleucina

(Gli) (Ala) (Val) (Leu) (Ile)

2
 a.2. alifatici ciclici

Prolina
(Pro)
b.1. homociclici - aromatici:
Fenilalanina
(Fen)
b.2. heterociclici:
Triptofan Histidina

(Trp) (His)

2.Monoaminodicarboxilici

Acid aspartic Asparagina Acid glutamic Glutamina

(Asp) (Asn) (Glu) (Gln)

1. Diaminomonocarboxilici

Lizina Arginina
(Lis) (Arg)

2. Hidroxiaminoacizi

Serina Treonina Hidroxilizina Tirozina Hidroxiprolina

(Ser) (Tre) (HO-Lis) (Tir) (HO-Pro)

3. Tioaminoacizi = aminoacizi cu sulf

Cisteina Metionina
(Cis) (Met)

II. In funcţie de rolul lor biologic şi de implicaţiile lor în alimentaţie, aminoacizii pot fi;
a. Esenţiali : sunt absolute necesari pentru creşterea şi dezvoltarea normală a organismului. NU sunt
sintetizaţi de organism şi trebuie procuraţi exclusiv prin hrană.
 Ei sunt: valina, leucina, izoleucina, treonina, metionina, lisina, fenilalanina, triptofanul
b. Semiesenţiali: sunt sintetizaţi în cantităţi insuficiente de către organism şi de aceea este necesar şi
aportul exogen; ei sunt: arginina, tirozina, histidina.
c. Neesenţiali: pot fi sintetizaţi din organism şi pot lipsi din hrană; fac parte din această categorie:
glicina, alanina, serina, cisteina, cistina, acidul aspartic, asparagina, acidul glutamic, glutamine,
hidroxilisina, prolina, hidroxiprolina.
Între diferitele categorii de aminoacizi există anumite corelaţii nutriţionale şi funcţionale care în organism
se manifestă prin acţiuni sinergice, antagonice sau de suplinire a unor aminoacizi prin alţii:
Carenţa în aminoacizi esenţiali din aportul alimentar se manifestă printr-o simptomatologie complexă; de
exemplu:
 Carenţa în lisină → încetinirea creşterii şi tulburări de reproducere;
 Carenţa în triptofan → tulburări vasculare şi modificarea tabloului leucocitar;
3
  Carenţa în tirozină şi fenilalanină → atrofia tiroidei, hipofizei, gonadelor, prostatei;
 Carenţa în tioaminoacizi → atroia testicoleleor, degenerarea ovarelor, sterilitate.

Aminoacizi neproteogenici
1.ornitina şi citrulina apar ca intermediari în ureogeneză, procesul prin care se sintetizează ureea în organism şi în
sinteza argininei
2.acidul γ-aminobutiric (GABA) – există în stare liberă în creier, plămân, inimă;are rol de neurotransmiţător şi de
agent de blocare a sinapselor.
3.β-alanina – intră în structura vitaminei B3, CoA-SH şi a dipeptidelor naturale carnozina şi anserina;
4.dihidroxifenilalanina (DOPA) este intermediar în sinteza hormonilor medulosuprarenalei (adrenalina şi
noradrenalina, precum şi în formarea pigmenţilor melanici cu rol în pigmentarea pielii.
O
CH 2 NH C NH 2 CH 2 NH 2 H2N CH COOH
CH 2 CH 2 NH 2 CH 2
CH 2 CH 2 NH 2
CH 2 CH 2
CH 2
CH 2
CH NH 2
CH 2 COOH
CH NH 2 OH
COOH
CO OH COOH β-alanina OH

Ornitina Citrulina Acid gama-aminobutiric DOPA

 PEPTIDE
 Sunt substanţe naturale sau sintetice formate din 2 până la 80-90 de radicali de aminoacizi uniţi între ei
prin legături peptidice (-CO-NH-); au mase moleculare până la 10 000 Da.
 Structura şi funcţiile biochimice ale peptidelor sunt determinate de secvenţa în aminoacizii constituenţi;
ele se formează prin condensarea/policondensarea α-aminoacizilor componenţi:

R1 R2 R3 R4 R5 R6
l l l l l l
H2N-CH-CO-HN-CH-CO-HN-CH-CO-HN-CH-CO-HN-CH-CO-HN-CH-COOH
aa N-terminal = -NH2 liber aa C-terminal = –COOH liber
(scris la stanga) (scris la dreapta)

Denumire : valil-leucil-alanina.
Denumirea începe de la capătul din stânga al lanţului şi totî radicalii aminoacizilor primesc terminaţia
–il, în afară de ultimul care primeşte denumirea întreagă.
 În funcţie de complexitatea lor structurală, peptidele sunt compuşi intermediari între aminoacizi şi
proteine.
 Proprietăţi:
b) sunt solubile în mediul apos;
c) prezintă caracter amfoter şi formează săruri solubile cu acizii şi cu bazele;
d) prin hidroliză acidă, formează aminoacizii corespunzători.
 Clasificare:
După numărul radicalilor de aminoacizi din structură, există:
a) oligopeptide : au între 2- 10 aminoacizi : dipeptide, tripeptide, tetrapeptide etc;
b) polipeptide : au între 10- 50 aminoaciz

4
 Reprezentanţi ai peptidelor naturale:

a. Dipeptide: după natura aminoacizilor din structură, ele pot fi simple ( au 2 radicali identici) sau mixte (
au 2 radicali diferiţi). Exemple:
• carnozina = β-alanil-histidina
• anserina = β-alanil-N-metil-histidina
b. Tripeptide:
 glutationul = γ-glutamil-cisteinil-glicina – acidul glutamic participă la condensarea cu cisteina
cu gruparea carboxyl din poziţia gamma;
– este sintetizat în eritrocite, ficat, mucoasa intestinală, creier;
– în organism, există sub două forme: redusă (G-SH) şi oxidată (G-S-S-G).
 Roluri biochimice:
a) este un protector sistemic împotriva stresului oxidativ,
b) participă la detoxifierea organismului de peroxizi;
c) are rol de cofactor pentru unele enzime antioxidante;
d) participă la transportul transmembranar;
e) poate funcţiona ca receptor,
f) este antitoxic;
g) participă în unele procese redox.

Niveluri de organizare structurală a proteinelor

1. Structura primară
• Este reprezentată de un lanţ polipeptidic linear format din radicali de aminoacizi legaţi prin legaturi
peptidice formate între gruparea α-amino a unui aminoacid şi gruparea α-carboxil a aminoacidului
următor:

R1 R2 R1 R2
l l l l
H2N-CH-COOH + H2N-CH-COOH → H2N-CH-CO-HN-CH-COOH
-H2O legatura peptidică
aminoacid1 aminoacid2 dipeptid

 Caracteristica ei structurală este prezenţa legăturii peptidice între aminoacizii constituenţi.

 Reprezintă “coloana vertebrală’ a fiecărei molecule proteice, iar secvenţa de aminoacizi din structura
primară se află sub control genetic.
 Determină configuraţia de ansamblu a fiecărei protein; structura tridimensională şi activitatea biologică a
proteinei sunt dependente şi controlate de secvenţa de aminoacizi caracteristică infrastructurii primare.

2. Structura secundară

• Se referă la modalitatea în care lanţul polipeptidic este pliat într-o stuctură ordonată, datorită legăturilor
de hidrogen ce se formează între grupările peptidice ale aceluiaşi lanţ polipeptidic sau între cele din
lanţuri alăturate
• Tipuri de structuri secundare:
a) a-helix :
 catena polipetidică are o conformaţie helicoidală, conformaţie rezultată şi stabilizată prin legături
de hidrogen intracatenare. Această conformaţie – cu o orientare spre dreapta – reprezintă o
structură ordonată şi compact, flexibilă şi elastică;
5
  Acest model se întâlneşte în structura a numeroase protein fibrilare, ca de exemplu: α-keratina din
păr, miozina din muşchi şi în unele proteine globulare.

b) tip planuri pliate (β-pliere):

 lanţul polipeptidic format din α-aminoacizi suferă o ”pliere” sub un unghi de 30 0; îndoirea lanţului
se face în dreptul atomului de Cα de care sunt legate grupările – COOH şi – NH 2 blocate sub forma
legăturilor peptidice, iar din această îndoire (pliere) rezultă un aspect în formă de “zig-zag”.
 acest tip de structură este stabilizat de legăturile de hidrogen intracatenare.
 el se întâlneşte la β-keratina din unghii, copite, coarne şi la fibroina din mătasea artificială;
 proteinele cu structură tip β-pliere sunt flexibile, dar nu sunt elastice; această structură este
caracteristică proteinelor sub formă de filament.

c) triplu helix tip colagen: structura lui este un triplu helix format din trei lanţuri polipeptidice,
spiralate, menţinute prin legături de hidrogen intercatenare; are o rigiditate extremă; este insolubil
în apă rece, iar prin fierbere se transform în “gelatină”.

3. Structura terţiară
 este o organizare tridimensională a moleculei de protein ce rezultă prin replierea sau înfăşurarea lanţului
într-o supraastructură ce include atât structura primară, cât şi pe cea secundară;
• datorită asocierii dintre segmente α-helix şi β-pliere, ea reprezintă o stare cu energie minimă şi cu
stabilitate maximă;
• legăturile se formează între grupările din catenele laterale ale aminoacizilor, stabilizând structura;
• radicalii nepolari formează o regiune interioară cu radicali hidrofobi, iar radicalii hidrofili sunt situaţi la
exterior şi orientaţi spre moleculele de apă;
• complexitatea structurii terţiare este determinată de existenţa în olecula proteică a numeroase tipuri de
legături chimice: ionice, de hidrogen, ester, eter, dipol-dipol etc;
• Structura tertiara determina activitatea biologică a proteinei: datorită ei, proteinele pot funcţiona
ca enzime, vitamine, hormone, anticorpi etc.

4. Structura cuaternară
• reprezintă asamblarea a 2 sau mai multe lanţuri polipeptidice (protomeri sau subunităţi) cu structură
terţiară, organizate într-o singură moleculă proteică funcţională denumită oligomer.
• legăturile dintre subunităţi sunt posibile prin gruparile polare din R (orientate către exteriorul lanţului);
• această structură este un nivel superior de organizare a proteinelor care le include pe celelalte trei –
primară, secundară, terţiară.
Exemple:
• Hemoglobina (Hb) pigmentul sanguin este un tetramer, constituit din 4 protomer: 2 lanţuri α identice, 2
lanţuri β identice. Cei 4 protomer formeaza 2 subunităţi (αβ). Asocierea poate fi reprezentata astfel:
2 α + 2 β → α2β2 → 2 αβ
• enzimele allosterice – fosforilaza a este un dimer, format din 2 subunităţi identice (care separate sunt
inactive)

6
 CLASIFICAREA STRUCTURALẶ A PROTEINELOR

Oligopeptide - carnozina – 2 aa
(au între 2-10 aa) - anserina – 2 aa
-glutationul – 3 aa
-ocitocina – 8aa
-vasopresina – 8 aa
- angiotensina I
- angiotensina II
PEPTIDE - bradikinina

Polipeptide - insulina – 51aa

- glucagonul – 29 aa
- scotofobina – 14 aa
- corticotropina – 39 aa

PROTIDE HOLOPROTEIDE - protamine

(conţin numai α-aminoacizi) -gluteine
-prolamine
-albumine
-globuline
-scleroproteine

HETEROPROTEIDE
1. Glicoproteide = aa + poliglucide
2. Lipoproteide = aa + lipide
3. Nucleoproteide = aa + acizi nucleici
4. Fosfoproteide = aa + radical fosforic
5. Metalproteide = aa + metal
6. Cromoproteide = aa + grupare cromoforă

PROTEINE SIMPLE = HOLOPROTEIDE

 sunt reprezentate de substanţe complexe cu character macromolecular şi cu un înalt grad de complexitate

structurală;
 sunt constituite numai din α-aminoacizi legaţi prin legături peptidice (-CO-NH-);
 masele lor moleculare variază între 103 şi 105;
 prezintă o mare diversitate în lumea vie şi aceasta este specie-specifică şi organ-specifică.

Reprezentanţi:
1. Histone – există în cromatină şi în ribozomi.
2. Protamine – din cromatina spermatozoidului
3. Prolamine – proteinele din cereale (gluten): gliadina din grâu, avenina din ovăz, zeina din porumb
4. Gluteline – proteinele din plante
7
5. Scleroproteine :
 există în oase, cartilaje, ligamente, tendoane, unghii, păr;
 sunt insolubile în apă, în soluţii acide, alkaline şi saline;
 nu sunt hidrolizabile sub acţiunea enzimelor proteolitice;
 au rezistenţă mecanică mare şi reactivitate chimică scăzută.
6. Albuminele si globulinele sunt un grup heterogen de proteine din plasma sanguină, în celule şi lichide
biologice cu funcţii înalt diversificate. Pot fi separate prin electroforeză, având mobilitate diferită într-un
câmp electric:
1. Albuminele sunt proteine polianionice şi migrează mai repede spre anod
2. Globulinele se împart in trei mari fracţiuni: α (α1, α2), β (β1, β2), γ

PROTEINE CONJUGATE = HETEROPROTEIDE

Heteromacromolecule = complexe macromoleculare alcătuite din 2 componente din clase chimice
diferite (proteină + componentă neproteică = grupare prostetică)

1. Glicoproteide = proteine (80-90%) + heteropoliglucide

• Există în sânge, membrana celulară, în celulă
• Funcţii biologice :
 constituenţi celulari;
 protejează mucoasele şi pe cele ale aparatelor respirator şi urogenital,
 sunt inhibitori ai aglutinării hematiilor;
 participă la coagularea sangelui (protrombina, fibrinogenul)
 imunitate (imunoglobuline)
 Enzime (colinesteraza)
 Hormoni (corticotropine, gonadotropine)
 Specificitatea contactelor intercelulare (receptori)
 Specificitatea de grup sanguin – pe suprafata eritrocitelor exista antigeni care determina daca un individ
are grup sanguin tip A (N-acetil galactozamina), B (D-galactoza), AB (ambele) sau O (niciunul)
 Mucusul secretat de celulele epiteliale lubrifiază şi protejează ţesuturile acoperite cu aceste celule.

2. Lipoproteide= proteine + lipide (trigliceride, colesterol, colesteride, fosfolipide) (C=colesterol,

TG=triacilgliceroli, PL= fosfolipide).
– prin ultracentrifugare sau electroforeză se separă în:

Proteine Lipid major Funcţie

Chilomicroni, 2% TG transport TG exogene
Very Low Density Lipoproteins(VLDL)/
pre-β-lipoproteine 5-10%TG transport TG ficat®ţesuturi
Intermediate Density Lipoproteins (IDL) 15-20% TG, C, PL
Low Density Lipoproteins (LDL) /
β-lipoproteine 20-25%C transport C ficat®ţesuturi
High Density Lipoproteins (HDL)/
α-lipoproteine 45%PL, C transport C ţesuturi ®ficat

Functii:
• Rol plastic: intră în structura membrane biologice asigurând funcţiile fiziologice ale
celulelor, nervilor
• Intervin în permeabilitatea biomembranelor;
• Participă la transportul – prin sânge şi limfă - al lipidelor exogene şi contribuie la
distributia lor între ţesuturile în care se sintetizează şi cele în care se utilizează

8
 • Participă la transportul unor sbstanţe lipisolubile (vitaminele A, D, E,K, unii hormoni,
unele medicamente).

3. Fosfoproteine = componentă proteică + radical fosforic

 radicalul fosforil le confer acestor proteine un character acid, ele având proprietatea de a forma săruri;
 în această categorie intră proteine de mare interes biologic, enzimatic, structural, alimentar.

Ex; cazeinele – există în lapte sub formă de cazeinat de calciu, solubil; ele nu coagulează prin fierbere; au
un rol protector asupra albuminei şi globulinelor din lapte, pe care le menţin necoagulate;
 ele sunt coagulate şi parţial hidrolizate de enzima proteolitică numită chimozina şi de pepsina din
stomac;
 cazeinele sunt “proteine complete” ce conţin toţi aminoacizii esenţiali, ceea ce face ca laptele să fie un
aliment cu valoare nutritivă complexă.

4. Cromoproteide = componentă proteică + grupare cromoforă

Cromoproteide porfirinice
Hemoglobina este proteina globulară din eritrocite.
Structura: componenta proteică (globina) + gruparea prostetică (hem)
• Globina este un oligomer format din 4 lanţuri polipeptidice (2 subunităţi):
– 2 lanţuri α conţinând 141 radicali de aminoacizi şi
– 2 lanturi β conţinând 146 radicali de aminoacizi
– 2 α + 2 β → α2β2 → 2 αβ
• Hemul este un compus heterociclic
– protoporfirina = tetrapirol
protoporfirina IX are următorii substituenţi:
– metil (-CH3) in poziţiile 1, 3, 5, 8
– vinil (-CH=CH2) in poziţiile 2, 4
– propionil (-CH2-CH2-COOH) in poziţiile 6, 7
– Fe este legat in centru prin 6 legături
2+

Tipuri de Hemoglobină
Normal:
• Primitivă (embrionară): Hb P (Gower 1, Gower 2) (dispare în 3 luni)
• Fetală: Hb F α2γ2 = 70% din Hb la nastere
• Adultă: Hb A α2β2
Hb A2 α2δ2
Hb A3 lanţ β cu structură modificată, în eritrocitele bătrâne
In sângele adultului există: 95-96% HbA, 2-3% HbA2, 0.1-2% HbF
HbA2 şi Hb F au o mai mare afinitate pentru oxigen
Anormal:
• Hb H β4,
• Bart Hb γ4,
• Hb S (Sickle-cell Hb) acidul glutamic din poziţia 6 a lanţului β-este înlocuit cu valina

 Hemoglobina - Funcţii
• Leagă oxigenul şi îl transportă de la plămân la ţesuturi
Hb + 4 O2 Û Hb(O2) 4 + 4 H2O
oxihemoglobina
Procesul este dependent de pO2, pH, [CO2], [2,3-bisfosfoglicerat

9
 Derivaţii hemoglobinei

 Carbhemoglobina: in interacţiunea cu CO2, acesta este legat de -NH2 din globina

Hb-NH2 + CO2 Û Hb-NH-COO- + H+
Carbhemoglobina
- este instabilă şi disociabilă – pe aceste proprietăţi se bazează transportul CO 2 de către Hb
de la ţesuturi, unde presiunea parţială a CO2 este mare, la plămâni, unde el este expirat.

 Carboxihemoglobina (Hb-CO): Hb are afinitate de 210-230 de ori mai mare pentru CO decât pentru
CO2; nu mai poate transporta O2;
- HbCO este toxică şi puţin disociabilă; blochează funcţia respiratorie a Hb, producând intoxicaţii şi chiar
asfixie.

 Methemoglobina (Met-Hb): se formează prin acţiunea oxidanţilor (nitriţi, peroxizi, ferricianide,

quinone); Fe2+ din Hb trece în Fe3+ nu mai poate lega O2, nici CO2, inducând anoxia;
-Met-Hb poate apare în sânge şi datorită intoxicaţiilor cu anumiţi compuşi chimici cu caracter oxidant
(cianuri), şi efectului unor medicamente.
-există methemoglobinopatii congenitale apărute în cazul:
a) Afectării genetice a structurii şi conformaţiei methemoglobinreductazelor – enzimele implicate în
reducerea methemoglobinei;
b) Prezenţei unor hemoglobine anormale (patogene) a căror secvenţă în aminoacizi prezintă unele
alterări faţă de Hb normale.

 Sulfhemoglobina: se formează prin reacţia ireversibilă cu hidrogenul sulfurat, sulfonamide, amine

aromatice; ea conţine mai mult sulf decât Hb normală şi poate reprezenta până la 10% din Hb totală, cu
cianoză marcată, dar fără alte simptome clinice.

5. Metalproteide = componentă proteică + metal

Reprezentanţi:
a) Hemoglobina : conţine Fe, există în hematii.
b) Feritina: contine Fe, există in ficat şi este forma de depozitarea Fe în organism;
c) Siderofilina: conţine Fe, există în plasma sanguină şi splină; are rol in transportul Fe în organism;
d) Transferina: conţine Fe, Cu, Zn – are rol în transportul acestor metale în plasmă;
e) Mioglobina:
 are Fe, se află în muşchi şi are rolul de transport şi de rezervor de oxigen în muşchi;
 are o structură asemănătoare cu cea a hemoglobinei, dar globina din mioglobină are o singură catenă
polipeptidică formată din 153 de aminoacizi, cu o formă de α-helix cu zone non-helicate;
 afinitatea mioglobinei pentru oxigen este de şase ori mai mare decât cea a hemoglobinei;
 ea există în cantităţi mai mari în muşchii striaţi cu activitate mai intensă şi în muşchiul cardiac cu
activitate continuă şi bioritmică.
f) Ceruloplasmina: conţine Cu, există in plasma sanguină; are rol in transportul cuprului şi are acţiune
oxidazică asupra vitaminei C.

6. Nucleoproteide = proteine+ acizi nucleici

• Deoxiribonucleoproteide= ADN+proteină (histone/nonhistone) (DNP): există in nucleu şi sunt
componentele structurale ale cromozomilor şi genelor;
• ARN-proteină = ribonucleoproteine (RNP), în celulă
• Se consideră că componenta proteică ar acţiona:
 ca forţă secundară de stabilizare a conformaţiei ADN;
 ca reglator în transcrierea mesajului ereditar de pe ADN pe ARNm;
 ca factor esenţial în manifestarea activităţii ribozomilor.

10
 Caseta 1. Acizii nucleici

Acizi nucleici:
1. Sunt biomolecule cu rol fundamental în păstrarea, transmiterea şi exprimarea caracterelor
ereditare.
2. Constituie purtătorii informaţiei genetice ce se trasmite din generaţie în generaţie; informaţia
genetică este compusă din triplete sau codoni = secvenţa lineară de 3 mononucleotide alăturate.
3. Constituie baza moleculară a biosintezei proteinelor şi enzimelor, substanţe fundamentale ale
materiei vii.
Componentele structurale ale acizilor nucleici
1. Baze azotate se clasifică în:
a. Baze purinice : Adenina (A), Guanina (G)
b. Pirimidinice: Citozina (C), Timina (T) si Uracilul (U)
In ADN intra: A,G, C, T
In ARN intra: A, G, C, U
2. Pentoze: riboza in ARN si deoxiriboza in ADN
3. Radical al acidului fosforic: - PO3H2 (fosforil)

NUCLEOZIDE = bază azotată + pentoză

• sunt considerate produşi ai hidrolizei parţiale a nucleotidelor
• ribonucleozidele există libere în cantităţi mici;
• deoxiribonucleozidele nu există libere.
În funcţie de natura pentozei din structură, ele pot fi:

NUCLEOTIDE = Bază azotată + pentoză + radical fosforic

 sunt unităţile structurale de bază ale acizilor nucleici;
 rezultă prin hidroliza parţială a acizilor nucleici sub acţiunea nucleazelor;
 sunt esteri fosforici ai nucleozidelor
Gruparea fosfat apare în poziţiile 2’, 3’, 5’ din riboză şi 3’, 5’ din deoxiriboză.

POLINUCLEOTIDE = ACIZI NUCLEICI

• Sunt macromolecule rezultate prin policondensarea unui număr mare de mononucleotide; între
mononucleotidele adiacente se stabilesc legături covalente 3’-5’ (3’,5’ fosfodiester)
• Pot fi:
– Polideoxiribonucleotide = Acidul deoxiribonucleic (ADN); este localizat ȋn nucleu (97-
98%) = ADN nuclear (ȋn cromozomi) şi ȋn matricea mitocondrială (2-3%) = ADN
mitocondrial.
– Poliribonucleotide = Acidul ribonucleic (ARN)
Funcţiile biologice ale ADN:
 reprezintă baza moleculară a conservarii şi transmiterii informaţiei genetice;
 asigură si controlează biosinteza proteinelor (enzimelor);
 în ADN se află inscris programul genetic al dezvoltării, menţinerii şi perpetuării oricărui
organism;
 asigură diferenţierea şi reglarea celulară şi constanţa replicării celulare;
 reprezintă baza moleculară a mutaţiilor genetice naturale sau induse.

Structura primară a ADN

11
  reprezintă numărul, natura, proporţia şi succesiunea deoxiribonucleotidelor;
 succesiunea lor se transmite nealterată din generaţie în generaţie, structura primară determinând
păstrarea şi transmiterea caracterelor ereditare;

Structura secundară a ADN

 reprezintă organizarea în spaţiu a macromoleculei de ADN = configuraţia tridimenisonală a
ADN; modelul dublu helicoidal elaborat de către Watson si Crick, in 1953, a reprezentat actul
de naştere al biologiei moleculare;
 cele 2 lanţuri polideoxiribonucleotidice sunt orientate în direcţii opuse (antiparalel): un lanţ este
orientat 5’® 3’ şi al doilea 3’ ® 5’;
 cele 2 lanţuri se leagă între ele prin legături de hidrogen ce se stabilesc între bazele azotate
complementare din fiecare lanţ.
- interacţiunea A cu T se realizează prin 2 legături de H,
- interacţiunea G cu C se realizează prin 3 legături de H
 structura spaţială sau modelul dublu helicoidal al ADN se realizează pe baza împerecherii
bazelor azotate complementare.
 In comparaţie cu ADN, ARN :
 sunt monocatenari;
 au mase moleculare mai mici;
 se prezintă în mai multe tipuri moleculare distincte; există 3 tipuri majore, ce rezultă din
copierea integrală sau parţială a secvenţei ADN pe baza unui mecanism molecular numit
transcripţie.

Tipuri de ARN
1. ARN mesager (mARN, ARNm) sau de informatie (2-4%)
 are rol de mesager al informaţiei din ADN cromozomial; mARN are funcţia de a transmite la
nivelul ribozomilor din citoplasmă mesajul preluat de la ADN şi de a servi ca tipar pentru
biosinteza proteinelor;
 are o viaţă foarte scurtă (minute);
 o molecula de mARN determină biosinteza unei singure molecule de proteină.

2.ARN ribozomal (rARN) (ARNr)

• reprezintă masa preponderentă a ARN celular (75-85%);
• moleculele lui sunt monocatenare (100-3000 mononucleotide);
• nu se găsesc in stare liberă, ci combinaţi cu proteinele = complexe ribonucleoproteice =
ribozomi = particule citoplasmatice localizate pe reticulul endoplasmatic ce conţin ARNr si
proteine.
Ribozomii reprezintă sediul biosintezei proteinelor; contribuie la traducerea mesajului adus de
la ADN de mARN, mesaj care comandă modul de înlănţuire a aminoacizilor în proteinele
biosintetizate, respectiv, structura primară a proteinelor.

3. ARN de transfer (tARN) (ARNt), solubil (s- ARN)

• In partea solubilă a celulei există aprox. 5-15% din ARN total, sub formă liberă solubilă, care
leagă specific fiecare din cei peste 20 aminoacizi implicaţi în biosinteza proteinelor, ARNt
reprezintă forma de transport a aminoacizilor la sediul biosintezei proteinelor – la ribozomi.
• Funcţii biohimice:
 legarea specifică a diferiţilor aminoacizi liberi din citoplasmă;
 transferul individual al acestora la nivelul ribozomilor;
 reprezintă forma activă de transfer a aminoacizilor = aminoacil t ARN
 fiecare din cei 20-22 aminoacizi care intră in constituţia proteinelor, are cel puţin un tARN
12
 corespunzător;
 specificitatea legării unui anumit aminoacid este determinată de secvenţa de mononucleotide a
catenei care este caracteristică pentru transferarea fiecărui aminoacid.

Proteine – reprezentanţi
A. Proteine microfibrilare structurale
 În această categorie intră grupul de componente proteice din miofibrile caracterizate prin extractibilitatea
lor în soluţii saline cu tărie ionică ridicată.
 Ele contribuie la organizarea filamentoasă a muşchiului.
 Reprezentanţii principali sunt miozina şi actina, datorită proporţiei lor în miofibrile (70-80%), precum şi
rolului biochimic pe care-l deţin în ciclul contracţie-relaxare; practic, modelarea sistemului contractil
a fost realizată pe baza acestor componente majore ale miofibrilei.
1. Miozina
 Este răspândită în toate tipurile de ţesut muscular şi este localizată la nivelul benzilor A din miofibrile.
 Modelul structural al miozinei constă din trei catene polipeptidice înfăşurate helicoidal, strânse laolaltă într-
o configuraţie răsucită; ele au o masă asemănătoare şi structuri primare similare dacă nu identice. Fiecare
dintre cele trei helixuri paralele se înfăşoară într-un segment terminal globular la o extremitate a moleculei.
Acest tip de structură face ca miozina să manifeste proprietăţi caracteristice atât proteinelor fibrilare, cât şi
celor globulare. Ea are un conţinut ridicat în acid glutamic, acid aspartic şi lizină.
 Descoperirea proprietăţilor enzimatice ale miozinei a dus la corelarea activităţii sale enzimatice cu procesul
complex al eliberării şi transferului de energie din substratul utilizat (ATP) şi a deschis calea înţelegerii
fenomenelor biochimice implicate în mecanismul contracţiei musculare.
2. Actina
 Este un component proteic major al miofibrilelor localizat la nivelul filamentelor subţiri care constituie
benzile I. Localizarea ei la nivelul acestor benzi se poate demonstra prin cuplarea ei cu miozina şi formarea
actomiozinei care se contractă în prezenţa ATP.
 Actina există sub două forme: una fibrilară şi alta globulară, ele manifestând capacitatea unor transformări
reciproce.
 Structura actinei este reprezentată de un dublu helixconstituit din subunităţi aproximativ sferice; ea se
caracterizează prin două proprietăţi fundamentale: capacitatea de polimerizare şi interacţiunea cu miozina.
 Polimerizarea actinei:
- este un proces cu o importanţă biochimică deosebită în ciclul contracţie-relaxare;
- este controlată de către miozin-ATP-ază;
- este însoţită de modificări profunde ale porprietăţilor sale fizico-chimice.

B. Proteine cu rol în coagularea sângelui

Fibrinogenul
 este o glicoproteidǎ plasmaticǎ constituitǎ din douǎ pǎrţi identice; fiecare parte este formatǎ din trei lanţuri
diferite – α,β,γ – care, in proporţie de 40% - au structurǎ alfa-helicalǎ sau superhelicalǎ şi conţin o cantitate
mare de cisteinǎ. Are o formǎ molecularǎ alungitǎ şi masa molecularǎ de 341000 Da.
 Sinteza lui are loc în ficat şî cercetǎrile asupra vitezei de încorporare a metioninei marcate cu sulf 25 în
diferite proteine sanguine au arǎtat cǎ producerea fibrinogenului înceteazǎ complet dupǎ hepatectomie, dar
cǎ – la organismele sǎnǎtoase – el este sintetizat de 50 de ori mai rapid decât albumina.
 Fibrinogenul migreazǎ electroforetic între subfracţiunile β şi γ; el are un pHi = 5,5; la pHi stabilitatea
proteinelor este minimǎ, fapt care face posibilǎ precipitarea acestora şi apoi separarea cantitativǎ.
 Importanţa fibrinogenului în procesul de hemostazǎ este abordatǎ în douǎ procese – coagularea şi
fibrinoliza – ambele fiind reglate enzimatic.
 Fibrinogenul este utilizat continuu; s-a demonstrat cǎ este util pentru reformarea unui înveliş de fibrinǎ care
îmbracǎ endoteliul vascular şi cǎ el este continuu degadat sub acţiunea fibrinolizinei.

13
 C. Proteine cu rol de susţinere, de protecţie şi de rezistenţă mecanică
1.Colagenul
 este un constituent al pielii, oaselor, dintilor, vaselor sanguine, tendoanelor, cartilajului, tesutului
conjunctiv, pereţilor vasculari (în oase şi cartilagii reprezintă 90%din materia organică);
 este cea mai abundentă proteidă din organismul mamiferelor şi al omului (30% din masa totală);
 conţine 33% Gly, 21% Lys-OH sau Pro-OH, aproape absenta Cys
 structura colagenului (unitatea repetitiva) este formata din 3 lanturi polipeptidice de tip α-helix ce formează
tropocolagenul; ele se înfăşoară unul în jurul celuilalt formând un superhelix, stabilizat prin legături de
hidrogen care se stabilesc atât în interiorul aceluiaşi lanţ, cât şi între lanţuri; in acelasi lant si intre lanturi
 exsită 10 tipuri care diferă între ele prin:
a) compoziţia şi structura lanţurilor;
b) asamblarea moleculelor în fibre;
c) localizare tisulară : I în tendoane şi oase, II în cartilajul hialin, III în ţesutul conjunctiv,
IV în membranele bazale, VI în placentă
 la fierbere în apă, moleculele de colagen se modifică structural prin desfacerea legăturilor intercatenare,
formându-se gelatine solubile şi hidrolizabile enzimatic;
 pentru organismul uman, procesele de biosinteză şi de biodegradare ale colagenului sunt foarte
importante;
 perturbările metabolice cauzate de unele deficienţe enzimatice ce duc la boli ale colagenului numite
colagenoze au – în principal – manifestări cutanate şi osoase;
 efecte ale perturbărilor metabolice ale colagenului apar şi în arteroscleroză, ciroză hepatică, boli
inflamatorii, artrite reumatismale.

3. Keratinele:
 sunt componente principale ale fanerelor (păr, unghii) şi ale epidermei;
 există ca fibre alungite cu rezistenţă mecanică mare;
 au un conţinut mare de sulf, datorită conţinutului ridicat de cisteină;
 sunt insolubile în apă – şi la rece şi la cald – şi în soluţii saline;
 nu sunt hidrolizate de enzimele proteolitice;
 au două tipuri de conformaţii:
a) α-helix stabilizată prin numeroase legături de hidrogen şi punţi disulfurice;
b) β-pliere – α-keratina se transformă prin încălzire în β-keratină cu o structură în planuri pliate;

4. Elastina:
 este constituentul major al fibrelor elastice din ligamente, pereţii vaselor sanguine mari, media aortei;
 se deosebeşte de keratină prin faptul că – la fierbere – nu se transformă în gelatină;
 prezintă o mare rezistenţă la acţiunea acizilor şi enzimelor proteolitice; este degradată de o enzimă numită
elastaza din extractele pancreatice.

D. Proteine cu rol de anticorpi : Imunoglobulinele (Ig)

 reprezintǎ un ansamblu de glicoproteide dotate cu funcţii specifice de autopǎrare a organismului

manifestate prin proprietǎţi imunologice, respectiv prin reacţia antigen-anticorp.
 sunt biomolecule efectoare ale sistemului imun şi apar fie legate la suprafaţa receptorilor, fie ca anticorpi
liberi.
 mecanismele generale prin care Ig îşi exercitǎ rolul lor imunologic implicǎ:
a) Recunoaşterea şi legarea specificǎ a antigenului (proteine strǎine organismului, “non-self”).
b) Promovarea rǎspunsului inflamator.
c) Activarea sistemului complement.
d) Modularea rǎspunsului imun prin interacţiunea cu receptorii celulelor imunoefectoare.

14
 Structura imunoglobulinelor.
 Imunoglobulinele manifestǎ o mare heterogenitate structuralǎ şi funcţionalǎ. Studiul comparativ al
proprietǎţilor antigenice ale fracţiunilor de imunoglobuline obţinute din serul normal prin diverse
procedee de separare, ale proteinelor mielomatoase, precum şi ale fragmentelor rezultate prin scindarea
lor enzimaticǎ a stabilit existenţa la om a cinci tipuri majore de lanţuri grele, fiecare dintre ele intrând în
componenţa unei anumite clase de imunoglobuline:
1. lanţul γ - imunoglobulinele G (IgG) cu 4 subclase: IgG1, IgG2, IgG3, IgG4.
2. lanţul α - imunoglobulinele A (IgA) cu 2 subclase: IgA1 şi IgA2.
3. lanţul μ – imunoglobulinele M (IgM) cu 2 subclase: IgM1 şi IgM2.
4. lanţul δ – imunoglobulinele D (IgD)
5. lanţul ε – imunoglobulinele E (IgE).
Proprietǎţile biochimice şi fiziologice ale imunoglobulinelor diferǎ în funcţie de clasǎ şi de tip.
1.Imunoglobulinele G acţioneazǎ în mare parte ca anticorpi antimicrobieni, antitoxici şi antivirali.
Anticorpii care produc boala hemoliticǎ a noului-nǎscut şi factorul antinuclear producǎtor al fenomenului LE
din lupoeritematovisceritǎ fac parte tot din aceastǎ clasǎ.
Una dintre poprietǎţile cele mai importante ale IgG umane este capacitatea de a trece – cu ajutorul
regiunii Fc - prin placentǎ , asigurând astfel o bunǎ parte a imunitǎţii umorale a noului nǎscut, cu funcţia
imunoglobulinicǎ în formare. În condiţii patologice, pot apare proteine care conţin fie numai lanţuri uşoare
(proteine Bence-Jones) sau numai lanţuri grele (boala lanţurilor grele).
2. Imunoglobulina A - principala proprietate fiziologicǎ a acestei clase este aceea de a trece în diversele
secretii (salivǎ, lacrimi, secreţie bronhicǎ şi intestinalǎ, lapte) asigurând protecţia mucoaselor. Fiind clasa de
Ig cea mai concentratǎ din colostru şi din laptele matern asigurǎ noului nǎscut protecţia mucoasei
gastrointestinale.
3. Imunoglobulinele M = macroglobuline : au un rol deosebit de important în medierea rǎspunsului
imun.
 IgM este cea mai eficientǎ clasǎ de Ig în activarea complementului şi medierea lizei celulare;
 IgM este şi prima Ig sintetizatǎ de fǎt; deşi nu trece transplacentar, fǎtul o poate produce în condiţiile
unei stimulǎri antigenice corespunzǎtoare;
 Aceastǎ clasǎ cuprinde izoaglutininele din sistemul AOB, aglutininele la rece, factorul reumatoid
decelat în serul bolnavilor cu poliartritǎ reumatoidǎ,anticorpii Wassermann, anticorpii
antispirochete şi anticorpii antiripanosome.
4. Imunoglobulinele D sunt ataşate la suprafaţa membranei limfocitului B ca receptor pentru antigen.
5. Imunoglobulinele E par a fi suportul anticorpilor alergici, iar detectarea lor prin antiseruri anti IgE
are valoare în diagnosticul stǎrilor alergice.
 Deşi se gǎsesc în cantitǎţi mici în circulaţie (sub 1mg/dl) şi nu sunt implicate în funcţia de apǎrare
a organismului, sunt importante în medierea reacţiilor de hipersensibilitate şi anafilaxie.
 Predispoziţia unor indivizi de a face alergii spontane de tip imediat este denumitǎ în mod curent
atopie, termen introdus în literatura de specialitate de Coca şi Cooke (Cooke, 1947). Manifestǎrile
clasice de alergie atopicǎ includ astmul bronşic, rinita alergicǎ şi dermatita atopicǎ, precum şi
unele forme de urticarie, edem angioneurotic, conjunctivitǎ alergicǎ şi alergie gastrointestinalǎ.

E. Proteine de fază acută

Proteina C reactivă (PCR)
 Apare în sânge şi în lichidele biologice (lichidul sinovial,peritoneal, pericardic, pleural) în cursul
proceselor inflamatorii cauzate de infecţii sau de distrugeri tisulare;
 Este sintetizată în special în ficat şi are o rată de sinteză foarte rapidă în prezenţa unui proces
inflamator (creşte de peste 3000 de ori în 12-24 de ore);
 Se consideră cǎ este o proteinǎ de transport pentru anumite poliglucide, iar în cercetǎri recente s-a
arǎtat cǎ o funcţie majorǎ a sa este aceea de a interacţiona cu sistemul complementului;

15
 Blocarea sintezei PCR la scurt timp dupǎ îndepǎrtarea stimulului inflamator face din PCR un
important marker de monitorizare a infecţiei, în special atunci când datele clinice şi hematologice ale
unui astfel de proces sunt mascate;
 Dacǎ dupǎ o intervenţie chirurgicalǎ nivelul ei seric nu scade sau chiar creşte în primele zile de
supraveghere, se poate bǎnui dezvoltarea unei infecţii postoperatorii;
 Dozarea PCR este un test antigen-anticorp, o metodǎ nespecificǎ pentru aprecierea severitǎţii şi
evoluţiei afecţiunii inflamatorii în condiţii în care existǎ necroza tisularǎ, ca de exemplu, în infarctul
miocardic, cancer, artrita reumatoidǎ. Prezenţa PCR poate fi detectatǎ în 24-48 de ore dupǎ apariţia
distrugerii tisulare.
 Se determină în sânge în scopul:
 urmǎririi evoluţiei reumatismului articular acut sub tratament şi interpretării VSH
 monitorizării procesului de vindecare a plǎgilor operatorii, mai ales interne, a evoluţiei
arsurilor şi transpantului renal.

16