Sunteți pe pagina 1din 12

Facultatea de Horticultură

Învățământ la distanța, semestrul I, anul II


Ecologie

Poluarea solurilor cu pesticide


și exces de îngrașăminte
Cuprins:

1. Introducere

2. Poluarea solului cu pesticide

2.1 Clasificarea pesticidelor și formele de aplicare


2.2 Caracteristicile pesticidelor
2.3 Degradarea pesticidelor în sol
2.4 Persistența reziduurilor de pesticide în sol
2.5 Depoluarea solurilor de reziduuri cu pesticide

3. Poluarea cu exces de îngrașăminte

3.1 Îngrașăminte chimice cu azot


3.2 Îngrășaminte chimice cu fosfor
3.3 Îngraășăminte chimice potasiu

4. Concluzii
1. Introducere
Prin pesticide se înţeleg orice substanţe sau amestec de substanţe, inclusiv amestecurile
acestora cu ingrediente, destinate utilizării în agricultură, silvicultură, în spaţiile de depozitare,
precum şi în alte activităţi, în scopul prevenirii, diminuării, îndepărtări sau distrugerii
dăunătorilor, agenţilor fitopatogeni, buruienilor şi altor forme de viaţă animală sau vegetală,
inclusiv a virusurilor dăunătoare plantelor şi animalelor domestice sau folositoare, a insectelor şi
rozătoarelor purtătoare de maladii transmisibile la om, precum şi produsele utilizate pentru
reglarea creşterii plantelor, defolierea sau desicarea acestora.

De fapt, pesticidele sunt substanţe toxice, adică substanţe care,după pătrunderea în


organism într-o doză relativ ridicată odată sau de mai multe ori într-o perioadă foarte scurtă, sau
în doze mici repetate timp îndelungat, provoacă în mod temporar, trecător sau permanent,
afectări ale uneia sau mai multor funcţiuni, afectări care pot să meargă până la anihilarea
completă sau să ducă la moarte.

În procesul de combatere, pesticidele parcurg diferite căi în ecosisteme. Un loc particular


îl ocupă pesticidele cu persistenţă mare,greu biodegradabile, îndeosebi cele organo-clorurate. În
cazul erbicidelor, fracţia utilă este de 5-40%. De fapt, această cantitate extrem de mare,
nefolosită, din punct de vedere al combaterii, creează toate problemele ecologice cunoscute, de
unde necesitatea de a asigura o agro-disponibilitate cât mai mare a pesticidelor.

Cercetările efectuate în ţara noastră privind reziduurile de pesticide din sol, făcute
sporadic iniţial au pus în evidenţă, în solurile din vecinătatea oraşului Bucureşti, conţinuturi de
0,03-0,06 ppm Aldrin şi de 0,61-0,82 ppm Dieldrin, iar cercetările făcute în 9 judeţe au detectat
conţinuturi de reziduuri de insecticide organo-clorurate în sol. Având în vedere pericolul poluării
solului cu reziduuri de pesticide, mai ales organo-clorurate, din 1974 s-a trecut la un program
amplu de cercetări, cu întocmirea de hărţi privind răspândirea în teritoriu a acestor reziduuri în
sol. Din sinteză, rezultă, printre altele, în cadrul reziduurilor de HCH, predominanţa
conţinuturilor mai mari ale reziduurilor de beta-HCH. Cu ocazia cercetărilor comune interprinse
de I.C.P.A (Institutul de Cercetări pentru Pedologie şi Agrochimie) împreună cu Comisia
Internaţională pentru Exploatarea Mării Mediteraneene şi cu Societatea Cousteau, s-a pus în
evidenţă prezenţa reziduurilor de insecticide organo-clorurate în sedimente marine din apropierea
litoralului românesc al Mării Negre, găsindu-se conţinuturi de până la 0,287 ppm DDT în dreptul
portului Constanţa şi de 0,8 ppm DDT la Gurile Dunării. Se apreciază că, dacă nu s-ar utiliza
substanţele chimice, producţia de cartofi, mere, citrice, bumbac ar scădea în SUA cu peste 50%,
iar producţia de lapte, carne şi lână cu peste 25%. După alte estimări, la cartof, în absenţa
tratamentelor pentru mană şi gândacul din Colorado, pagubele pot atinge 60-80%, la viţa de vie
peste 80%, la porumb 40-60%, la mere 40-60%. Eficienţa pesticidelor s-s dovedit destul de
ridicată. Astfel, pentru fiecare dolar cheltuit în agricultură, în SUA, se obţine o creştere a
producţiei agricole echivalentă cu mai mult de 4 dolari.
Cerinţele faţă de pesticide au crescut continuu, astfel că în 1976 în SUA, suprafaţa de
porumb tratată cu erbicide a fost 90%, faţă de numai 11% în 1952, iar suprafaţa cu porumb
tratată cu insecticide a ajuns la 38% faţă de 1% în 1952. În 1980, valoarea pesticidelor folosite în
întreaga lume a ajuns la 6,7 miliarde dolari. În ţara noastră, se prevede folosirea în anul 1983 a
unei cantităţi de 45,8 mii tone pesticide, în substanţă activă, faţă de 170 tone în 1938, 5000 tone
în 1955 şi 21.500 tone în 1965. Aşadar, în cadrul mijloacelor de combatere a organismelor
dăunătoare plantelor, utilizarea pesticidelor ocupa un loc de important.

2. Poluarea solului cu pesticide


Pesticidele, odată ajunse în sol, pe lângă acţiunea lor asupra bolilor, dăunătorilor, buruienilor,
îşi extind acţiunea şi asupra microorganismelor, astfel că apar modificări cantitative şi calitative
atât în structura populaţiei edafice, cât şi în activităţile fiziologice. Importanţa cunoaşterii acestor
modificări este susţinută atât de cerinţele unei agriculturi ştiinţifice, cât şi de cele ale protecţiei
ecosistemelor edafice. În acest context, cunoaşterea influenţei pe care pesticidele o au asupra
proceselor biochimice ce se desfăşoară în sol se impune ca absolut necesară. De asemenea, s-a
pus în evidenţă influenţa negativă asupra microorganismelor de-nitrificatoare şi procesului de
denitrificare din sol.

Referindu-se la afectarea posibilă a microorganismelor de către reziduurile de substanţe


active din sol, Anderson şi Domsch (1976), arată că aceasta este o particularitate ecologică a
microorganismelor de a fi expuse permanent la catastrofe naturale, pierind odată cu acestea.
Acestea se manifestă de exemplu, în cazul modificărilor rapide ale temperaturii sau ale gradului
de saturaţie cu apă a solului. De aceea, sunt foarte frecvente reducerile densităţii populaţiei de
microorganisme cu 50% şi mai mult.

La reparaţia factorilor favorabili ai mediului înconjurător are loc dublarea populaţiei la


fiecare 10 zile, astfel încât, a o scădere a densităţii la 12,5% faţă de nivelul iniţial, în timp de 30
de zile se poate constata o restabilire de 100%. În consecinţă, au fost propuse drept criterii
reducerea absolută a populaţiei şi întârzierea regenerării densităţii iniţiale a populaţiei
acordându-se importanţă mai mare întârzierii decât valorii absolute a scăderii populaţiei.

În acest caz, se indică drept regulă a regenerării:

- o durată de 30 de zile se poate neglija;

- o durată de 60 de zile este tolerabilă;

- intervalele mai mari de 60 de zile încât sunt critice, care reflectă, de fapt, forme de
manifestare a unor fenomene de poluare a solului.
2.1 Clasificarea pesticidelor și formele de aplicare
În funcţie de destinaţia pesticidelor, acestea se pot împărţi în următoarele grupe:

I .ZOOCIDE - mijloace pentru combaterea dăunătorilor animali:

1. Insecticide- mijloace de combatere a insectelor.


2. Rodenticide – mijloace de combatere a rozătoarelor.
3. Moluscocide – mijloace de combatere a moluştelor.
4. Nematocide – mijloace de combatere a nematozilor.
5. Larvicide – mijloace de combatere a larvelor.
6. Aficide – mijloace de combatere a afidelor.
7. Acaricide – mijloace de combatere a acarienilor.
8. Ovicide – mijloace de distrugere a ouălor de insecte şi acarieni.

II. FUNGICIDE ŞI FUNGISTATICE – mijloace de combatere a ciupercilor cu bactericidele şi


virocidele.

III. ERBICIDE – mijloace de combatere a buruienilor.

2.2 Caracteristicile pesticidelor


Pesticidele, în general, sunt compuşi organici cu greutate moleculară mică şi solubilitate
diferită în apă. Caracterul chimic, forma şi configuraţia moleculară,aciditatea sau bazicitatea lor,
solubilitatea în apă, polaritatea moleculei, mărimea şi polarizabilitatea moleculei, toate aceste
proprietăţi, singure sau împreună, influenţează procesele de adsorbţie-desorbţie pe coloizii
solului. Ţinând seama de aceste proprietăţi ale pesticidelor şi de caracterul relaţiilor implicate în
procesul de adsorbţie-desorbţie pe coloizii solului, ele pot fi grupate în două mari clase: polare şi
nepolare.

Pesticidele care conţin compuşi cu caracter acid, bazic sau care prin disociere se comportă ca
şi cationii, alcătuiesc grupa de compuşi ionici. Produsele care nu au caracter nici bazic şi nici
acid alcătuiesc grupa de compuşi neionici. Dintre caracteristicile structurale care determină
caracterul chimic al compuşilor şi care influenţează adsorbţia şi desorbţia lor pe coloizii solului
se menţionează următoarele: natura grupelor funcţionale, natura grupelor de substituţie, poziţia
grupelor de substituţie faţă de grupele funcţionale şi gradul de nesaturare al moleculei. În mediu
cu pH ridicat, compuşii cu caracter acid,prin disociere, devin anioni. În schimb, în mediu cu pH
scăzut, compuşii slab bazici sau neutri se comportă asemănător cationilor organici.
2.3 Degradarea pesticidelor în sol
Pesticidele ajunse în sol sunt supuse unor factori variaţi care influenţează atât etapa care
asigură eficacitatea acestora cât şi faza în care produsul nu mai este util şi devine reziduu. Odată
ajunse în sol, pesticidele sunt supuse degradării, un fenomen amplu care joacă un rol important
în disiparea multor substanţe de acest fel. Degradarea pesticidelor este determinată de factori şi
procese abiotice şi biotice.

Degradarea abiotică

În sol, pesticidele suferă transformări chimice în urma reacţiilor cu compuşi organo-


minerali ai solului. Proprietăţile fizice şi chimice ale solului sunt factorii cei mai importanţi care
influenţează transformarea pesticidelor în sol.

Degradarea biotică

Numeroase lucrări subliniază rolul microorganismelor din sol în descompunerea


pesticidelor, precum şi faptul că sunt puţine substanţe active care să nu fie degradate pe cale
biologică. Unele substanţe active din pesticide pot servi ca sursă de azot şi carbon pentru
microorganismele din sol. Într-o sinteză asupra degradării biologice a erbicidelor {Ghinea,1978}
citează rolul microorganismelor din sol într-o serie întreagă de procese de degradare, printre
care, beta oxidarea, de-halogenarea şi deschiderea ciclurilor.

2.4 Persistența reziduurilor de pesticide în sol


Se consideră reziduu de pesticid în sol orice substanţă sau amestec de substanţe care se
găseşte pe sau în sol ca urmare a folosirii unui pesticid. Îngrijorarea privind efectele pe termen
lung a reziduurilor de pesticide în sol a scos în evidenţă ideea că persistenţa unei substanţe
chimice este un indicator cuantificabil care reprezintă rezistenţa acestuia la degradare.

Pentru scopurile noastre, termenul ,,persistenţă’’ înseamnă perioada de existenţă în sol a


unui pesticid dat, care poate fi exprimată în unităţi de timp. În ce priveşte persistenţa, se foloseşte
larg conceptul de perioadă de înjumătăţire, adică timpul necesar pentru ca să dispară 50% din
pesticid. Persistenţa unui pesticid în sol depinde de o multitudine de factori cum ar fi: conţinutul
de materie organică, natura şi conţinutul mineralelor argiloase, pH, microflora şi microfauna din
sol, temperatură, capacitate de schimb ionic, practicile culturale, expunerea la vânt şi lumină,
precipitaţii. Peste toate acestea, rolul cel mai important îl are natura chimică a pesticidului.
Având în vedere pericolul potenţial de poluare a solului şi a mediului datorită pesticidelor cu
remanenţă mare, s-a trecut la utilizarea de pesticide uşor degradabile cum sunt : insecticidele
carbamice, cele mai multe insecticide organo-fosforice,insecticidele piretroide.
Totuşi, unele din pesticidele uşor degradabile sunt caracterizate de produşi de degradare
care pot persista în sol până la câteva luni şi pot fi foarte toxici, fapt de care trebuie să se ţină
seama riguros în folosirea lor în producţia vegetală.

2.5 Depoluarea solului de rizduuri cu pesticide


În condiţii normale, decontaminarea are loc lent, ca urmare a cultivării solului sau a
condiţiilor climatice. În acest scop, se apelează la diverse procedee în funcţie de compoziţia
chimică a pesticidului, gradul de încărcare a solului şi caracteristicile acestuia, plantele cultivate
şi tehnologia de cultură. Astfel pentru reducerea activităţii Nitralinului dau Fluometuronului, se
încorporează în sol cărbune activat.

Produsele Difenamid, Dicamba şi Ambien sunt degradate în sol dacă se administrează un


anumit mediu de cultură microbian.

Procedeele de depoluare mai rapidă sunt cele pe bază de administrare în sol de adjuvanţi,
produse care reţin sau degradează pesticidele.

Alte măsuri de depoluare a solului se sprijină pe capacitatea porumbului, sorgului, trestiei


de zahăr, ca şi a unor buruieni, de a dfepolua solul de reziduuri de Atrazină prin absorbţie şi
degradare metabolică.

Procesul de degradare a Atrazinei ar putea decurge mai rapid dacă s-ar îmbina următorii
factori : hibrid timpuriu cu viteză de creştere, doze mari de îngrăşăminte organice şi chimice,
densitate corespunzătoare pentru a extrage cantitatea de Atrazină reziduală din sol. În acest fel,
procesul de depoluare ar putea fi intensificat şi redus la o perioadă de 60-70 zile.

Pe baza unor cercetări ample, s-au realizat metodele matematice în vederea prognozării
dinamicii pesticidelor în agro-ecosisteme, luându-se în considerare factorii de mediu care permit
cunoaşterea concentraţiei unui pesticid în agro-ecosistem la un moment dat. În acelaşi scop, se
elaborează hărţi privind aplicarea pesticidelor şi condiţiile de.

3. Poluarea cu exces de îngrășăminte


Chimizarea agriculturii prin îngrăşăminte, erbicide, pesticide, fitohormoni este strâns legată
atât de creşterea producţiei agricole cât şi de problemele mediului înconjurător. Aceste atacuri
împotriva intensificării agriculturii prin mijloace se referă cu precădere la următoarele:

- îngrăşămintele chimice duc la epuizarea fertilităţii naturale a solului şi, în ultimă instanţă
la un dezechilibru în compoziţia naturală a solului;
- îngrăţămintele chimice, în special cele cu N şi P duc la diseminarea azotului şi fosforului
în mediul înconjurător cu consecinţe nefavorabile asupra eutroficizării apelor de suprafaţă ţi a
echilibrului biologic;

- îngrăşămintele chimice produc modificări în ceea ce priveşte calitatea recoltelor,


respectiv a elementelor, prin acumulări de nitraţi, glucide, lipide, schimbarea reportului C/N,
N/P, Ca/Mg ;

- efectul rezidual al unor produse chimice ce ajung în alimentaţie, alături de alţi factori,
contribuie la favorizarea unor boli moderne ;

- agricultura intensivă, modificând biocenozele creează un dezechilibru ecologic.

Orice agricultură este, într-un fel, o intervenţie contra naturii, care atunci când se practică
neraţional duce la scăderea fertilităţii, la modificarea biocenozelor, a ecosistemelor. Ar fi greşit
să se susţină că substanţele chimice folosite în agricultură nu ar avea nici un efect biologic.
Agricultura are, pe de o parte un rol pozitiv asupra purificării atmosferei, pe de altă parte, uneori
are un rol negativ prin impurificarea ei.

Efectul pozitiv al agriculturii se datorează plantelor verzi, care, prin absorbţia CO2 din
atmosferă pentru folosirea lui în procesul de fotosinteză şi eliminarea O2, purifică aerul.

O serie de substanţe volatile care contaminează atmosfera în urma unor procese industriale
sau de altă natură, CaSO2 şi NH3 pot fi absorbite direct de plantele verzi, ceea ce duce la o
purificare a ei. Unele dintre obiectivele industriale contribuie la rândul lor, la purificarea
atmosferei influenţând negativ nu numai asupra omului şi biosferei, ci şi asupra agriculturii.

Impurificarea atmosferei cu SO2, Na, NO2, pulberi de ciment poate să afecteze prin inhalare
sau ingestie organismele animale. Concentraţia peste limitele de toleranţă acceptabile are efecte
nocive asupra mediului şi deci şi a vieţii umane. Prea multe îngrăşăminte, prea multe pesticide ca
şi concentrarea prea mare de animale într-o crescătorie viciază calitatea mediului. În sol, excesul
de azot este transportat sub formă de nitraţi în pânza de apă freatică, care poate fi utilizată apoi
ca apă potabilă sau la adăpostul animalelor. Creşterea conţinutului apelor în fosfor stimulează
înmulţirea algelor şi a altor organisme vegetale acvatice. S-a constatat că folosirea intensivă a
îngrăşămintelor cu azot, fosfor şi potasiu duce la creşterea conţinutului solului în unele elemente,
ca : Zn, Pb,Ni,Cr, care anterior se găseau în forme solubile doar ca urme.
3.1 Îngrăşăminte chimice cu azot
Întrucât. îngrăşămintele se aplică pentru completarea necesarului unuia sau a mai multor
elemente nutritive, trebuie să se cunoască de fiecare dată atât rolul biologic al acestuia, efectele
ce le poate avea carenţa precum şi cantităţile ce se găsesc în mod natural în biosferă.O serie de
factori fizici, chimici şi biologici participă la ciclul azotului în natură şi în gospodărie.
Precipitaţiile, fixarea biochimică, omonificarea ,nitrificarea, contribuie la permanenta înnoire a
azotului din sol. În condiţii naturale cantitatea de azot ridicată din sol odată cu recolta se
reînnoieşte ca urmare a acestui circuit.

Principala sursă de azot pentru plante în condiţii naturale o constituie materia organică din sol.
Formele şi sursele de azot accesibile plantelor sunt de natură minerală şi organică.

Sortimentul îngrăşămintelor cu azot este destul de bogat încât este necesară o clasificare :

- după stare fizică

- după forma chimică

- după solubilitate.

Fabricare îngrăşămintelor cu azot a luat un mare vânt după ce s-a pus la punct sinteza
industrială a amoniacului din azotul elementar şi hidrogen. O imagine mai fidelă asupra folosirii
în diferite ţări a îngrăşămintelor ca mijloc de intensificare a producţiei se obţine dacă se
raportează consumul de azot la unitatea de suprafaţă.Cel mai mare consum la hectar de teren
arabil de îngrăşăminte cu azot, este în Olanda, Belgia, Noua Zeelandă, Japonia, iar pe cap de
locuitor în Noua Zeleandă, Irlanda, Franţa, Ungaria, Austria.

Între consumul de îngrăşăminte şi producţia agricolă există o strânsă legătură, producţia


mondială a crescut odată cu consumul de îngrăşăminte chimice. Consumul de îngrăşăminte cu
azot ,pe hectar şi locuitor, care este un indice al intensificării agriculturi dintr-o ţară, arată
existenţa unui mare decalaj între ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare. În România
producţia şi consumul îngrăşămintelor cu azot a cunoscut o mare dezvoltare ascendentă. Unităţi
industriale cu capacităţi anuale de 3000 000 până la 1000 000 tone îngrăşăminte brute cu azot se
regăsesc la Bacău, Piatra Neamţ, Slobozia, Craiova, Făgăraş, Arad, Târgu Jiu.

3.2 Îngrășaminte chimice cu fosfor


În plantele verzi, fosforul se găseşte în cantităţi mai mici decât azotul şi potasiul.
Organele cu conţinut ridicat de azot conţin şi mai mult fosfor, datorită faptului că ambele
elemente intră în constituţia unor compuşi cu rol structural. Se disting două feluri de compuşi cu
fosfor în plante: organici şi anorganici. Principali compuşi organici sunt fitina, fosforidele, acizii
nucleici şi unele enzime. Fosforul sub formă de compuşi anorganici se întâlneşte în toate
celulele vii, mai ales în frunze, tulpini şi rădăcini, în timp ce în seminţe aceşti compuşi sunt în
cantităţi mici sau lipsesc. Fosfaţi anorganici constituie o substanţă de rezervă pentru plante, ei
putând fi transferaţi dintr-un organ în altul spre a fi utilizaţi la nevoie în procese biochimice.
Sursa principală din care plantele extrag fosforul din sol o constituie sărurile acidului
ortofosforic ,acizilor metafosforic, pirofosforic şi superfosforic. Datorită tendinţei acestor
substanţe de a hidroliza în soluţii apoase, absorbţia fosforului de către plante se face tot sub
formă de anioni ai acidului ortofosforic.

Insuficienţa fosforului în nutriţia plantelor tulbură în primul rând sinteza compuşilor ce


înmagazinează şi ele mai sensibile transferă energie în plantă şi a acelora care participă la sinteza
proteinelor. Sistemul radicular se dezvoltă slab, creşterea părţi aeriene este lentă, tulpinile rămân
subţiri, se întârzie înfloritul şi fructificarea, iar frunzele capătă culoarea verde-murdar sau verde
închis datorită faptului că rămân mici şi în ele se acumulează multă clorofilă. Insuficienţa de
fosfor se constată mai ales în primăverile reci şi uscate, datorită micşorări mobilităţi anionilor
fosforici din sol, odată cu scăderea temperaturi, cât şi pentru motivul că forţele de reţinere a
ionilor fosforici la particulele de sol cresc în aceste condiţii. Cele mai sensibile specii de plante la
insuficienţa de fosfor sunt sfecla de zahăr, porumbul, grâul, cartoful şi mărarul .

Fosforul se găseşte în sol în cantităţi mai mici decât azotul, ocupând locul 13 printre alte
elemente alei scoarţei terestre. El provine în cea mai mare parte din rocile pe care sau format
solurile. Pe profil, valorile cele mai mari de fosfor total se găseşte în stratul de la suprafaţă
datorită efectelor de bioacumulare şi aplicări îngrăşămintelor iar mai jos conţinutul scade treptat
până la nivelul celui existent în roca parentală. În solurile folosite ca fâneaţă şi plantaţi silvice se
remarcă de multe ori un strat cu conţinut mai scăzut de fosfor la 60-80 cm adâncime, unde se află
stratul biologic mai activ. Deşi rezervele de fosfor total din stratul arat depăşesc de sute de ori
nevoile anuale ale plantelor, se manifestă adesea insuficienţa fosforului în nutriţie deoarece în
mediu numai 0,5-1% din fosfor total devine accesibil plantelor într-un sezon de vegetaţie .

Compuşii fosforului din sol sunt de natură organică şi anorganică. Sub formă de compuşi
organici fosforul se află în cea mai mare parte în humus, în materie organică nedescompusă sau
pe cale de descompunere şi în diverşi produşi rezultaţi din activitatea biochimică a
microorganismelor din sol.

3.3 Îngrășăminte chimice cu potasiu


Este un element indispensabil atât plantelor cât şi animalelor. Importanţa sa rezultă din
numeroasele funcţii fiziologice şi biochimice pe care le îndeplineşte în organism. Plantele
consumă în mare măsură potasiu faţă de alte specii de metale alcaline, el se acumulează în toate
organele şi ţesuturile, cu excepţia grăunţelor de clorofilă. Majoritatea potasiului din plantă se
află sub formă de ioni liberi în sucul celulelor şi în stare de absorbţie la coloizii citoplasmei
celulare, restul potasiului este reţinut în forme neschimbabile în mitocondrii şi citoplasmă. În
organismul vegetal potasiul prezintă o mare mobilitate, putând fi uşor redistribuit din frunzele în
vârstă, către ţesuturile meristematice. Potasiul absorbit prin rădăcină este dirijat ăn special către
ţesuturile de creştere alei plantei. În cazul când se manifestă insuficienţa de N în sol absorbţia şi
translocarea parţială de K+din organele în vârstă către cele tinere scade. Circulaţia în plantă are
loc prin floem. Cel mai abundent cation din seva acestor ţesuturi este potasiul, care ocupă peste
80% din totalul cationilor. Pe măsură ce ioni din rădăcinile plantelor sunt utilizaţi în procesele
de metabolism, se creează condiţii pentru absorbţia a noi cantităţii de ioni din mediul de nutriţie.

Insuficienţa potasiului în nutriţia plantelor se remarcă prin semne evidente, pe frunze


numai în stadiile avansate de insuficienţă. Aspectul general al culturi este caracterizat prin
scăderea turgescenţei părţilor verzi, cu semne de moleşire sau vestejire .

În stadiu mai avansat de insuficienţă de potasiu are loc o micşorare a vitezei de creştere a
plantei iar pe frunzele inferioare ,mature de la baza plantei, din care potasiul este transferat spre
organele tinere, apar pete necrotice caracteristice, distribuite în special spre marginile şi vârful
frunzei. Insuficienţa potasiului are ca efect secundar, scăderea rezistenţei plantelor la boli
criptogamice.

Comparativ cu alte elemente de nutriţie, potasiul se găseşte în cantităţii relativ mari în


scoarţa terestră

Conţinutul total de potasiu din sol variază în limite destul de largi, în funcţie de roca pe
care acesta evoluează, de vârsta geologică, de factorii pedogenetici ţi de intervenţia omului în
pedogeneză. Cea mai mare parte din potasiu se află în contribuţia mineralelor primare sau
secundare, se alcătuiesc argila solului, reprezentată prin fracţiuni de mărime coloidă sau
precoloidală. Aşa se explică faptul că solurile argiloase sunt în general bogate în potasiu, total al
cărora conţinut poate să depăşească 4gk/100g sol. Solurile cu textură nisipoasă cele nisipo-
lutoase sau cu conţinut ridicat de materie organică turboase au un conţinut total de potasiu foarte
mic, putând atinge uneori niveluri extrem de scăzute de 0,03-0,05% k. Vârsta geologică are
importanţă în sensul că solurile mai evoluate din punct de vedere genetic, care au suferit procese
profunde de alterare a argilei, au de cele mai multe ori conţinut scăzut de potasiu. Rocile eruptive
sunt mai bogate în minerale potasice comparativ cu cele sedimentare sau metamorfice, de aceia
şi solurile care se formează pe asemenea roci au un conţinut corespunzător mai ridicat de
potasiu. Distribuirea potasiului pe profilul de sol variază de la un tip de sol la altul. La solurile
cu profil slab diferenţiat din punct de vedere genetic, în care predomină procesele bioacumulare
a potasiului în stratul de la suprafaţă, orizontul A are un conţinut mai ridicat de K comparativ cu
celelante . În schimb la solurile bine diferenţiate genetic conţinutul total de K cel mai ridicat se
află în stratul de acumularea argilei, adică în orizontul B. În stratul arabil al cernoziomurilor cu
folosinţă agricolă se găsesc circa 80 K2O/ha. Cu toate că solurile au o rezervă relativ mare de
potasiu, numai o parte mică din aceasta devine solubil şi uşor accesibil într-un sezon de
vegetaţie .

4. Concluzii
Ideal ar fi ca pesticidele folosite să se epuizeze odată cu realizarea scopului realizat. Dar
alături de incontestabilele avantaje ale pesticidelor, acestea prezintă şi o serie de dezavantaje.
Fiind toxice pentru o formă de viaţă, pesticidele reprezintă un risc de nocivitate pentru om,
animale domestice, vânat, păsări, microfloră.

Totodată, folosirea îngrăşămintelor organice naturale şi a altor reziduuri organice contribuie


nu numai la ridicarea fertilităţi solului şi la ocrotirea mediului ambiant.Trebuie odată de
asemenea o mai mare atenţie utilizări biopreparatelor pentru bacterizarea seminţelor de
leguminoase, în vederea economisiri îngrăşămintelor cu azot.

Cu toate acestea, dacă dorim întradevăr să reducem riscul pe care îl prezintă diversitatea
crescândă de produse chimice în desinteză eliberate în mediu, trebuie să regândim unele din
noţiunile de bază referitoare la dezvoltare industrială. Aceasta ar permite înlăturarea sau cel puţin
diminuarea considerabilă a uneia dinte cauzele majore care întreţine şi accentuează procesele de
deteriorare a sistemului ecologice care produc o serie de bunuri şi servicii necesare dezvoltări
societăţii umane.