Unitatea de învăţare 5

REGIMURI POLITICE. DEMOCRAŢII OCCIDENTALE COMPARATE.

FORME DE GUVERNĂMÂNT
0

5.1. Introducere 1
5.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 2
5.3. Conţinutul unităţii de învăţare 3
5.3.1. Democraţia modernă. Trăsături, autenticitate, modele democratice
5.3.2. Regimuri prezidenţiale.
5.3.3. Regimuri semiprezidenţiale.
5.3.4. Regimuri parlamentare
5.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare 4

5.1. Introducere

Democraţia oglindeşte o ordine politică şi un mod de

funcţionare a sistemului în care se realizează dreptul poporului de a
se autoguverna. Esenţa democraţiei emană din principiul suveranităţii
poporului, ceea ce înseamnă că guvernarea nu poate fi legitimă decât
prin voinţa celor guvernaţi. Practic, democraţia se prezintă ca un
sistem de instituţii şi relaţii în care cetăţenii fie că decid direct
(democraţia directă), fie că deleagă puterea de decizie unor
reprezentanţi aleşi (democraţia reprezentativă).
În sistemele democratice pluraliste acţionează mai multe
partide politice, organizaţii ale puterii civile, implicând diversitatea
de opinii şi interese, separarea dar şi conlucrarea puterilor
(legislativă, executivă, judecătorească). Democraţia modernă se
întemeiază, totodată, pe o delegare a puterii – legislativă şi executivă
– de către majoritatea socială unei minorităţi de oameni politici de
profesie, pentru a-i reprezenta, de unde şi denumirea de democraţie
reprezentativă, sau democraţie parlamentară, deoarece legislativul
(Parlament, Adunare Naţională, Congres) reprezintă puterea supremă
în stat. Democraţia directă (referendumul) este, în general, un
exerciţiu al democraţiei complicat, costisitor şi de durată. Pentru a-şi
atribui legitimitate, unele regimuri autoritare sau totalitare recurg la
această cale, obţinând prin presiuni, manipulare, o falsă adeziune
populară. Dar, pentru a evita o concentrare practic nelimitată a puterii
în mâinile celor aleşi – chiar dacă ei sunt consideraţi reprezentanţi ai
poporului – politica modernă a consacrat principiul limitării
constituţionale a acesteia, separaţia şi controlul reciproc al celor trei
ramuri ale puterii.

110
 5.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

– definirea conceptului de regim politic;

– prezentarea trăsăturilor şi modelelor democratice;
– forme de guvernământ.

Competenţele unităţii de învăţare:

– studenţii se vor familiariza cu un vocabular ştiinţific modern

necesar analizării comparative a anumitor modele democratice;
– dezvoltarea unor abilităţi practice de comparare a
regimurilor prezidenţiale, semiprezidenţiale şi parlamentare.

Timpul alocat unităţii: 2 ore

5.3. Conţinutul unităţii de învăţare

5.3.1. Democraţia modernă. Trăsături, autenticitate, modele

democratice
1. Trăsături
Democraţia oglindeşte o ordine politică şi un mod de
funcţionare a sistemului în care se realizează dreptul poporului de a
se autoguverna. Esenţa democraţiei emană din principiul suveranităţii
poporului, ceea ce înseamnă că guvernarea nu poate fi legitimă decât
prin voinţa celor guvernaţi. Practic, democraţia se prezintă ca un
sistem de instituţii şi relaţii în care cetăţenii fie că decid direct
(democraţia directă), fie că deleagă puterea de decizie unor
reprezentanţi aleşi (democraţia reprezentativă).
În sistemele democratice pluraliste acţionează mai multe
partide politice, organizaţii ale puterii civile, implicând diversitatea
de opinii şi interese, separarea dar şi conlucrarea puterilor
(legislativă, executivă, judecătorească). Democraţia modernă se
întemeiază, totodată, pe o delegare a puterii – legislativă şi executivă
– de către majoritatea socială unei minorităţi de oameni politici de
profesie, pentru a-i reprezenta, de unde şi denumirea de democraţie
reprezentativă, sau democraţie parlamentară, deoarece legislativul
111
 (Parlament, Adunare Naţională, Congres) reprezintă puterea supremă
în stat. Democraţia directă (referendumul) este, în general, un
exerciţiu al democraţiei complicat, costisitor şi de durată. Pentru a-şi
atribui legitimitate, unele regimuri autoritare sau totalitare recurg la
această cale, obţinând prin presiuni, manipulare, o falsă adeziune
populară. Dar, pentru a evita o concentrare practic nelimitată a puterii
în mâinile celor aleşi – chiar dacă ei sunt consideraţi reprezentanţi ai
poporului – politica modernă a consacrat principiul limitării
constituţionale a acesteia, separaţia şi controlul reciproc al celor trei
ramuri ale puterii.
Politologii au atras însă atenţia şi asupra unor limite. Chiar şi
în statele cu democraţii clasice consolidate voinţa alegătorului,
exprimată prin vot, dar insuficient fundamentată pe informaţie, sau
alterată de deficienţe de cultură politică, poate greşi, aşa încât şi
democraţia directă are limitele sale. Democraţia modernă admite
principiul majorităţii (majoritatea decide, iar minoritatea trebuie să se
supună) dar, pentru prevenirea abuzurilor pe care majoritatea le-ar
putea comite împotriva minorităţii, şi care ar putea conduce la o
„tiranie a majorităţii”, ea consacră şi principiul respectării obligatorii
a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti ale celor ce alcătuiesc
minoritatea.
Recunoscând limitele democraţiei, gânditori şi oameni politici
realişti au admis că aceasta nu reprezintă un model de guvernare
perfect, deşi este cel mai perfectibil dintre toate. Una din marile
misiuni ale democraţiei moderne constă în a repara sau preveni relele
provocate de interpretarea excesivă a ideii de democraţie; ea are
avantajul de a permite popoarelor să facă lucruri bune chiar şi atunci
când au guverne de proastă calitate. Într-o inspirată butadă, fostul
premier britanic W. Churchill admitea ideea că dacă democraţia ar
putea fi cea mai proastă formă de guvernare, ea este, oricum, cea mai
bună dintre cele cunoscute până acum.
Un regim politic democratic corespunzător statului de drept se
va reflecta într-o largă paletă de garanţii constituţionale, în
mecanisme sigure şi eficiente de garantare a drepturilor omului, un
sistem de instituţii chemate să asigure participarea cetăţenilor la
conducere, dreptul lor de a-şi spune cuvântul în problemele
fundamentale ale statului, de a-şi alege şi de a-şi demite
reprezentanţii. Desigur că fiecare ţară îşi are tradiţiile ei, ceea ce face
ca anumite mecanisme eficiente într-una din ele să nu poată fi
transpuse în altele. Dincolo de deosebiri însă, există trăsături
fundamentale comune, capabile să identifice fără greş democraţia.
Rezultă deci că între regimul politic şi sistemul constituţional există o
strânsă relaţie şi interacţiune.
În ciuda faptului că politologii au opinii diferite asupra
anumitor detalii, un bun cunoscător al problemelor democraţiei,
Arend Lijphart relevă că s-a ajuns la o largă acceptare a unor criterii
definitorii cum sunt: dreptul la vot; dreptul de a fi ales; alegeri libere
şi corecte; libertatea de asociere; libertatea de expresie; surse
alternative de informare – criterii care, însumate, ar da substanţă
definiţiei simple dată de Abraham Lincoln, conform căreia
democraţia este guvernarea de către popor şi pentru popor.

112
 2. Autenticitatea democraţiei
Problema fundamentală a democraţiei moderne este problema
autenticităţii. Mulţi autori au reslevat că democraţia se transformă,
uneori, într-o falsă democraţie, sau într-o democraţie pur formală,
atunci când practicile democratice (electorale, participarea la
conducere, controlul asupra puterii) se transformă în acte formale, în
„ritualuri” sau „spectacole”.
„Unul din motivele pentru care democraţia devine adesea o
ficţiune, este asimetria dintre majoritate şi elite” – este o altă cauză
care alterează autenticitatea democraţiei, aşa cum atrage atenţia un alt
autor (Adrian-Paul Iliescu, Introducere în politologie, p.155). Şi
aceasta pentru că elitele deţin poziţiile executive, resursele financiare,
informaţia, organizarea, experienţa, legături cu cercurile influente,
controlul mass-media necesar manipulării opiniei publice ceea ce
face ca, chiar în democraţiile autentice, masele să joace un rol
marginal. Acest aspect pare a justifica atitudinea sceptică a unor
politologi faţă de „democraţia pură” concepută de J.J.Rousseau,
autorul celebrului „Discurs asupra originii inegalităţii”, care vedea
remediul la inechitate în instituţionalizarea voinţei generale a
poporului. În lumina acestei viziuni, consecinţa cea mai gravă a
rolului jucat de elite este dirijarea treburilor publice nu în interesul
majorităţii – cum cere democraţia, ci în propriul lor interes. Aşadar,
rezultă şi din opinia altor autori, interesul elitelor politice care deţin
puterea ori aspiră la ea, este acela de a favoriza grupurile speciale de
interese, şi nu interesul public, întrucât acesta aduce foloase puţine şi
târzii. Ca urmare a acestor limite, tot mai mulţi filosofi şi politologi
definesc democraţia în termeni minimali, ca un regim politic în care
sunt alegeri libere corecte (în sensul că nu sunt falsificate direct), în
care funcţionează alternanţa la putere, libertatea presei şi a
cuvântului, opoziţia politică, etc.
3. Două modele de democraţii occidentale
Statele occidentale prospere, cu democraţii consolidate,
prezintă numeroase trăsături comune, deşi se deosebesc prin istoria şi
valorile fiecăreia. Dincolo de elementele care le separă, ele sunt
reunite prin idealuri şi instituţii comune, cum sunt pluralismul
politico-ideologic, echilibrul structurilor de putere, subordonarea
autorităţii publice normelor constituţionale. După mecanismul luării
deciziei s-au conturat:
a) democraţia majoritară (principiul majoritar fiind
fundamental în adoptarea deciziilor) – ilustrată prin modelul
majoritar de tip Westminster, asupra căruia vom stărui în paginile
următoare;
b) democraţia consensuală (în care regula majorităţii este
înlocuită cu regula consensului electoral pluralist; aceasta este
specifică societăţilor segmentate pe criterii etnice, religioase şi
lingvistice (Olanda, Belgia, Elveţia, Liban, Cipru). Modelul
consensual se caracterizează prin împărţirea puterii executive, prin
coaliţii largi (cazul Elveţiei – tratat în continuare – sau al Belgiei)
prin federalism teritorial şi descentralizare.

113
 Modelul Westminster al democraţiei
Westminster – palatul Parlamentului din Londra, este simbolul
uneia din cele mai vechi democraţii din epoca modernă, echivalent cu
modelul majoritarist – guvernarea parlamentară de tip britanic –
sursă de inspiraţie pentru alte state, unele foarte apropiate Marii
Britanii, cum sunt Canada, Australia, Noua Zeelandă, cât şi
majoritatea fostelor colonii britanice din Asia, Africa şi Caraibe, după
câştigarea independenţei lor. A.Lijphart a identificat zece elemente
comune ale acestui model, din care reţinem:
– Concentrarea puterii executive în cabinete monocolore cu
majoritate simplă (guvernele de coaliţie fiind rare: cel dintre 1940-
1945, prezidat de Winston Churchill şi alcătuit din laburişti şi liberali,
a corespuns condiţiilor excepţionale din timpul celui de-al doilea
război mondial).
– Dominaţia cabinetului. Marea Britanie cunoaşte sistemul
parlamentar de guvernământ, în care guvernul este dependent de
încrederea Parlamentului. Teoretic, cum Camera Comunelor poate
vota neîncrederea, ea este cea care controlează cabinetul. În realitate
relaţia este inversă, deoarece guvernul, format din liderii partidului
majoritar, este firesc să fie susţinut de legislativ.
– Sistemul bipartidist – o altă trăsătură a acestei democraţii –
este tratat la capitolul referitor la Partidele politice.
– Sistemul electoral majoritar constă în faptul că în Camera
Comunelor intră membrii aleşi în circumscripţii, cu un singur loc
eligibil, pe baza majorităţii de voturi.
– Guvernarea centralizată şi unitară. Autoritatea executivă
locală îndeplineşte funcţii importante, dar puterile ei sunt
reglementate constituţional (ca în sistemul federal), fiind creaţia
guvernului central de la Londra. Marea Britanie este socotită, de
altfel, cea mai centralizată guvernare din toate marile state
occidentale ale lumii, (cu două excepţii, este adevărat: Irlanda de
Nord şi Scoţia, care se bucură de o mai mare autonomie în Regatul
Unit).
– Concentrarea puterii legislative într-un corp unicameral
pentru că, deşi Parlamentul este compus din Camera Comunelor şi
Camera Lorzilor, ele îndeplinesc un rol asimetric, în sensul că
aproape toată activitatea de legiferare se desfăşoară în Camera
Comunelor.
– Flexibilitatea constituţională. Deşi s-ar putea să surprindă,
Marea Britanie nu are o constituţie „scrisă” – în sensul unei legi
fundamentale unice – ci un ansamblu istoric de astfel de legi: Magna
Charta Libertatum, Bill of Rights, Parliament Acts (dintre 1911-
1949) – constituţia fiind flexibilă, în sensul că poate fi modificată de
Parlament cu majoritate simplă, ca orice altă lege.
– Absenţa controlului constituţional este cea de-a doua
consecinţă majoră a inexistenţei unei Constituţii scrise: neexistând
niciun document constituţional cu statut de lege prevalentă în raport
cu care o instanţă supremă să poată determina constituţionalitatea
unei legi, nici nu se poate recurge la un astfel de control, aşa cum se
întâmplă în majoritatea celorlalte state democratice.

114
 Democraţia consensualistă
Guvernarea de către majoritatea poporului înseamnă nu numai
că majorităţile trebuie să guverneze iar minorităţile să se supună, ci şi
ca acestea din urmă să se opună (acesta fiind, printre altele, şi rolul
opoziţiei). Această viziune este consemnată însă de modelul
consensualist. Politologi reputaţi au subliniat că sensul primar al
democraţiei este ca toţi cei afectaţi de o decizie să aibă şansa de a
participa la adoptarea ei, fie în mod direct, fie prin reprezentanţi aleşi.
Al doilea sens este acela ca voinţa majorităţii să aibă câştig de cauză
dar, în acest caz, cele două sensuri sunt evident incompatibile, pentru
că astfel s-ar viola sensul primar al democraţiei. Majoritariştii susţin
însă că această incompatibilitate este rezolvabilă, în sensul că
excluderea minorităţii este esenţial atenuată dacă majoritatea şi
minoritatea convin să alterneze la guvernare, adică dacă minoritatea
de astăzi poate deveni majoritatea de mâine (acesta este, precum s-a
văzut, modul cum lucrează sistemul bipartidist din Marea Britanie).
În societăţile pluraliste însă, puternic divizate pe criterii
religioase, ideologice, culturale, lingvistice sau rasiale, fiecare cu
propriile lor partide politice, grupuri de interese şi canale de
comunicaţie, guvernarea majorităţii nu este numai nedemocratică, ci
şi periculoasă, deoarece minorităţile cărora li se refuză continuu
puterea, se vor simţi excluse şi discriminate. În Irlanda, de exemplu,
majoritatea protestantă a guvernat neîntrerupt între 1921-1975, iar
protestele catolicilor au degenerat un război civil între catolici şi
protestanţi. Aici guvernarea majorităţii semnifică mai degrabă o
dictatură a acesteia, iar soluţia ar fi un regim care să pună accent pe
consens în loc de opoziţie, şi anume democraţie consensualistă.
Exemple pentru un astfel de model sunt Elveţia, Belgia, chiar
Uniunea Europeană.
Modelul consensualist elveţian
Comparând modelul Westminster (concentrarea puterii în
mâinile majorităţii), cu modelul consensualist ilustrat de Elveţia,
A.Lijphart a identificat şi în acest ultim exemplu zece caracteristici
menite să disperseze puterea într-o varietate de căi cum ar fi:
 Împărţirea puterii executive în cabinete de coaliţie a celor
mai importante partide (creştin-democraţii, social-democraţii şi
radical-democraţii), care alcătuiesc Consiliul Federal (guvernul).
 Echilibrul puterii între executiv şi legislativ. În comparaţie
cu Marea Britanie, unde cabinetul este evident dominant, în Elveţia
separarea formală a puterilor a generat un executiv şi un legislativ
mai independente, iar relaţia dintre ele este mai echilibrată.
 Existenţa unui sistem multipartidist – în fapt, un sistem
cvasipartidist: în alegerile din 1995 majoritatea locurilor din
Consiliul Naţional Elveţian (parlamentul) au revenit celor patru
partide mai importante, care au intrat şi în alcătuirea Consiliului
Federal (guvernul), în pofida unor delimitări religioase, social-
economice, lingvistice.
 Reprezentarea proporţională – principiu potrivit căruia
locurile parlamentare sunt împărţite între partide proporţional cu
numărul voturilor pe care le primesc.

115
  Guvernarea federală şi descentralizată. Elveţia este un stat
federal, în care puterea este împărţită între guvernul central şi
executivele celor 20 de cantoane, prezentându-se astfel ca unul din
cele mai descentralizate state din lume.
 Bicameralismul puternic, sistem instituit cu scopul de a
oferi reprezentare specială minorităţilor, inclusiv statelor mai mici
din sistemele federale – într-o cameră superioară şi alta secundară. În
Elveţia, Consiliul Naţional (Camera inferioară) reprezintă poporul,
iar Camera Statelor (camera superioară sau federală) reprezintă
cantoanele componente.
 Rigiditatea constituţională, reflectată în faptul că o singură
lege fundamentală (care poate fi modificată doar prin referendum)
veghează la constituţionalitatea legilor ordinare şi organice.
Este astfel lesne de constatat, folosind metoda comparativă, că
însemnatele deosebiri dintre cele două modele nu alterează esenţa
regimului democratic constituit pe valori comune recunoscute şi
inconfundabile.

5.3.2. Regimuri prezidenţiale

Descoperit la sfârşitul secolului al XV-lea, continentul

american a fost colonizat de europeni. Abia la începutul secolului al
XVII-lea au fost înfiinţate primele colonii engleze, care cunosc o
accelerată dezvoltare economică şi culturală. Lipsa dreptului de
autoguvernare, monopolul comercial instituit de Metropolă, abuzurile
administraţiei şi armatei britanice au determinat hotărârea
americanilor de a-şi obţine neatârnarea.
La 4 iulie 1776 cele 13 colonii engleze din America de Nord
s-au răsculat împotriva autorităţilor centrale, constituindu-se în
republica federală şi independentă Statele Unite ale Americii. Armata
condusă de George Washington, care va deveni primul preşedinte
american, a repurtat succese hotărâtoare, încât Tratatul de pace de la
Versailles din 1783 a consacrat independenţa SUA. Pentru prima dată
în istoria modernă a omenirii, în opoziţie cu monarhiile din Vechiul
Continent, s-au pus bazele unui stat în conformitate cu principiile
iluministe de suveranitate a poporului şi cu drepturile cetăţeanului.
Evenimentul a marcat profund istoria universală a secolelor XIX şi
XX, oferind un model autentic de organizare a statului pe baze
democratice.
Promovând imperativele libertăţii şi respectul drepturilor
omului, democraţia americană s-a afirmat prin sistemul de valori
formulat de documente istorice ale căror principii au reverberat apoi
în toate societăţile însetate de echitate, ordine şi prosperitate.
În 1774 Congresul General al coloniilor adopta Declaraţia
Drepturilor, care a prefaţat istorica Declaraţie de Independenţă din
1776. Ambele s-au aflat sub puternica influenţă a concepţiilor
dreptului natural, afirmând răspicat că toţi oamenii s-au născut egali
şi înzestraţi cu drepturi inalienabile: la viaţă, libertate şi fericire; că,
pentru a-şi asigura exercitarea lor, oamenii au instituit guverne, a
căror autoritate şi putere derivă din consimţământul celor guvernaţi,
îndreptăţiţi să le revoce pe cele ce se abat de la această misiune. În
cuvintele memorabile ale preşedintelui Abraham Lincoln: „niciun om
nu este suficient de bun pentru a guverna alt om, fără consimţământul

116
acestuia”, se regăseşte întreaga filosofie a democraţiei americane
(Victor Duculescu şi colab., Drept constituţional comparat, p.53).
Din această sintagmă rezultă că singurul drept legitim de a guverna
decurge din aprobarea puterii de către cei guvernaţi.
Constituţia SUA adoptată în 1787, în acest spirit, proclama
principiul suveranităţii poporului, garantarea şi ocrotirea proprietăţii
şi a libertăţilor individuale, echilibrul şi controlul reciproc al
puterilor. În temeiul Constituţiei erau create structuri de guvernare
bazate pe principiul separării reale a puterilor în stat, cu îmbinarea
atribuţiilor de autoritate ale instituţiilor federale şi locale. Fiecare stat
membru se guverna potrivit propriilor legi, avea un guvernator ales,
instituţii proprii pe plan judecătoresc şi financiar. Conducerea
federală exercita atribuţii în planul politicii externe, fiscale şi de
apărare, bătea monedă naţională şi reglementa comerţul Federaţiei.
Pentru a defini cu mai multă claritate drepturile şi libertăţile
individuale, în 1791 în Constituţie au fost incluse 10 amendamente –
Legea drepturilor omului. Erau astfel legiferate: libertatea cuvântului,
a religiei, libertatea presei, siguranţa persoanei, inviolabilitatea
domiciliului şi a bunurilor, dreptul de petiţiune, de întrunire şi
judecată echitabilă, introducerea tribunalelor cu juraţi. Cel de-al
cincilea amendament prevedea, de exemplu, că o persoană „nu va
putea fi forţată să depună mărturie împotriva ei însăşi într-un proces
penal, nici nu va putea fi privată de viaţă, libertate sau proprietate, în
absenţa procedurilor corespunzătoare prevăzute de lege”.
Fără îndoială, sistemul politic american prezintă particularităţi
greu de înţeles uneori pentru alte ţări. În pofida imperfecţiunilor şi a
unor critici care i s-au adus, democraţia americană şi-a afirmat
robusteţea, confirmată de două secole de practică eficientă şi de
performanţe de necontestat ale acestei societăţi.
Republică prezidenţială, SUA are în frunte un preşedinte. Prin
tradiţie, el este învestit cu însemnate prerogative şi atribuţii: el este
şef al statului şi al executivului, comandant suprem al forţelor armate
şi şef al diplomaţiei americane. Ales o dată la 4 ani – dar nu mai mult
de două mandate (singura excepţie a fost preşedintele Franklin
Delano Roosevelt, cu 3 mandate consecutive, între 1933-1945, dar în
condiţii excepţionale de război) – el nu răspunde în faţa Congresului
(parlamentul), nu poate fi demis nici dacă este pus în minoritate,
decât în caz de răspundere penală. Este adevărat, nici el nu are
dreptul de a dizolva parlamentul şi de a organiza noi alegeri.
Cabinetul prezidenţial este format din miniştri şi secretari de
stat; în sistemul prezidenţial din SUA nu există, ca în sistemul
european, un Consiliu de Miniştri, ca organ colectiv care adoptă
decizii.
Puterea legislativă aparţine Congresului SUA – parlament
bicameral alcătuit din Camera Reprezentanţilor şi Senat. Prima este
aleasă pe un termen de doi ani, prin scrutin universal, într-un singur
tur. În Senat intră câte doi reprezentanţi din fiecare stat, indiferent de
mărimea sa, aleşi pe o perioadă de şase ani prin scrutin majoritar,
reînnoindu-se cu câte o treime. Între cele două Camere există un
raport de deplină egalitate în ceea ce priveşte puterea legislativă,
ambele având atribuţii comune. Congresul examinează, aprobă sau
respinge actele de guvernare, votează legile, adoptă bugetul,
stabileşte orientarea politicii externe, ratifică tratatele internaţionale
(domeniu în care, este adevărat, Constituţia rezervă anumite puteri
exclusiv Senatului).
117
 De un deosebit interes se bucură relaţiile dintre executiv şi
legislativ. Deşi nu dispune de iniţiativă legislativă, preşedintele are
dreptul de a se opune unei legi adoptată de Congres, prin exercitarea
dreptului de veto, putând astfel suspenda aplicarea ei, situaţie în care
el poate cere o nouă dezbatere a acesteia. De reţinut şi practica
prezentării de către preşedintele american a unor mesaje în faţa
Congresului care poate influenţa, prin persuasiune, actul legislativ.
De-a lungul istoriei, în relaţiile dintre preşedinte şi Congres n-au
lipsit nici asperităţile pe tema orientării politicii interne şi externe.
Puterea judecătorească în SUA se bucură de o înaltă
autoritate. În esenţă, jurisdicţiile americane includ tribunalele de
district, tribunalele de apel şi, în vârful piramidei Curtea Supremă de
Justiţie, compusă din nouă magistraţi. O importantă prerogativă a
acesteia constă în autoritatea de a declara neconstituţionale atât legile
statelor, cât şi cele ale federaţiei, considerate contrare Constituţiei.
Sistemul partidist nord-american întregeşte imaginea unei
democraţii pe care numeroşi autori o consideră ca fiind un adevărat
model de guvernare în slujba naţiunii. Prin comparaţie, partidele din
SUA sunt deosebite prin structuri, ideologie şi mod de acţiune de cele
din Europa. În primul rând, specificul american constă în aceea că
partidele acţionează mai cu seamă în perioadele care preced alegerile
prezidenţiale cât şi cele pentru Congres, activitatea lor politică fiind
relativ redusă între aceste evenimente. O altă particularitate rezultă
din lipsa unor deosebiri ideologice esenţiale dintre Partidul
Republican şi Partidul Democrat – cele două forţe care îşi dispută
puterea prin alegeri libere – în sensul că unul ar putea fi considerat de
„stânga”, iar celălalt de „dreapta”. Partide de cadre – oameni politici
de profesie – cele două formaţiuni îşi organizează convenţiile
(congresele) naţionale odată la 4 ani, aceste întruniri grandioase, tipic
americane, sunt menite în special să-şi desemneze candidaţii la
alegerile prezidenţiale.
Şi sistemul electoral american este unul original, mult deosebit
de cel european, prin fazele pe care le parcurge. Astfel, la primul
nivel funcţionează sistemul „alegerilor primare” când, la nivel local,
sunt desemnaţi direct de electori, şi nu de aparatul de partid, candidaţi
dintre persoanele considerate a fi cele mai indicate pentru a-i
reprezenta. Urmează apoi convenţiile naţionale ale celor două partide,
campania electorală şi desfăşurarea scrutinului, când alegătorii îi
desemnează pe electori, aceştia dispunând de un mandat imperativ de
a alege o persoană sau alta în funcţia supremă. În final ,marii electori
aleg preşedintele care este învestit într-un cadru solemn împreună cu
vicepreşedintele. Uneori, însă, majoritatea Camerelor îşi schimbă
configuraţia prin alegeri parţiale prevăzute de Constituţie chiar în
cursul mandatului prezidenţial – aşa s-a întâmplat în anii 1946, 1954
şi 2007 – creând anumite dificultăţi în relaţiile dintre preşedinte şi
Congres pe teme de politică internă sau externă.
De-a lungul timpului oamenii de stat ai Americii au militat
pentru generalizarea la scară planetară a noilor democraţii şi a
respectării drepturilor omului. În preajma celui de-al doilea război
mondial preşedintele Franklin D. Roosevelt s-a pronunţat împotriva
încălcării acestor drepturi de către puterile totalitare ale lumii. Ideea
respectării lor a călăuzit şi Carta Atlanticului, semnată de preşedintele
Roosevelt şi primul ministru Churchill al Marii Britanii, la 14 august

118
1941. În condiţiile în care războiul rece diviza Europa, iar statele
totalitare comuniste ignorau drepturile cetăţenilor lor, acest document
istoric afirma dreptul popoarelor de a-şi alege forma de guvernământ
sub care doresc să trăiască. Dar tocmai de aceea criticii sistemului
american atrag atenţia liderilor SUA că, în graba lor de a vedea
triumful idealurilor democraţiei în întreaga lume, prin însăşi esenţa
lor, acestea nu pot fi impuse cu armele.

5.3.3. Regimuri semiprezidenţiale.

Politologii aleg modelul Franţei pentru a ilustra regimul

semiprezidenţial, întrucât, ca şi SUA, acesta prezenta un interes
aparte: sistemul politic francez a cunoscut aproape toate formele de
guvernământ: monarhia absolută, monarhia constituţională, imperiul,
republica parlamentară fiind, în prezent, o Republică
semiprezidenţială.
Monarhia absolută, instaurată odată cu centralizarea statală, a
îmbrăcat forma sa clasică în timpul regelui Ludovic al XIV-lea;
celebra afirmaţie „l'État c'est moi” („Statul sunt eu”) exprima fidel
concentrarea întregii puteri în persoana monarhului, regimul de
abuzuri şi ignorare a oricăror libertăţi cetăţeneşti. De aceea, reacţia
societăţii nu s-a lăsat aşteptată: sub influenţa ideilor înaintate ale
iluminiştilor, Marea revoluţie franceză din 1789 a demolat, odată cu
închisoarea Bastilia, şi edificiul putred al puterii absolutiste
monarhice, mergând cu ghilotina în frunte.
Prima Constituţie franceză din 1791, adoptată de Adunarea
Naţională Constituantă, a avut ca preambul celebrul document
intitulat „Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului”. Legea
fundamentală a menţinut monarhia ca instituţie, dar prevedea
fundamentarea acesteia pe baze constituţionale, consacrând,
juridiceşte, pentru prima oară în istoria Franţei, principiul separaţiei
puterilor în stat. Graţie ei, locuitorii ţării şi-au schimbat statutul
juridic din supuşi ai monarhului absolut în cetăţeni ai statului
democratic. Conform Constituţiei, suveranitatea emană de la popor,
puterea legislativă aparţinând unei adunări unicamerale, cu drept de
iniţiativă, amendare şi adoptare a legilor. Independentă faţă de rege,
care nu putea să o dizolve, Adunarea exercita controlul asupra puterii
executive, graţie dreptului de interpelare a miniştrilor.
După abolirea monarhiei, incapabilă să accepte îngrădirile
noului statut, a urmat perioada Convenţiei Naţionale – noua adunare
legislativă aleasă pe baza votului universal – care a proclamat prima
Republică franceză şi a adoptat Constituţia Anului I, aprobată prin
referendum în 1793 dar neaplicată din cauza gravelor dezacorduri
dintre iacobinii radicali şi girondinii moderaţi, adepţi ai unui
liberalism de tip englezesc şi în a căror viziune Revoluţia se
terminase odată cu proclamarea Republicii.
Noua formă de guvernământ – Directoratul (numită aşa
deoarece puterea executivă a fost încredinţată unui organ colegial
compus din 5 directori), a fost un regim politic tranzitoriu în timpul
căruia s-a încercat eliminarea abuzurilor săvârşite în numele
Revoluţiei, dar şi menţinerea valorilor sale întemeiate pe ideea de
garantare a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.
Situaţia grea, de criză economică, socială şi politică a favorizat
succesul loviturii de stat din 1799 condusă de generalul Napoleon
Bonaparte.
119
 Regimul consular instaurat de acesta (în 1802 este declarat
prin plebiscit consul pe viaţă) a fost, în fapt, o dictatură personală, o
formă de guvernământ autoritară şi care a pregătit regimul imperial
ce avea să urmeze. Într-adevăr, în 1804 Senatul l-a proclamat pe
Bonaparte „împărat ereditar al francezilor”, sub numele de Napoleon
I. Deşi a înlocuit o monarhie cu alta, Napoleon a rămas, într-un fel, la
răspântie de istorie, un „soldat al Revoluţiei” şi al idealurilor sale
esenţiale. Guvernarea imperială a fost, desigur, contradictorie. Pe de
o parte, instituindu-se un stat centralizat şi autoritar în care autonomia
administraţiilor locale a fost suprimată, libertăţile politice au fost
sever îngrădite. Pe de altă parte, noul regim imperial a rămas
moştenitorul transformărilor radicale suferite în dreptul public şi cel
privat, în sensul că libertatea şi proprietatea individuală au primit o
protecţie sigură, proclamându-se egalitatea juridică a persoanelor.
Codul Civil Francez, redactat în 1801 de Convenţie şi promulgat apoi
de împărat în 1804 a avut un enorm răsunet în multe legislaţii
europene ulterioare: din Belgia, Olanda, Spania până în Japonia şi
Brazilia pe alte continente.
Înfrângerea lui Napoleon a avut ca efect restaurarea monarhiei,
dar sub noua formă a monarhiei censitare, în care „regele domneşte
dar nu guvernează”, principiu personificat de „regele-cetăţean”
Ludovic Filip (1830-1848) în timpul căruia, prin revizuirea
constituţiei, guvernul devenea responsabil în faţa Camerei.
Noul regim era întemeiat pe sufragiul censitar (dreptul de vot
pe bază de avere), menit să asigure sprijinul guvernării pe o clasă
puternică de proprietari înstăriţi.
Revoluţia de la 1848 avea să restabilească sufragiul universal şi
să instaureze un regim democratic apropiat de cel prezidenţial. După
ce Ludovic Napoleon Bonaparte, nepotul fostului împărat Napoleon I
a fost ales preşedinte al Republicii – caz unic în istorie – acesta a
recurs la un plebiscit cu privire la forma de guvernământ şi, în 1852,
s-a proclamat împărat sub numele de Napoleon al III-lea. A început,
astfel, istoria celui de-al doilea imperiu, care a durat până în 1870
când Franţa a capitulat înfrântă de armatele prusace. Este adevărat că,
deşi deţinea importante prerogative politice, noul regim imperial se
deosebea fundamental de cel al înaintaşului său, prin aceea că
menţinea instituţiile democratice ale statului. Revoluţia din Paris
(1870) a pus bazele celei de-a III-a Republici Franceze, dar existenţa
sa a fost întreruptă de instaurarea, în 1871, a Comunei din Paris –
încercare efemeră de a edifica, pe ruinele fostului imperiu, a unui nou
tip de stat proletar.
Potrivit Constituţiei din 1875 puterea legislativă revenea
Adunării Naţionale – un parlament bicameral alcătuit din Camera
Deputaţilor şi Senat. Preşedintele ţării, ales pe 7 ani prin scrutin
secret, cu majoritate absolută a voturilor celor două Camere, era şef
al statului şi al executivului, bucurându-se de largi atribuţii: avea
iniţiativa legilor, desemna pe miniştrii. Această formă de organizare a
durat până în 1940 când ocuparea Franţei de către germani a permis
mareşalului Pétain să instaureze un regim subordonat autorităţilor de
ocupaţie ale celui de-al III-lea Reich.
A IV-a Republică Franceză îşi are obârşia în instituţiile
revoluţionare create de generalul Charles de Gaulle, conducătorul
rezistentei armate franceze împotriva ocupaţiei naziste, în timpul

120
luptei de eliberare a ţării. În urma a două referendumuri (1945 şi
1946) Adunarea Constituantă a adoptat Constituţia din 1946 care a
reglementat instituţiile puterii pe principiul separaţiei. Dar
imobilismul şi ineficacitatea clasei politice, agravate de criza
algeriană (colonie franceză, Algeria a declanşat în 1958 lupta sa de
eliberare), au sleit statul francez. Expresia neputinţei de a face faţă
problemelor ţării a fost faptul că în 12 ani cât a ţinut istoria celei de-a
IV-a Republici Franceze s-au perindat 20 de guverne, şi numai şase
dintre acestea au plecat cu forme constituţionale.
În acest climat confuz, odată cu decizia Parlamentului de a
transfera, în 1958, puterile constituţionale generalului Charles de
Gaulle, a început şi istoria celei de-a V-a Republici, noua sa
Constituţie punând bazele unui regim întemeiat pe principiile
democraţiei occidentale. Adept al separaţiei puterilor dar, totodată, şi
al ideii care făcea din şeful statului un arbitru şi un îndrumător al
vieţii politice, marele om de stat al Franţei şi-a adus o contribuţie
decisivă la stabilizarea climatului politic, în calitatea sa de preşedinte
al Republicii (1959-1969).
Sistemul instaurat s-a dovedit de durată: şi în perioada post-
gaullistă, în timpul mandatului a cinci preşedinţi, au avut loc o
multitudine de consultări electorale, iar regimul constituţional s-a
instituţionalizat şi consolidat. Literatura politologică a remarcat, ca
un fapt ilustrativ pentru democraţie, împrejurarea că între 1986-2005
instituţiile statului au funcţionat, în anumite perioade, în situaţia
inedită în care – în ciuda unor momente de criză politică – un
preşedinte al Republicii de stânga a coexistat cu un prim-ministru de
dreapta, sau invers, fără ca instituţiile statului să aibă de suferit.
Structurile puterii de stat reflectă modalităţi democratice de
guvernare, dar prezintă şi note originale în comparaţie cu alte forme
de guvernământ, şi chiar cu sistemul semiprezidenţial din care Franţa
face parte. Constituţia din 1958 cuprinde dispoziţii din care rezultă
specificul parlamentarismului francez, sub forma multicame-
ralismului: Adunarea Naţională, Senatul şi Consiliul Economic şi
Social. Cea dintâi este aleasă prin sufragiu universal direct, cu un
mandat de 5 ani, având prerogative de care nu dispune şi cea de-a
doua Cameră legislativă. La rândul său, Senatul, ales cu un mandat de
9 ani, are o situaţie cu totul specială, în sensul că nu poate fi dizolvat
în nicio împrejurare. Cel de-al treilea compartiment cuprinde
reprezentanţi ai sindicatelor, uniunilor de muncitori, fermierilor,
având doar un rol consultativ, pentru elaborarea unor programe pe
termen lung. Nu dispune de atribuţii de legiferare ca celelalte două.
Originalitatea sistemului parlamentar francez constă şi în delimitarea
precisă între atribuţiile Adunării Naţionale şi cele ale Senatului.
Statutul parlamentarului defineşte situaţii de incompatibilităţi, cât şi
imunitatea absolută de ordin civil cât şi penal pentru actele săvârşite
în exerciţiul funcţiilor sale, pentru cuvântări, opinii sau vot.
Parlamentul lucrează în sesiuni, ordinare sau extraordinare.
Iniţiativa convocării sesiunilor extraordinare aparţine primului
ministru sau Adunării Naţionale. Principala atribuţie a Parlamentului
este elaborarea legilor în orice materie. Iniţiativa legislativă aparţine,
de asemenea, primului ministru sau parlamentarilor. Parlamentul
exercită controlul asupra executivului prin modalităţi clasice:
interpelări, comisii de anchetă. După cum se poate lesne observa,
există numeroase elemente comune cu instituţia Parlamentului
român.
121
 Un loc important în sistemul instituţiilor politice şi
constituţionale ale ţării revine preşedintelui Republicii Franceze.
Reforma constituţională din 1962 a conferit un plus de autoritate
acestei instituţii. Preşedintele este ales pentru un mandat de 7 ani prin
sufragiu universal, direct, în două tururi de scrutin. În principiu,
acesta nu este responsabil nici penal, nici civil pentru actele sale
comise în exerciţiul funcţiunilor sale; Constituţia prevede doar
răspunderea în caz de înaltă trădare, care este de competenţa unei
Înalte Curţi de Justiţie (literatura relevă că în Franţa numai doi şefi de
stat au fost condamnaţi pentru infracţiuni politice: regele Ludovic al
XVII-lea, în 1793, executat prin ghilotinare, şi mareşalul Pétain,
condamnat la moarte în 1945, cu comutarea pedepsei la închisoare pe
viaţă din pricina vârstei înaintate).
Atribuţiile preşedintelui sunt uneori vag conturate („veghează
la respectarea Constituţiei”), alteori au un contur precis: numeşte pe
primul ministru şi are dreptul de a prezida şedinţele Consiliului de
Miniştri, este comandantul suprem al armatei, are dreptul de a
recurge la referendum, de a se adresa Parlamentului cu mesaje, de a
dizolva Adunarea Naţională, precum şi dreptul de graţiere.
Faptul că puterea executivă în Franţa aparţine preşedintelui
Republicii şi guvernului, a făcut pe mulţi autori să considere
executivul francez ca fiind unul „bicefal”. Dacă ţara a avut în frunte,
după război, şefi de stat prestigioşi, în timpul celei de-a V-a
Republici s-au remarcat şi prim miniştri de mare autoritate, care s-au
impus în viaţa politică şi au îndrumat cursul acesteia, cum au fost
Georges Pompidou sau Jacques Chirac. Numirea primului ministru
este o atribuţie a preşedintelui, făcându-se prin decret prezidenţial,
fără obligaţia de a consulta grupurile politice parlamentare, revocarea
acestuia făcându-se însă numai de cele două camere ale
Parlamentului. Dar libertatea preşedintelui de a numi pe primul
ministru nu este totală. El nu este obligat, ca în Marea Britanie, să
desemneze în această funcţie pe şeful partidului majoritar. Cu toate
acestea, el trebuie să ţină seama de cerinţa ca persoana desemnată să
se bucure de încrederea majorităţii parlamentare. Constituţia nu
prevede obligaţia guvernului de a solicita încrederea din partea
Adunării Naţionale, ci doar angajarea responsabilităţii în faţa acesteia
printr-o declaraţie de politică generală.
De reţinut că, pentru a respecta principiul separaţiei puterilor,
Constituţia nu permite cumularea portofoliilor ministeriale cu
mandatul parlamentar. În cazul stării de asediu sau al stării de
urgenţă, legea fundamentală conferă executivului puteri excepţionale.
El poate, de asemenea, să emită ordonanţe cu caracter normativ, cu
condiţia de a fi ratificate de parlament într-un termen stabilit de lege.

5.3.4. Regimuri parlamentare

Ca formă de stat, regimul parlamentar poate cuprinde atât
monarhii constituţionale, cum este Marea Britanie, cât şi republici
parlamentare (Germania, Italia, Grecia etc). În aceste ţări
Parlamentul, în raport cu celelalte instituţii, are un rol primordial în
organizarea şi conducerea statului. În aceste societăţi, monarhul sau
preşedintele, ca şef al statului, are mai ales un rol reprezentativ.
Pentru această formă de guvernământ, ilustrative sunt instituţiile
Marii Britanii şi Germaniei.
122
 Marea Britanie
Marea Britanie oferă un exemplu clasic de trecere de la
monarhia absolută la monarhia constituţională fiind considerată
astăzi, pe drept cuvânt, una din ţările reprezentative pentru
sistemul politic parlamentar.
În îndelungata confruntare dintre regimul monarhiei absolutiste
medievale şi stările sociale, documentul istoric intitulat Magna
Charta Libertatum (1215) a fost primul pas pe calea constituţională,
menită să limiteze puterile plenare ale regalităţii şi să garanteze
drepturile şi libertăţile civile. De asemenea, şi instituţia care a oferit
lumii modelul organizării puterii legislative – Parlamentul bicameral
– s-a născut în Anglia.
Dacă în secolul al XIII-lea exista o singură Adunare a stărilor
(baronii, mica nobilime şi orăşenii) - numite şi comune, la începutul
războiului de 100 de ani dintre Anglia şi Franţa (1337- 1453), a luat
fiinţă Parlamentul bicameral, alcătuit din Camera Comunelor a
cavalerilor şi orăşenilor, având dreptul de a iniţia proiecte de legi, şi
Camera Superioară sau Camera Lorzilor, formată din baronii marii
aristocraţii deţinătoare de latifundii. Conflictul dintre regalitate şi
Parlament a atins punctul culminant la mijlocul secolului al XVII-lea,
odată cu prezentarea către Coroană a Petiţiei drepturilor, cel mai
însemnat act constituţional din istoria Angliei după Magna Charta,
care afirma principiul garantării libertăţilor individuale împotriva
arbitrariului puterii de stat. Conflictul armat dintre forţele militare ale
regelui şi cele ale Parlamentului conduse de Oliver Cromwell (1642-
1649) s-a încheiat cu victoria acestuia din urmă. Războiul civil a fost
urmat de proclamarea Regatului Unit al Marii Britanii. În faţa
încercărilor de reinstaurare a absolutismului, Parlamentul a adoptat
Habeas Corpus Act (1679), care interzicea orice arestare abuzivă.
Într-o etapă finală de aşezare a vieţii parlamentare, regele Wilhelm
de Orania, fondatorul noii dinastii engleze, a inaugurat în 1678
monarhia constituţională şi s-a angajat să respecte Declaraţia
drepturilor (Bill of Rights). Recunoscând Parlamentului dreptul de a
adopta şi de a suspenda legile, Declaraţia a consacrat supremaţia
legislativă a acestuia. Astfel s-a născut instituţia etalon a sistemului
modern de legiferare, adoptat de mai toate statele democratice ale
lumii.
Parlamentul
Cu timpul, relaţiile dintre puterea regală şi Parlament s-au
normalizat. O importantă reformă a fost cea din 1823 când a fost
instituţionalizată existenţa opoziţiei, au fost clarificate raporturile
dintre Camera Comunelor şi Camera Lorzilor cât şi atribuţiile
fiecăreia .
Camera Lorzilor cuprinde mai ales persoane care
beneficiază de titluri nobiliare ereditare şi clerul înalt (episcopi) –
deşi nu dispun de dreptul de vot -, membri numiţi pe viaţă de Regină
(potrivit legii din 1968), cu avizul primului ministru, compoziţie care
a provocat critici. În pofida acestora, Camera Lorzilor s-a dovedit a fi
un factor de echilibru, ponderând influenţa guvernului asupra
Camerei Comunelor, prin sistemul partidist. Dintre atribuţiile
legislative, este de reţinut perfectarea şi definitivarea proiectelor de
legi care nu-şi găsesc soluţionarea în dezbaterile Camerei Comunelor.
123
 Camera Comunelor. Deşi principiul reprezentării
funcţionează în Marea Britanie de mai bine de 700 de ani, sufragiul
universal a fost instituit numai cu 40 de ani în urmă. Nu există
restricţii pentru a fi ales în Camera Comunelor a celor înscrişi pe
listele electorale. Alegerile se fac direct, prin vot secret, pe baza
scrutinului uninominal, cu majoritate simplă. Parlamentul este
convocat de Regină, durata unei sesiuni fiind de un an. Lucrările
Camerei Comunelor sunt conduse de un „speaker”, în conformitate
cu un regulament riguros, care-l îndreptăţeşte să aplice sancţiuni
pentru nerespectarea acestuia. Hotărârile sunt adoptate cu majoritatea
simplă a voturilor.
În Marea Britanie iniţiativa legislativă cunoaşte
particularitatea că, alături de parlamentari şi guvern, ea aparţine şi
comunităţilor locale, companiilor create prin lege, societăţilor private
şi chiar particularilor, cu excepţia materiei cheltuielilor publice şi
impozitelor. Specifică este şi procedura legislativă, care cuprinde
moţiunea de prezentare a proiectului de lege, depunerea de moţiuni,
examinarea în comisiile de specialitate, trei lecturi succesive cu
dezbateri, naveta textului între cele două Camere până la realizarea
acordului asupra unui text unic. În final, legea devine executorie prin
sancţionarea sa de către Regină şi publicarea textului adoptat.
Teoretic, Regina poate refuza sancţionarea, dar în practică acest lucru
nu s-a mai înregistrat de 250 de ani.
Monarhia se bucură în Marea Britanie de un indiscutabil
respect din partea naţiunii, deşi atribuţiile sale sunt limitate.
Plasându-se deasupra politicii de partide, Regina Angliei reprezintă o
forţă unificatoare şi imparţială. Îndeplinindu-şi atribuţiile
ceremoniale, Regina conferă demnitate şi încredere guvernului, iar ca
şef de stat simbolic al Commonwealth-ului întăreşte legăturile cu
celelalte popoare care fac parte din comunitatea britanică de naţiuni.
Constatând larga popularitate a Reginei ca şef de stat, politologii nu
pot să nu constate, prin comparaţie, că preşedintele SUA are aproape
jumătate din electorat împotriva sa, ceea ce i-a făcut pe mai mulţi
dintre ei să considere – într-un joc subtil de cuvinte – că Marea
Britanie ar fi, în fapt, o „republică deghizată”, iar SUA o „monarhie
deghizată” (Victor Duculescu, op.cit., p.253).
Monarhia britanică dispune, totuşi, de o seamă de prerogative
constituţionale importante: numirea primului ministru, dizolvarea
Parlamentului cu avizul lordului cancelar, exercitarea dreptului de
veto în cazul unor legi (deşi regii şi reginele Angliei n-au mai uzat în
fapt de unele din aceste prerogative de vreme îndelungată), dreptul de
graţiere etc. Trebuie constatat în final că în multe privinţe monarhia
britanică îndeplineşte funcţii asemănătoare acelora pe care le exercită
preşedinţii în Germania şi Italia.

Primul ministru şi Cabinetul

Instituţia modernă a primului ministru este un produs al lui
„Reform Act” din 1832 care a consacrat obligaţia numirii sale în
persoana liderului partidului majoritar în Camera Comunelor.
Rămânând multă vreme o înţelegere nescrisă şi nu o convenţie în
sensul propriu al cuvântului, o asemenea funcţie apare expres abia
124
într-un document legislativ din 1917. Astăzi funcţiile sale deosebit de
largi îi permit să exercite o influenţă considerabilă asupra scenei
politice, istoria vieţii publice britanice numărând figuri carismatice de
prim-miniştri, cum a fost Lloyd George, Winston Churchill ş.a. Lider
al partidului de guvernământ şi speaker al Camerei Comunelor,
primul ministru desemnează pe miniştrii numiţi de Regină cu avizul
său, prezidează şedinţele Cabinetului, coordonând direct întreaga
politică internă şi externă a ţării fiind, prin toate acestea,
personalitatea cea mai importantă a vieţii politice britanice.
Instituţia britanică a Cabinetului se deosebeşte, la rândul ei,
de executivul altor democraţii occidentale, avându-şi originea în
Consiliul privat al regelui, menit să soluţioneze problemele curente
ale ţării. Funcţiile şi autoritatea sa au oscilat în raport cu creşterea sau
slăbirea autorităţii regale. În timpul dinastiei Tudorilor (secolele XV-
XVI) Consiliul devenise un adevărat nucleu de guvernământ cu
funcţii legislative, executive şi judiciare. În prezent, instituţia
cuprinde circa 300 de membri – miniştri şi foşti miniştri, clerici, înalţi
funcţionari şi magistraţi – care se reunesc în plen numai la decesul
suveranului sau când acesta anunţă intenţia de a se căsători. Cu
timpul, pentru a elimina dificultăţile convocării sale în probleme de
stat urgente, regele a desemnat un număr restrâns din membri
Consiliului cu care se consulta în mod permanent, şi care au constituit
Cabinetul, denumire derivând de la camera secretă a monarhului,
unde aceştia se întruneau de obicei. În prezent, compoziţia
Cabinetului este decisă de primul ministru.
Spre deosebire de alte sisteme politice, în Marea Britanie
membrii Cabinetului sunt aleşi dintre deputaţii partidului majoritar în
Camera Comunelor.
Partidele politice joacă un rol foarte important, deşi
modalităţile lor de acţiune, în special pe plan parlamentar, sunt
diferite de cele cunoscute în celelalte ţări. Bipartidismul britanic –
reprezentat de Partidul Conservator şi Partidul Liberal – a fost
întrerupt, în ultima parte a secolului al XIX-lea, de apariţia Partidului
Laburist, ceea ce a îndreptăţit opinia că, în perioada interbelică, s-a
putut vorbi de un sistem tripartidist, până când Partidul Liberal a
trecut pe un plan secundar prin rolul jucat în guvernare. În ambele
partide care se succed la putere (Consevator şi Laburist) un rol foarte
important revine liderului care, în condiţiile când partidul său
reuşeşte în alegeri, devine în mod automat şi primul ministru al Marii
Britanii. De altfel, instituţia „liderului politic” este de origine
britanică, neavând corespondent în alte sisteme constituţionale.
Cum partidismul britanic a fost tratat la capitolul „Partide
politice”, rămâne de spus că, în ciuda unor imperfecţiuni şi critici
acest sistem s-a dovedit a fi cel mai potrivit şi cel mai agreat pentru
societatea britanică. Sistemul britanic de partide este unul din cele
mai strâns legate de activitatea parlamentară, permiţând acestora să-şi
regăsească activitatea în mod direct în câmpul legislativului. El dă
stabilitate guvernului democratic, delimitând în mod limpede
responsabilităţile politice. Votând pentru un partid, electoratul alege
nu numai guvernul, ci optează în acelaşi timp şi pentru marile linii
politice pe care doreşte ca acesta să le urmeze. În felul acesta,
cetăţenii participă la exerciţiul puterii mai direct decât în multe alte
ţări bazate pe multipartidism.
Opoziţia. Spre deosebire de alte state, în Marea Britanie
opoziţia are un caracter instituţionalizat, la fel ca şi guvernul. De
125
 reţinut că prin Actul Coroanei din 1937 care stabileşte salariul
primului ministru, a fost stabilit şi principiul salarizării liderului
opoziţiei. De altfel, această regulă se aplică şi în alte ţări în care
funcţionează sistemul de drept britanic. Deşi s-au adus anumite critici
existenţei unei opoziţii „oficiale”, aceasta rămâne un element de
echilibru absolut necesar într-un sistem politic democratic, care
asigură libertatea cuvântului, critica deciziilor guvernamentale dar şi
cooperarea cu puterea, pe baza unor dezbateri constructive, în marile
probleme care privesc societatea.
Sistemul administrativ. În Marea Britanie sistemul de
guvernământ este unitar. Guvernul Central, fiind ales de Parlament,
dispune de o autoritate constituţională la nivelul cel mai înalt. Cu
toate acestea, în cadrul structurilor unitare ale sistemului britanic,
unele zone se bucură de un anumit grad de independenţă regională:
Irlanda de Nord, deşi îşi trimite deputaţi la Westminster, are propriul
Parlament, Senat şi Cameră a Comunelor, propriul său cabinet şi
guvernator general – deşi această practică nu conduce la crearea unor
relaţii de tip federal.
În Marea Britanie autorităţile locale sunt subordonate în
întregime guvernului central. Acestea cuprind în principal consiliile
locale alese pe 3 ani, primarul fiind ales de consilierii municipali
pentru un mandat de un an, cu posibilitatea de a fi reales.
Concluzii. Rezultă, aşadar, că regimul politic britanic
prezintă anumite particularităţi, care îl individualizează în raport cu
celelalte state cu regim de tip parlamentar. Astfel, doctrina clasică a
separaţiei puterilor şi-a găsit o aplicare limitată în sistemul britanic,
unde se manifestă anumite interferenţe între cele trei puteri. Vorbind
de interferenţele între puterea legislativă şi cea judecătorească,
Camera Lorzilor nu este numai un corp legislativ ci şi cea mai înaltă
Curte de Apel, prezidată de Lordul cancelar atunci când acesta
funcţionează ca instanţă juridică. Interferenţa dintre executiv şi
legislativ rezultă şi din faptul că, în sistemul britanic, miniştrii sunt şi
membri ai Camerei Comunelor. În sfârşit, deşi puterile locale derivă
din puterea Parlamentului, consiliile sunt alese direct de populaţia
locală. Dar mecanismul guvernării funcţionează cu o asemenea
eficienţă, încât aceste excepţii – ele însele reglementate prin norme
juridice – nu sunt de natură să facă inoperantă aplicarea principiului
separaţiei puterilor în esenţa sa.
Germania
Cu o istorie marcată de secole de fărâmiţare politică, lumea
germană a intrat, din punct de vedere al organizării statale, într-o
perioadă hotărâtoare odată cu rezolvarea rivalităţii dintre Austria şi
Prusia, principalele competitoare în lupta pentru unificarea şi
centralizarea Germaniei. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea
statul prusac şi-a afirmat în cele din urmă supremaţia, devenind forţa
unificatoare a întregii ţări, în timp ce Austria s-a constituit intr-un
imperiu multinaţional separat.
Înfrântă în primul război mondial, Germania s-a reorganizat
în temeiul Constituţiei de la Weimar, din 1918. Aceasta a proclamat
Republica Germană, stat federal, purtând numele – din motive
istorice şi afective – de „Reich” (imperiu), pentru a sublinia
continuitatea juridică a tinerei republici cu vechiul stat german.
Constituţia delimita prerogativele guvernului central de cele ale
landurilor (statelor componente). Reich-ul avea dreptul exclusiv de a
legifera în problemele ce priveau relaţiile externe, organizarea vieţii
126
publice, sistemul monetar şi vamal, apărare – legea fundamentală
acordând şi landurilor dreptul de legiferare în materie de drept civil,
penal, dreptul de expropriere etc. Adunările lor reprezentative erau
alese prin vot universal, iar guvernele landurilor trebuiau să se bucure
de încrederea lor.
Adunarea legislativă a Republicii era Reichstagul.
Preşedintele Reich-ului nu putea să dizolve parlamentul decât o
singură dată pentru acelaşi motiv. Preşedintele ţării era ales prin vot
universal pentru o perioadă de 7 ani, putând fi reales, dar şi destituit
prin plebiscit, la propunerea Reichstagului, cu o majoritate de 2/3 din
voturi. Guvernul era alcătuit din cancelar şi miniştri, care trebuiau să
se bucure de încrederea Reichstagului.
Participarea landurilor la elaborarea legislaţiei şi la
administrarea statului era asigurată prin Reichsrat (Consiliul de stat
al Reich-ului). Aspecte originale erau legate de iniţiativa legislativă
care aparţinea guvernului şi membrilor Reichstagului. Proiectele de
lege prezentate de guvern trebuiau să fie aprobate în prealabil de
Reichsrat. Acesta putea opune chiar veto-ul său legilor votate de
Reichstag , situaţie în care legea urma să fie supusă unei noi
deliberări a acestuia.
Constituţia de la Weimar a reprezentat, neîndoielnic, la
timpul său, una dintre constituţiile cele mai evoluate din Europa, în
special sub aspectul drepturilor politice şi sociale. Din păcate,
regimul hitlerist care s-a instaurat în 1933 ( şi care este tratat distinct
în acest manual) a dus la edificarea unei ordini politice străine
principiilor democratice, la care se va reveni abia după încheierea
celui de-al doilea război mondial.
După înfrângerea nazismului şi, ocuparea temporară a
Germaniei de către Puterile Aliate, s-au constituit două state:
Republica Federală a Germaniei şi Republica Democrată Germană,
condusă de un regim comunist şi despărţite de „Zidul Berlinului”,
una din cele mai inexpugnabile frontiere din lume.
Evoluând în condiţiile economiei de piaţă şi în cadrul unei
democraţii parlamentare stabile, RFG devine, în deceniile 6-8, unul
din cele mai prospere state din lume, dezvoltarea sa economică
postbelică fiind cunoscută sub numele de „miracolul economic vest-
german”. Prin comparaţie, în prezenţa trupelor de ocupaţie sovietice,
RDG a promovat o politică de edificare a socialismului după modelul
sovietic, bazat pe o economie centralizată neeficientă şi pe un sistem
politic totalitar. Ca urmare, în anii '80 criza economică şi politică s-a
adâncit, pregătind actul inexorabil al prăbuşirii regimului şi al
reunificării ţării.
În contextul valului de acţiuni antitotalitariste şi
anticomuniste din 1989, mişcările populare din Germania răsăriteană
au avut ca rezultat înlăturarea regimului condus de Erick Honecker,
deschiderea frontierei intergermane şi demolarea Zidul Berlinului –
simbol al divizării celor două state germane. În 1990 au avut loc în
RDG primele alegeri legislative libere, în care partidele necomuniste
au ieşit victorioase, rezultat în baza căruia s-a format un guvern de
coaliţie al cărui prim obiectiv programatic a fost reunificarea
Germaniei. În acelaşi an, reunite în sesiune comună, parlamentele
RFG şi RDG au hotărât constituirea unui parlament unic, iar Camera
Populară a RDG s-a pronunţat pentru aderarea RDG la RFG, soluţie
aprobată şi de cele patru mari puteri învingătoare în 1945. Ca urmare,
în 1991 s-a format primul guvern al Germaniei reunificate, prezidat
de Helmuth Kohl.
127
 Constituţia RFG din 1949, şi astăzi în vigoare, se
caracterizează prin rigoarea şi ataşamentul său faţă de principiile
democratice şi pacifism, dar cuprinde şi prevederi particulare,
derivând din preocuparea de a preveni renaşterea rasismului şi a
militarismului.
Astfel, Constituţia garantează drepturile fundamentale ale
omului, dar o dispoziţie aparte precizează că persoanele care
abuzează de libertăţi ca libertatea presei, la întrunire şi asociere, pot
pierde aceste drepturi pe o perioadă limitată, printr-o hotărâre a
tribunalului constituţional federal. De asemenea, deşi înfiinţarea
partidelor politice este liberă, organizarea lor internă trebuie să
răspundă principiilor democratice. Şi în acest caz aceeaşi instanţă
supremă poate decide caracterul anticonstituţional al unor partide
care şi-ar propune să răstoarne ordinea democratică – dispoziţii care,
deşi explicabile la timpul când a fost redactate, diminuează valoarea
prevederilor Constituţiei germane. În sfârşit, este de reţinut faptul că
legea fundamentală interzice în mod expres războiul ofensiv.
Cât priveşte structura instituţională ca stat cu regim
parlamentar, acesta se întemeiază pe delimitarea clară a puterii.
Sistemul german bicameral constă din existenţa a două camere:
Bundestagul – forul legislativ al Republicii, ales pe o perioadă de 4
ani prin sufragiu universal şi Bundesrat-ul compus din membrii
guvernelor landurilor.
Preşedintele Republicii este ales de Adunarea Federală
(compusă din membrii Bundestagului şi din reprezentanţi ai
landurilor) pentru un singur mandat de 5 ani. El reprezintă Federaţia
pe plan internaţional, încheie tratate cu alte state, numeşte şi revocă
pe judecători, funcţionari federali şi ofiţeri, are drept de graţiere.
Preşedintele poate fi revocat numai pentru violarea voluntară a
Constituţiei sau a altor legi federale.
Guvernul federal este format din cancelarul federal -
desemnat fără dezbateri de Bundestag, la propunerea Preşedintelui
Republicii - şi din miniştri, care conduc departamentele încredinţate
pe principiul răspunderii ministeriale. Cancelarul federal poate fi
revocat în urma unei moţiuni de neîncredere a Bundestagului.

Dreptul de legiferare aparţine – după modelul Constituţiei de

la Weimar- atât Federaţiei, în problemele majore care o privesc
(apărare, afaceri externe etc), cât şi landurilor, atâta timp şi în măsura
în care Federaţia nu face uz de dreptul său de a legifera. Miracolul
vest-german s-a datorat şi faptului că RFG a fost condusă de
cancelari prestigioşi, cum a fost Konrad Adenauer (1949-1963) şi
Willy Brandt (1969-1974).
Pe terenul partidismului, principala forţă politică a fost,
începând cu 1949, Partidul Democrat Creştin, fondat de Konrad
Adenauer. Acesta a guvernat în cea mai mare parte a perioadei
postbelice, cu excepţia anilor 1969-1982, când la conducerea ţării s-a
aflat Partidul Social-Democrat în alianţă cu Partidul Liber Democrat.
O nouă coaliţie, între Partidul Democrat Creştin, ramura sa bavareză
- Uniunea Creştin Socială - şi Partidul Liber Democrat s-a aflat la
putere până la sfârşitul secolului trecut, într-o continuitate cu
predecesorii, ceea ce explică robusteţea, echilibrul si eficienţa
sistemului democraţiei germane.

128
 Concluzii
Examinarea formelor de guvernământ din principalele
democraţii ale lumii conduce spre concluzia că diversitatea
structurilor instituţionale nu alterează esenţa puterii democratice
întemeiată pe respectarea drepturilor civile şi pe principiul consfinţit
constituţional al delegării puterilor suverane ale poporului.
Monarhii constituţionale sau republici parlamentare ca formă de stat,
cu şefi de stat simbolici sau preşedinţi autoritari, cu adunări
legislative care domină executivul, sau în care interferenţele dintre
cele trei ramuri ale puterii dau o notă particulară principiului
separaţiei, cu sisteme partidiste întemeiate fie pe bipartidism, fie pe
multipartidism, cu structuri administrative ţinând de tradiţiile
naţionale – cele patru state oferă, totuşi, imaginea unui sistem politic
coerent, de esenţă democratică. Nu lipsite de imperfecţiuni, această
formă de guvernământ a dovedit capacitatea sa de a pătrunde în
societatea civilă şi de a organiza relaţiile sociale în scopul servirii
binelui public, iar forţa sa de model este confirmată de performanţele
de necontestat, care fac din ele state puternice şi prospere, în
comparaţie cu statele care nu cunosc beneficiile democraţiei.

5.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 5

Democraţia modernă. Trăsături, autenticitate, modele democratice

Democraţia oglindeşte o ordine politică şi un mod de funcţionare a sistemului în care se
realizează dreptul poporului de a se autoguverna. Esenţa democraţiei emană din principiul
suveranităţii poporului, ceea ce înseamnă că guvernarea nu poate fi legitimă decât prin voinţa celor
guvernaţi. Practic, democraţia se prezintă ca un sistem de instituţii şi relaţii în care cetăţenii fie că
decid direct (democraţia directă), fie că deleagă puterea de decizie unor reprezentanţi aleşi
(democraţia reprezentativă).
În sistemele democratice pluraliste acţionează mai multe partide politice, organizaţii ale
puterii civile, implicând diversitatea de opinii şi interese, separarea dar şi conlucrarea puterilor
(legislativă, executivă, judecătorească). Democraţia modernă se întemeiază, totodată, pe o delegare a
puterii – legislativă şi executivă – de către majoritatea socială unei minorităţi de oameni politici de
profesie, pentru a-i reprezenta, de unde şi denumirea de democraţie reprezentativă, sau democraţie
parlamentară, deoarece legislativul (Parlament, Adunare Naţională, Congres) reprezintă puterea
supremă în stat. Democraţia directă (referendumul) este, în general, un exerciţiu al democraţiei
complicat, costisitor şi de durată. Pentru a-şi atribui legitimitate, unele regimuri autoritare sau
totalitare recurg la această cale, obţinând prin presiuni, manipulare, o falsă adeziune populară. Dar,
pentru a evita o concentrare practic nelimitată a puterii în mâinile celor aleşi – chiar dacă ei sunt
consideraţi reprezentanţi ai poporului – politica modernă a consacrat principiul limitării constituţionale
a acesteia, separaţia şi controlul reciproc al celor trei ramuri ale puterii.

129
 Politologii au atras însă atenţia şi asupra unor limite. Chiar şi în statele cu democraţii clasice
consolidate voinţa alegătorului, exprimată prin vot, dar insuficient fundamentată pe informaţie, sau
alterată de deficienţe de cultură politică, poate greşi, aşa încât şi democraţia directă are limitele sale.
Democraţia modernă admite principiul majorităţii (majoritatea decide, iar minoritatea trebuie să se
supună) dar, pentru prevenirea abuzurilor pe care majoritatea le-ar putea comite împotriva minorităţii,
şi care ar putea conduce la o „tiranie a majorităţii”, ea consacră şi principiul respectării obligatorii a
drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti ale celor ce alcătuiesc minoritatea.
Recunoscând limitele democraţiei, gânditori şi oameni politici realişti au admis că aceasta nu
reprezintă un model de guvernare perfect, deşi este cel mai perfectibil dintre toate. Una din marile
misiuni ale democraţiei moderne constă în a repara sau preveni relele provocate de interpretarea
excesivă a ideii de democraţie; ea are avantajul de a permite popoarelor să facă lucruri bune chiar şi
atunci când au guverne de proastă calitate. Într-o inspirată butadă, fostul premier britanic W.Churchill
admitea ideea că dacă democraţia ar putea fi cea mai proastă formă de guvernare, ea este, oricum, cea
mai bună dintre cele cunoscute până acum.
Un regim politic democratic corespunzător statului de drept se va reflecta într-o largă paletă de
garanţii constituţionale, în mecanisme sigure şi eficiente de garantare a drepturilor omului, un sistem
de instituţii chemate să asigure participarea cetăţenilor la conducere, dreptul lor de a-şi spune
cuvântul în problemele fundamentale ale statului, de a-şi alege şi de a-şi demite reprezentanţii. Desigur
că fiecare ţară îşi are tradiţiile ei, ceea ce face ca anumite mecanisme eficiente într-una din ele să nu
poată fi transpuse în altele. Dincolo de deosebiri însă, există trăsături fundamentale comune, capabile
să identifice fără greş democraţia. Rezultă deci că între regimul politic şi sistemul constituţional există
o strânsă relaţie şi interacţiune.
În ciuda faptului că politologii au opinii diferite asupra anumitor detalii, un bun cunoscător al
problemelor democraţiei, Arend Lijphart relevă că s-a ajuns la o largă acceptare a unor criterii
definitorii cum sunt: dreptul la vot; dreptul de a fi ales; alegeri libere şi corecte; libertatea de asociere;
libertatea de expresie; surse alternative de informare – criterii care, însumate, ar da substanţă definiţiei
simple dată de Abraham Lincoln, conform căreia democraţia este guvernarea de către popor şi pentru
popor.
2. Autenticitatea democraţiei
Problema fundamentală a democraţiei moderne este problema autenticităţii. Mulţi autori au
relevat că democraţia se transformă, uneori, într-o falsă democraţie, sau într-o democraţie pur formală,
atunci când practicile democratice (electorale, participarea la conducere, controlul asupra puterii) se
transformă în acte formale, în „ritualuri” sau „spectacole”.
„Unul din motivele pentru care democraţia devine adesea o ficţiune, este asimetria dintre
majoritate şi elite” – este o altă cauză care alterează autenticitatea democraţiei, aşa cum atrage atenţia
un alt autor (Adrian-Paul Iliescu, Introducere în politologie, p.155). Şi aceasta pentru că elitele deţin
poziţiile executive, resursele financiare, informaţia, organizarea, experienţa, legături cu cercurile
influente, controlul mass-media necesar manipulării opiniei publice ceea ce face ca, chiar în
democraţiile autentice, masele să joace un rol marginal. Acest aspect pare a justifica atitudinea
sceptică a unor politologi faţă de „democraţia pură” concepută de J.J.Rousseau, autorul celebrului
„Discurs asupra originii inegalităţii”, care vedea remediul la inechitate în instituţionalizarea voinţei
generale a poporului. În lumina acestei viziuni, consecinţa cea mai gravă a rolului jucat de elite este
dirijarea treburilor publice nu în interesul majorităţii – cum cere democraţia, ci în propriul lor interes.
Aşadar, rezultă şi din opinia altor autori, interesul elitelor politice care deţin puterea ori aspiră la ea,
este acela de a favoriza grupurile speciale de interese, şi nu interesul public, întrucât acesta aduce
foloase puţine şi târzii. Ca urmare a acestor limite, tot mai mulţi filosofi şi politologi definesc
democraţia în termeni minimali, ca un regim politic în care sunt alegeri libere corecte (în sensul că nu
sunt falsificate direct), în care funcţionează alternanţa la putere, libertatea presei şi a cuvântului,
opoziţia politică etc.
3. Două modele de democraţii occidentale
Statele occidentale prospere, cu democraţii consolidate, prezintă numeroase trăsături comune,
130
deşi se deosebesc prin istoria şi valorile fiecăreia. Dincolo de elementele care le separă, ele sunt
reunite prin idealuri şi instituţii comune, cum sunt pluralismul politico-ideologic, echilibrul structurilor
de putere, subordonarea autorităţii publice normelor constituţionale. După mecanismul luării deciziei
s-au conturat:
a) democraţia majoritară (principiul majoritar fiind fundamental în adoptarea deciziilor) –
ilustrată prin modelul majoritar de tip Westminster, asupra căruia vom stărui în paginile următoare;
b) democraţia consensuală (în care regula majorităţii este înlocuită cu regula consensului
electoral pluralist; aceasta este specifică societăţilor segmentate pe criterii etnice, religioase şi
lingvistice (Olanda, Belgia, Elveţia, Liban, Cipru). Modelul consensual se caracterizează prin
împărţirea puterii executive, prin coaliţii largi (cazul Elveţiei – tratat în continuare – sau al Belgiei)
prin federalism teritorial şi descentralizare.
Modelul Westminster al democraţiei
Westminster – palatul Parlamentului din Londra, este simbolul uneia din cele mai vechi
democraţii din epoca modernă, echivalent cu modelul majoritarist – guvernarea parlamentară de tip
britanic – sursă de inspiraţie pentru alte state, unele foarte apropiate Marii Britanii, cum sunt Canada,
Australia, Noua Zeelandă, cât şi majoritatea fostelor colonii britanice din Asia, Africa şi Caraibe, după
câştigarea independenţei lor. A.Lijphart a identificat zece elemente comune ale acestui model, din care
reţinem:
– Concentrarea puterii executive în cabinete monocolore cu majoritate simplă (guvernele de
coaliţie fiind rare: cel dintre 1940-1945, prezidat de Winston Churchill şi alcătuit din laburişti şi
liberali, a corespuns condiţiilor excepţionale din timpul celui de-al doilea război mondial).
– Dominaţia cabinetului. Marea Britanie cunoaşte sistemul parlamentar de guvernământ, în
care guvernul este dependent de încrederea Parlamentului. Teoretic, cum Camera Comunelor poate
vota neîncrederea, ea este cea care controlează cabinetul. În realitate relaţia este inversă, deoarece
guvernul, format din liderii partidului majoritar, este firesc să fie susţinut de legislativ.
– Sistemul bipartidist – o altă trăsătură a acestei democraţii – este tratat la capitolul referitor la
Partidele politice.
– Sistemul electoral majoritar constă în faptul că în Camera Comunelor intră membrii aleşi în
circumscripţii, cu un singur loc eligibil, pe baza majorităţii de voturi.
– Guvernarea centralizată şi unitară. Autoritatea executivă locală îndeplineşte funcţii
importante, dar puterile ei sunt reglementate constituţional (ca în sistemul federal), fiind creaţia
guvernului central de la Londra. Marea Britanie este socotită, de altfel, cea mai centralizată guvernare
din toate marile state occidentale ale lumii, (cu două excepţii, este adevărat: Irlanda de Nord şi Scoţia,
care se bucură de o mai mare autonomie în Regatul Unit).
– Concentrarea puterii legislative într-un corp unicameral pentru că, deşi Parlamentul este
compus din Camera Comunelor şi Camera Lorzilor, ele îndeplinesc un rol asimetric, în sensul că
aproape toată activitatea de legiferare se desfăşoară în Camera Comunelor.
– Flexibilitatea constituţională. Deşi s-ar putea să surprindă, Marea Britanie nu are o
constituţie „scrisă” – în sensul unei legi fundamentale unice – ci un ansamblu istoric de astfel de legi:
Magna Charta Libertatum, Bill of Rights, Parliament Acts (dintre 1911-1949) – constituţia fiind
flexibilă, în sensul că poate fi modificată de Parlament cu majoritate simplă, ca orice altă lege.
– Absenţa controlului constituţional este cea de-a doua consecinţă majoră a inexistenţei unei
Constituţii scrise: neexistând niciun document constituţional cu statut de lege prevalentă în raport cu
care o instanţă supremă să poată determina constituţionalitatea unei legi, nici nu se poate recurge la un
astfel de control, aşa cum se întâmplă în majoritatea celorlalte state democratice.
Democraţia consensualistă
Guvernarea de către majoritatea poporului înseamnă nu numai că majorităţile trebuie să
guverneze iar minorităţile să se supună, ci şi ca acestea din urmă să se opună (acesta fiind, printre
altele, şi rolul opoziţiei). Această viziune este consemnată însă de modelul consensualist. Politologi
reputaţi au subliniat că sensul primar al democraţiei este ca toţi cei afectaţi de o decizie să aibă şansa
de a participa la adoptarea ei, fie în mod direct, fie prin reprezentanţi aleşi. Al doilea sens este acela ca
131
voinţa majorităţii să aibă câştig de cauză dar, în acest caz, cele două sensuri sunt evident
incompatibile, pentru că astfel s-ar viola sensul primar al democraţiei. Majoritariştii susţin însă că
această incompatibilitate este rezolvabilă, în sensul că excluderea minorităţii este esenţial atenuată
dacă majoritatea şi minoritatea convin să alterneze la guvernare, adică dacă minoritatea de astăzi poate
deveni majoritatea de mâine (acesta este, precum s-a văzut, modul cum lucrează sistemul bipartidist
din Marea Britanie).
În societăţile pluraliste însă, puternic divizate pe criterii religioase, ideologice, culturale,
lingvistice sau rasiale, fiecare cu propriile lor partide politice, grupuri de interese şi canale de
comunicaţie, guvernarea majorităţii nu este numai nedemocratică, ci şi periculoasă, deoarece
minorităţile cărora li se refuză continuu puterea, se vor simţi excluse şi discriminate. În Irlanda, de
exemplu, majoritatea protestantă a guvernat neîntrerupt între 1921-1975, iar protestele catolicilor au
degenerat un război civil între catolici şi protestanţi. Aici guvernarea majorităţii semnifică mai degrabă
o dictatură a acesteia, iar soluţia ar fi un regim care să pună accent pe consens în loc de opoziţie, şi
anume democraţie consensualistă. Exemple pentru un astfel de model sunt Elveţia, Belgia, chiar
Uniunea Europeană.
Modelul consensualist elveţian
Comparând modelul Westminster (concentrarea puterii în mâinile majorităţii), cu modelul
consensualist ilustrat de Elveţia, A.Lijphart a identificat şi în acest ultim exemplu zece caracteristici
menite să disperseze puterea într-o varietate de căi cum ar fi:
 Împărţirea puterii executive în cabinete de coaliţie a celor mai importante partide
(creştin-democraţii, social-democraţii şi radical-democraţii), care alcătuiesc Consiliul Federal
(guvernul).
 Echilibrul puterii între executiv şi legislativ. În comparaţie cu Marea Britanie, unde
cabinetul este evident dominant, în Elveţia separarea formală a puterilor a generat un executiv şi un
legislativ mai independente, iar relaţia dintre ele este mai echilibrată.
 Existenţa unui sistem multipartidist – în fapt, un sistem cvasipartidist: în alegerile din
1995 majoritatea locurilor din Consiliul Naţional Elveţian (parlamentul) au revenit celor patru partide
mai importante, care au intrat şi în alcătuirea Consiliului Federal (guvernul), în pofida unor delimitări
religioase, social-economice, lingvistice.
 Reprezentarea proporţională – principiu potrivit căruia locurile parlamentare sunt
împărţite între partide proporţional cu numărul voturilor pe care le primesc.
 Guvernarea federală şi descentralizată. Elveţia este un stat federal, în care puterea
este împărţită între guvernul central şi executivele celor 20 de cantoane, prezentându-se astfel ca unul
din cele mai descentralizate state din lume.
 Bicameralismul puternic, sistem instituit cu scopul de a oferi reprezentare specială
minorităţilor, inclusiv statelor mai mici din sistemele federale – într-o cameră superioară şi alta
secundară. În Elveţia, Consiliul Naţional (Camera inferioară) reprezintă poporul, iar Camera Statelor
(camera superioară sau federală) reprezintă cantoanele componente.
 Rigiditatea constituţională, reflectată în faptul că o singură lege fundamentală (care
poate fi modificată doar prin referendum) veghează la constituţionalitatea legilor ordinare şi organice.
Este astfel lesne de constatat, folosind metoda comparativă, că însemnatele deosebiri dintre
cele două modele nu alterează esenţa regimului democratic constituit pe valori comune recunoscute şi
inconfundabile.

Regimuri prezidenţiale
Descoperit la sfârşitul secolului al XV-lea, continentul american a fost colonizat de europeni.
Abia la începutul secolului al XVII-lea au fost înfiinţate primele colonii engleze, care cunosc o
accelerată dezvoltare economică şi culturală. Lipsa dreptului de autoguvernare, monopolul comercial
instituit de Metropolă, abuzurile administraţiei şi armatei britanice au determinat hotărârea
americanilor de a-şi obţine neatârnarea.
La 4 iulie 1776 cele 13 colonii engleze din America de Nord s-au răsculat împotriva
autorităţilor centrale, constituindu-se în republica federală şi independentă Statele Unite ale Americii.
132
Armata condusă de George Washington, care va deveni primul preşedinte american, a repurtat succese
hotărâtoare, încât Tratatul de pace de la Versailles din 1783 a consacrat independenţa SUA. Pentru
prima dată în istoria modernă a omenirii, în opoziţie cu monarhiile din Vechiul Continent, s-au pus
bazele unui stat în conformitate cu principiile iluministe de suveranitate a poporului şi cu drepturile
cetăţeanului. Evenimentul a marcat profund istoria universală a secolelor XIX şi XX, oferind un model
autentic de organizare a statului pe baze democratice.
Promovând imperativele libertăţii şi respectul drepturilor omului, democraţia americană s-a
afirmat prin sistemul de valori formulat de documente istorice ale căror principii au reverberat apoi în
toate societăţile însetate de echitate, ordine şi prosperitate.
În 1774 Congresul General al coloniilor adopta Declaraţia Drepturilor, care a prefaţat istorica
Declaraţie de Independenţă din 1776. Ambele s-au aflat sub puternica influenţă a concepţiilor
dreptului natural, afirmând răspicat că toţi oamenii s-au născut egali şi înzestraţi cu drepturi
inalienabile: la viaţă, libertate şi fericire; că, pentru a-şi asigura exercitarea lor, oamenii au instituit
guverne, a căror autoritate şi putere derivă din consimţământul celor guvernaţi, îndreptăţiţi să le revoce
pe cele ce se abat de la această misiune. În cuvintele memorabile ale preşedintelui Abraham Lincoln:
„niciun om nu este suficient de bun pentru a guverna alt om, fără consimţământul acestuia”, se
regăseşte întreaga filosofie a democraţiei americane (Victor Duculescu şi colab., Drept constituţional
comparat, p.53). Din această sintagmă rezultă că singurul drept legitim de a guverna decurge din
aprobarea puterii de către cei guvernaţi.
Constituţia SUA adoptată în 1787 în acest spirit proclama principiul suveranităţii poporului,
garantarea şi ocrotirea proprietăţii şi a libertăţilor individuale, echilibrul şi controlul reciproc al
puterilor. În temeiul Constituţiei erau create structuri de guvernare bazate pe principiul separării reale
a puterilor în stat, cu îmbinarea atribuţiilor de autoritate ale instituţiilor federale şi locale. Fiecare stat
membru se guverna potrivit propriilor legi, avea un guvernator ales, instituţii proprii pe plan
judecătoresc şi financiar. Conducerea federală exercita atribuţii în planul politicii externe, fiscale şi de
apărare, bătea monedă naţională şi reglementa comerţul Federaţiei. Pentru a defini cu mai multă
claritate drepturile şi libertăţile individuale, în 1791 în Constituţie au fost incluse 10 amendamente –
Legea drepturilor omului. Erau astfel legiferate: libertatea cuvântului, a religiei, libertatea presei,
siguranţa persoanei, inviolabilitatea domiciliului şi a bunurilor, dreptul de petiţiune, de întrunire şi
judecată echitabilă, introducerea tribunalelor cu juraţi. Cel de-al cincilea amendament prevedea, de
exemplu, că o persoană „nu va putea fi forţată să depună mărturie împotriva ei însăşi într-un proces
penal, nici nu va putea fi privată de viaţă, libertate sau proprietate, în absenţa procedurilor
corespunzătoare prevăzute de lege”.
Fără îndoială, sistemul politic american prezintă particularităţi greu de înţeles uneori pentru
alte ţări. În pofida imperfecţiunilor şi a unor critici care i s-au adus, democraţia americană şi-a afirmat
robusteţea, confirmată de două secole de practică eficientă şi de performanţe de necontestat ale acestei
societăţi.
Republică prezidenţială, SUA are în frunte un preşedinte. Prin tradiţie, el este învestit cu
însemnate prerogative şi atribuţii: el este şef al statului şi al executivului, comandant suprem al forţelor
armate şi şef al diplomaţiei americane. Ales o dată la 4 ani – dar nu mai mult de două mandate
(singura excepţie a fost preşedintele Franklin Delano Roosevelt, cu 3 mandate consecutive, între 1933-
1945, dar în condiţii excepţionale de război) – el nu răspunde în faţa Congresului (parlamentul), nu
poate fi demis nici dacă este pus în minoritate, decât în caz de răspundere penală. Este adevărat, nici el
nu are dreptul de a dizolva parlamentul şi de a organiza noi alegeri.
Cabinetul prezidenţial este format din miniştri şi secretari de stat; în sistemul prezidenţial din
SUA nu există, ca în sistemul european, un Consiliu de Miniştri, ca organ colectiv care adoptă decizii.
Puterea legislativă aparţine Congresului SUA – parlament bicameral alcătuit din Camera
Reprezentanţilor şi Senat. Prima este aleasă pe un termen de doi ani, prin scrutin universal, într-un
singur tur. În Senat intră câte doi reprezentanţi din fiecare stat, indiferent de mărimea sa, aleşi pe o
perioadă de şase ani prin scrutin majoritar, reînnoindu-se cu câte o treime. Între cele două Camere
există un raport de deplină egalitate în ceea ce priveşte puterea legislativă, ambele având atribuţii
comune. Congresul examinează, aprobă sau respinge actele de guvernare, votează legile, adoptă

133
bugetul, stabileşte orientarea politicii externe, ratifică tratatele internaţionale (domeniu în care, este
adevărat, Constituţia rezervă anumite puteri exclusiv Senatului).
De un deosebit interes se bucură relaţiile dintre executiv şi legislativ. Deşi nu dispune de
iniţiativă legislativă, preşedintele are dreptul de a se opune unei legi adoptată de Congres, prin
exercitarea dreptului de veto, putând astfel suspenda aplicarea ei, situaţie în care el poate cere o nouă
dezbatere a acesteia. De reţinut şi practica prezentării de către preşedintele american a unor mesaje în
faţa Congresului care poate influenţa, prin persuasiune, actul legislativ. De-a lungul istoriei, în relaţiile
dintre preşedinte şi Congres n-au lipsit nici asperităţile pe tema orientării politicii interne şi externe.
Puterea judecătorească în SUA se bucură de o înaltă autoritate. În esenţă, jurisdicţiile
americane includ tribunalele de district, tribunalele de apel şi, în vârful piramidei Curtea Supremă de
Justiţie, compusă din nouă magistraţi. O importantă prerogativă a acesteia constă în autoritatea de a
declara neconstituţionale atât legile statelor, cât şi cele ale federaţiei, considerate contrare Constituţiei.
Sistemul partidist nord-american întregeşte imaginea unei democraţii pe care numeroşi autori
o consideră ca fiind un adevărat model de guvernare în slujba naţiunii. Prin comparaţie, partidele din
SUA sunt deosebite prin structuri, ideologie şi mod de acţiune de cele din Europa. În primul rând,
specificul american constă în aceea că partidele acţionează mai cu seamă în perioadele care preced
alegerile prezidenţiale cât şi cele pentru Congres, activitatea lor politică fiind relativ redusă între
aceste evenimente. O altă particularitate rezultă din lipsa unor deosebiri ideologice esenţiale dintre
Partidul Republican şi Partidul Democrat – cele două forţe care îşi dispută puterea prin alegeri libere –
în sensul că unul ar putea fi considerat de „stânga”, iar celălalt de „dreapta”. Partide de cadre – oameni
politici de profesie – cele două formaţiuni îşi organizează convenţiile (congresele) naţionale odată la 4
ani, aceste întruniri grandioase, tipic americane, sunt menite în special să-şi desemneze candidaţii la
alegerile prezidenţiale.
Şi sistemul electoral american este unul original, mult deosebit de cel european, prin fazele pe
care le parcurge. Astfel, la primul nivel funcţionează sistemul „alegerilor primare” când, la nivel local,
sunt desemnaţi direct de electori, şi nu de aparatul de partid, candidaţi dintre persoanele considerate a
fi cele mai indicate pentru a-i reprezenta. Urmează apoi convenţiile naţionale ale celor două partide,
campania electorală şi desfăşurarea scrutinului, când alegătorii îi desemnează pe electori, aceştia
dispunând de un mandat imperativ de a alege o persoană sau alta în funcţia supremă. În final marii
electori îl aleg pe preşedinte care este învestit într-un cadru solemn împreună cu vicepreşedintele.
Uneori însă majoritatea Camerelor îşi schimbă configuraţia prin alegeri parţiale prevăzute de
Constituţie chiar în cursul mandatului prezidenţial – aşa s-a întâmplat în anii 1946, 1954 şi 2007 –
creând anumite dificultăţi în relaţiile dintre preşedinte şi Congres pe teme de politică internă sau
externă.
De-a lungul timpului oamenii de stat ai Americii au militat pentru generalizarea la scară
planetară a noilor democraţii şi a respectării drepturilor omului. În preajma celui de-al doilea război
mondial preşedintele Franklin D. Roosevelt s-a pronunţat împotriva încălcării acestor drepturi de către
puterile totalitare ale lumii. Ideea respectării lor a călăuzit şi Carta Atlanticului, semnată de
preşedintele Roosevelt şi primul ministru Churchill al Marii Britanii, la 14 august 1941. În condiţiile
în care războiul rece diviza Europa, iar statele totalitare comuniste ignorau drepturile cetăţenilor lor,
acest document istoric afirma dreptul popoarelor de a-şi alege forma de guvernământ sub care doresc
să trăiască. Dar tocmai de aceea criticii sistemului american atrag atenţia liderilor SUA că, în graba lor
de a vedea triumful idealurilor democraţiei în întreaga lume, prin însăşi esenţa lor, acestea nu pot fi
impuse cu armele.

Regimuri semiprezidenţiale.
Politologii aleg modelul Franţei pentru a ilustra regimul semiprezidenţial, întrucât, ca şi SUA,
acesta prezenta un interes aparte: sistemul politic francez a cunoscut aproape toate formele de
guvernământ: monarhia absolută, monarhia constituţională, imperiul, republica parlamentară fiind, în
prezent, o Republică semiprezidenţială.
Monarhia absolută, instaurată odată cu centralizarea statală, a îmbrăcat forma sa clasică în
timpul regelui Ludovic al XIV-lea; celebra afirmaţie „l'État c'est moi” („Statul sunt eu”) exprima fidel
134
concentrarea întregii puteri în persoana monarhului, regimul de abuzuri şi ignorare a oricăror libertăţi
cetăţeneşti. De aceea, reacţia societăţii nu s-a lăsat aşteptată: sub influenţa ideilor înaintate ale
iluminiştilor, Marea revoluţie franceză din 1789 a demolat, odată cu închisoarea Bastilia, şi edificiul
putred al puterii absolutiste monarhice, mergând cu ghilotina în frunte.
Prima Constituţie franceză din 1791, adoptată de Adunarea Naţională Constituantă, a avut ca
preambul celebrul document intitulat „Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului”. Legea
fundamentală a menţinut monarhia ca instituţie, dar prevedea fundamentarea acesteia pe baze
constituţionale, consacrând, juridiceşte, pentru prima oară în istoria Franţei, principiul separaţiei
puterilor în stat. Graţie ei, locuitorii ţării şi-au schimbat statutul juridic din supuşi ai monarhului
absolut în cetăţeni ai statului democratic. Conform Constituţiei, suveranitatea emană de la popor,
puterea legislativă aparţinând unei adunări unicamerale, cu drept de iniţiativă, amendare şi adoptare a
legilor. Independentă faţă de rege, care nu putea să o dizolve, Adunarea exercita controlul asupra
puterii executive, graţie dreptului de interpelare a miniştrilor.
După abolirea monarhiei, incapabilă să accepte îngrădirile noului statut, a urmat perioada
Convenţiei Naţionale – noua adunare legislativă aleasă pe baza votului universal – care a proclamat
prima Republică franceză şi a adoptat Constituţia Anului I, aprobată prin referendum în 1793 dar
neaplicată din cauza gravelor dezacorduri dintre iacobinii radicali şi girondinii moderaţi, adepţi ai unui
liberalism de tip englezesc şi în a căror viziune Revoluţia se terminase odată cu proclamarea
Republicii.
Noua formă de guvernământ – Directoratul (numită aşa deoarece puterea executivă a fost
încredinţată unui organ colegial compus din 5 directori), a fost un regim politic tranzitoriu în timpul
căruia s-a încercat eliminarea abuzurilor săvârşite în numele Revoluţiei, dar şi menţinerea valorilor
sale întemeiate pe ideea de garantare a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.
Situaţia grea, de criză economică, socială şi politică a favorizat succesul loviturii de stat din
1799 condusă de generalul Napoleon Bonaparte.
Regimul consular instaurat de acesta (în 1802 este declarat prin plebiscit consul pe viaţă) a
fost, în fapt, o dictatură personală, o formă de guvernământ autoritară şi care a pregătit regimul
imperial ce avea să urmeze. Într-adevăr, în 1804 Senatul l-a proclamat pe Bonaparte „împărat ereditar
al francezilor”, sub numele de Napoleon I. Deşi a înlocuit o monarhie cu alta, Napoleon a rămas, într-
un fel, la răspântie de istorie, un „soldat al Revoluţiei” şi al idealurilor sale esenţiale. Guvernarea
imperială a fost, desigur, contradictorie. Pe de o parte, instituindu-se un stat centralizat şi autoritar în
care autonomia administraţiilor locale a fost suprimată, libertăţile politice au fost sever îngrădite. Pe de
altă parte, noul regim imperial a rămas moştenitorul transformărilor radicale suferite în dreptul public
şi cel privat, în sensul că libertatea şi proprietatea individuală au primit o protecţie sigură,
proclamându-se egalitatea juridică a persoanelor. Codul Civil Francez, redactat în 1801 de Convenţie
şi promulgat apoi de împărat în 1804 a avut un enorm răsunet în multe legislaţii europene ulterioare:
din Belgia, Olanda, Spania până în Japonia şi Brazilia pe alte continente.
Înfrângerea lui Napoleon a avut ca efect restaurarea monarhiei, dar sub noua formă a
monarhiei censitare, în care „regele domneşte dar nu guvernează”, principiu personificat de „regele-
cetăţean” Ludovic Filip (1830-1848) în timpul căruia, prin revizuirea constituţiei, guvernul devenea
responsabil în faţa Camerei.
Noul regim era întemeiat pe sufragiul censitar (dreptul de vot pe bază de avere), menit să
asigure sprijinul guvernării pe o clasă puternică de proprietari înstăriţi.
Revoluţia de la 1848 avea să restabilească sufragiul universal şi să instaureze un regim
democratic apropiat de cel prezidenţial. După ce Ludovic Napoleon Bonaparte, nepotul fostului
împărat Napoleon I a fost ales preşedinte al Republicii – caz unic în istorie – acesta a recurs la un
plebiscit cu privire la forma de guvernământ şi, în 1852, s-a proclamat împărat sub numele de
Napoleon al III-lea. A început, astfel, istoria celui de-al doilea imperiu, care a durat până în 1870
când Franţa a capitulat înfrântă de armatele prusace. Este adevărat că, deşi deţinea importante
prerogative politice, noul regim imperial se deosebea fundamental de cel al înaintaşului său, prin aceea
că menţinea instituţiile democratice ale statului. Revoluţia din Paris (1870) a pus bazele celei de-a III-
a Republici Franceze, dar existenţa sa a fost întreruptă de instaurarea, în 1871, a Comunei din Paris –
încercare efemeră de a edifica, pe ruinele fostului imperiu, a unui nou tip de stat proletar.

135
 Potrivit Constituţiei din 1875 puterea legislativă revenea Adunării Naţionale – un parlament
bicameral alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat. Preşedintele ţării, ales pe 7 ani prin scrutin secret,
cu majoritate absolută a voturilor celor două Camere, era şef al statului şi al executivului, bucurându-
se de largi atribuţii: avea iniţiativa legilor, desemna pe miniştrii. Această formă de organizare a durat
până în 1940 când ocuparea Franţei de către germani a permis mareşalului Pétain să instaureze un
regim subordonat autorităţilor de ocupaţie ale celui de-al III-lea Reich.
A IV-a Republică Franceză îşi are obârşia în instituţiile revoluţionare create de generalul
Charles de Gaulle, conducătorul rezistentei armate franceze împotriva ocupaţiei naziste, în timpul
luptei de eliberare a ţării. În urma a două referendumuri (1945 şi 1946) Adunarea Constituantă a
adoptat Constituţia din 1946 care a reglementat instituţiile puterii pe principiul separaţiei. Dar
imobilismul şi ineficacitatea clasei politice, agravate de criza algeriană (colonie franceză, Algeria a
declanşat în 1958 lupta sa de eliberare), au sleit statul francez. Expresia neputinţei de a face faţă
problemelor ţării a fost faptul că în 12 ani cât a ţinut istoria celei de-a IV-a Republici Franceze s-au
perindat 20 de guverne, şi numai şase dintre acestea au plecat cu forme constituţionale.
În acest climat confuz, odată cu decizia Parlamentului de a transfera, în 1958, puterile
constituţionale generalului Charles de Gaulle, a început şi istoria celei de-a V-a Republici, noua sa
Constituţie punând bazele unui regim întemeiat pe principiile democraţiei occidentale. Adept al
separaţiei puterilor dar, totodată, şi al ideii care făcea din şeful statului un arbitru şi un îndrumător al
vieţii politice, marele om de stat al Franţei şi-a adus o contribuţie decisivă la stabilizarea climatului
politic, în calitatea sa de preşedinte al Republicii (1959-1969).
Sistemul instaurat s-a dovedit de durată: şi în perioada post-gaullistă, în timpul mandatului a
cinci preşedinţi, au avut loc o multitudine de consultări electorale, iar regimul constituţional s-a
instituţionalizat şi consolidat. Literatura politologică a remarcat, ca un fapt ilustrativ pentru
democraţie, împrejurarea că între 1986-2005 instituţiile statului au funcţionat, în anumite perioade, în
situaţia inedită în care – în ciuda unor momente de criză politică – un preşedinte al Republicii de
stânga a coexistat cu un prim-ministru de dreapta, sau invers, fără ca instituţiile statului să aibă de
suferit.
Structurile puterii de stat reflectă modalităţi democratice de guvernare, dar prezintă şi note
originale în comparaţie cu alte forme de guvernământ, şi chiar cu sistemul semiprezidenţial din care
Franţa face parte. Constituţia din 1958 cuprinde dispoziţii din care rezultă specificul
parlamentarismului francez, sub forma multicameralismului: Adunarea Naţională, Senatul şi Consiliul
Economic şi Social. Cea dintâi este aleasă prin sufragiu universal direct, cu un mandat de 5 ani, având
prerogative de care nu dispune şi cea de-a doua Cameră legislativă. La rândul său, Senatul, ales cu un
mandat de 9 ani, are o situaţie cu totul specială, în sensul că nu poate fi dizolvat în nicio împrejurare.
Cel de-al treilea compartiment cuprinde reprezentanţi ai sindicatelor, uniunilor de muncitori,
fermierilor, având doar un rol consultativ, pentru elaborarea unor programe pe termen lung. Nu
dispune de atribuţii de legiferare ca celelalte două. Originalitatea sistemului parlamentar francez
constă şi în delimitarea precisă între atribuţiile Adunării Naţionale şi cele ale Senatului. Statutul
parlamentarului defineşte situaţii de incompatibilităţi, cât şi imunitatea absolută de ordin civil cât şi
penal pentru actele săvârşite în exerciţiul funcţiilor sale, pentru cuvântări, opinii sau vot.
Parlamentul lucrează în sesiuni, ordinare sau extraordinare. Iniţiativa convocării sesiunilor
extraordinare aparţine primului ministru sau Adunării Naţionale. Principala atribuţie a Parlamentului
este elaborarea legilor în orice materie. Iniţiativa legislativă aparţine, de asemenea, primului ministru
sau parlamentarilor. Parlamentul exercită controlul asupra executivului prin modalităţi clasice:
interpelări, comisii de anchetă. După cum se poate lesne observa, există numeroase elemente comune
cu instituţia Parlamentului român.

Un loc important în sistemul instituţiilor politice şi constituţionale ale ţării revine

preşedintelui Republicii Franceze. Reforma constituţională din 1962 a conferit un plus de autoritate
acestei instituţii. Preşedintele este ales pentru un mandat de 7 ani prin sufragiu universal, direct, în
două tururi de scrutin. În principiu, acesta nu este responsabil nici penal, nici civil pentru actele sale
comise în exerciţiul funcţiunilor sale; Constituţia prevede doar răspunderea în caz de înaltă trădare,
care este de competenţa unei Înalte Curţi de Justiţie (literatura relevă că în Franţa numai doi şefi de

136
stat au fost condamnaţi pentru infracţiuni politice: regele Ludovic al XVII-lea, în 1793, executat prin
ghilotinare, şi mareşalul Pétain, condamnat la moarte în 1945, cu comutarea pedepsei la închisoare pe
viaţă din pricina vârstei înaintate).
Atribuţiile preşedintelui sunt uneori vag conturate („veghează la respectarea Constituţiei”),
alteori au un contur precis: numeşte pe primul ministru şi are dreptul de a prezida şedinţele Consiliului
de Miniştri, este comandantul suprem al armatei, are dreptul de a recurge la referendum, de a se adresa
Parlamentului cu mesaje, de a dizolva Adunarea Naţională, precum şi dreptul de graţiere.
Faptul că puterea executivă în Franţa aparţine preşedintelui Republicii şi guvernului, a făcut
pe mulţi autori să considere executivul francez ca fiind unul „bicefal”. Dacă ţara a avut în frunte, după
război, şefi de stat prestigioşi, în timpul celei de-a V-a Republici s-au remarcat şi prim miniştri de
mare autoritate, care s-au impus în viaţa politică şi au îndrumat cursul acesteia, cum au fost Georges
Pompidou sau Jacques Chirac. Numirea primului ministru este o atribuţie a preşedintelui, făcându-se
prin decret prezidenţial, fără obligaţia de a consulta grupurile politice parlamentare, revocarea acestuia
făcându-se însă numai de cele două camere ale Parlamentului. Dar libertatea preşedintelui de a numi
pe primul ministru nu este totală. El nu este obligat, ca în Marea Britanie, să desemneze în această
funcţie pe şeful partidului majoritar. Cu toate acestea, el trebuie să ţină seama de cerinţa ca persoana
desemnată să se bucure de încrederea majorităţii parlamentare. Constituţia nu prevede obligaţia
guvernului de a solicita încrederea din partea Adunării Naţionale, ci doar angajarea responsabilităţii în
faţa acesteia printr-o declaraţie de politică generală.
De reţinut că, pentru a respecta principiul separaţiei puterilor, Constituţia nu permite
cumularea portofoliilor ministeriale cu mandatul parlamentar. În cazul stării de asediu sau al stării de
urgenţă, legea fundamentală conferă executivului puteri excepţionale. El poate, de asemenea, să emită
ordonanţe cu caracter normativ, cu condiţia de a fi ratificate de parlament într-un termen stabilit de
lege.

Regimuri parlamentare.
Ca formă de stat, regimul parlamentar poate cuprinde atât monarhii constituţionale, cum este
Marea Britanie, cât şi republici parlamentare (Germania, Italia, Grecia etc ). În aceste ţari Parlamentul,
în raport cu celelalte instituţii, are un rol primordial în organizarea şi conducerea statului. În aceste
societăţi, monarhul sau preşedintele, ca şef al statului, are mai ales un rol reprezentativ. Pentru această
formă de guvernământ, ilustrative sunt instituţiile Marii Britanii şi Germaniei.

Marea Britanie
Marea Britanie oferă un exemplu clasic de trecere de la monarhia absolută la monarhia
constituţională fiind considerată astăzi, pe drept cuvânt, una din ţările reprezentative pentru sistemul
politic parlamentar.
În îndelungata confruntare dintre regimul monarhiei absolutiste medievale şi stările sociale,
documentul istoric intitulat Magna Charta Libertatum (1215) a fost primul pas pe calea
constituţională, menită să limiteze puterile plenare ale regalităţii şi să garanteze drepturile şi libertăţile
civile. De asemenea, şi instituţia care a oferit lumii modelul organizării puterii legislative -
Parlamentul bicameral - s-a născut în Anglia.
Dacă în secolul al XIII-lea exista o singură Adunare a stărilor (baronii, mica nobilime şi
orăşenii) - numite şi comune, la începutul războiului de 100 de ani dintre Anglia şi Franţa (1337-
1453), a luat fiinţă Parlamentul bicameral, alcătuit din Camera Comunelor a cavalerilor şi orăşenilor,
având dreptul de a iniţia proiecte de legi, şi Camera Superioară sau Camera Lorzilor, formată din
baronii marii aristocraţii deţinătoare de latifundii. Conflictul dintre regalitate şi Parlament a atins
punctul culminant la mijlocul secolului al XVII-lea, odată cu prezentarea către Coroană a Petiţiei
drepturilor, cel mai însemnat act constituţional din istoria Angliei după Magna Charta, care afirma
principiul garantării libertăţilor individuale împotriva arbitrariului puterii de stat. Conflictul armat
dintre forţele militare ale regelui şi cele ale Parlamentului conduse de Oliver Cromwell (1642-1649) s-
a încheiat cu victoria acestuia din urmă. Războiul civil a fost urmat de proclamarea Regatului Unit al

137
Marii Britanii. În faţa încercărilor de reinstaurare a absolutismului, Parlamentul a adoptat Habeas
Corpus Act (1679), care interzicea orice arestare abuzivă.
Într-o etapă finală de aşezare a vieţii parlamentare, regele Wilhelm de Orania, fondatorul noii
dinastii engleze, a inaugurat în 1678 monarhia constituţională şi s-a angajat să respecte Declaraţia
drepturilor (Bill of Rights). Recunoscând Parlamentului dreptul de a adopta şi de a suspenda legile,
Declaraţia a consacrat supremaţia legislativă a acestuia. Astfel s-a născut instituţia etalon a sistemului
modern de legiferare, adoptat de mai toate statele democratice ale lumii.
Parlamentul
Cu timpul, relaţiile dintre puterea regală şi Parlament s-au normalizat. O importantă reformă a
fost cea din 1823 când a fost instituţionalizată existenţa opoziţiei, au fost clarificate raporturile dintre
Camera Comunelor şi Camera Lorzilor cât şi atribuţiile fiecăreia .
Camera Lorzilor cuprinde mai ales persoane care beneficiază de titluri nobiliare ereditare şi
clerul înalt (episcopi) - deşi nu dispun de dreptul de vot –, membri numiţi pe viaţă de Regină (potrivit
legii din 1968), cu avizul primului ministru, compoziţie care a provocat critici. În pofida acestora,
Camera Lorzilor s-a dovedit a fi un factor de echilibru, ponderând influenţa guvernului asupra
Camerei Comunelor, prin sistemul partidist. Dintre atribuţiile legislative, este de reţinut perfectarea şi
definitivarea proiectelor de legi care nu-şi găsesc soluţionarea în dezbaterile Camerei Comunelor.
Camera Comunelor. Deşi principiul reprezentării funcţionează în Marea Britanie de mai bine
de 700 de ani, sufragiul universal a fost instituit numai cu 40 de ani în urmă. Nu există restricţii pentru
a fi ales în Camera Comunelor a celor înscrişi pe listele electorale. Alegerile se fac direct, prin vot
secret, pe baza scrutinului uninominal, cu majoritate simplă. Parlamentul este convocat de Regină,
durata unei sesiuni fiind de un an. Lucrările Camerei Comunelor sunt conduse de un „speaker”, în
conformitate cu un regulament riguros, care-l îndreptăţeşte să aplice sancţiuni pentru nerespectarea
acestuia. Hotărârile sunt adoptate cu majoritatea simplă a voturilor.
În Marea Britanie iniţiativa legislativă cunoaşte particularitatea că, alături de parlamentari şi
guvern, ea aparţine şi comunităţilor locale, companiilor create prin lege, societăţilor private şi chiar
particularilor, cu excepţia materiei cheltuielilor publice şi impozitelor. Specifică este şi procedura
legislativă, care cuprinde moţiunea de prezentare a proiectului de lege, depunerea de moţiuni,
examinarea în comisiile de specialitate, trei lecturi succesive cu dezbateri, naveta textului între cele
două Camere până la realizarea acordului asupra unui text unic. În final, legea devine executorie prin
sancţionarea sa de către Regină şi publicarea textului adoptat. Teoretic, Regina poate refuza
sancţionarea, dar în practică acest lucru nu s-a mai înregistrat de 250 de ani.
Monarhia se bucură în Marea Britanie de un indiscutabil respect din partea naţiunii, deşi
atribuţiile sale sunt limitate. Plasându-se deasupra politicii de partide, Regina Angliei reprezintă o
forţă unificatoare şi imparţială. Îndeplinindu-şi atribuţiile ceremoniale, Regina conferă demnitate şi
încredere guvernului, iar ca şef de stat simbolic al Commonwealth-ului întăreşte legăturile cu celelalte
popoare care fac parte din comunitatea britanică de naţiuni. Constatând larga popularitate a Reginei ca
şef de stat, politologii nu pot să nu constate, prin comparaţie, că preşedintele SUA are aproape
jumătate din electorat împotriva sa, ceea ce i-a făcut pe mai mulţi dintre ei să considere – într-un joc
subtil de cuvinte – că Marea Britanie ar fi, în fapt, o „republică deghizată”, iar SUA o „monarhie
deghizată” (Victor Duculescu, op.cit., p.253).
Monarhia britanică dispune, totuşi, de o seamă de prerogative constituţionale importante:
numirea primului ministru, dizolvarea Parlamentului cu avizul lordului cancelar, exercitarea dreptului
de veto în cazul unor legi (deşi regii şi reginele Angliei n-au mai uzat în fapt de unele din aceste
prerogative de vreme îndelungată), dreptul de graţiere etc. Trebuie constatat în final că în multe
privinţe monarhia britanică îndeplineşte funcţii asemănătoare acelora pe care le exercită preşedinţii în
Germania şi Italia.
Primul ministru şi Cabinetul
Instituţia modernă a primului ministru este un produs al lui „Reform Act” din 1832 care a
consacrat obligaţia numirii sale în persoana liderului partidului majoritar în Camera Comunelor.
Rămânând multă vreme o înţelegere nescrisă şi nu o convenţie în sensul propriu al cuvântului, o
138
asemenea funcţie apare expres abia într-un document legislativ din 1917. Astăzi funcţiile sale deosebit
de largi îi permit să exercite o influenţă considerabilă asupra scenei politice, istoria vieţii publice
britanice numărând figuri carismatice de prim-miniştri, cum a fost Lloyd George, Winston Churchill
ş.a. Lider al partidului de guvernământ şi speaker al Camerei Comunelor, primul ministru desemnează
pe miniştrii numiţi de Regină cu avizul său, prezidează şedinţele Cabinetului, coordonând direct
întreaga politică internă şi externă a ţării fiind, prin toate acestea, personalitatea cea mai importantă a
vieţii politice britanice.
Instituţia britanică a Cabinetului se deosebeşte, la rândul ei, de executivul altor democraţii
occidentale, avându-şi originea în Consiliul privat al regelui, menit să soluţioneze problemele curente
ale ţării. Funcţiile şi autoritatea sa au oscilat în raport cu creşterea sau slăbirea autorităţii regale. În
timpul dinastiei Tudorilor (secolele XV-XVI) Consiliul devenise un adevărat nucleu de guvernământ
cu funcţii legislative, executive şi judiciare. În prezent, instituţia cuprinde circa 300 de membri –
miniştri şi foşti miniştri, clerici, înalţi funcţionari şi magistraţi – care se reunesc în plen numai la
decesul suveranului sau când acesta anunţă intenţia de a se căsători. Cu timpul, pentru a elimina
dificultăţile convocării sale în probleme de stat urgente, regele a desemnat un număr restrâns din
membri Consiliului cu care se consulta în mod permanent, şi care au constituit Cabinetul, denumire
derivând de la camera secretă a monarhului, unde aceştia se întruneau de obicei. În prezent,
compoziţia Cabinetului este decisă de primul ministru.
Spre deosebire de alte sisteme politice, în Marea Britanie membrii Cabinetului sunt aleşi
dintre deputaţii partidului majoritar în Camera Comunelor.
Partidele politice joacă un rol foarte important, deşi modalităţile lor de acţiune, în special pe
plan parlamentar, sunt diferite de cele cunoscute în celelalte ţări. Bipartidismul britanic – reprezentat
de Partidul Conservator şi Partidul Liberal – a fost întrerupt, în ultima parte a secolului al XIX-lea, de
apariţia Partidului Laburist, ceea ce a îndreptăţit opinia că, în perioada interbelică, s-a putut vorbi de
un sistem tripartidist, până când Partidul Liberal a trecut pe un plan secundar prin rolul jucat în
guvernare. În ambele partide care se succed la putere (Consevator şi Laburist) un rol foarte important
revine liderului care, în condiţiile când partidul său reuşeşte în alegeri, devine în mod automat şi
primul ministru al Marii Britanii. De altfel, instituţia „liderului politic” este de origine britanică,
neavând corespondent în alte sisteme constituţionale.
Cum partidismul britanic a fost tratat la capitolul „Partide politice”, rămâne de spus că, în
ciuda unor imperfecţiuni şi critici acest sistem s-a dovedit a fi cel mai potrivit şi cel mai agreat pentru
societatea britanică. Sistemul britanic de partide este unul din cele mai strâns legate de activitatea
parlamentară, permiţând acestora să-şi regăsească activitatea în mod direct în câmpul legislativului. El
dă stabilitate guvernului democratic, delimitând în mod limpede responsabilităţile politice. Votând
pentru un partid, electoratul alege nu numai guvernul, ci optează în acelaşi timp şi pentru marile linii
politice pe care doreşte ca acesta să le urmeze. În felul acesta, cetăţenii participă la exerciţiul puterii
mai direct decât în multe alte ţări bazate pe multipartidism.
Opoziţia. Spre deosebire de alte state, în Marea Britanie opoziţia are un caracter
instituţionalizat, la fel ca şi guvernul. De reţinut că prin Actul Coroanei din 1937 care stabileşte
salariul primului ministru, a fost stabilit şi principiul salarizării liderului opoziţiei. De altfel, această
regulă se aplică şi în alte ţări în care funcţionează sistemul de drept britanic. Deşi s-au adus anumite
critici existenţei unei opoziţii „oficiale”, aceasta rămâne un element de echilibru absolut necesar într-
un sistem politic democratic, care asigură libertatea cuvântului, critica deciziilor guvernamentale dar şi
cooperarea cu puterea, pe baza unor dezbateri constructive, în marile probleme care privesc societatea.
Sistemul administrativ. În Marea Britanie sistemul de guvernământ este unitar. Guvernul
Central, fiind ales de Parlament, dispune de o autoritate constituţională la nivelul cel mai înalt. Cu
toate acestea, în cadrul structurilor unitare ale sistemului britanic, unele zone se bucură de un anumit
grad de independenţă regională: Irlanda de Nord, deşi îşi trimite deputaţi la Westminster, are propriul
Parlament, Senat şi Cameră a Comunelor, propriul său cabinet şi guvernator general – deşi această
practică nu conduce la crearea unor relaţii de tip federal.
În Marea Britanie autorităţile locale sunt subordonate în întregime guvernului central. Acestea
cuprind în principal consiliile locale alese pe 3 ani, primarul fiind ales de consilierii municipali pentru
un mandat de un an, cu posibilitatea de a fi reales.
Concluzii. Rezultă, aşa dar, că regimul politic britanic prezintă anumite particularităţi, care îl
individualizează în raport cu celelalte state cu regim de tip parlamentar. Astfel, doctrina clasică a
139
separaţiei puterilor şi-a găsit o aplicare limitată în sistemul britanic, unde se manifestă anumite
interferenţe între cele trei puteri. Vorbind de interferenţele între puterea legislativă şi cea
judecătorească, Camera Lorzilor nu este numai un corp legislativ ci şi cea mai înaltă Curte de Apel,
prezidată de Lordul cancelar atunci când acesta funcţionează ca instanţă juridică. Interferenţa dintre
executiv şi legislativ rezultă şi din faptul că, în sistemul britanic, miniştrii sunt şi membri ai Camerei
Comunelor. În sfârşit, deşi puterile locale derivă din puterea Parlamentului, consiliile sunt alese direct
de populaţia locală. Dar mecanismul guvernării funcţionează cu o asemenea eficienţă, încât aceste
excepţii – ele însele reglementate prin norme juridice – nu sunt de natură să facă inoperantă aplicarea
principiului separaţiei puterilor în esenţa sa.
Germania
Cu o istorie marcată de secole de fărâmiţare politică, lumea germană a intrat, din punct de
vedere al organizării statale, într-o perioadă hotărâtoare odată cu rezolvarea rivalităţii dintre Austria şi
Prusia, principalele competitoare în lupta pentru unificarea şi centralizarea Germaniei. În a doua
jumătate a secolului al XIX-lea statul prusac şi-a afirmat în cele din urmă supremaţia, devenind forţa
unificatoare a întregii ţări, în timp ce Austria s-a constituit intr-un imperiu multinaţional separat.
Înfrântă în primul război mondial, Germania s-a reorganizat în temeiul Constituţiei de la
Weimar, din 1918. Aceasta a proclamat Republica Germană, stat federal, purtând numele – din motive
istorice şi afective – de „Reich” (imperiu), pentru a sublinia continuitatea juridică a tinerei republici cu
vechiul stat german. Constituţia delimita prerogativele guvernului central de cele ale landurilor
(statelor componente). Reich-ul avea dreptul exclusiv de a legifera în problemele ce priveau relaţiile
externe, organizarea vieţii publice, sistemul monetar şi vamal, apărare - legea fundamentală acordând
şi landurilor dreptul de legiferare în materie de drept civil, penal, dreptul de expropriere etc. Adunările
lor reprezentative erau alese prin vot universal, iar guvernele landurilor trebuiau să se bucure de
încrederea lor.
Adunarea legislativă a Republicii era Reichstagul. Preşedintele Reich-ului nu putea să dizolve
parlamentul decât o singură dată pentru acelaşi motiv. Preşedintele ţării era ales prin vot universal
pentru o perioadă de 7 ani, putând fi reales, dar şi destituit prin plebiscit, la propunerea Reichstagului,
cu o majoritate de 2/3 din voturi. Guvernul era alcătuit din cancelar şi miniştri, care trebuiau să se
bucure de încrederea Reichstagului.
Participarea landurilor la elaborarea legislaţiei şi la administrarea statului era asigurată prin
Reichsrat (Consiliul de stat al Reich-ului). Aspecte originale erau legate de iniţiativa legislativă care
aparţinea guvernului şi membrilor Reichstagului. Proiectele de lege prezentate de guvern trebuiau să
fie aprobate în prealabil de Reichsrat. Acesta putea opune chiar veto-ul său legilor votate de
Reichstag , situaţie în care legea urma să fie supusă unei noi deliberări a acestuia.
Constituţia de la Weimar a reprezentat, neîndoielnic, la timpul său, una dintre constituţiile
cele mai evoluate din Europa, în special sub aspectul drepturilor politice şi sociale. Din păcate,
regimul hitlerist care s-a instaurat în 1933 (şi care este tratat distinct în acest manual) a dus la
edificarea unei ordini politice străine principiilor democratice, la care se va reveni abia după
încheierea celui de-al doilea război mondial.
După înfrângerea nazismului şi ocuparea temporară a Germaniei de către Puterile
Aliate, s-au constituit două state: Republica Federală a Germaniei şi Republica Democrată Germană,
condusă de un regim comunist şi despărţite de „Zidul Berlinului”, una din cele mai
inexpugnabile frontiere din lume.
Evoluând în condiţiile economiei de piaţă şi în cadrul unei democraţii parlamentare stabile,
RFG devine, în deceniile 6-8, unul din cele mai prospere state din lume, dezvoltarea sa economică
postbelică fiind cunoscută sub numele de „miracolul economic vest-german”. Prin comparaţie, în
prezenţa trupelor de ocupaţie sovietice, RDG a promovat o politică de edificare a socialismului după
modelul sovietic, bazat pe o economie centralizată neeficientă şi pe un sistem politic totalitar. Ca
urmare, în anii '80 criza economică şi politică s-a adâncit, pregătind actul inexorabil al prăbuşirii
regimului şi al reunificării ţării.

140
 În contextul valului de acţiuni antitotalitariste şi anticomuniste din 1989, mişcările populare
din Germania răsăriteană au avut ca rezultat înlăturarea regimului condus de Erick Honecker,
deschiderea frontierei intergermane şi demolarea Zidul Berlinului – simbol al divizării celor două state
germane. În 1990 au avut loc în RDG primele alegeri legislative libere, în care partidele necomuniste
au ieşit victorioase, rezultat în baza căruia s-a format un guvern de coaliţie al cărui prim obiectiv
programatic a fost reunificarea Germaniei. În acelaşi an, reunite în sesiune comună, parlamentele
RFG şi RDG au hotărât constituirea unui parlament unic, iar Camera Populară a RDG s-a pronunţat
pentru aderarea RDG la RFG, soluţie aprobată şi de cele patru mari puteri învingătoare în 1945. Ca
urmare, în 1991 s-a format primul guvern al Germaniei reunificate, prezidat de Helmuth Kohl.
Constituţia RFG din 1949, şi astăzi în vigoare, se caracterizează prin rigoarea şi ataşamentul
său faţă de principiile democratice şi pacifism, dar cuprinde şi prevederi particulare, derivând din
preocuparea de a preveni renaşterea rasismului şi a militarismului.
Astfel, Constituţia garantează drepturile fundamentale ale omului, dar o dispoziţie aparte
precizează că persoanele care abuzează de libertăţi ca libertatea presei, la întrunire şi asociere, pot
pierde aceste drepturi pe o perioadă limitată, printr-o hotărâre a tribunalului constituţional federal. De
asemenea, deşi înfiinţarea partidelor politice este liberă, organizarea lor internă trebuie să răspundă
principiilor democratice. Şi în acest caz aceeaşi instanţă supremă poate decide caracterul
anticonstituţional al unor partide care şi-ar propune să răstoarne ordinea democratică – dispoziţii care,
deşi explicabile la timpul când a fost redactate, diminuează valoarea prevederilor Constituţiei
germane. În sfârşit, este de reţinut faptul că legea fundamentală interzice în mod expres războiul
ofensiv.
Cât priveşte structura instituţională ca stat cu regim parlamentar, acesta se întemeiază pe
delimitarea clară a puterii. Sistemul german bicameral constă din existenţa a două camere:
Bundestagul - forul legislativ al Republicii, ales pe o perioadă de 4 ani prin sufragiu universal şi
Bundesrat-ul compus din membrii guvernelor landurilor.
Preşedintele Republicii este ales de Adunarea Federală (compusă din membrii Bundestagului
şi din reprezentanţi ai landurilor) pentru un singur mandat de 5 ani. El reprezintă Federaţia pe plan
internaţional, încheie tratate cu alte state, numeşte şi revocă pe judecători, funcţionari federali şi
ofiţeri, are drept de graţiere. Preşedintele poate fi revocat numai pentru violarea voluntară a
Constituţiei sau a altor legi federale.
Guvernul federal este format din cancelarul federal- desemnat fără dezbateri de Bundestag, la
propunerea Preşedintelui Republicii - şi din miniştri, care conduc departamentele încredinţate pe
principiul răspunderii ministeriale. Cancelarul federal poate fi revocat în urma unei moţiuni de
neîncredere a Bundestagului.
Dreptul de legiferare aparţine – după modelul Constituţiei de la Weimar- atât Federaţiei, în
problemele majore care o privesc (apărare, afaceri externe etc), cât şi landurilor, atâta timp şi în
măsura în care Federaţia nu face uz de dreptul său de a legifera. Miracolul vest-german s-a datorat şi
faptului că RFG a fost condusă de cancelari prestigioşi, cum a fost Konrad Adenauer (1949-1963) şi
Willy Brandt (1969-1974).
Pe terenul partidismului, principala forţă politică a fost, începând cu 1949, Partidul Democrat
Creştin, fondat de Konrad Adenauer. Acesta a guvernat în cea mai mare parte a perioadei postbelice,
cu excepţia anilor 1969-1982, când la conducerea ţării s-a aflat Partidul Social-Democrat în alianţă cu
Partidul Liber Democrat. O nouă coaliţie, între Partidul Democrat Creştin, ramura sa bavareză –
Uniunea Creştin Socială – şi Partidul Liber Democrat s-a aflat la putere până la sfârşitul secolului
trecut, într-o continuitate cu predecesorii, ceea ce explică robusteţea, echilibrul si eficienţa sistemului
democraţiei germane.
Concluzii
Examinarea formelor de guvernământ din principalele democraţii ale lumii conduce spre
concluzia că diversitatea structurilor instituţionale nu alterează esenţa puterii democratice întemeiată
pe respectarea drepturilor civile şi pe principiul consfinţit constituţional al delegării puterilor suverane
ale poporului.
Monarhii constituţionale sau republici parlamentare ca formă de stat, cu şefi de stat simbolici
sau preşedinţi autoritari, cu adunări legislative care domină executivul, sau în care interferenţele dintre
141
cele trei ramuri ale puterii dau o notă particulară principiului separaţiei, cu sisteme partidiste
întemeiate fie pe bipartidism, fie pe multipartidism, cu structuri administrative ţinând de tradiţiile
naţionale – cele patru state oferă, totuşi, imaginea unui sistem politic coerent, de esenţă democratică.
Nu lipsite de imperfecţiuni, această formă de guvernământ a dovedit capacitatea sa de a pătrunde în
societatea civilă şi de a organiza relaţiile sociale în scopul servirii binelui public, iar forţa sa de model
este confirmată de performanţele de necontestat, care fac din ele state puternice şi prospere, în
comparaţie cu statele care nu cunosc beneficiile democraţiei.

Concepte şi termeni de reţinut: Democraţia modernă. Trăsăturile democraţiei. Modele

democratice. Autenticitatea democraţiei. Regimuri prezidenţiale. Regimuri semiprezidenţiale.
Regimuri parlamentare. Sistem administrativ.

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Definiţi regimul politic.
2. Trăsăturile democraţiei moderne.
3. Enumeraţi modele democratice.
4. Ce reprezintă autenticitatea democraţiei?
5. În ce constă modelul Westminster al democraţiei?
6. În ce constă democraţia consensualistă?
7. Enumeraţi caracteristicile regimului prezidenţial din SUA.
8. Enumeraţi caracteristicile regimului semiprezidenţial din Franţa.
9. Care sunt caracteristicile regimului parlamentar din Germania?
10. Care sunt caracteristicile regimului parlamentar din Marea Britanie?

Teste de evaluare/autoevaluare
 Alegeţi varianta corectă:

1. Congresul SUA este compus din :

a. Senat şi Adunarea Naţională.
b. Adunarea Naţională şi Consiliul Rconomic şi Social.
c. Senat şi Camera Reprezentanţilor.

142
 2. În SUA, preşedintele exercită :
a. Puterea legislativă împreună cu Congresul şi puterea executivă.
b. Numai puterea executivă, în calitate de şef al statului.
c. Puterea executivă, pe care o împarte cu primul ministru, şi puterea legislativă.
3. Potrivit tradiţiei, parlamentul englez este compus din:
a. Senat şi Camera Comunelor.
b. Camera Comunelor şi Camera Lorzilor.
c. Senat şi Camera Lorzilor.

4. Germania are un parlament bicameral, în care Bundestagul reprezintă :

a. Camera superioară, alcătuită din deputaţi aleşi prin vot direct.
b. Camera inferioară, în care deputaţii sunt numiţi din rândul miniştrilor landurilor.
c. Camera superioară, formată din reprezentanţi ai nobilimii ereditare.

Bibliografie:

Maria Popescu, Sisteme politice şi constituţionale comparate, Editura Economică, Bucureşti,

2013.
Ion Bitoleanu, Popescu Maria, Avram Cezar, Loredana Bica, Bazele ştiinţei politice, Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2009.
Mitran Ion, Politologie, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2002.
Florin Tănăsescu, Doctrine şi instituţii politice, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti,
2004.
Ion Bitoleanu, Sisteme politice comparate, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2007.
Gheorghe Uglean, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Fundaţiei România de
Mâine, 2007.
Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, Editura CH Beck 2006.

143