Sunteți pe pagina 1din 44

ENCICLOPEDIA JURIDICĂ ROMÂNĂ – VOLUMUL 1

DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

Acordul General pentru Tarife şi Comerţ - GATT (dr. int. publ., dr. com. int.), tratat multilateral
încheiat în domeniul comercial, la 30 octombrie 1947 în Geneva, având ca obiective reducerea,
eliminarea sau consolidarea taxelor vamale şi înlăturarea restricţiilor cantitative sau de altă natură
din calea schimburilor comerciale, în perspectiva trecerii treptate la liberalizarea acestora.
Traducerea titlului acestui tratat în limba română, aşa cum este ea intrată în uz, conţine greşeala
traducerii cuvântului englez „tariffs”, care înseamnă „taxe vamale”, prin cuvântul românesc „tarife”,
care desemnează „preţul serviciilor”; astfel încât titlul corect în limba română al acestui instrument
de drept internaţional, inclusiv din perspectiva conţinutul său, ar fi „Acordul general pentru taxe
vamale şi comerţ”. a) Consecinţele dezastruoase ale celui de-al Doilea Război Mondial asupra
economiei mondiale şi interesele economice ale principalei puteri învingătoare, SUA, au condus la
ideea constituirii unei Organizaţii Mondiale a Comerţului (OMC). Ideea a fost promovată în cadrul
Conferinţei de la Bretton Woods din anul 1944, care a condus la înfiinţarea Fondului Monetar
Internaţional şi a Băncii Mondiale. Negocierile privind Organizaţia Mondială a Comerţului au fost
conduse separat, fără a ajunge la un acord imediat. Acestea au fost reluate, în anul 1946, în cadrul
Consiliului Economic şi Social al ONU, care a adoptat o rezoluţie de principiu. În aplicarea respectivei
rezoluţii au avut loc trei runde de negocieri la New York (1947), Geneva (1947) şi Havana (1948). Din
decembrie 1945, un număr de state au început negocieri pentru a reduce taxele vamale, ca metodă
pentru liberalizarea comerţului internaţional. Această primă rundă de negocieri a dus la un pachet de
reguli uniforme privind raporturile comerciale dintre state şi la 45.000 de concesii în domeniul vamal.
La Geneva, în anul 1947, au fost convenite: proiectul privind actul constitutiv al OMC; schemele de
reduceri a taxelor vamale; un acord privind principiile generale ale politicilor vamale (aşa zis „tarifar”)
şi comerciale. Proiectul Cartei OMC, ca agenţie specializată a ONU, a fost ambiţios. Acesta depăşit
problematica propriu-zisă a comerţului mondial, pentru a include norme privind ocuparea forţei de
muncă, schimbul de mărfuri, practicile comerciale restrictive, investiţiile internaţionale şi serviciile. În
cadrul Conferinţei ONU privind comerţul şi ocuparea forţei de muncă de la Havana, Cuba, organizată
în anul 1947 la mai puţin de o lună de la semnarea GATT, peste 50 de ţări participante au negociat
Carta OMC. Aceasta a fost convenită în martie 1948 la Havana, dar ratificarea la nivelul statelor
semnatare s-a dovedit imposibilă. Cea mai gravă opoziţie a fost în Congresul SUA, deşi guvernul
american fusese forţa motrice a procesului. La 1 ianuarie 1948 a intrat în vigoare cu titlu provizoriu,
în baza unui protocol special, GATT, care a devenit singurul instrument juridic multilateral menit a
ordona comerţul internaţional începând cu anul 1948 până la naşterea efectivă a OMC în anul 1995.
b) Principalele slăbiciuni ale GATT, la data naşterii sale, au fost: i. lipsa personalităţii juridice şi a unei
structuri organizatorice instituţionalizate, ceea ce a determinat calificarea GATT ca fiind o organizaţie
de facto; ii. caracterul său provizoriu rezultat din durata de valabilitate limitată; iii. limitarea acordului
la comerţul cu bunuri; iv. reprezentativitatea redusă, iniţial acordul fiind semnat doar de 23 de state,
pentru ca doar spre finalul perioadei de validitate să se ajungă la 128 de state aderante; v.
ineficacitatea sa cu privire la legislaţia statelor părţi, din momentul intrării sale în vigoare, care
rămânea neschimbată; vi. efectul „à la carte” constând în capacitatea părţilor de a alege prevederile
pe care le aplică, de la celelalte putând deroga prin recurgere la excepţii şi acorduri colaterale; vii.
fenomenul „free ride” generat de aplicarea necondiţionată a clauzei naţiunii celei mai favorizate. c)

1
În vederea atingerii obiectivului principal constând în crearea de condiţii favorabile pentru
desfăşurarea schimburilor comerciale între statele membre, s-au stabilit o serie de principii, şi
anume: i) principiul nediscriminării în relaţiile comerciale dintre statele membre; ii) interzicerea de
către statele membre a restricţiilor cantitative sau a altor măsuri cu efecte similare la importul şi
exportul de mărfuri; iii) aplicarea nediscriminatorie a restricţiilor cantitative sau a altor măsuri cu
efecte similare în relaţiile comerciale dintre statele membre, în măsura în care, în anumite situaţii,
acestea sunt admise ca derogări de la principiile stabilite; iv) eliminarea sau limitarea subvenţiilor la
export în relaţiile comerciale dintre statele membre; v) protejarea economiilor naţionale de
concurenţa străină cu ajutorul taxelor vamale, care nu trebuiau să fie prohibitive; vi) folosirea
consultărilor de către statele membre ca modalitate principală pentru evitarea prejudicierii
intereselor comerciale ale acestora; vii) adoptarea deciziilor de către statele membre prin consens
general. d) Pe parcursul existenţei GATT s-au desfăşurat opt runde de negocieri. Prima rundă de
negocieri coincide cu data la care s-a elaborat şi semnat acordul, adică runda de la Geneva din anul
1947. A doua rundă de negocieri a avut loc în Franţa, la Annecy, în anul 1949 şi a condus la aderarea
a 11 state şi acordarea unui număr de 5.000 de concesii vamale/„tarifare”. A treia rundă de negocieri
organizată cu ocazia aderării R.F. Germania a avut loc în Anglia, la Torquay, în perioada 1950-1951,
numărul de concesii vamale/„tarifare” negociate fiind de 8.700. A urmat runda de la Geneva din
perioada 1955-1956, această rundă fiind considerată o rundă de negocieri cu rezultate modeste,
deoarece numărul concesiilor vamale/„tarifare” convenite a fost de 4.300. Runda numărul cinci
numită Dillon-Geneva, după numele subsecretarului de stat american care a iniţiat desfăşurarea
acesteia şi după locul desfăşurării, a avut loc în perioada 1960-1962 şi a fost considerată un succes
faţă de rundele de negocieri anterioare. A şasea rundă de negocieri numită Runda Kennedy-Geneva,
iniţiată de fostul preşedinte american J.F.Kennedy şi desfăşurată în perioada 1964-1967, a constituit
o evoluţie din punctul de vedere al aspectelor discutate întrucât, pe lângă reducerea taxelor vamale
la 6.300, au fost abordate aspecte privind obstacolele nevamale / „netarifare”, liberalizarea
comerţului cu produse agricole şi situaţia statelor în curs de dezvoltare. Organizarea rundei şapte de
negocieri a avut loc la iniţiativa SUA, CEE şi a Japoniei, aceasta desfăşurându-se la Tokyo, în perioada
1973-1979, cu obiectivul de a realiza expansiunea şi liberalizarea comerţului internaţional, precum şi
îmbunătăţirea cadrului de desfăşurare a relaţiilor economice internaţionale. Runda a opta numită
Runda Uruguay a durat şapte ani şi jumătate (1986-1994) şi a dat naştere la cea mai mare reformă a
sistemului mondial de comerţ de la crearea GATT. Actul final al Rundei Uruguay a fost semnat la
Marrakech (Maroc) în anul 1994. Runda Uruguay a fost ultima şi cea mai extinsă dintre toate. Aceasta
a condus la înlocuirea GATT cu OMC şi la un nou set de acorduri. Acordul GATT din anul 1994, care a
inclus şi Acordul GATT din anul 1947, face parte în Anexa 1A a Acordului OMC, fiind considerat lex
generalis pentru dreptul OMC în materia comerţului cu bunuri. e) România a aderat la GATT în anul
1971. Ca stat membru cu drepturi depline a beneficiat de o serie de avantaje, cu efecte pozitive
asupra schimburilor sale comerciale. Din data de 1 ianuarie 1995 România are calitatea de membru
fondator al OMC.

Act of God 1. (dr. com. int.), expresie utilizată în dreptul de common law (v.) cu înţelesul de acţiune a
Divinităţii, a forţelor naturii, care scapă controlului şi influenţei omului raţional, imprevizibilă şi
obiectiv inevitabilă; apariţia unui A. of G., din punct de vedere obiectiv, duce la imposibilitatea de
executare a obligaţiei, dar, din punct de vedere juridic, nu poate avea ca efect exonerarea de
răspundere, atunci când dreptul aplicabil este cel de common law, decât dacă face obiectul unei

2
clauze contractuale. A. of G. este echivalentul instituţiei forţei majore (v.) din sistemele de drept (v.)
de tradiţie romanistă, dar nu are un regim juridic echivalent în common law, întrucât se opune
doctrina consideration, potrivit căreia, în absenţa unei convenţii a părţilor în sens contrar, debitorul
care primeşte o contraprestaţie în schimbul angajamentului său este ţinut să îşi execute obligaţia,
respectiv să răspundă pentru neexecutarea ei, independent de condiţiile externe; aceasta a condus la
apariţia cu caracter compensatoriu a instituţiilor impreviziunii (v.) şi frustrării (frustration)
contractelor. 2. (dr. trans.), termen utilizat în contractele de navlosire pe voiaj (v.), pe timp (v.) şi în
conosamente (v.) pentru a exonera de răspundere pe transportatorul maritim, pentru pierderi, avarii,
întârzieri, împiedicări etc. cauzate de dezlănţuirea forţelor naturii. Pentru a duce la exonerarea de
răspundere – efectul cazurilor de forţă majoră –, trebuie îndeplinite două condiţii cumulative: pe de o
parte, manifestarea forţelor naturii să fi fost imprevizibilă, violentă şi inevitabilă prin orice măsură
omenească rezonabilă şi, pe de altă parte, daunele, întârzierile etc. să se fi produs independent de
acţiunea omului, să nu se fi datorat neglijenţei şi să fi fost inevitabile. Dacă pagubele au fost cauzate
nu numai de apa mării sau de vreme, dar şi din culpa navei, a comandantului sau a echipajului,
exonerarea de răspundere nu are loc decât dacă în contractul de navlosire sau în conosament a fost
inserată „clauza neglijenţei” (v.). Clauza A. of G. operează şi în raport cu evenimentele ce angajează
nava şi încărcătura când se află în port, nu numai pe mare.

acţiune arbitrală (dr. com. int.), cerere scrisă prin care o persoană, numită reclamant, sesizează o
instanţă arbitrală asupra existenţei litigiului său cu o altă persoană, numită pârât, şi îi solicită să îl
soluţioneze pronunţând o hotărâre prin care pârâtul să fie obligat la a da, a face sau a nu face ceva, în
aşa fel încât relaţiile de afaceri dintre părţile litigante să revină la normalitate; o a.a. poate fi înaintată
de mai mulţi reclamanţi împreună şi poate fi îndreptată împotriva mai multor pârâţi atunci când
obiectul litigiului şi cauza demersului le sunt comune; introducerea a.a. declanşează procedura de
arbitrare. A.a. trebuie să cuprindă identificarea părţilor în litigiu, descrierea obiectului litigiului,
calculul valorii litigiului (inclusiv în cazurile în care nu se formulează pretenţii băneşti), motivele de
fapt şi de drept pe care se întemeiază pretenţiile reclamantului, precum şi probele invocate în
sprijinul cererilor sale, la care se adaugă justificarea competenţei instanţei arbitrale sesizate prin
indicarea convenţiei arbitrale (v.) sau a altor temeiuri relevante în acest sens; fără a fi menţiuni de
esenţa a.a., aceasta mai poate include numele arbitrului ales de reclamant şi, după caz, al
supleantului său ori declaraţia prin care reclamantul arată că renunţă la desemnarea unui arbitru,
urmând ca acesta să fie învestit de către autoritatea de nominare (v.); ca şi în cazul acţiunilor
judiciare civile, pentru ca a.a. să îşi producă efectele vizând declanşarea procesului arbitral, este
esenţial ca aceasta să includă datele de identificare ale părţilor, obiectul cererii şi semnătura
reclamantului; în absenţa acestora, instanţa arbitrală sesizată va cere completarea a.a., de regulă
stabilind şi un termen pentru aceasta; în situaţia completării a.a. în termenul stabilit, aceasta se va
socoti depusă valabil la data înregistrării ei iniţiale sau, după caz, la data indicată de ştampila oficiului
poştal de expediere; în situaţia în care reclamantul nu aduce completările cerute până la data
stabilită şi insistă, explicit sau implicit, ca a.a. să fie dezbătută în forma depusă iniţial, tribunalul
arbitral (v.), în funcţie de regulile de procedură aplicabile, va emite o hotărâre sau va închide procesul
printr-o încheiere. De regulă, se cere ca a.a. să fie însoţită de dovada plăţii taxei arbitrale (v.), fără de
care solicitarea rămâne în nelucrare, precum şi de înscrisuri doveditoare ale pretenţiilor sau
alegaţiilor, dar şi de alte probe relevante în soluţionarea speţei (v. şi arbitraj comercial).

3
agent permanent 1. (dr. com.), comerciantul persoană fizică sau juridică, ce, în calitate de
intermediar independent, este împuternicit în mod statornic, pe baza unui contract de agenţie (v.), să
negocieze şi să încheie sau numai să negocieze cu terţii contracte de natură comercială, în numele şi
pe seama unei persoane fizice sau juridice, numită comitent; mandatul se poate exercita în una sau
mai multe regiuni determinate; serviciul caracteristic se prestează de către a.p. cu titlu principal sau
accesoriu şi contra unei remuneraţii (comision); în absenţa caracterului comercial, care este de
esenţa contractului de agenţie, acesta dobândeşte natura juridică a contractului de mandat sau de
comision. A.p. trebuie să fie un profesionist; el nu este prepusul comitentului, ci se află în poziţie de
egalitate juridică cu acesta. A.p. poate reprezenta, pe teritoriul convenit prin contract, mai mulţi
comitenţi, dacă aceştia nu se află în concurenţă; el nu poate negocia/încheia cu terţii contracte din
categoria celor în considerarea cărora a fost împuternicit, pe cont propriu. 2. (dr. com. int),
reprezentant oficial al unui stat pe lângă autorităţile publice ale unui alt stat (v. şi agent diplomatic).

antidumping (dr. com. int.), obiect al unor măsuri luate pentru prevenirea şi combaterea
dumpingului (v.); penalitate (v.) sau taxă (v.) calculată asupra preţurilor de export suspectate a se
situa sub nivelul costurilor reale de producţie, în vederea ridicării preţului de vânzare a mărfii în
cauză în ţara importatoare, în scopul protejării comercianţilor din această ţară împotriva concurenţei
neloiale; măsuri de retorsiune aplicate în schimburile comerciale internaţionale, prin care se
urmăreşte eliminarea sau limitarea practicării, la exportul unui produs, a unui preţ inferior celui la
care produsul respectiv se comercializează pe piaţa internă a exportatorului. Taxele a. sunt stabilite,
în general, într-o sumă egală cu diferenţa dintre preţul FOB (v.) al bunurilor importate, la momentul
importului, şi valoarea bunurilor similare pe piaţa ţării exportatoare sau pe alte pieţe de referinţă.
Dumpingul reprezintă o practică comercială ilicită cu caracter anticoncurenţial, constând în vânzarea
de bunuri în afara graniţelor ţării unde au fost produse, la un preţ sub valoarea lor reală, respectiv
sub nivelul preţurilor practicate la vânzarea aceloraşi bunuri pe piaţa internă sau pe o altă piaţă în
condiţii de concurenţă efectivă, practică prin care vânzătorul acceptă să înregistreze o pierdere
consecutivă incapacităţii de a acoperi costurile de producţie, în schimbul eliminării concurenţilor săi
prin creşterea artificială a avantajelor sale competitive. Măsurile a. sunt reglementate atât în
legislaţia naţională, cât şi în cea europeană, precum şi prin intermediul unor acorduri internaţionale
care permit statelor să prevină dumpingul prin taxe impuse asupra unor bunuri importate, deşi de
multe ori în practică este dificilă stabilirea cu certitudine a faptului că un anumit preţ este incorect. În
prezent, la nivelul UE, produce efecte Regulamentul (UE) 2016/1036 al Parlamentului European şi al
Consiliului din 8 iunie 2016 privind protecţia împotriva importurilor care fac obiectul unui dumping
din partea ţărilor care nu sunt membre ale Uniunii Europene. Potrivit Regulamentului, „se consideră
că un produs face obiectul unui dumping atunci când preţul său de export către Uniune este mai mic
decât preţul comparabil, practicat în cadrul operaţiunilor comerciale normale, pentru un produs
similar în ţara exportatoare”. Totodată, Regulamentul conţine prevederi referitoare la: stabilirea
existenţei dumpingului; stabilirea existenţei unui prejudiciu; definiţia industriei Uniunii; măsuri
provizorii; tratamentul confidenţial; interesul Uniunii ş.a..

aparenţă (dr. com.; dr. com. int.), a) eveniment generat cu intenţie (de ex., emiterea unui înscris sub
semnătură falsă care atestă manifestarea consimţământului celui a cărui semnătură a fost falsificată
sau emiterea unui înscris constatator al unei manifestări de voinţă care arată un obiect mai întins
decât cel cu adevărat convenit între părţi) sau apărut întâmplător (de ex., eroarea materială care face

4
ca într-un conosament să fie înregistrată o cantitate de marfă predată mai mare decât capacitatea
vasului pe care acea marfă a fost încărcată), extrinsec unui act juridic, care dă situaţiei de fapt sau de
drept aflate la baza consimţământului o înfăţişare înşelătoare aptă a acoperi împrejurarea că, în
realitate, acea situaţie este de natură a vicia validitatea actului respectiv; întrucât legea îi ataşează
consecinţe juridice, a. este un fapt juridic stricto sensu, care, în consecinţă, poate fi probat cu orice
mijloc de probă; b) teorie preluată din şi dezvoltată de jurisprudenţă, potrivit căreia subiecţii de drept
care şi-au asumat riscul unei manifestări de voinţă bazându-se cu sinceritate pe o situaţie în aparenţă
regulamentară, decurgând din raporturi faţă de care sunt terţi, nu vor suporta eventualele
consecinţe negative ale diferenţei dintre a. pe care s-au bazat şi realitatea ascunsă în spatele ei,
realitate pe care nu au putut-o cunoaşte sau pe care nu ar fi putut-o cunoaşte fără investigaţii
oneroase; încrederea sinceră în a., respectiv convingerea că între a. şi realitate nu există deosebire,
face ca actele juridice viciate în virtutea situaţiei juridice reale să fie considerate valabile; a. şi
încrederea sinceră în ea, existente exclusiv la data manifestării de voinţă (mala fides superveniens
non nocet), produc efectul salvgardării colective a intereselor celor având calitatea de terţi faţă de
raportul juridic generator de a. aceştia fiind scutiţi de investigaţii prelungite şi nesigure, susceptibile a
paraliza sau încetini inoportun dinamica circuitului civil sau comercial; mecanismul juridic al a. oferă
terţului de bună-credinţă un drept de opţiune între valorificarea formei vizibile, dar înşelătoare, şi
realitatea ascunsă, respectiv între menţinerea efectelor actului viciat – care este astfel consolidat – şi
anularea acestuia; terţul de bună-credinţă poate pierde totuşi beneficiile a. atunci când culegerea
acestora intră în concurs cu regula qui certat de damno vitando anteponendus est ei qui certat de
lucro captando, cumulată cu obligaţia generală de cooperare subsumată conceptului de bună-
credinţă – respectiv atunci când renunţarea, totală sau parţială, la efectele actului validat nu produce
pagubă nimănui, dar evită păgubirea părţilor inocente la raportul juridic creator de a.; aplicaţiile a. în
drept erodează instituţiile şi principiile juridice clasice: a) implicarea unei persoane în raporturi
juridice la naşterea cărora nu a participat şi nu a consimţit, dar care au ca obiect obligaţii puse în
sarcina ei, încalcă principiile libertăţii contractuale şi relativităţii actelor juridice; b) validarea
transmiterii unor drepturi de către un non dominus lezează principiul nemo plus iuris ad alium
transferre potest quam ipse habet; c) admiterea împrejurării că acte juridice nule pot produce efecte
juridice valabile contravine principiului quod nullum est nullum producit effectum. Consecinţele
juridice ale teoriei a. sunt diferite ca fundament şi întindere în diverse ramuri de drept: – referitor la
raporturile sancţionabile de ius civile, fiind suficient de stabile spre a lăsa părţilor timpul necesar
descoperirii adevărului ascuns în spatele a. înşelătoare şi, totodată, fiind constrânse să rămână în
cadrul unor forme strict reglementate, dreptul comun a consacrat a. rolul marginal pe care l-a
cunoscut în dreptul roman, limitându-l la doar câteva ipoteze de excepţie cărora li se poate aplica cu
rigoare adagiul error communis facit ius; – în dreptul comercial şi în cel al comerţului internaţional,
teoria a. a permis cu titlu general ca terţii să fie ţinuţi numai de ceea ce au văzut sau perceput şi să
ignore ceea ce nu au putut cerceta, pe o asemenea cale dându-se satisfacţie pe de o parte, nevoii de
promovare şi protejare a creditului, întrucât securitatea dinamică oferită prin aplicarea teoriei a. îi
împinge pe subiecţii de drept la acţiune în baza încrederii că informaţiile pe care şi-au întemeiat
consimţământul sunt reale, şi, pe de altă parte, nevoii de celeritate în afaceri, întrucât teoria a.
îngăduie limitarea investigaţiilor la observarea (exterioară, dar cu acuitatea profesionistului) realităţii
ostensibile. Din teoria a. derivă aplicaţiile subsumate teoriei societăţii aparente, a mandatului
aparent, a proprietarului aparent, precum şi cele fundamentând formalismul şi lipsa cauzei în
transmiterea efectelor de comerţ.

5
aranjament comercial (dr. int. publ.; dr. com. int.), acord de voinţă, intervenit în formă scrisă între
subiecţi de drept public din state diferite, cu competenţă în crearea cadrului juridico-organizatoric
pentru naşterea şi executarea raporturilor comerciale de drept privat, prin intermediul căruia se
stabilesc, de regulă pe bază de reciprocitate, facilităţi şi interdicţii care, după caz şi în funcţie de
interesul public, stimulează, orientează sau inhibă dinamica respectivelor raporturi; prin a.c. se pot
stabili şi regulile de urmat pentru soluţionarea unor diferende apărute între părţile la raporturile
comerciale.

arbitraj (de interes privat) prin comisie mixtă (dr. com. int.), specie a arbitrajului de comerţ exterior
(v.) care permite părţilor litigante într-un litigiu de drept al comerţului internaţional, avându-şi sediul
social în două state diferite, să se adreseze, în vederea soluţionării acestuia, unei instanţe arbitrale
organizate – cu caracter permanent sau pe caz – pe lângă comisia mixtă interguvernamentală creată
de statele respective cu scopul facilitării şi gestionării curente a relaţiilor lor economico-comerciale
(v. şi arbitraj).

arbitraj comercial 1. (dr. com.), specie a arbitrajului la care se recurge în scopul soluţionării litigiilor
comerciale în aşa fel încât: ‒ echilibrul patrimonial dintre părţi avut în vedere la data intrării în
raportul juridic dat să fie păstrat; ‒ să se răspundă exigenţei economice privind celeritatea
operaţiunilor comerciale, respectiv maximizarea vitezei de circulaţie a capitalului în condiţiile
garantării securităţii dinamice a creditului. Recurgând la o asemenea metodă (procedură), părţile
urmăresc reluarea cât mai rapidă a raporturilor comerciale normale, directe sau cu terţii, după
tulburarea produsă de litigiul supus soluţionării pe cale arbitrală, în aşa fel încât respectul pentru
ordinea de drept căreia îi este subordonată legătura lor să coincidă cu posibilitatea optimă de
atingere a obiectivelor economice (finis mercatorum est lucrum) în considerarea cărora au acceptat
să intre în acea legătură. a) Pot face apel la a.c. persoanele al căror litigiu are caracter comercial,
respectiv comercianţii, persoane fizice sau juridice, precum şi subiecţii de drept ale căror acte juridice
în legătură cu care a izvorât litigiul sunt calificate de lege ca fiind acte de comerţ (distincţie valabilă în
sistemele dualismului juridic, care separă raporturile civile de cele comerciale); subiecţii de drept civil
care contractează cu un comerciant pot, la rândul lor, opta valabil pentru procedura arbitrală. b)
Obiectul a.c. respectiv litigiul supus arbitrării, trebuie să fie arbitrabil. c) Avantajele a.c. sunt
următoarele: – simplitatea procedurii, impusă de nevoia echilibrului între legalitate şi oportunitatea
economică şi permisă de caracterul consensual al organizării procedurii, de statutul profesional al
părţilor şi de relaţiile profesionale stabile dintre ele; – confidenţialitatea procedurii; – durata relativ
scurtă de rezolvare a litigiului, impusă de exigenţa economică a celerităţii şi permisă de
profesionalismul părţilor şi relaţiile stabile dintre ele, precum şi de regula soluţionării definitive a
litigiului într-un singur grad de jurisdicţie; – costurile relativ reduse rezultând din evitarea soluţionării
litigiului în mai multe grade de jurisdicţie, din simplitatea şi celeritatea procedurii şi dintr-un raport
cost-calitate superior; – posibilitatea părţilor de a-şi alege arbitrii în funcţie de criterii pe care ele le
apreciază şi a căror îndeplinire o pot verifica (odată aleşi, arbitrii nu sunt însă nici avocaţii părţilor,
nici reprezentanţii lor şi nici prepuşii lor, ci agenţi jurisdicţionali independenţi); – specializarea
arbitrilor, permisă de maniera voluntară a constituirii tribunalului arbitral şi utilă pentru creşterea
calităţii actului jurisdicţional. d) Din dorinţa de a răspunde mai bine nevoilor comerţului şi
comercianţilor, circumscrise de exigenţele celerităţii şi ale ocrotirii creditului, în condiţiile
profesionalismului părţilor litigante şi ale interesului lor de a-şi relua cât mai repede raporturile

6
normale, în a.c. şi în legătură cu el, reglementate de lege (cu sau fără caracter imperativ) sau
recomandate de practica operaţiunilor comerciale, s-au dezvoltat proceduri alternative,
premergătoare, ajutătoare şi cvasiarbitrale, după cum urmează: – concilierea, care uneori poate fi o
etapă premergătoare obligatorie pentru ca părţile să poate recurge la a.c.; – expertiza prearbitrală,
asupra obiectului şi valorii, probatorii cu privire la care părţile pot conveni prin contract; – medierea,
care uneori poate fi, la rândul ei, o etapă premergătoare obligatorie pentru recurgerea la a.c.; –
forumurile pentru soluţionarea litigiilor (Dispute Boards), tribunale arbitrale sui-generis constituite
anterior apariţiei litigiilor şi având competenţă permanentă până când se recurge la a.c. propriu-zis,
care intervin, după caz, la cererea părţii interesate sau din oficiu spre a pronunţa fie hotărâri
obligatorii, dar cu caracter provizoriu (Forumurile cu competenţă de adjudecare/Dispute
Adjudication Board), fie hotărâri cu caracter de recomandare (Forumurile cu competenţă de
recomandare/Dispute Recommendation Board), fie hotărâri care combină formulele precedente
(Forumurile cu competenţe combinate/Combined Dispute Board). 2. (dr. proc. civ.), jurisdicţie (v.)
specială, derogatorie de la şi alternativă la jurisdicţia de stat de drept comun; chiar şi atunci când
recurgerea la arbitraj este obligatorie, situaţie care constituie o excepţie de la regulă, a.c. rămâne o
formă de jurisdicţie privată (aşa-numitul „arbitraj de stat”, care funcţiona în statele cu economie de
comandă, în care principalele mijloace de producţie sunt naţionalizate, nu este, în realitate, o specie
a arbitrajului, ci o jurisdicţie specializată în cadrul sistemului judiciar de drept comun, de tipul
tribunalelor de comerţ sau al secţiilor economice ale curţilor judecătoreşti). Capacitatea părţilor
interesate de a opta liber pentru jurisdicţia arbitrală este de natura a.c., dar capacitatea lor de a-şi
alege liber arbitrii şi de a conveni asupra regulilor de procedură aplicabile în soluţionarea litigiului, ca
şi capacitatea şi obligaţia arbitrilor de a corela criteriile de legalitate cu cele de oportunitate sunt de
esenţa sa. Deşi, în practică, majoritatea arbitrilor au pregătire juridică, aceasta nu constituie o
condiţie obligatorie. a) A.c. este o jurisdicţie cu grad unic, hotărârile pronunţate de tribunalul arbitral
în primă instanţă fiind definitive şi obligatorii, respectiv nesusceptibile de a fi atacate prin apel sau
recurs nici în faţa unor alte instanţe arbitrale, nici în faţa instanţelor judecătoreşti de stat; controlul
instanţelor de stat asupra hotărârilor arbitrale este exclus (lucru valabil în cele mai multe legislaţii
naţionale), cu excepţia acţiunilor în anulare, care au în vedere exclusiv verificarea unor aspecte
formale (precum respectarea dreptului la apărare), dar şi conformitatea soluţiei pronunţate cu
ordinea publică. Autonomia a.c., ca formă de jurisdicţie alternativă în raport cu instanţele
judecătoreşti, este atât de mare, încât opţiunea părţilor pentru arbitraj operată în formele prevăzute
de lege nu numai că exclude competenţa respectivelor instanţe de drept comun în soluţionarea
cauzei, dar lasă tribunalului arbitral şi plenitudinea dreptului de a decide asupra propriei competenţe
atunci când aceasta este contestată de către una dintre părţi. b) A.c. îşi găseşte fundamentul juridic
în convenţia părţilor interesate, concretizată într-un compromis (v.) sau într-o clauză compromisorie
(v.). Teoretic, este posibil ca un asemenea fundament să se afle şi în dispoziţii imperative ale legii,
care pot statua recurgerea obligatorie la arbitraj, dar, în prezent, asemenea dispoziţii nu există în
dreptul românesc. c) Problema naturii juridice a a.c. este controversată, în acest sens fiind avansate
trei teze, care corespund la trei concepţii diferite: teza jurisdicţională, teza contractualistă şi teza
mixtă. i. Teza jurisdicţională porneşte atât de la conţinutul activităţii desfăşurate de tribunalul
arbitral, cât şi de la observarea monopolului legislativ şi jurisdicţional al statului ca expresie a
suveranităţii acestuia. Întrucât statul deţine monopolul în materie legislativă şi jurisdicţională, ar
rezulta că a.c. nu este decât o formă de justiţie realizată prin delegarea atributelor jurisdicţionale de
către puterea suverană unor persoane private. Caracterul jurisdicţional al a.c. îşi găseşte confirmarea
în: – obligaţia de desesizare a instanţei judecătoreşti (excepţia de arbitraj) în procesele în care există

7
o convenţie arbitrală, ceea ce echivalează cu o litispendenţă, care în mod normal nu poate funcţiona
decât între organele de jurisdicţie cu o natură asemănătoare; – natura sentinţei arbitrale,
asemănătoare cu aceea a hotărârii judecătoreşti, respectiv bucurându-se, printre altele, de autoritate
de lucru judecat; – puterile acordate instanţelor judecătoreşti în arbitrajul ocazional de a interveni în
procedura arbitrală spre a rezolva unele incidente procedurale, cum ar fi desemnarea unui arbitru
sau soluţionarea cererilor de recuzare; – posibilitatea părţilor de a conveni asupra exercitării unor căi
de atac (cel puţin în cadrul arbitrajului ocazional) încredinţate spre soluţionare instanţelor
judecătoreşti. ii. Potrivit tezei contractualiste, a.c. reprezintă un ansamblu de acte procedurale care
îşi au izvorul într-un contract şi au, pe cale de consecinţă, o natură predominant contractuală.
Puterile arbitrilor şi competenţele lor jurisdicţionale decurg exclusiv din acordul de voinţă al părţilor,
pe care statul (legea) îl îngăduie, dându-i posibilitatea să producă efecte juridice proprii, iar nu din
vreun act de delegare de puteri săvârşit de stat; aceasta întrucât, fie statul nu deţine un monopol
jurisdicţional decât în domeniile pe care şi le rezervă expres în exerciţiul puterii sale suverane, fie că
el acceptă a priori şi cu titlu de principiu nu numai să renunţe la acest monopol, ci să o facă şi de
manieră ireversibilă (în sensul că renunţarea se supune principiului neretroactivităţii legii). În
susţinerea acestei teze se mai arată că: convenţia arbitrală nu sustrage litigiul din competenţa
instanţelor judecătoreşti, ci doar împiedică naşterea unui proces judiciar; sentinţa arbitrală nu s-ar
bucura de autoritate de lucru judecat ca o hotărâre judecătorească, ci de irevocabilitate, iar efectul ei
executoriu nu ar fi relevant, întrucât el se poate întâlni şi la alte acte juridice de natură contractuală;
intervenţia instanţei judecătoreşti pentru a rezolva anumite incidente procedurale se întemeiază pe
respectul forţei obligatorii a oricărui contract, judecătorul asigurând astfel, potrivit capacităţii sale de
exerciţiu şi instrucţiunii primite prin lege, eficienţa convenţiei arbitrale; excepţia de arbitraj, care
duce la desesizarea instanţei judecătoreşti în cazul existenţei unei convenţii arbitrale, este rezultatul
cerinţei de a respecta voinţa părţilor, care au încheiat convenţia arbitrală potrivit principiului
libertăţii contractuale; excluderea căilor ordinare de atac împotriva sentinţei arbitrale demonstrează
separarea între sistemul jurisdicţional arbitral, stabilit prin contractul părţilor, şi sistemul
jurisdicţional de drept comun, organizat de stat. iii. Teza mixtă, susţinută în cea mai mare parte a
doctrinei româneşti, sesizând slăbiciuni în argumentarea celorlalte două teze, admite că a.c. are o
natură dublă, contractuală şi jurisdicţională, în acelaşi timp şi sub acelaşi raport. Astfel, temeiul
juridic al competenţei tribunalului arbitral este contractual (compromisul sau clauza compromisorie),
în timp ce activitatea judiciară propriu-zisă, inclusiv sentinţa cu care ia sfârşit, are natură
jurisdicţională. Procedura poate fi stabilită de părţi prin contractul lor, dar săvârşirea actelor judiciare
nu, aceasta fiind de resortul exclusiv al tribunalului arbitral. 3. (dr. com. int.), a) jurisdicţie ce poate
avea caracter naţional sau internaţional. Pentru determinarea caracterului naţional al unui arbitraj,
urmează a fi avut în vedere locul (ţara) unde acesta se desfăşoară. În cazul arbitrajului
instituţionalizat, acesta este criteriul principal. În cazul arbitrajului ocazional, teritorialitatea este un
criteriu subsidiar, criteriul principal fiind legea care guvernează arbitrajul. Convenţiile internaţionale
(de ex., Convenţia pentru executarea sentinţelor arbitrale străine, încheiată la Geneva la 26
septembrie 1927, şi Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine,
încheiată la New York la 10 iunie 1958) folosesc drept criteriu pentru stabilirea naţionalităţii a.c. locul
unde a fost pronunţată sentinţa arbitrală; b) în fiecare ţară, activitatea arbitrală este guvernată de
legi naţionale. În România, arbitrajul este reglementat prin C. proc. civ., Cartea a IV-a. Această
reglementare acoperă atât a.c., cât şi pe cel civil. Dispoziţiile C. proc. civ. român referitoare la arbitraj
au caracter supletiv; c) sub aspectul organizării, forma tradiţională a a.c. o constituie arbitrajul cu
caracter ocazional, denumit şi arbitraj ad-hoc. Pornind şi de la nevoia depăşirii slăbiciunilor

8
arbitrajului ad-hoc, slăbiciuni care îi explică declinul, tendinţa actuală în materia a.c. este aceea a
dezvoltării arbitrajului instituţionalizat (v.) (v. şi arbitrabilitate; regula Kaspar Kompetenz; arbitraj
comercial internaţional; arbitraj ad-hoc).

arbitraj comercial internaţional (dr. com. int.), cunoscut şi sub denumirea de arbitraj de comerţ
exterior, este o specie a arbitrajului comercial, diferenţa specifică rezidând în prezenţa unui element
de extraneitate relevant; acest element poate privi fie obiectul problemei de soluţionat prin
recurgerea la procedura arbitrală, fie modul de organizare a jurisdicţiei arbitrale, fie pe amândouă; a)
obiectul a.c.i. trebuie să aibă atributele arbitrabilităţii, cerută în cazul oricărui arbitraj, comercialităţii,
cerută în cazul oricărui arbitraj comercial, şi internaţionalităţii. Potrivit Convenţiei asupra arbitrajului
comercial internaţional, adoptată şi deschisă spre semnare la Geneva în anul 1961, a.c.i. are ca obiect
soluţionarea litigiilor născute „din operaţii de comerţ internaţional”, respectiv din acte şi fapte de
comerţ internaţional; spre a recunoaşte unui litigiu caracter internaţional, Convenţia amintită mai
cere ca acordul prin care s-a conferit competenţă de soluţionare arbitrajului să fi intervenit „între
persoane fizice sau juridice având, în momentul încheierii convenţiei arbitrale, reşedinţa lor obişnuită
sau sediul în state contractante diferite”. Elementele de extraneitate specifice care conferă unui act
sau fapt de comerţ caracter internaţional constau în punctele de legătură cu sisteme de legi
naţionale diferite, puncte incluse în complexul de drepturi şi obligaţii căruia acestea îi dau naştere;
prezenţa unor atari elemente de extraneitate impune un proces de selecţie, ierarhizare şi separare a
celor relevante de cele irelevante în scopul de a stabili care lege naţională dintre cele mai multe
susceptibile a se aplica unei operaţiuni comerciale internaţionale va fi desemnată ca lege efectiv
aplicabilă. Distingerea între elementele de extraneitate concludente şi cele irelevante poate să difere
de la o legislaţie naţională la alta, fiecare sistem juridic naţional având aptitudinea de a proceda la
asemenea ierarhizări; spre a decide cu privire la punctele de legătură hotărâtoare, instanţa arbitrală
va trebui să se refere la normele de drept internaţional privat cuprinse în lex fori. Din caracterul
internaţional al (obiectului) litigiului supus arbitrajului decurge şi caracterul internaţional al sentinţei
arbitrale; Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine încheiată la New
York în anul 1958, prevăzând explicit că ea se aplică „sentinţelor arbitrale care nu sunt considerate ca
sentinţe naţionale în statul unde este cerută recunoaşterea şi executarea lor”, rezervă fiecărui stat
îndrituirea de a stabili cauzele de extraneitate ale unei sentinţe arbitrale şi deci caracterul
internaţional al unui arbitraj comercial. Raportată la instanţa arbitrală, res litigiosa are o natură
neutră atât timp cât această instanţă funcţionează sub imperiul monismului juridic, iar legea
aplicabilă este una naţională; obiectul litigiului, prin substanţa sa, este cel care poate fi calificat drept
naţional sau internaţional ca urmare a aplicării lex fori, iar de aici sentinţa arbitrală poate fi calificată
drept naţională sau străină în funcţie de locul (ţara) unde se cere executarea ei; caracterul
internaţional al situaţiei litigioase constituie premisa unor conflicte de legi care reclamă recurgerea la
regulile de drept internaţional privat. Distincţia între caracterul naţional sau străin al sentinţei
arbitrale are importanţă în momentul valorificării acesteia; spre deosebire de hotărârile arbitrajului
comercial naţional, cele considerate a fi străine sunt supuse, în afara cazurilor în care li s-a acordat
regim naţional printr-o convenţie internaţională, unor condiţii speciale spre a fi executate silit;
condiţiile recunoaşterii şi executării sentinţelor arbitrale străine sunt stabilite prin legislaţia naţională
(în cazul României, prin C. proc. civ.), însă ele au fost uniformizate, în cea mai mare măsură, la nivel
mondial, prin convenţii internaţionale, dintre care cea mai importantă este Convenţia de la New York
(1958); b) a.c.i., ca jurisdicţie specială, poate fi realizat, în afara cazurilor în care se recurge la

9
arbitrajul ad-hoc, prin intermediul unor instituţii arbitrale organizate pe baze naţionale, dar având în
mod explicit competenţe de soluţionare a litigiilor izvorâte din operaţiuni de comerţ internaţional,
sau prin intermediul unor instituţii arbitrale organizate pe baze internaţionale; în cazul din urmă este
vizată depăşirea contradicţiei dintre caracterul internaţional al litigiului comercial şi caracterul
naţional al jurisdicţiei, ceea ce, printre altele, conferă o mai mare credibilitate arbitrajului în ochii
părţilor litigante. Un exemplu de instituţie arbitrală naţională având conferită prin lege competenţa
de a soluţiona litigii de comerţ internaţional este Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe
lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României. Un exemplu de instanţă arbitrală constituită ca
instanţă transnaţională este Curtea Internaţională de Arbitraj de pe lângă Camera Internaţională de
Comerţ, cu sediul la Paris. ‒ Restrângerea competenţei instanţelor arbitrale pe baza criteriului
naţional poate avea caracter strict teritorial, în sensul că instanţa arbitrală poate soluţiona doar litigii
între subiecţi, persoane fizice sau juridice, avându-şi, după caz, reşedinţa, domiciliul sau sediul
principal pe raza teritorială pe care ea are recunoscută jurisdicţia; în situaţia în care spaţiul de
jurisdicţie coincide cu cel al unui stat, competenţa teritorială poate impune ca părţile litigante să aibă
aceeaşi naţionalitate cu cea a instituţiei arbitrale la care fac apel. Criteriul naţional în organizarea
arbitrajului comercial poate, de asemenea, să aibă caracter material, în sensul că instanţa arbitrală
are o competenţă limitată doar la litigiile comerciale între părţi de aceeaşi naţionalitate şi la cele
izvorâte exclusiv din raporturi juridice lipsite de elemente de extraneitate. Din punct de vedere
juridic, distincţia organizatorică între instanţele arbitrale având competenţă naţională şi cele având
competenţă internaţională are o relevanţă limitată, întrucât, dacă părţile litigante o doresc, ele pot
implica în arbitrarea litigiilor lor şi instanţe arbitrale naţionale sub forma arbitrajului ad-hoc. Din
punct de vedere socio-economic, o atare distincţie este greu de justificat într-o lume dominată de
principiile economiei de piaţă, întrucât statele care au adoptat un asemenea sistem economic nu au
raţiuni pentru a acorda un regim juridic diferit comerţului interior şi celui exterior; o astfel de
separare are sens doar în cazul statelor având o economie de comandă. În ciuda faptului că nu există
diferenţe între regimul juridic al comerţului interior şi al celui exterior în ţările cu economie de piaţă,
regulile de procedură arbitrală aplicabile litigiilor de comerţ naţional şi celor de comerţ internaţional
cunosc unele deosebiri; principalele deosebiri derivă din specificul operaţiunilor de comerţ exterior,
respectiv din împrejurarea că, întrucât în litigiile de comerţ internaţional intră părţi situate la distanţă
una de alta şi se utilizează probe aflate pe teritoriul mai multor state, termenele procedurale sunt
mai lungi; de asemenea, deosebirile decurg şi din diferenţa între conţinutul ordinii publice interne şi
cel al ordinii publice internaţionale, precum şi din nevoia de a atrage încrederea comercianţilor
străini oferindu-le facilităţi în organizarea procedurii (de ex., libertăţi mai largi în numirea arbitrilor);
progresul tehnologic şi convergenţa statelor din punct de vedere socio-economic în contextul ordinii
globale fac aceste diferenţe din ce în ce mai irelevante. ‒ În ceea ce priveşte instanţele arbitrale
instituţionalizate pe baze transnaţionale, acestea se caracterizează prin implicarea în conducerea
instituţiei, în organizarea procedurii, ca şi în îndeplinirea anumitor acte procedurale (evaluarea
sentinţelor arbitrale, nominalizarea arbitrilor, confirmarea nominalizărilor sau soluţionarea cererilor
de recuzare etc.) ale unor persoane fizice sau juridice de diferite naţionalităţi; faptul că arbitri de mai
multe naţionalităţi intră în componenţa unui tribunal arbitral organizat sub egida unei instituţii
naţionale de arbitraj nu îi conferă acelei instituţii caracter internaţional; în cazul instituţiilor arbitrale
internaţionale, sediul tribunalelor arbitrale funcţionând sub egida acestora (locul arbitrajului) nu
coincide cu sediul instituţiilor respective şi, prin urmare, lex fori nu va fi automat legea sediului acelor
instituţii. c) În afara avantajelor pe care le prezintă arbitrajul comercial (v.), a.c.i. are următoarele
avantaje specifice: ‒ posibilitatea egală de informare a părţilor în litigiu cu privire la conţinutul legii

10
aplicabile, ca urmare a capacităţii lor de a alege liber atât legea aplicabilă procedurii, cât şi legea
aplicabilă raportului juridic dintre ele (principiul autonomiei de voinţă), legi care pot fi altele decât lex
fori; ‒ posibilitatea părţilor de a folosi limba pe care o doresc în desfăşurarea procedurii arbitrale, o
limbă care poate fi diferită de limba arbitrilor sau a forului; ‒ posibilitatea părţilor de a recurge la
avocaţi străini de ţara forului; ‒ executarea hotărârilor arbitrale în condiţiile unor facilităţi (prevăzute
de acordurile multilaterale în materie) inexistente în cazul litigiilor soluţionate de curţile judecătoreşti
de drept comun (cu excepţia situaţiei în care se intră sub incidenţa unor convenţii interstatale
bilaterale).

arbitraj de comerţ exterior (dr. com. int.), este o formă a arbitrajului comercial internaţional (v.), cu
care, practic, se confundă din toate punctele de vedere, mai puţin în ceea ce priveşte împrejurarea că
indică adoptarea de către statele care se referă la el, cu această denumire, a sistemului economiei de
comandă, sistem făcând distincţie între comerţul interior – de regulă, supus planificării obligatorii şi
desfăşurat între întreprinderi de stat – şi comerţul exterior – desfăşurat după regulile economiei de
piaţă, respectiv în condiţiile liberei concurenţe; în relaţiile dintre subiecţii de drept al comerţului
internaţional aparţinând statelor care practică economia de comandă, se poate ca a. de c.e. să aibă
un fundament juridic dual, alăturând convenţiei părţilor interesate cu privire la organizarea
procedurii dispoziţiile cu putere de lege din convenţiile internaţionale încheiate între statele
respective, atribuind, asemenea unei clauze compromisorii legale, competenţă în soluţionarea
litigiilor de comerţ exterior instanţelor arbitrale, de regulă identificate explicit. În rest, a. de c.e. se
desfăşoară după aceleaşi reguli şi principii ca orice arbitraj comercial internaţional.

asigurarea creditelor de export (dr. asig., dr. com. int.), procedeu la care apelează exportatorul de
bunuri, servicii şi lucrări, a căror executare o finanţează din resurse proprii sau din credite şi a căror
plată urmează a fi încasată ulterior livrării/predării. Asigurarea acoperă eventualele pagube pe care
le-ar suferi exportatorul în urma producerii unor riscuri afectând plata, marfa sau piaţa (raportul
dintre cerere şi ofertă). Dacă obiectul exportului se realizează pe cheltuiala furnizorului, urmând ca
acesta să îşi recupereze sumele investite la o dată ulterioară, creditul poartă numele de credit –
furnizor/vânzător. Atunci când vânzătorul nu poate avansa aceste sume sau nu le poate suporta pe
un termen suficient de lung, cumpărătorul/beneficiarul trebuie să efectueze plata preţului aferent
mărfurilor sau serviciilor (în totalitate sau în parte) în avans şi deci intervine creditul-cumpărător. În
ambele situaţii este vorba despre un credit comercial, iar nu despre un credit bancar (chiar dacă cel
care creditează şi-a procurat fondurile băneşti necesare din credite bancare). Modalitatea de
asigurare împotriva riscului nerambursării creditului de/la export depinde de natura/obiectul
acestuia: ‒ asigurarea împotriva riscului neplăţii se realizează fie pe calea modalităţilor de plată
garantate bancar (acreditiv sau scrisoare de garanţie), fie prin transferul creanţelor în vederea
încasării către o firmă specializată, în baza unui contract de factoring, aceasta preluând riscul contra
unui comision; contractul de factoring poate fi pe caz sau general (pentru un anumit lot de contracte
sau pentru toate contractele firmei care se asigură astfel de rambursarea creditelor de export), el
putând fi privit şi ca un contract de credit combinat cu unul de management; ‒ asigurarea împotriva
riscului pierderii mărfii sau lucrării creditate înainte ca acesta să treacă asupra
cumpărătorului/importatorului potrivit termenilor de livrare contractuali sau dispoziţiilor legii
aplicabile şi ca preţul să fi fost plătit se face prin încheierea unor contracte adecvate cu societăţile de
asigurare; ‒ asigurarea împotriva riscului ca transformările apărute pe piaţă în perioada cuprinsă

11
între încheierea contractului de export în condiţiile creditului furnizor sau în cele ale contractelor în
filieră cu livrări la termen (amânat) şi plată imediată – cum este cazul contractelor pe termen lung
sau al contractelor de bursă – şi scadenţa plăţii contractuale să facă posibilă executarea exagerat de
oneroasă pentru una dintre părţi se realizează fie pe calea introducerii unor clauze de
revizuire/adaptare în contractul principal, fie pe calea încheierii unor contracte de asigurare; întrucât
asigurarea împotriva riscului de piaţă este foarte delicată, adesea în operaţiune intervin autorităţile
de stat care acordă garanţii guvernamentale, numite şi garanţii suverane. A.c. de e. acoperă o
multitudine de riscuri. Acest tip de asigurare se foloseşte atât la asigurarea exportului de bunuri,
lucrări şi servicii, cât şi a exportului de capital. În această direcţie a cunoscut o importantă dezvoltare
asigurarea tranzacţiilor de leasing, în multe state ea fiind în sarcina unor organisme guvernamentale.
O caracteristică comună a acestor categorii de asigurări este faptul că niciodată ele nu acoperă
pierderea în proporţie de 100%, asiguratul fiind obligat să suporte o parte din pierdere (de regulă,
20-30%). În România, EXIMBANK este abilitată să asigure şi reasigure împotriva riscurilor comerciale
şi de ţară: creditele pe termen scurt neasigurabile pe piaţa privată, precum şi creditele de export pe
termen mediu şi lung; investiţiile româneşti în străinătate; creditele obţinute în vederea realizării de
bunuri şi servicii destinate exportului; garanţiile de export şi operaţiunile de export în leasing (v. şi
asigurare de credite şi garanţii).

autoritate de nominare (dr. const.; dr. com. int.), persoană terţă în raport cu acţiunea arbitrală (v.)
care, în scopul constituirii tribunalului arbitral (v.): – îi desemnează pe arbitri în locul părţilor litigante,
atunci când acestea fie nu îşi exercită, din indiferent ce motive, dreptul de a o face, fie nu se înţeleg
asupra persoanei arbitrului unic; – îl desemnează pe supraarbitru atunci când arbitrii nu ajung, din
indiferent ce motive, la un consens în legătură cu persoana acestuia. În arbitrajul instituţionalizat (v.),
a. de n., ţinând atât de modalitatea de organizare a instituţiei arbitrale, cât şi de procedura arbitrală
declanşată prin acţiune, este stabilită fie prin regulamentele de organizare, fie prin regulile de
procedură ale forului, în timp ce în arbitrajul ad-hoc (v.), în mod normal, a. de n. trebuie indicată în
convenţia arbitrală (v.). În cazul arbitrajului organizat de o instituţie permanentă, de regulă, a. de n.
se exercită de către chiar conducerea acesteia (cea individual-operativă, asigurată de preşedintele
instituţiei, sau cea colectiv-deliberativă, îndeplinită de colegiul instituţiei), doar în cazuri
excepţionale, adesea criticate ca o imixtiune externă în activitatea arbitrală şi o limitare a autonomiei
sale, rolul respectiv fiind rezervat reprezentanţilor persoanei care a organizat instituţia arbitrală şi pe
lângă care aceasta funcţionează. În cazul arbitrajului ad-hoc, atunci când a. de n. (în engleză
appointing authority) nu este stabilită în convenţia arbitrală, ea este indicată, de regulă, fie de
dispoziţiile subsidiare ale legii forului, care în mod normal trimit la instanţa competentă să judece
litigiul în fond, dacă părţile litigante nu ar fi ales calea arbitrajului, fie de normele dreptului uniform,
care acordă statut de a. de n., alternativ: ‒ „camerei de comerţ competente” (respectiv Camerei de
Comerţ din ţara pârâtului sau celei de la sediul arbitrajului ocazional, în măsura în care părţile l-au
determinat) sau unui „comitet special” ales periodic de către camerele de comerţ naţionale afiliate
Camerei Internaţionale de Comerţ de la Paris (potrivit Convenţiei europene asupra arbitrajului
comercial, adoptată la Geneva în anul 1961); ‒ unei persoane fizice ori unei instituţii arbitrale
permanente desemnate de părţi sau, în lipsa acesteia, la cererea uneia dintre ele, Secretarului
General al Curţii Permanente de Arbitraj de la Haga (potrivit Normelor uniforme ale UNCITRAL
privind arbitrajul ocazional, adoptate de Adunarea Generală ONU în anul 1976); dacă persoana
desemnată de părţi ca a. de n. refuză să primească misiunea sau dacă legea naţională aplicabilă nu

12
prevede nimic ori este lacunară cu referire al a. de n. sau dacă dispoziţiile dreptului uniform nu sunt
aplicabile din indiferent ce motive, partea blocată astfel în demersul soluţionării unui litigiu pe cale
arbitrală are la dispoziţie o acţiune în daune îndreptată împotriva celui vinovat de imposibilitatea
constituirii tribunalului arbitral. Atunci când a. de n. este o instanţă judecătorească, desemnarea
arbitrului unic, a unuia dintre arbitri sau a supraarbitrului, după caz, are loc, ulterior ascultării
părţilor, printr-o hotărâre (de regulă, în forma încheierii de şedinţă) care nu este supusă niciunei căi
de atac (v. şi arbitraj comercial).

Black List (Lista Neagră) 1. (dr. trans.), document întocmit de guverne sau de autorităţi portuare
făcând publicitate navelor şi companiilor suspecte de fraude maritime; este un ghid pentru
navlositori, folosind la siguranţa tranzacţiilor (navlosirea) şi a transporturilor maritime. 2. (dr. com.
int.), în domeniul relaţiilor economice internaţionale, organismele financiare ale unor state practică
întocmirea de asemenea liste pentru aprecierea bonităţii unor clienţi externi.

broker 1. (dr. com. int.), instituţie preluată din common law, desemnând persoana fizică sau juridică
care desfăşoară o activitate de intermediere şi, în acest sens, reprezintă o altă sau alte persoane în
săvârşirea unor acte de comerţ (vânzări/cumpărări de valori mobiliare pe piaţa de capital, vânzarea şi
cumpărarea de mărfuri pe pieţele bursiere, navlosirea de nave, încheierea de contracte de asigurări
etc.), în schimbul unui comision (v.). De regulă, b. acţionează pe pieţe strict reglementate, pe care se
aplică proceduri şi se încheie acte juridice codificate, el având un rol care îl aseamănă mai mult cu
mediatorul decât cu mandatarul din sistemele de tradiţie romanistă şi care se distanţează de
instituţia agentului din sistemul de common law. Acest rol are o dimensiune tehnică majoră şi, de
aceea, de cele mai multe ori, contribuţia principală a b. constă în punerea în contact a eventualilor
contractanţi, facilitând apoi comunicarea lor în sens juridic (întâlnirea consimţămintelor). De aceea,
există şi posibilitatea ca b. să fie autorizat de ambele/toate părţile contractante să încheie un anumit
contract. Atunci când este împuternicit să acţioneze în numele clientului său, autorizarea se
formulează în scris, trebuie să fie explicită, iar b. va semna, dacă este cazul, cu precizarea că o face ca
agent. Răspunderea pentru contractele încheiate prin intermediul b. revine celor care l-au
împuternicit, cu excepţia situaţiilor în care b. a acţionat în afara împuternicirii, ceea ce va conduce, în
common law, fie la nulitatea contractului în cauză (cumulativ cu obligarea b. la plata de despăgubiri),
fie la considerarea contractului ca fiind încheiat cu b.; în dreptul continental european, aceste soluţii
vor fi îndulcite prin aplicarea teoriei mandatului aparent, terţul de bună-credinţă care s-a bazat pe
aparenţa conformităţii între manifestările b. şi împuternicirea sa, având dreptul să opteze pentru
validarea contractului încheiat prin intermediul acestuia. B. funcţionează uneori şi ca un consultant al
clientului. În principiu, plata comisionului are loc pe măsură ce contractul a cărui încheiere a mediat-
o/facilitat-o se execută; dacă executarea nu este posibilă, debitorul plăţii comisionului va fi ţinut la
plata a cel puţin unei părţi a acestuia cu titlu de indemnizaţie pentru munca depusă şi decont de
cheltuieli. 2. (dr. trans.) în dreptul transporturilor, după specificul activităţii, întâlnim: a) broker de
asigurare maritimă (insurance broker), intermediar între asigurător şi asigurat (armator sau
proprietarul mărfii) având capacitatea de a încheia contracte de asigurare maritimă în calitate de
agent al asiguratului; b) broker de încărcare, intermediar între încărcător (stivator) sau navlositor şi
armator, care se ocupă de organizarea operaţiunilor specifice încărcării mărfurilor la bordul navei
(primire, depozitare/stivuire, emiteri de conosament etc.); c) broker de încărcare, navlosire şi
agenturare, agent care cumulează mai multe funcţii şi, reprezentând compania de navigaţie într-un

13
port, încheie contracte de navlosire, încarcă mărfuri pe navă sau intermediază între navlositor/
armator şi prestatorii de servicii portuare; d) broker de navlosiri (chartering broker), intermediar în
încheierea contractelor de navlosire (charter-party) acţionând pe piaţa navlurilor; poate intermedia
pentru navlositor (charter's broker), când se ocupă de procurarea capacităţilor de transport, ori
pentru armator, când se ocupă de procurarea angajamentelor de transport pentru navă; e) broker de
vânzări de nave (broker for the sale of ships), agent de vânzări sau intermediar care facilitează relaţii
comerciale între armatori şi constructorii de nave; f) broker maritim (ship broker), reprezintă
interesele armatorului şi, în această calitate, tranzacţionează navluri, procură încărcătură şi, după
caz, pasageri pentru navă (pentru compania pe care o reprezintă). 3. (dr. asig.) a) b. de asigurare,
persoană juridică autorizată care negociază pentru clienţii săi, persoane fizice sau juridice, asiguraţi
ori potenţiali asiguraţi, încheierea contractelor de asigurare sau de reasigurare şi acordă asistenţă
înainte şi pe durata executării contractelor ori în legătură cu regularizarea daunelor, fiind plătit, de
regulă, de asigurător cu un procent din valoarea poliţei. În România, b. de asigurare poate fi o
persoană juridică autorizată în condiţiile legii de către ASF sau un intermediar specializat dintr-un stat
membru al UE care desfăşoară activităţi de intermediere pe teritoriul României, conform dreptului
european de stabilire şi regulii liberei circulaţii a serviciilor; b) conceptul de broker de asigurare este
diferit de conceptul de broker în asigurări/reasigurări, acesta fiind definit de către legiuitor ca fiind
persoana fizică, atestată profesional în conformitate cu prevederile legii cu capacitatea de a-şi
desfăşura activitatea numai în baza unei relaţii contractuale cu un broker de asigurare, deci în calitate
de subcontractor sau de salariat. 4. (dr. com.) agent de bursă care mijloceşte/facilitează încheierea
unui contract de vânzare/cumpărare de valori sau de mărfuri (fungibile) pe pieţele bursiere, prin
stabilirea contractului între vânzător şi cumpărător. Acest tip de b. lucrează pe baza unor instrucţiuni
izolate ale clienţilor săi, fără a stabili cu aceştia relaţii contractuale de durată şi de o anumită
complexitate, aşa cum se întâmplă cu b. sau agentul comisionar. Ca şi aceştia însă, b. de bursă
încasează un comision în schimbul serviciilor prestate.

caz de forţă majoră 1. (dr. civ.; dr. com.; dr. com. int.), împrejurare imprevizibilă şi insurmontabilă
care face imposibilă executarea unei obligaţii, având ca efect exonerarea de răspundere a
debitorului. a) Pentru ca o împrejurare să fie calificată ca fiind un c. de f.m., ea trebuie să fie: – ieşită
din comun (extraordinară); – cu totul imprevizibilă, în momentul încheierii contractului; – de
nedepăşit în mod absolut. Aprecierea existenţei acestor trăsături în cazurile concrete se face prin
raportarea la un standard juridic nedeterminat, şi anume acela al „debitorului diligent”, cerându-se
ca în general (in abstracto) nimeni să nu fi putut în mod rezonabil prevedea şi surmonta c. de f.m.
invocat. Cu toate acestea, în scopul fluidizării circuitului civil şi al accelerării circulaţiei capitalului (ca
factor esenţial în creşterea profitului), s-a înregistrat tendinţa de apropiere între „imprevizibilitate” şi
„impreviziune”, fiind suficient că evenimentul de forţă majoră să nu fi fost în mod concret (in
concreto) prevăzut de debitorul în cauză, chiar dacă el ar fi putut fi prevăzut de alţi potenţiali
debitori. De asemenea, caracterul excepţional al c. de f.m. a fost calificat prin raportare la obligaţia
concretă a cărei executare a fost făcută imposibilă, accentul căzând pe insurmontabilitate. Astfel,
cutremurul sau operaţiunile militare au fost considerate c. de f.m. chiar şi în situaţia contractelor cu
executare în regiuni cunoscute pentru activităţi seismice frecvente sau în teatre de război, dacă, în
mod rezonabil, debitorul concret nu avea cum să prevadă că ele îl vor împiedica în mod direct să îşi
îndeplinească obligaţiile. Practica arbitrală şi judecătorească a validat ca fiind c. de. f.m. evenimente
precum cutremurele sau inundaţiile produse în zone care mai cunoscuseră asemenea fenomene, cu

14
condiţia ca ele să fi afectat direct activitatea debitorului, împiedicându-l efectiv şi absolut să îşi
îndeplinească obligaţia. b) C. de f.m. trebuie să se fi produs în afara oricărei voinţe sau contribuţii a
debitorului care îl invocă. În consecinţă, nu sunt exoneratoare de răspundere: – evenimentul care nu
ar fi survenit şi nu ar fi împiedicat executarea obligaţiilor debitorului în absenţa culpei acestuia; – c.
de f.m. intervenit după ce debitorul a fost pus în întârziere pentru neîndeplinirea obligaţiilor sale; – c.
de f.m. pentru consecinţele căruia debitorul şi-a asumat prin contract răspunderea, renunţând la
beneficiul exonerării (în cazul din urmă evenimentul s-a produs fără voinţa debitorului, dar
antrenarea răspunderii lui este tot efect al manifestării sale de voinţă). Practica arbitrală şi
judecătorească a apreciat ca neîntrunind caracteristicile forţei majore cazuri precum: întârzierile în
furnizarea materiilor prime necesare îndeplinirii obligaţiei; lipsa capacităţii de producţie în condiţiile
unei cantităţi de comenzi care au depăşit-o; fluctuaţiile de preţuri la materii prime sau energie pe
piaţă, care au pus debitorul în situaţia de a nu-şi putea susţine financiar îndeplinirea obligaţiei. În
schimb, a fost acceptat ca forţă majoră refuzul autorităţilor administrative de a acorda autorizaţiile
necesare executării unor contracte. c) Sunt considerate a fi c. de f.m.: – evenimente avându-şi
originea în fenomene naturale aflate în afara contractului debitorului, precum cutremurele,
incendiile, alunecările de teren, inundaţiile, seceta; – evenimente socio-politice generatoare de
calamităţi, precum războiul, conflictele de muncă, revoltele, revoluţiile, rebeliunile, loviturile de stat;
– decizii ale autorităţii publice cu caracter obligatoriu, precum refuzul autorităţilor de import,
embargoul, interdicţiile de export/import cu scopul protecţiei mediului etc. În sistemele de drept din
ţările anglofone aceste cazuri poartă denumirea generică de Acts of God (acte ale lui Dumnezeu),
expresie prin care se subliniază atât originea lor externă voinţei debitorului, cât şi forţa lor de
netrecut. d) C. de f.m. trebuie deosebite de cazul fortuit (v.), deşi în legislaţie, uneori, se face referire
la ele ca şi când ar fi sinonime. Practic, cele două sunt echivalente în materia răspunderii
contractuale; în materia răspunderii delictuale pentru fapta lucrului, însă, numai forţa majoră, iar nu
şi cazul fortuit, exonerează de răspundere. În general, spre deosebire de c. de f.m., a căror origine
este total străină debitorului, cazurile fortuite au legătură cu activitatea acestuia ori cu bunurile
aflate în grija/administrarea sa implicate în provocarea prejudiciului (ex. o eroare tehnică involuntară
a debitorului care a provocat distrugerea utilajelor indispensabile pentru executarea obligaţiei în
legătură cu care se solicită exonerarea de răspundere. e) În sistemele de common law, forţa majoră
nu este reglementată, întrucât, în logica instituţiei „consideration” (v.), baza obligaţiei debitorului se
găseşte în contrapartida oferită în schimbul angajamentului său, de creditor, care ar rămâne păgubit
dacă nu ar mai beneficia de folosul aşteptat ca urmare a faptului că nu şi-ar asuma integral riscul
piedicilor apărute neprevăzut în calea executării, oricât de insurmontabile ar fi acestea. Lacuna
legislativă izvorâtă dintr-un atare raţionament, socotit a fi excesiv de mercantilist şi ca acordând o
protecţie exagerată creditorului, a fost compensată pe trei căi: – pe cale contractuală, acordurile de
voinţă supuse reglementărilor de common law ca lege aplicabilă, incluzând clauze detaliate de forţă
majoră; – pe calea remediilor de equity care îndulcesc rigoarea soluţiilor de common law, corijându-
le prin aplicarea unor precepte morale, fără a le modifica, însă, în substanţa lor; – pe calea instituţiei
„impreviziunii” care conduce la stingerea obligaţiei care, deşi posibil de executat din punct de vedere
tehnic, nu mai permite atingerea scopului avut în vedere de debitor, la data naşterii
consimţământului său, din cauza unor modificări imposibil de prevăzut la acea dată, intervenite în
contextul în care se execută contractul. Spre deosebire de forţa majoră, în cazul „impreviziunii”
accentul cade pe „imprevizibilitate”, măsura în care împiedicarea executării obligaţiei este
insurmontabilă sau nu, fiind indiferentă, efectul apariţiei evenimentului de neprevăzut fiind nu
exonerarea de răspundere a debitorului, ci „frustrarea” contractului, adică, în limbajul dreptului

15
continental european, caducitatea şi deci stingerea obligaţiei. Odată cu progresul procesului de
armonizare a dreptului privat, instituţia „impreviziunii” a fost recepţionată, cu unele adaptări, şi în
sistemul de drept de tradiţie romanistă (inclusiv în legea şi jurisprudenţa română). f) De regulă, c. de
f.m. nu îşi produc efectele exoneratoare de răspundere în mod automat, ci numai prin respectarea
unei proceduri care decurge fie din lege, fie din contract. Asemenea proceduri includ: – obligaţia de
notificare a c. de f.m. într-o anumită modalitate şi în anumite termene; – modalităţile prin care se
face proba apariţiei c. de f.m.; – consecinţele îndeplinirii corecte a producerii de comunicare şi
dovedire a c. de f.m., ca şi cele ale neîndeplinirii ei. Potrivit uzanţelor comerciale, urmate de o mare
parte a jurisprudenţei, s-a încetăţenit ideea că părţile contractante trebuie să coopereze cu bună-
credinţă (v.) pentru diminuarea efectelor determinate de apariţia c. de f.m., în acest sens, printre
altele, debitorul fiind ţinut să notifice ivirea acestor evenimente cât mai repede şi în orice caz înainte
de scadenţa obligaţiei imposibil de executat. g) Apariţia c. de f.m. duce la suspendarea executării
obligaţiei, scadenţa fiind amânată până la încetarea cazului respectiv. Dacă durata c. de f.m. este atât
de mare încât aşteptarea conduce la pagube foarte mari, părţile, acţionând cu bună-credinţă, sunt
ţinute să accepte stingerea obligaţiei. De asemenea, obligaţia se stinge practic atunci când c. de f.m.,
prin natura sa, face imposibilă executarea ei cu titlu permanent. Dacă neanunţarea sau anunţarea ca
întârziere a apariţiei c. de f.m. îi produce prejudicii creditorului, debitorul este ţinut la despăgubiri
corespunzătoare. 2. (dr. int. publ.), circumstanţă a cărei existenţă nu poate fi prevăzută şi nici
înlăturată, scăpând în totalitate controlului subiectului de drept care se confruntă cu ea. În cadrul
răspunderii internaţionale a statelor, c. de f.m. constituie una dintre cauzele ce exonerează de
răspundere statul care o invocă, instituţia avându-şi originea în dreptul internaţional cutumiar.
Potrivit Proiectului de articole privind răspunderea internaţională a statelor pentru fapte ilicite,
elaborat de Comisia ONU pentru Drept Internaţional, c. de f.m. este acel eveniment neprevăzut sau
acea împrejurare cu o forţă irezistibilă, reprezentând un obstacol ce generează imposibilitatea
absolută de conformare a statului faţă de o obligaţie juridică ce-i este opozabilă, determinând
încălcarea involuntară a acesteia. C. de f.m. nu înlătură răspunderea statului care o invocă dacă se
demonstrează că acesta a contribuit în vreun fel la producerea ei sau dacă statul respectiv şi-a
asumat riscul apariţiei unei astfel de situaţii, în urma activităţilor pe care le-a întreprins. (v. şi cauze
exoneratoare de răspundere).

cheltuieli de arbitraj (dr. com.; dr. com. int.), cheltuieli impuse de susţinerea unei acţiuni arbitrale,
inclusiv de apărarea în cadrul procesului arbitral şi, în general, de desfăşurare a procedurii arbitrale.
C. de a. includ: taxa arbitrală, cheltuielile speciale şi cheltuielile părţilor. a) Taxa arbitrală cuprinde
onorariile arbitrilor şi cheltuielile administrative. – Onorariile arbitrilor se stabilesc fie pe caz, în
arbitrajul ad-hoc, fie pe baza unei grile care le fixează în funcţie de valoarea litigiului şi/sau de timpul
necesar arbitrilor pentru soluţionarea lui, în arbitrajul instituţionalizat. Unele instituţii arbitrale au
adoptat practica stabilirii unor onorarii provizorii, odată cu primirea acţiunii, care se definitivează
apoi după redactarea hotărârii arbitrale, dar înainte ca aceasta să fie comunicată părţilor, în funcţie
de volumul efectiv de muncă depus de arbitri; această procedură face ca, în final, părţile să poată fi
obligate la o plată suplimentară de onorarii sau îndreptăţite la restituirea unei fracţiuni din onorariile
avansate. – Taxele administrative acoperă cheltuielile de secretariat şi logistică aferente procedurii
arbitrale. În cazul arbitrajului instituţionalizat, aceste taxe se stabilesc prin norme speciale cu caracter
permanent, fie ca procente din valoarea onorariilor arbitrilor, fie ca procente din valoarea litigiului,
fie ca sume forfetare (mai ales atunci când valoarea în bani a litigiului nu poate fi stabilită). Întrucât

16
arbitrajul comercial, în general, şi instituţiile arbitrale, în special, sunt activităţi/ instituţii non-profit,
taxele arbitrale sunt menite să acopere exclusiv cheltuielile aferente activităţii tribunalului arbitral. În
consecinţă, sumele încasate cu acest titlu nu sunt purtătoare de impozite (inclusiv TVA, deşi unele
ţări percep asemenea taxe) şi din ele nu pot fi deduse părţi care să fie vărsate cu titlu de beneficiu
sau cu orice alt titlu, nici instituţiei arbitrale în cauză, nici instituţiei care a organizat-o şi/sau pe lângă
care funcţionează (de regulă, Camerele de Comerţ şi Industrie); b) Cheltuielile arbitrale speciale
acoperă costurile impuse, de la caz la caz, de soluţionarea litigiului arbitral precum costul
administrării probelor, costul transportului arbitrilor, costul traducerii documentelor din dosarul
arbitral, costul expertizelor şi altele asemenea; c) Cheltuielile părţilor includ onorariile avocaţilor,
costurile deplasării părţilor şi a avocaţilor, eventual costul deplasării martorilor; d) Taxa arbitrală
trebuie avansată de reclamant, sub sancţiunea perimării acţiunii arbitrale. Cheltuielile arbitrale
speciale în principiu trebuie plătite în avans, la nivelul unor nume probabile, care se regularizează la
sfârşitul procesului, obligaţia plăţii împărţindu-se, tot provizoriu, în mod egal, între părţi. Dacă una
dintre părţi nu îşi îndeplineşte această obligaţie, plata va fi preluată de celelalte părţi. În caz contrar,
procesul se suspendă sau proba în discuţie nu se administrează, după împrejurări, putându-se ajunge
până la perimarea acţiunii. Cheltuielile părţilor se suportă de fiecare dintre acestea. e) C. de a. trec, la
finalul procesului, în contul părţii care a căzut în pretenţii, proporţional cu ceea ce s-a acordat din
acţiune, dacă prin lege, clauza compromisorie (v.), compromis (v.) sau tranzacţie nu s-a dispus altfel.
Instanţa arbitrală poate obliga, la cererea părţii interesate, partea sau părţile care în mod culpabil,
prin abuzuri sau neglijenţe procesuale, i-au cauzat aceleia prejudicii, la repararea acestora. În măsura
în care c. de a. achitate de părţi nu corespund cu nivelul pretenţiilor formulate prin acţiune (inclusiv
cele referitoare la prejudicii viitoare, cum ar fi penalităţile de întârziere), iar acţiunea este admisibilă,
prin hotărârea arbitrală se vor acorda reclamantului drepturi numai în limitele cheltuielilor efectiv
acoperite.

clauza arbitrală (dr. com.; dr. com. int.), v. clauza compromisorie.

clauza compromisorie (dr. com.; dr. com. internaţ.), specie a convenţiei arbitrale (v.) caracterizată,
din punctul de vedere al fondului, prin aceea că litigiul pe care părţile se pun de acord să îl
soluţioneze pe calea arbitrajului comercial (v.) este eventual şi viitor, iar din punctul de vedere al
formei, prin inserarea acordului de voinţă respectiv (negotium) în înscrisul (instrumentum) conţinând
contractul în legătură cu încheierea, interpretarea şi executarea căruia este susceptibil să se nască
potenţialul litigiu. C.c. are o cauză distinctă de cea a contractului de care este ataşată şi de aceea nu i
se subordonează sub aspect juridic, fiind nu accesoriul său, ci un contract autonom cu caracter
secundar şi complementar. Pe cale de consecinţă, validitatea c.c. nu este afectată de nulitatea
contractului principal sau de rezoluţiunea acestuia. În cazul raporturilor de dreptul comerţului
internaţional, legea aplicabilă c.c. şi cea aplicabilă contractului principal pot fi diferite, chiar dacă, de
regulă, în lipsă de lex voluntatis, potrivit normelor subsidiare de drept internaţional privat,
deopotrivă naţional şi uniform, ambelor li se aplică legea cărora le este supus contractul principal.

clauza de clientelă (dr. muncii; dr. com.; dr. com. int.), clauză specifică şi facultativă a contractului
individual de muncă, negociată la momentul încheierii acestuia sau pe parcursul executării sale,
nereglementată de C. muncii, prin intermediul căreia salariatul îşi asumă obligaţia ca după încetarea

17
contractului respectiv să nu lucreze cu clienţii (sau numai cu o parte din clientela) fostului său
angajator. C. de c. face parte din familia clauzelor de neconcurenţă (v.), dar nu are o reglementare
expresă în dreptul românesc al muncii, regimul său juridic fiind lăsat la latitudinea părţilor, care
trebuie să stabilească în mod concret condiţiile în care devine aplicabilă (sub aspectul duratei, al
clienţilor cu care fiinţează interdicţia salariatului de a lucra şi al caracterului oneros sau gratuit al
clauzei). În unele clauze de neconcurenţă introduse în contractele comerciale (mai ales de comerţ
internaţional) s-a stipulat obligaţia părţilor de a nu-şi atrage una alteia angajaţii, cel puţin pe perioada
de viaţă a raporturilor lor juridice şi pe o perioadă rezonabilă ulterioară acesteia. Jurisprudenţa
(inclusiv cea a UE) a considerat că transferul personalului de la o societate comercială la alta de
acelaşi profil sau de profile complementare, cu scopul sau cu consecinţa atragerii clientelei derutate
de un asemenea transfer, constituie act de concurenţă neloială.

clauza de escaladare a preţului (dr. com.; dr. com. int.), v. clauza de revizuire a preţului.

clauza de exclusivitate (dr. com.; dr. com. int.), v. clauza de neconcurenţă.

clauza de hardship (dr. com.; dr. com. int.), clauză inserată în contractele de comerţ internaţional de
lungă durată, prin care părţile se obligă să îşi revizuiască, pe cale amiabilă sau prin recurgere la
arbitraj, raportul juridic obligaţional. Scopul este adaptarea raportului juridic obligaţional la contextul
modificat, în raport cu cel existent la data acordului de voinţă, în care urmează să se execute, dacă
modificările sunt rezultatul apariţiei unor evenimente neprevăzute cu impact negativ considerabil
asupra echilibrului economico-financiar dintre contraprestaţii, respectiv asupra echilibrului
patrimonial dintre ele. C. de h. face parte din categoria clauzelor care vizează, după caz, încurajarea,
prevenirea, partajarea sau amortizarea riscului, impulsionând intrarea în raporturi juridice şi astfel
răspunzând nevoii obiective de celeritate în circuitul civil, respectiv accelerând circulaţia banului. C.
de h. se bazează pe principiul bunei-credinţe (v.) şi ataşează consecinţe concrete conceptului de
„impreviziune” (v.) şi teoriei care îl dezvoltă. Conform practicii contractuale curente, c. de h.
stabileşte ca împrejurări care declanşează aplicarea sa: – identificarea lacunelor contractuale,
imprevizibile la data acordului de voinţă, care în procesul de executare a obligaţiilor izvorâte din
acesta creează dezechilibre şi asimetrii patrimoniale între părţi; – apariţia, ulterior încheierii
contractului, a unor evenimente, imprevizibile la data acordului de voinţă, care sporesc excesiv şi
inechitabil gradul de onerozitate a obligaţiilor uneia sau ambelor părţi; – apariţia, ulterior încheierii
contractului, a unor evenimente imprevizibile la data acordului de voinţă, care desfiinţează interesul
uneia din părţi pentru executarea obligaţiilor contractuale ale celeilalte şi care, dacă ar fi fost
cunoscute, nu ar fi putut-o conduce pe aceasta la acordarea consimţământului de a contracta, în
forma şi în condiţiile respective. C. de h. mai stabileşte şi obligaţiile părţilor în cazul întrunirii
condiţiilor care îi declanşează aplicarea, şi anume: – obligaţia de a coopera pentru remedierea
situaţiei sau pentru minimizarea efectelor ei negative; – obligaţia de a-şi transmite cu promptitudine
şi în integralitate informaţiile necesare în mod rezonabil pentru gestionarea situaţiei, inclusiv pentru
justificarea pretenţiilor părţii afectate; – obligaţia de a-şi prezenta dovezile care să ateste producerea
evenimentului imprevizibil şi a consecinţelor negative ale acestuia; obligaţia de a căuta cu loialitate şi
sinceritate căile pentru adaptarea contractului la contextul prejudiciabil apărut, în termenul convenit
sau, în lipsa acestuia, într-un termen rezonabil care curge de la data notificării evenimentului în

18
discuţie. Pentru cazul în care o soluţie amiabilă de adaptare/revizuire a contractului se dovedeşte
irealizabilă, c. de h. trebuie să prevadă procedura de urmat, în mod normal, prin implicarea unor terţi
(conciliere, mediere, arbitraj). În lipsa clauzei arbitrale sau după eventualul eşec al concilierii şi
medierii, în măsura în care părţile au optat şi pentru o asemenea procedură sau legea aplicabilă o
impune ca etapă prealabilă arbitrajului/judecăţii, părţile se pot adresa justiţiei în vederea soluţionării
diferendului lor referitor la aplicarea c. de h. Instanţa judecătorească sesizată sau, după caz, instanţa
arbitrală decide menţinerea contractului aşa cum a fost încheiat şi obligă la executarea lui întocmai,
ori de câte ori constată că evenimentele invocate nu întrunesc condiţiile c. de h., respectiv nu sunt
situaţii de hardship. Dacă, dimpotrivă, se constată existenţa situaţiei de hardship, instanţa
judecătorească/ tribunalul arbitral va invita părţile să procedeze la adaptarea contractului la
circumstanţele schimbate astfel încât echilibrul patrimonial dintre ele să fie restabilit. Părţile îi pot
mandata pe arbitri să stabilească adaptările necesare, cu forţă obligatorie. Potrivit unor opinii mai
noi, în lipsa unei prevederi contrarii, un asemenea mandat se consideră implicit inclus în convenţia
arbitrală. Judecătorii se pot considera, la rândul lor, competenţi să dispună măsuri de adaptare,
făcând aplicaţia standardului juridic nedeterminat al bunei-credinţe (v.) sau apelând la instituţia
impreviziunii (v.). (În dreptul german – BGB/HGB – judecătorii sunt expres îndrituiţi să ajusteze
raporturile contractuale cu scopul conservării echilibrului contraprestaţiilor într-un mediu economic
dinamic, în timp ce jurisprudenţa franceză rămâne fidelă aplicării stricte a principiilor libertăţii
contractuale şi pacta sunt servanda, refuzând să se substituie părţilor în opera de revizuire a
contractului afectat de schimbările contextuale). Atunci când adaptarea contractului nu este posibilă,
din indiferent ce motive, acesta va fi reziliat, fie de drept plin, dacă se prevede astfel în c. de h., fie pe
cale judecătorească/arbitrală. În această ipoteză, potrivit c. de h. sau principiului bunei-credinţe,
atunci când clauza tace, cheltuielile făcute de părţi până la reziliere sau prejudiciile consecutive
acesteia, respectiv cele generate de neexecutarea contractului în termenii săi originari, vor putea fi
împărţite între ele. Printr-un asemenea mecanism, cu funcţionare parţial automată, parţial asigurată
prin intervenţia părţilor contractante, a unor terţi desemnaţi de ele sau a instanţei judecătoreşti, se
conciliază şi garantează deopotrivă forţă obligatorie a contractului şi securitatea dinamică a creditului
(echilibrul dinamic al contraprestaţiilor sub aspect economico-financiar). (v. şi clauza de asigurare
contra riscului valutar; clauza de impreviziune; caz de forţă majoră; clauza de indexare; clauza de
revizuire a preţului; clauza compromisorie; compromis).

clauza de impreviziune (dr. civ.; dr. com. int.), clauză prin care părţile convin ca în cazul în care, după
încheierea contractului, în faza de executare a acestuia, obligaţiile debitorului devin împovărătoare
(deosebit de oneroase), din cauze obiective şi imprevizibile independente deci de voinţa sa,
contractul să fie renegociat în scopul de a fi executat şi salvat într-o formă ajustată, aptă a păstra
echilibrul patrimonial al părţilor de la data acordului de voinţă, în dinamica sa optimă. C. de i. este
una dintre formele clauzelor care au ca obiect evitarea, partajarea sau amortizarea riscurilor asumate
de părţi prin intrarea în raporturi contractuale. De regulă, c. de i. se prezintă sub forma clauzei de
hardship (v.), nume sub care a fost consacrată în dreptul comerţului internaţional şi în practica
actelor de comerţ internaţional. (v. şi clauza de asigurare contra riscului valutar; caz de forţă majoră).

clauza de indexare 1. (dr. civ.; dr. com.; dr. com. int.), clauză contractuală specifică contractelor pe
termen lung, care prevede corelarea unei valori economice cu o altă valoare economică, pentru a se
menţine în timp valoarea obligaţiilor contractuale la nivelul agreat de părţi în momentul formării

19
acordului de voinţă. Prin inserarea c. de i. se urmăreşte, în special, evitarea riscurilor ca echilibrul
obligaţiilor dintre părţi să fie afectat de fluctuaţiile preţurilor pe piaţă la produsele şi/sau serviciile
care fac obiectul acestora sau la produsele sau/şi serviciile de care depinde executarea lor. Constituie
indici economici de indexare: cursul la zi al unei monede străine, preţul la zi al unor bunuri sau
servicii, preţul metalelor preţioase, preţul materiilor prime sau al energiei etc. C. de i. leagă drepturile
şi obligaţiile contractuale în expresia lor monetară (financiară) de aceşti indici-etalon, modificarea
celor din urmă ducând automat la modificarea celor dintâi, astfel încât echilibrul patrimonial al
părţilor să fie, după caz, conservat sau restabilit, fără a fi nevoie de noi negocieri şi acorduri sau de
recurgerea la mediere, arbitraj sau proceduri judiciare. Noul preţ contractual rezultat din aplicarea c.
de i., preţ care sintetizează în termeni financiari raportul juridic şi reflectă, totodată, variaţia
etalonului convenit, nu are caracterul unui preţ revizuit/redimensionat, ci pe acela al unui preţ
consolidat sau reconfirmat sub aspectul nivelului său relativ (în expresia sa relativă). Deseori c. de i.
adoptă mecanismul legării preţului contractual de o monedă străină (etalon monetar), plata
executându-se la paritatea monedei de plată cu cea a etalonului de la momentul încheierii
contractului. În principiu, o asemenea indexare valutară poate avea loc numai în contractele de
comerţ internaţional. În majoritatea sistemelor de drept, ca formă de apărare şi consolidare a
monedei naţionale, plata între două persoane (comercianţi) având sediul în acelaşi stat, nu este
permisă decât în moneda acelui stat. Practica, întâlnită şi în România, exprimării contractuale a
preţului într-o monedă străină, urmată de efectuarea plăţii în moneda naţională, la cursul oficial al
Băncii Centrale (BNR) din ziua plăţii, este nocivă din punctul de vedere al economiei statului în cauză
şi trebuie calificată din punct de vedere juridic, ca abuzivă. 2. (dr. muncii), clauză specifică şi
facultativă din conţinutul contractului individual de muncă, nereglementată de Codul muncii,
conform căreia, angajatorul se obligă să majoreze periodic salariul cu o valoare reprezentând cel
puţin indicele de inflaţie. C. de i. poate fi negociată numai în sectorul privat, fie la momentul
încheierii contractului individual de muncă, fie pe parcursul executării acestuia. Părţile au libertatea
de a stabili intervalele de timp la care să se aplice indexarea salariilor (anual, semestrial, trimestrial
sau la un alt interval). Scopul c. de i. este de a păstra echilibrul între contraprestaţiile părţilor, prin
adaptarea contractului sub aspectul cuantumului salariului la realităţile economice contextuale,
influenţate de fluctuaţia preţurilor. (v. şi clauza de asigurare contra riscului valutar).

clauza de monede multiple (dr. com. int.), clauză specifică în contractele de comerţ internaţional pe
termen lung (denumită şi clauză de opţiune a monedei liberatorii) prin care părţile stabilesc mai
multe monede de plată alternative (euro, dolari etc.), urmând ca plata preţului sau executarea altor
prestaţii monetare să se efectueze într-una dintre acestea, la alegerea creditorului sau a debitorului.
C. de m.m. are ca scop apărarea părţilor împotriva riscurilor valutare, facilitându-le consimţământul
pentru intrarea în raporturi juridice cu celeritatea cerută de legităţile economice care guvernează
comerţul. În acest sens, păstrarea valorii contractului şi conservarea echilibrului economico-financiar
al contraprestaţiilor se realizează prin exprimarea preţului în mai multe monede, la cursurile de
schimb din momentul acordului de voinţă, urmând ca la scadenţă partea îndreptăţită prin clauza
respectivă să aleagă moneda în care primeşte sau, după caz, face plata, şi în care plata este
liberatorie. În vederea plăţii, preţul nu se recalculează în funcţie de paritatea iniţială a monedelor în
cauză – aşa cum se întâmplă cu clauza de indexare (v.) –, fiind suficientă alegerea monedei mai puţin
afectate de fluctuaţiile de pe piaţa financiară internaţională. (v. şi clauza de asigurare contra riscului
valutar).

20
clauza de neconcurenţă 1. (dr. muncii), clauză negociată de părţi şi cuprinsă în contractul individual
de muncă, prin care salariatul se obligă ca după încetarea raportului de muncă respectiv să nu
presteze, în interes propriu sau al unui terţ, o activitate care se află în concurenţă cu cea prestată la
angajatorul său. De regulă, această obligaţie are în contrapartidă obligaţia angajatorului de a plăti, pe
perioada interdicţiei respective, o indemnizaţie (lunară). Clauza de neconcurenţă îşi produce efectele
numai dacă în cuprinsul contractului individual de muncă sunt prevăzute în mod concret: activităţile
interzise salariatului la data încetării contractului, cuantumul indemnizaţiei de neconcurenţă (lunare),
perioada pentru care îşi produce efectele clauza de neconcurenţă, terţii în favoarea cărora se
interzice prestarea activităţii, precum şi aria geografică sau tematică unde salariatul poate fi în
competiţie cu angajatorul. Indemnizaţia de neconcurenţă datorată salariatului nu este de natură
salarială, se negociază şi, potrivit legislaţiei româneşti actuale, este de cel puţin 50% din media
veniturilor salariale brute ale salariatului din ultimele şase luni anterioare încetării contractului
individual de muncă sau, în cazul în care durata contractului individual de muncă a fost mai mică de
şase luni, din media veniturilor salariale lunare brute cuvenite acestuia pe durata contractului.
Indemnizaţia de neconcurenţă reprezintă o cheltuială efectuată de angajator, este deductibilă la
calculul profitului impozabil şi se impozitează la persoana fizică beneficiară, potrivit legii. Clauza de
neconcurenţă îşi poate produce efectele pentru o perioadă rezonabilă (limitată în legislaţia
românească actuală la maximum doi ani de la data încetării contractului individual de muncă). 2. (dr.
com.; dr. com. int.), clauză inserată uneori în contractele de asociere (în special cele care nu dau
naştere unei persoane juridice distincte, inclusiv contractele privind grupările de interese
economice), contractele de cooperare şi contractele de licenţă de brevet, prin care debitorul
obligaţiei de neconcurenţă se angajează ca, pe durata contractului în cauză sau pe o durată care
include şi un interval de timp (considerat rezonabil) ulterior expirării acestuia, pretutindeni sau pe
anumite pieţe, în toate privinţele sau cu privire doar la anumite aspecte ale comerţului său având
legătură cu contractul respectiv, să nu se implice în raporturi juridice care ar face concurenţă asocierii
sau licenţiatorului (în cazul licenţelor neexclusive), care ar fi de natură să diminueze clientela
acestora ori care ar diminua eficienţa cooperării (pe terţe pieţe) prin fragmentarea clientelei.
Asemenea clauze pot fi privite din două perspective opuse, ambele ţinând de dreptul concurenţei şi
guvernate de ideile libertăţii şi loialităţii în raporturile concurenţiale: – pe de o parte, c. de n. plasată
în context comercial este văzută ca o aplicaţie concretă a principiului executării contractelor de bună-
credinţă şi ca o detaliere ex ante a standardului juridic nedeterminat al bunei-credinţe (v.), fiind firesc
şi echitabil ca acela care intră într-o asociere ori, mai general, într-o relaţie de cooperare cu alţii, ca
expresie a sincerităţii angajării sale (animus cooperandi), să contribuie la succesul acelei
întreprinderi, dedicându-se exclusiv ei, iar nu să o concureze, sporindu-şi astfel, pe seama ei, şansele
de câştig; – pe de altă parte, c. de n., aşa cum o sugerează chiar denumirea sa, tinde la o limitare a
liberei concurenţe, mai ales atunci când este vorba despre contractele de licenţă de brevet, ea vizând
extinderea dreptului de monopol al licenţiatorului dincolo de limitele sale rezonabile şi de scopul
pentru care i-a fost recunoscut, fiind repudiată şi sancţionată cu nulitatea. (Mai rar, clauza se
întâlneşte şi în contractele de cesiune de brevet, păstrând cedentului un drept limitat de monopol
sau unele profituri obţinute prin exploatarea anterioară a monopolului, în ciuda faptului că
monopolul a fost cedat.) Distincţia dintre aceste două situaţii – una licită, iar alta ilicită – se poate
face, de cele mai multe ori, numai în concret, graniţa între buna-credinţă şi reaua-credinţă
comercială în asemenea cazuri fiind foarte delicată. Când este infectată de rea-credinţă, uneori
clauza este nulă ab initio, textul său fiind suficient de explicit pentru a lăsa să se vadă intenţia
malignă. Alteori substanţa intenţiei se dezvăluie doar în executarea clauzei şi atunci efectele ei vor fi

21
blocate prin recurgere la regula executării cu bună-credinţă a contractelor. O specie a c. de n. este
clauza de exclusivitate, întâlnită în contractele de consulting, de licenţă de brevet şi de know-how.
Potrivit acesteia, beneficiarul unui transfer de tehnologie (pe calea încheierii contractelor
menţionate) se obligă să se aprovizioneze cu materie primă şi/sau părţi componente şi/sau piese de
schimb, sau să folosească servicii de inginerie/asistenţă tehnică exclusiv din anumite surse, fie
menţionate în contract, fie indicate pe caz de co-contractantul său. Asemenea clauze au fost
considerate, cu rare excepţii, ca fiind încălcări ale normelor imperative privind ocrotirea liberei
concurenţe şi, prin urmare, ca lovite de nulitate absolută. (Oricum, ele sunt anulabile ca având o
cauză imorală.) Ele trebuie deosebite de clauzele de exclusivitate prin care un licenţiator sau părţile
într-un contract de asociere/societate, grupare de interese economice ori cooperare, se obligă să nu
mai încheie contracte similare cu terţii, cel puţin pe perioada de valabilitate a licenţei sau pe
perioada pentru care este convenită asocierea/cooperarea, ori pe anumite pieţe şi în anumite
privinţe/domenii, după caz. De regulă, astfel de clauze au fost socotite ca licite şi morale, cu excepţia
situaţiilor în care s-a dovedit că au fost impuse prin metode leonine sau au fost animate de dorinţa
creării de monopoluri, antante economice şi poziţii dominante menite a restrânge libertatea
concurenţei. (v. şi clauză leonină).

clauza de opţiune a monedei liberatorii (dr. com. int.), v. clauza de monede multiple.

clauza de preţ mobil (dr. com.; dr. com. int.), v. clauza de revizuire a preţului.

clauza de revizuire a preţului (dr. com.; dr. com. int.), clauză folosită şi sub denumirea de „clauză de
escaladare a preţului” sau de „clauză de preţ mobil”, în contractele de comerţ internaţional pe
termen lung, a căror executare pune cheltuielile debitorului sub impactul fluctuaţiilor adesea
excesive ale preţurilor mondiale (în special ca efect al inflaţiei), prin care părţile convin ca, la
scadenţă, preţul contractual să fie recalculat şi plătit în funcţie de indicele preţurilor din ţara
cumpărătorului sau de pe piaţa internaţională. Prin această clauză părţile se apără împotriva
consecinţelor negative ale modificării preţurilor pe piaţă la categoria de produse sau servicii care fac
obiectul contractului lor, între momentul încheierii acestuia şi cel al executării lui (al plăţii preţului
contractual), aplicarea ei permiţând/garantând păstrarea profitului real la nivelul celui
estimat/convenit şi pe care s-a bazat acordul de voinţă. Clauza încurajează angajarea în raporturi
juridice ameninţate de riscuri, răspunzând exigenţelor economice privind celeritatea circulaţiei
capitalului.

clauza dublului refuz (dr. com.; dr. com. int.), varietate a clauzei primului refuz (v.) potrivit căreia,
partea obligată la acordarea preferinţei, dacă, după ce a obţinut un prim refuz, nu a reuşit să încheie
contractul dorit cu un terţ, înainte de a face oferta unui alt terţ, trebuie să revină la co-contractantul
său, dându-i încă o dată posibilitatea alegerii între a încheia un nou contract în aceleaşi condiţii cu cel
iniţial sau de a refuza din nou această ofertă. Verificarea îndeplinirii obligaţiei prevăzute de c.d.r.
presupune compararea contractului în care aceasta este inserată cu oferta pentru un nou contract
similar, fără a trebui ca cele două să fie identice. În cazul în care partea obligată a încheiat un
contract similar cu un terţ, cu încălcarea c.d.r., instanţa judecătorească sesizată sau instanţa arbitrală
fie îl pot desfiinţa pe acesta, fie pot dispune modificarea contractului iniţial pentru a-l face la fel de

22
favorabil cu contractul oferit terţului, fie pot oferi beneficiarului clauzei despăgubiri egale cu câştigul
nerealizat ca urmare a nesocotirii ei.

clauza ofertei concurente (dr. com.; dr. com. int.), clauză potrivit căreia, dacă după momentul
încheierii contractului una dintre părţi (de regulă, cumpărătorul sau beneficiarul serviciilor) primeşte
de la un terţ o ofertă mai favorabilă având ca obiect aceleaşi bunuri şi servicii, cealaltă parte va fi
obligată să alinieze contractul respectiv, aflat în curs de executare, la condiţiile acelei oferte.
Consecinţa îndeplinirii acestei obligaţii este modificarea contractului iniţial care urmează a se executa
în noile condiţii. În cazul în care clauza nu este respectată, fie executarea contractului este
suspendată până la soluţionarea litigiului astfel ivit, pe cale judecătorească sau arbitrală, fie
contractul va fi reziliat sau rezolvit ca răspuns la neexecutarea obligaţiei generate de el, beneficiarul
clauzei fiind apoi liber să încheie un alt contract cu terţul ofertant. Interesul general al c.o.c. este
acela de a încuraja subiecţii de drept comercial să intre rapid în raporturi juridice (în special în cele pe
termen lung), dând astfel satisfacţie exigenţelor celerităţii în circulaţia capitalului, fără teama de a
rata oportunităţi superioare care pot apărea ulterior. Caracterul mai favorabil al ofertei concurente
se stabileşte, în lipsa unei stipulaţii contractuale în alt sens, prin compararea drepturilor şi obligaţiilor
izvorâte din contractul iniţial în conţinutul lor şi în ansamblul lor (calitate, cantitate, termene de
livrare, service postlivrare, modalităţi şi termene de plată etc.), iar nu doar prin compararea
preţurilor. Aceasta face necesară de multe ori recurgerea la expertiza unor terţi neutri, la mediere
sau la arbitraj. De asemenea, alinierea contractului la oferta concurentă se poate realiza fie prin
transferul mecanic al condiţiilor din ofertă în contract, fie prin renegocierea contractului existent în
aşa fel încât părţile să poată conveni că prevederile acestuia au fost aduse la un nivel echivalent celui
din ofertă sub aspectul echilibrului dintre drepturile şi obligaţiile lor. Întrucât c.o.c. afectează
predictibilitatea şi stabilitatea raporturilor contractuale, creând astfel reticenţe celor care şi-o asumă,
precum şi tentaţii de abuz beneficiarilor ei, în practică i-au fost inserate, de astă dată în favoarea
principiului obiectiv al ocrotirii creditului (încrederii), criterii care circumscriu calificarea unei oferte
ca fiind concurentă în sensul clauzei respective. Astfel, nu este tratată ca declanşând mecanismul
c.o.c. o variaţie de preţ minoră (în limitele câtorva procente) sau o ofertă mai favorabilă primită de la
un terţ înainte de scurgerea unei anumite perioade de timp de la intrarea în vigoare a contractului ori
ulterior scurgerii unei perioade de timp de la această dată, după caz. Potrivit altor limitări
convenţionale, c.o.c. nu poate fi invocată decât de un număr restrâns de ori, sau cu o anumită
frecvenţă, sau numai în anumite perioade ale anului etc. Spre deosebire de clauza clientului celui mai
favorizat, care se aplică atunci când una dintre părţile contractante face o ofertă mai favorabilă unui
terţ, c.o.c. este aplicabilă atunci când un terţ face o ofertă mai favorabilă uneia dintre părţile
contractante. C.o.c. stabileşte şi modalităţile (inclusiv termenele) de notificare a apariţiei ofertei
concurente, precum şi cele de răspuns la aceasta, cu consecinţele respective.

clauza primului refuz (dr. com.; dr. com. int.), clauză prin care părţile contractante stabilesc ca, în
situaţia în care, în viitor, una dintre ele doreşte să încheie un nou contract cu un obiect similar,
aceasta să dea posibilitatea în primul rând co-contractantului din contractul în curs de executare de a
opta pentru prelungirea raportului său contractual existent sau de a refuza oferta respectivă. Efectul
clauzei este de a acorda părţilor contractante un drept de preferinţă în ceea ce priveşte continuarea
şi extinderea raporturilor lor juridice, partea care ia iniţiativa în acest sens fiind liberă să încheie noul
contract dorit cu un terţ numai după ce co-contractantul său a refuzat intrarea în acel contract. C.p.r.

23
are ca scop încurajarea subiecţilor de drept comercial să intre în raporturi juridice, fără a fi frânate de
conflictul între frica de a se angaja pe termen lung şi frica de a nu-şi putea eficientiza cheltuielile
aferente executării unui contract valabil pe termen prea scurt, legităţile economice obiective
referitoare la maximizarea profitului cerând în acelaşi timp mărirea vitezei de circulaţie a banului
(capitalului), cât şi mărirea numărului de cicluri ale transformării banilor în marfă, urmată de
transformarea mărfii respective în bani. Deşi face parte din categoria clauzelor de adaptare a
contractului, c.p.r. nu asigură revizuirea raportului obligaţional în funcţie de evoluţiile imprevizibile
ale pieţei, ci consolidarea acestui raport pentru a-l face mai puţin vulnerabil la aceste evoluţii. Potrivit
clauzei, dreptul primului refuz poate fi recunoscut: – indiferent de condiţiile ofertei pentru încheierea
unui nou contract sau numai dacă această ofertă reia toate condiţiile contractului existent ori include
condiţii echivalente; – în legătură cu o simplă ofertă sau cu o ofertă deja comunicată unui terţ şi
negociată cu acesta, ajunsă în faza de semnare a contractului; – dacă, în comparaţie cu contractul
existent, oferta este mai favorabilă ofertantului sau şi dacă ea este mai favorabilă destinatarului său.
În principiu, c.p.r. nu operează dacă obiectul ofertei este diferit de cel al contractului în vigoare, o
soluţie în sens contrar fiind excesivă (eventual chiar contrară ordinii publice), clauza respectivă
putând fi tratată ca leonină. Punerea în aplicare a c.p.r. implică stabilirea unor proceduri de notificare
între părţi (a intenţiei uneia şi a acceptării/refuzului celeilalte) şi de comparare (a contractului actual
cu oferta pentru un contract viitor). Încălcarea obligaţiilor izvorâte din c.p.r. poate naşte dreptul
beneficiarului ei la: – o acţiune în daune vizând obţinerea unei despăgubiri egale cu câştigul
nerealizat ca urmare a neîncheierii contractului oferit terţului; – o acţiune în anularea contractului
încheiat cu terţul; – o acţiune în rezoluţiune/reziliere pentru neexecutarea contractului în care este
parte beneficiarul dreptului de prim refuz. (v. şi clauza ofertei concurente).

clauza privind modificarea contractului (dr. civ.; dr. com. int.), prevedere contractuală prin care
părţile se obligă să accepte modificarea automată a contractului lor sau să procedeze la modificarea
negociată cu bună-credinţă a acestuia, prin excepţie de la principiile pacta sunt servanda şi mutuus
consensus, mutuus dissensus (în fapt, în prezenţa clauzei, exceptarea este doar aparentă), pentru a
adapta raportul juridic născut din contract la noua situaţie creată de fluctuaţiile mediului ambiant
(fluctuaţiile pieţei), precum şi pentru a consolida sau restabili echilibrul patrimonial dintre ele. C.m.c.
sunt specifice contractelor de comerţ internaţional pe termen lung. (v. şi clauza ofertei concurente;
clauza clientului celui mai favorizat; clauza de hardship; clauza primului refuz; clauza dublului refuz;
clauza de asigurare contra riscului valutar).

clearing (dr. com. int.), modalitate de decontare centralizată la nivel statal, a schimburilor comerciale
şi a celor asimilate lor, realizată prin înregistrarea debitului şi a creditului general/global rezultat din
livrările/prestările reciproce de bunuri/servicii, făcând obiectul acelor schimburi între operatorii
economici privaţi din statele implicate, în conturile special deschise la băncile centrale ale acestora
sau la alte instituţii abilitate, fără transfer monetar, prin compensarea conturilor. Această modalitate
de plată există între comercianţii din state cu restricţii valutare, aferente contractelor de barter,
respectiv a contractelor de schimb fără transfer de mijloace băneşti. C. presupune încheierea unor
acorduri interstatale care prevăd şi proceduri pentru lichidarea eventualelor solduri
creditoare/debitoare. (v. şi compensaţie).

24
colaborare economică internaţională (dr. int. publ., dr. com. int.), ansamblu de acţiuni prin care se
pune în aplicare principiul cooperării internaţionale în domeniul economic, consacrat în Carta ONU şi
în alte documente internaţionale. a) Carta ONU fixează, ca pe unul dintre scopurile Organizaţiei,
realizarea cooperării internaţionale în rezolvarea problemelor internaţionale cu caracter economic,
social, cultural sau umanitar şi promovarea drepturilor omului. Tot astfel, Carta proclamă, între
altele, ridicarea nivelului de trai, deplina folosire a forţei de muncă şi condiţii de progres şi dezvoltare
economică şi socială, precum şi rezolvarea problemelor internaţionale în domeniul economic. În anul
1948 a intrat în vigoare Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (GATT), favorizând schimburile
comerciale între state, fără restricţii, pe bază de reciprocitate şi fără discriminare. În Actul Final al
primei Conferinţe pentru Comerţ şi Dezvoltare (Geneva, 1964) au fost formulate principiile generale
şi speciale ale relaţiilor economice dintre state. De asemenea, rezoluţiile organizaţiilor internaţionale,
în special ale organelor ONU şi ale organizaţiilor economice internaţionale, au contribuit la crearea
cadrului juridic al c.e.i. Printre rezoluţiile Adunării Generale a ONU, relevante în domeniu, se numără:
Declaraţia privind suveranitatea permanentă asupra resurselor naturale [Rezoluţia 1803 (XVII) din
1962]; Declaraţia privind instaurarea unei noi ordini economice internaţionale [Rezoluţia 3201 (XXIX)
din 1974]; Carta drepturilor şi îndatoririlor economice ale statelor [Rezoluţia 3281 (XXIX) din 1974].
Printre principiile specifice care stau la baza c.e.i. se numără: principiul suveranităţii statelor asupra
resurselor naturale şi bogăţiilor naţionale; principiul tratamentului preferenţial în relaţiile economice
în favoarea ţărilor în curs de dezvoltare. Totodată, au fost create forme de instituţionalizare a
relaţiilor economice dintre state. În anul 1944, prin acordurile adoptate în cadrul Conferinţei ONU de
la Bretton Woods, au fost create Fondul Monetar Internaţional (FMI) şi Banca Internaţională pentru
Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD), menite să asigure cooperarea statelor în sfera relaţiilor monetare
şi financiare. În anul 1995 a fost înfiinţată Organizaţia Mondială a Comerţului, cu rolul de a asigura
cadrul instituţional al relaţiilor comerciale între state, iar în plan european relevant este aportul
Uniunii Europene. b) În cadrul creat de normele şi principiile de drept internaţional public privind
organizarea şi promovarea c.e.i., şi în scopul atingerii obiectivelor acesteia, au fost încheiate
contracte de cooperare de drept privat având ca părţi atât agenţi economici cu capital de stat sau
autorităţi publice naţionale, cât şi persoane private. Aceste contracte sunt caracterizate prin faptul că
părţile îşi pun în comun capacităţile juridice, resursele materiale şi competenţele administrative –
afectio societatis – pentru a obţine prin efort şi în folos – animus cooperandi – un rezultat pe care
niciuna singură nu l-ar putea obţine, dar împreună îl obţin mai repede, mai uşor şi mai ieftin,
dobândind avantaje comparative şi competitive, precum şi profituri mai mari. Asemenea contracte se
încheie, de regulă, pe termen lung, cuprind clauze de adaptare la evoluţiile contextuale şi de apărare
împotriva riscurilor şi fac apel masiv la aplicarea principiului bunei-credinţe în exercitarea drepturilor
şi executarea obligaţiilor cărora le dau naştere.

Comisia Naţiunilor Unite pentru dreptul comercial internaţional – UNCITRAL (dr. com. int.), organ
subsidiar al Adunării Generale a ONU (v.), având sediul la Viena, creat la 17 decembrie 1966 cu
obiectivul principal de a desfăşura activităţi concrete pentru armonizarea şi uniformizarea progresivă
a normelor de dreptul comerţului internaţional. În acest scop, a elaborat proiecte de convenţii
internaţionale şi proiecte de legi pentru uniformizarea reglementărilor incidente în raporturile de
comerţ internaţional. De asemenea, s-a preocupat de codificarea uzurilor, uzanţelor şi cutumelor din
domeniul comercial, de interpretarea şi aplicarea uniformă a Convenţiilor internaţionale şi a
reglementărilor adoptate în cadrul Comisiei. Îşi desfăşoară activitatea în grupe de lucru constituite pe

25
domenii cum ar fi: practici în materia contractelor internaţionale; plăţi internaţionale, transport
maritim; noua ordine economică internaţională etc. Editează anual UNCITRAL Yearbook. Este
compusă din reprezentanţi ai 35 de state, aleşi pe o perioadă de 6 ani de către Adunarea Generală a
ONU. România a participat ca membru a UNCITRAL la lucrările acesteia în perioada 1966-1976.
Sesiunile Comisiei au loc anual, alternativ la Viena şi New York. Dintre instrumentele juridice
internaţionale adoptate sub egida Comisiei menţionăm: Convenţia asupra prescripţiei în materie de
vânzare internaţională de mărfuri, 1974 (v.); Convenţia Naţiunilor Unite privind Transportul de
Mărfuri pe Mare (Regulile de la Hamburg, 1978) (v.); Convenţia asupra contractelor de vânzare
internaţională de mărfuri (v.) – Viena, 1980; Convenţia Naţiunilor Unite asupra Răspunderii
Exploatanţilor Terminalelor de Transport (v.) – Viena, 1991; Convenţia Naţiunilor Unite privind
folosirea comunicaţiilor electronice în contractele internaţionale, New York 2005, Convenţia
Naţiunilor Unite privind contractul de transport internaţional de mărfuri, efectuat în întregime sau
parţial pe Mare, 2009 (Regulile de la Rotterdam). Dintre legile model adoptate de UNCITRAL,
menţionăm: Legea model privind arbitrajul comercial internaţional (1985) şi Regulamentul de arbitraj
[aplicabil arbitrajului ad-hoc (v.)]; Legea model a UNCITRAL privind viramentele internaţionale (1992);
Legea model privind achiziţia publică de bunuri, lucrări şi servicii şi ghidul de aplicare (1994); Legea
model privind comerţul electronic şi Ghidul de aplicare (1996); Legea-model privind insolvabilitatea
internaţională (1997); Legea model privind semnăturile electronice (2001); Legea model privind
concilierea internaţională (2002). Dintre ghidurile juridice elaborate în cadrul Comisiei menţionăm:
Ghidul pentru elaborarea de contracte internaţionale pentru construcţii de obiective industriale
(1988); Ghidul privind operaţiunile internaţionale de contrapartidă (1992) şi Ghidul juridic privind
dreptul insolvenţei (2004) etc.

common law (dr. com. int.), a) sistemul de drept uniform instituit iniţial pe întregul teritoriu al
Regatului Angliei, prin instrumentul procedurii judiciare, bazat pe respectarea precedentelor
judiciare, de către regii normanzi (după cucerirea normandă din anul 1033) asistaţi de curţile lor
(Curia Regis), care a înlăturat sau, după caz, înglobat jurisdicţiile şi normele de drept create de curţile
seniorilor anglo-saxoni (Manorial Courts), dreptul canonic practicat de curţile ecleziastice organizate
de episcopiile catolice şi comunităţile mănăstireşti, precum şi dreptul comercial (Merchant Ley)
degajat de tribunalele negustorilor în porturi şi târguri (Court Merchant), pentru a se extinde apoi în
Marea Britanie (cu excepţia Scoţiei) şi în coloniile engleze (cu excepţia Quebecului, în Canada, a
Luisianei, în SUA, a Africii de Sud, Insulelor Antile şi parţial Ciprului, care păstrează influenţe ale
dreptului otoman), supravieţuind acolo şi după autodeterminarea acestora. b) Sistemul de c.l. nu a
recepţionat de manieră sistematică dreptul roman, aşa cum s-a întâmplat pe continentul european, şi
nu a fost codificat. Regula precedentului, care stă la baza c.l., a devenit obligatorie din secolul al XVIII-
lea, ea stabilind că soluţia pronunţată de o instanţă într-un anume caz leagă în viitor pe judecătorii
acestei instanţe şi pe cei ai instanţelor de grad inferior sesizate cu cazuri similare (de aceea sistemul
de c.l. este cunoscut şi sub denumirea de „case law”). c) Sistemul de c.l. cuprinde trei ramuri
complementare, şi anume: – c.l. stricto-sensu, care este format de ansamblul precedentelor
judiciare, fiind creaţia judecătorilor; – equity, care este format din totalitatea aşa-numitelor
„remedii” stabilite iniţial de curtea de judecată a Cancelarului (funcţie îndeplinită de şeful ierarhiei
bisericeşti a Regatului Angliei), iar ulterior de curţile de equity unite cu jurisdicţiile de c.l., şi prin care
s-a încercat „moralizarea” c.l. stricto sensu; – statutory-law, reprezentat de normele de drept
stabilite de Parlament, cu observaţia că aceste norme nu au puterea modificatoare absolută a legilor

26
din sistemul continental european, ci joacă rolul mult mai modest de „addenda et corrigenda” a c.l.
stricto sensu, contribuind doar la explicarea şi adaptarea soluţiilor lui şi trebuind interpretate în aşa
fel încât să îl confirme în cea mai mare măsură posibilă, iar nu să îl nege.

compensaţie 1. (dr. civ.), mod indirect de stingere a obligaţiilor civile prin care două obligaţii
reciproce se sting până la concurenţa celei mai mici dintre ele. C. presupune existenţa unor datorii
reciproce, fiecare dintre părţi având una faţă de alta atât calitatea de creditor, cât şi calitatea de
debitor, dar în două raporturi obligaţionale distincte; în consecinţă, ambele obligaţii se pot stinge
printr-o singură operaţiune juridică, constituind o plată dublă. C. poate fi legală, convenţională sau
judecătorească ori arbitrală. Ea operează indiferent de izvorul obligaţiilor care se compensează când
acestea au ca obiect o sumă de bani sau bunuri fungibile de acelaşi fel. a) C. legală operează de plin
drept în virtutea legii, dacă sunt îndeplinite următoarele cerinţe: – datoriile să fie reciproce; –
obligaţiile să aibă ca obiect o sumă de bani sau o cantitate de bunuri fungibile de aceeaşi natură; –
creanţele ce urmează să fie compensate să fie certe, lichide şi exigibile. (Creanţa este certă atunci
când existenţa ei nu poate fi pusă în discuţie din punct de vedere juridic; lichiditatea creanţei
presupune determinarea cu exactitate a valorii ei; creanţa este exigibilă dacă a ajuns la scadenţă sau
dacă debitorul a fost decăzut din beneficiul termenului); – părţile să nu fi renunţat la beneficiul
compensaţiei. b) C. convenţională operează în temeiul voinţei părţilor, atunci când nu sunt
îndeplinite cerinţele legii pentru operarea c. legale, dar părţile au interesul să stingă datoriile pe care
le au una faţă de cealaltă. În lipsă de prevedere contrară, c. convenţională produce aceleaşi efecte ca
şi c. legală; c) C. judecătorească/arbitrală operează atunci când datoriile reciproce nu sunt lichide sau
nu au ca obiect bunuri fungibile. Instanţa se pronunţă la cererea unuia dintre creditorii reciproci,
compensaţia producând efecte din momentul rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii de
admitere a acţiunii. Dacă mai multe obligaţii sunt susceptibile de compensare, se vor aplica regulile
stabilite în materia imputaţiei plăţii, respectiv: se vor compensa cu prioritate datoriile ajunse la
scadenţă; în primul rând, se vor compensa datoriile negarantate sau cele pentru care creditorul are
cele mai puţine garanţii; compensaţia operează asupra datoriilor care sunt mai oneroase pentru
debitor; dacă datoriile sunt în egală măsură exigibile, garantate şi oneroase, se vor compensa
datoriile mai vechi. Fideiusorul are posibilitatea să opună în compensaţie creanţa pe care debitorul
principal o dobândeşte împotriva obligaţiei garantate. Debitorul principal nu se va putea libera
opunând creditorului său compensaţia cu privire la datoria pe care creditorul o are faţă de fideiusor,
deoarece condiţia reciprocităţii datoriilor nu este îndeplinită; Nu se pot stinge prin c. creanţele
rezultate dintr-un act făcut cu intenţia de a păgubi, datoriile ce au ca obiect restituirea bunului dat în
depozit sau cu titlu de comodat şi datoriile care au ca obiect un bun insesizabil. 2. (dr. civ.; dr. com.),
mecanism de decontare între două sau mai multe părţi, instituţii de credit sau instituţii financiare
nebancare, debitoare şi creditoare unele faţă de altele, care permite stingerea reciprocă a datoriilor
dintre acestea şi limitarea folosirii mijloacelor de plată la regularizarea soldurilor nete în raporturile
dintre ele. 3. (dr. trans.), modalitate de stingere a obligaţiilor (datoriilor) reciproce dintre două
persoane juridice, întreprinderi feroviare, agenţi economici sau gestionari de infrastructură de
transport, în general, dintre participanţii la transporturile şi expediţiile interne şi internaţionale. 4.
(dr. com.; dr. com. int.) act juridic având ca obiect schimbul de mărfuri şi/sau servicii de valoare
echivalentă, astfel încât să se evite plata preţurilor în bani şi prin aceasta posibilele dezechilibre ale
balanţei comerciale şi creşterea exagerată a datoriei externe (v.); formă a comerţului prin schimburi
în natură; barter; troc. C. în relaţiile de comerţ internaţional este facilitată şi disciplinată prin

27
acordurile de clearing. Asemenea acorduri sunt necesare atunci când agenţii economici părţi în
contractele comerciale îşi au sediul şi operează în state a căror monedă naţională nu este liber
convertibilă, dar pot fi utile şi în cazul comerţului cu monedă (valută) convertibilă ca factor de sprijin
al cooperării internaţionale. În practica schimburilor internaţionale se distinge între mai multe
procedee de c. a) C. simplă – schimb de bunuri şi/sau servicii de valoare egală între doi comercianţi
din două state diferite; b) C. extinsă – schimb de bunuri şi/sau servicii între mai mulţi comercianţi din
două state diferite, echivalenţa livrărilor/prestaţiilor stabilindu-se prin acordul tuturor, eventual cu
participarea instituţiilor publice ale statelor în cauză; c) C. în lanţ – acte de comerţ între părţi din mai
mult de două state, plăţile efectuându-se prin livrări reciproce de valori egale, echivalenţa valorică
stabilindu-se prin includerea în circuitul obligaţional a unor terţi intermediari care preiau riscurile
financiare ale schimbului în natură; e) C. globală – acte de comerţ efectuate în cadrul unor acorduri
comerciale între state care reglementează şi garantează decontul schimburilor reciproce şi
echivalente de bunuri şi servicii între societăţile comerciale cu sediul pe teritoriul lor, în clearing (v.).

compromis (dr. com., dr. com. int.), specie a convenţiei arbitrale (v.) care se caracterizează, sub
aspectul fondului, prin împrejurarea că litigiul asupra căruia părţile se pun de acord să fie soluţionat
pe calea arbitrajului comercial (v.) este cert şi actual; sub aspectul formei, c. este cuprins într-un
înscris separat, iar nu în acelaşi instrumentum în care este stipulat contractul din care a izvorât litigiul
supus soluţionării pe cale arbitrală; nimic nu se opune însă ca un c. să fie încheiat ulterior încheierii
contractului-sursă a litigiului arbitrabil, dar înainte ca litigiul respectiv să se fi născut, fiecare din cele
două fiind incorporat într-un instrumentum separat. În raporturile de dreptul comerţului
internaţional, c. este guvernat de lex voluntatis, în lipsa desemnării căreia, potrivit normelor
subsidiare de drept internaţional privat, consacrate de unele legi naţionale şi de dreptul uniform, se
va aplica legea statului în care îşi are sediul instanţa arbitrală competentă; în doctrină s-a emis opinia
că şi în lipsa unei lex voluntatis legea aplicabilă c. ar trebui să fie tot cea aplicabilă contractului
principal întrucât, chiar şi încheiate la date diferite, cele două se află într-o legătură de
complementaritate specifică relaţiei dintre dreptul substanţial şi cel procesual, c., ca şi clauza
compromisorie (v.), fiind menit a stabili tot procedura de soluţionare a litigiilor izvorâte din
încheierea, interpretarea şi executarea unui contract comercial determinat. În dreptul de common-
law, termenul c. numeşte contractul care în sistemele de drept de tradiţie romanistă, poartă numele
de „tranzacţie”, iar termenului c. cu sensul folosit de acestea din urmă îi corespunde sintagma „terms
of arbitration”.

conflict de jurisdicţie (dr. int. priv.; dr. com. int.), specie a conflictelor de competenţă (v.) judiciară
exprimând situaţia în care mai multe organe de jurisdicţie au vocaţia de a soluţiona acelaşi litigiu de
drept privat (litigiu cu caracter patrimonial ori personal nepatrimonial între subiecţi de drept aflaţi pe
poziţie de egalitate juridică) întrucât raportul juridic dedus judecăţii are elemente de extraneitate,
deci legături materiale cu mai multe sisteme de drept naţionale. a) Instanţele sesizate cu un
asemenea litigiu îşi determină competenţa în funcţie de propriile reglementări naţionale de drept
procesual (legea forului/lex fori). Acestea pot dispune inclusiv declinarea competenţei forului în
favoarea unei instanţe străine. În soluţionarea c. de j. (conflict de competenţă de drept internaţional
privat), norma aplicabilă nu este o normă conflictuală, ci chiar norma care oferă soluţia problemei,
respectiv determină instanţa competentă. Soluţionarea c. de j. este prealabilă soluţionării conflictului
de legi. Judecătorul sesizat verifică mai întâi propria sa competenţă şi, în situaţia în care constată că

28
este competent, trece la determinarea legii aplicabile fondului litigiului. Ca şi în cazul conflictului de
legi, şi în cazul c. de j. se poate vorbi despre o proiecţie a dreptului intern pe plan internaţional, în
sensul că regula de competenţă din dreptul intern îşi produce efecte pe planul relaţiilor
internaţionale. Spre deosebire de conflictele de competenţă de drept intern, c. de j. nu implică
intervenţia regulatorului de competenţă întrucât instanţele în concurs nu au un for ierarhic comun. În
consecinţă, se poate întâmpla ca două instanţe judecătoreşti din două sau mai multe state diferite să
se declare cu toate competente şi să soluţioneze apoi litigiul în mod diferit. O asemenea situaţie
poate fi evitată prin invocarea excepţiei de litispendenţă în timpul judecăţii, iar dacă aceasta nu
reuşeşte, conflictul hotărârilor judecătoreşti se va rezolva în etapa de executare a acestora prin
parcurgerea procedurii privind recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti străine.
Conflictul negativ de jurisdicţii, deşi teoretic posibil, statistic este practic exclus. b) C. de j. între o
instanţă judecătorească şi o instanţă arbitrală se soluţionează în favoarea celei din urmă, convenţia
arbitrală (v.) excluzând competenţa celei dintâi. Anularea convenţiei arbitrale restabileşte
competenţa de drept comun a jurisdicţiei statale. c) Corecta soluţionare a c. de j. are efecte asupra
recunoaşterii şi executării hotărârilor judecătoreşti sau arbitrale pe teritoriul altui stat decât cel
potrivit legii căruia au fost pronunţate; practic, pe teritoriul statului unde se află bunurile debitorului
recalcitrant susceptibile de executare silită. Instanţa sesizată pentru a recunoaşte o hotărâre
judecătorească sau arbitrală străină şi a dispune executarea acesteia trebuie să stabilească dacă
hotărârea respectivă îndeplineşte condiţiile de regularitate internaţională prevăzute de legea sa,
numai astfel ea putând produce efecte în statul său. O condiţie, alături de altele cu care se
cumulează, este ca hotărârea (definitivă, deci nesusceptibilă de reformare prin exercitarea căilor
ordinare de atac reglementate în statul de provenienţă) să emane de la un organ de jurisdicţie
competent din punctul de vedere al ordinii publice de drept internaţional al forului, compatibile cu
normele de ordine publică de drept internaţional ale instanţei de executare. O eventuală greşită
soluţionare a c. de j. de către instanţa sesizată asupra fondului va putea fi remediată astfel în cadrul
procedurii de executare care tinde să dea eficienţă hotărârii pronunţate de acea instanţă. (v. şi
exequatur).

consensualism (solus consensus obligat) 1. (dr. civ.), principiu de drept care guvernează încheierea
actului juridic civil potrivit căruia simplul acord de voinţe al părţilor contractante este suficient pentru
naşterea valabilă a actului fără a îndeplini altă formalitate (solo consensu). Pentru diferenţierile
dintre acte juridice civile consensuale, acte juridice civile solemne şi acte juridice civile reale, a se
vedea şi act juridic civil. 2. (dr. com.; dr. com. int.), procedeu prin care se construiesc uzanţele
comerciale ca reglementări de drept comercial, în general, şi de drept uniform al comerţului
internaţional, în special, acestea având la origine obiceiurile contractuale ale părţilor la raporturi de
drept comercial (course of dealings) sau uzurile comerţului (usages of trade) consacrate de-a lungul
unei mari perioade de timp şi intrate în conştiinţa profesioniştilor comerţului ca adevărate izvoare de
drept. 3. (dr. int. publ.), principiu de drept care guvernează formarea normelor de drept internaţional
public, care, în lipsa unui for legislativ supranaţional, se adoptă prin acte juridice consensuale –
acorduri, tratate, convenţii etc.

consideration (dr. com. int.), condiţie de validitate a contractelor în sistemului de common-law care
constă în promisiunea făcută de una dintre părţi în scopul obţinerii unei promisiuni corelative din
partea celeilalte şi a cărei îndeplinire ar păgubi-o dacă partea cealaltă nu şi-ar îndeplini la rândul său

29
promisiunea; obiectul promisiunii poate fi o acţiune sau o abstenţiune. Instituţia c. reflectă caracterul
pragmatic, adesea mercantilist, al common-law, consecinţă a formării lui prin intervenţia Curţii regale
de la Westminster, care a găsit ca justificată disciplinarea pe cale judiciară exclusiv a raporturilor
având un conţinut economic, respectiv a celor implicând un schimb de valori în procesul negoţului
(bargain). Rezultă că, în common-law, de principiu contractele ordinare/obişnuite (parol contracts)
au caracter oneros, lor fiindu-le asimilate prin excepţie, şi deci scutite de condiţia existenţei unui c.,
contractele formale, respectiv cele under seal (constând într-un angajament unilateral scris validat
prin aplicarea sigiliului părţilor), by deed (constând într-un angajament unilateral scris validat prin
semnătura, iar nu sigiliul celui care se angajează, certificat de un martor şi remis celeilalte părţi,
remiterea, eventual reciprocă a angajamentelor corelative, fiind asociată cu executarea obligaţiei –
conveyancing – amintind de contractele reale din dreptul roman, precum şi de contractele
comutative din familia de drept romanistă) şi specialities (constând într-un angajament bilateral
formulat într-un înscris unic semnat de toate părţile). În common-law se face distincţie între
contracte/contracts (înţelegeri formale) şi acorduri/agreements (angajamente care pot fi
recunoscute, confirmate şi puse în aplicare de către curţile de judecată), c. fiind obligatoriu numai în
cazul din urmă ca o contrapartidă a unui angajament de existenţa căreia este condiţionată naşterea
valabilă a unui drept sau a unui raport contractual, respectiv preţul plătit de o persoană pentru a
obţine din partea alteia un angajament garantat din punct de vedere juridic; simplul angajament nu
produce efecte obligatorii decât dacă există o asemenea contrapartidă, făcând astfel aplicaţia
vechilor principii de drept roman ex nudo pacto actio non oritur, nudum pactum obligationem non
parit („promisiunile pure şi simple nu dau dreptul la acţiuni judiciare, căci din promisiunile pure şi
simple nu se nasc obligaţii”) şi nepreluând principiul de drept continental european romanist pacta
sunt servanda („promisiunile legal făcute sunt obligatorii”). Pentru a fi acceptată ca un c. valabil,
contrapartida unei promisiuni trebuie să îndeplinească, în principiu, următoarele condiţii: a) să existe
în momentul încheierii contractului, independent de liceitatea sau moralitatea intenţiei părţilor sau
de caracterul moral şi licit al obiectului angajamentului; b) să fie executory, adică să constea într-o
obligaţie asumată, dar încă neexecutată, oferită în schimbul unei alte obligaţii (cazul contractelor
sinalagmatice) sau să fie executed, adică să constea într-o obligaţie asumată şi executată, oferită în
schimbul unei alte obligaţii de executat în viitor (cazul contractelor unilaterale); c) să nu fie un past
consideration, adică să nu fie un sacrificiu consumat în trecut pentru care se solicită în prezent o
compensaţie viitoare; d) să fie valuable, adică să aibă o valoare concretă suficientă, constând dintr-un
sacrificiu licit, chiar dacă numai de ordin moral, acceptat de beneficiarul angajamentului, fără a fi
nevoie ca acesta să fie adequate, în sensul de a nu fi necesară echivalenţa desăvârşită între valoarea
sacrificiului respectiv şi cea a promisiunii obţinute în schimb; e) să fie măsurabilă în termeni
patrimoniali, oricât de aproximativi ar fi aceştia; f) să fie furnizată de către beneficiarul
angajamentului, iar nu de către un terţ (consideration must move from the promisee). Consecinţe
importante ale adoptării instituţiei c. în common-law sunt absenţa unei teorii a cauzei, a viciilor de
consimţământ (corespondenţa cu viciile de consimţământ din sistemele de tradiţie romanistă fiind
atât de limitată încât practic ajunge să fie o simplă aparenţă) şi a forţei majore (ceea ce a determinat
adoptarea doctrinei impreviziunii). Instituţia se regăseşte în dreptul tuturor statelor care au adoptat
sistemul de common-law, dar cu unele variaţiuni. Potrivit normelor de drept internaţional privat,
statutul juridic al c. în raporturile juridice cu elemente de extraneitate cade sub incidenţa legii cauzei
– lex causae/lex contractus.

30
contingent 1. (dr. adm.), a) totalitatea cetăţenilor născuţi în acelaşi an şi luaţi în evidenţa
organismelor militare cu prerogative de recrutare şi încorporare; b) plafon cantitativ până la nivelul
căruia se limitează producţia, importul sau exportul unor produse; c) cantitate prestabilită de bunuri
şi servicii pe care autoritatea publică (militară) abilitată intenţionează a o rechiziţiona în interesul
nevoilor de apărare. 2. (dr. com. int.) (contingentem, contingens, contingere), instrument de politică
comercială constând în restricţii cantitative sau valorice ale comercializării anumitor mărfuri pe o
anumită piaţă şi, eventual, pe o anumită perioadă de timp. Uneori, mărfurilor contingentate li se
aplică o taxă vamală redusă sau sunt scutite de vamă, depăşirea cantităţii respective fiind permisă
doar cu plata taxelor normale sau cu suprataxe. a) Se distinge între: c. de import – când limitarea
cantitativă priveşte numai mărfurile importate pe o anumită piaţă; c. global – când limitarea
cantitativă priveşte atât mărfurile importate, cât şi cele exportate, de regulă fiind excluse cele în
tranzit; c. de devize – când limitarea se referă la valoarea mărfii importate sau, în cazul statelor cu
monedă neconvertibilă ori parţial convertibilă, la cantitatea de devize străine pe care o autorizează în
vederea efectuării anumitor importuri; c. de consum – limitarea cantităţii unor mărfuri importate
care pot fi consumate pe acea piaţă. b) Trebuie distins, de asemenea, între c. şi „cota tarifară”, deşi
aceste instituţii sunt de multe ori confundate. În România, c. sunt administrate pe bază de licenţă
eliberată de diverse autorităţi executive sectoriale potrivit competenţelor lor legale, în timp ce
„cotele tarifare” sunt administrate de autoritatea vamală română. Respectarea c. este verificată de
autoritatea vamală română în momentul vămuirii mărfurilor, fără a fi nevoie de autorizări prealabile.
3. (dr. UE), C. şi cotele tarifare comunitare sunt administrate de Direcţia Generală Taxare şi Uniune
Vamală (DG TAXUD), cu sediul la Bruxelles, în cooperare cu autorităţile vamale ale statelor membre.
Fac excepţie c. având ca obiect produse aflate sub incidenţa politicii agricole comune care sunt
administrate de către Directorate-General for Agriculture and Rural Development (DG AGRI), printr-
un sistem de certificate de import, fără implicarea autorităţilor vamale ale statelor membre. C.
tarifare sunt prealocate agenţilor economici prin licenţe de import. Cotele tarifare sunt alocate după
principiul „primul venit-primul servit”, în ordinea verificării declaraţiei de punere în liberă circulaţie a
mărfii, până la epuizarea lor, rezervările prealabile nefiind posibile. După epuizarea cotei sau c., cât şi
după expirarea intervalului de timp în care acestea sunt valabile, care dintre ipoteze devine actuală
prima, mărfurile în cauză pot fi importate numai cu plata taxelor vamale obişnuite. În România,
administrarea cererilor de cote tarifare (care terminologic include şi c.) se face de către Biroul Cote
Tarifare din cadrul Autorităţii Naţionale a Vămilor şi de birourile vamale.

contract internaţional (dr. com. int.; dr. int. priv.), acord de voinţă care prezintă legături materiale
(puncte de contact) cu mai multe (cel puţin două) sisteme naţionale de drept având, la prima vedere,
egală îndreptăţire să îl guverneze. Din punct de vedere faptic, c.i. implică stări şi/sau manifestări cu
caracter transfrontalier, în timp ce din punct de vedere juridic el trebuie să cadă şi poate cădea sub
incidenţa unui singur sistem de drept statal. Aceasta dă naştere contradicţiei între caracterul
internaţional al faptelor şi caracterul naţional al dreptului. a) Nu orice legătură materială a unui acord
de voinţă cu mai multe state conferă contractului caracter internaţional. Pentru aceasta legăturile
trebuie să fie relevante. De calificarea caracterului relevant al legăturilor depinde calificarea
contractului ca fiind internaţional, respectiv depinde internaţionalitatea contractului. În dreptul
comparat există teorii ale internaţionalităţii care dau întâietate fie criteriului economic, fie criteriului
juridic. – Conform criteriului economic, este internaţional un contract care implică un flux
transfrontalier de bunuri, de persoane sau de capitaluri. Cele mai numeroase şi mai importante, sub

31
aspectul impactului social, c.i sunt cele de comerţ internaţional. – Conform criteriului juridic, este
internaţional un contract care prezintă elemente de legătură cu cel puţin două sisteme de drept care
intră în conflict între ele întrucât aplicarea lor simultană duce la coliziunea soluţiilor şi astfel este
imposibilă. Distincţia între aceste două criterii este doar aparentă, criteriul economic fiind de fapt
cauza criteriului juridic, iar criteriul juridic consecinţa criteriului economic; esenţial este conflictul
legilor care revendică aptitudinea de a se aplica contractului. Internaţionalitatea ca stare de fapt
provoacă acest conflict, iar existenţa conflictului determină internaţionalitatea, caracterizând
contractul ca fiind internaţional. Punctul de legătură/contact poate fi unul obiectiv (precum sediile
părţilor localizate pe teritoriul a două state diferite) sau subiectiv (precum manifestarea de voinţă
prin care părţile aleg un anumit loc al încheierii sau al executării contractului, ori desemnează chiar
legea aplicabilă acestuia, fără a ţine seama de contractele materiale relevante). În dreptul comparat
şi, mai ales, în dreptul internaţional uniform, precum şi în doctrină şi jurisprudenţă, condiţia
internaţionalităţii cea mai larg împărtăşită este aceea a naţionalităţii diferite a părţilor contractante,
indiferent dacă executarea raportului lor juridic are caracter transfrontalier. Convenţia de la Viena
din anul 1980 privind vânzarea internaţională de mărfuri defineşte contractul ca fiind internaţional
ori de câte ori domiciliul/sediul părţilor (în funcţie de care se stabileşte naţionalitatea persoanelor
juridice) se află în două state diferite (element personal), indiferent dacă oferta îşi are originea pe
teritoriul unui stat, iar acceptarea pe teritoriul altuia sau se manifestă şi se întâlnesc pe teritoriul
aceluiaşi stat, dacă bunurile de predat sunt deplasate sau nu transfrontalier, ori dacă contractul se
încheie printr-un intermediar care are aceeaşi naţionalitate cu cea a celeilalte părţi. b) Caracterul
internaţional al unui raport juridic ridică şi problema calificării diferite a naturii acelui raport în
diferitele sisteme de drept care îi sunt aplicabile; un raport juridic poate fi calificat ca fiind
contractual într-un sistem şi delictual în altul (ex. retragerea intempestivă a ofertei sau răspunderea
pentru prejudiciul produs prin anularea unui contract, cauzată de manopere dolosive sau neglijenţa
creditorului contractual în limitarea daunelor proprii la acoperirea cărora ar urma să fie obligat
debitorul care nu şi-a executat obligaţiile contractuale), de drept material într-unul şi de drept
procesual în altul (ex. prescripţia dreptului la acţiune). De rezolvarea acestei probleme depinde
stabilirea atât a competenţei instanţei sesizate (o instanţă poate fi competentă să judece litigiile
contractuale şi alta litigiile delictuale), cât şi a normei concrete de drept care se va aplica, inclusiv cea
de drept internaţional privat (norma de drept privat care desemnează legea aplicabilă contractelor
este alta decât cea referitoare la delicte). Un atare conflict de calificări se rezolvă, potrivit propriei
sale legi (lex fori), de către instanţa sesizată care procedează la o „calificare primară” prin referire la
aceasta, după care, în urma desemnării legii aplicabile în conformitate cu normele de drept
internaţional privat ale aceleiaşi instanţe, aceasta efectuează o „calificare secundară” prin referire,
de astă dată, la legea aplicabilă. De aici este posibil să rezulte trimiteri ale legii desemnate ca
aplicabilă la alte legi sau retrimiteri de la una la alta, circuitul încheindu-se, în situaţia în care niciuna
dintre legile străine nu acceptă să fie aplicată contractului în cauză, atunci când se ajunge înapoi la
legea forului, de la care s-a plecat; în acest caz, aceasta trebuie aplicată în virtutea raţionamentului că
astfel îşi ascultă propriile dispoziţii care au făcut ca desemnările (inclusiv calificările) iniţiale să îi
aducă înapoi cauza. c) În dreptul UE, sintagma „materie contractuală”, cu înţelesul de c.i. sau, mai
exact, de „contract transfrontalier european”, a primit o definiţie uniformă şi unitară, Curtea
Europeană de Justiţie afirmând constant că această sintagmă nu poate fi calificată prin raportare la
înţelesul dat de legile statelor membre raportului juridic în discuţie, ci numai cu luarea în considerare
a normelor europene (Convenţia de la Roma din anul 1980 şi Regulamentul European Roma I din
2008 privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale), din perspectiva nevoii de a asigura aplicarea

32
uniformă, deplină şi eficientă a sistemului juridic european. Conform acestei definiţii europene,
litigiul este contractual atunci când el derivă dintr-un „angajament liber asumat al unei părţi faţă de
alta” sau, într-o altă formulare, când el se întemeiază pe o „obligaţie juridică liber consimţită de către
o persoană faţă de alta”. Această accepţiune este mult mai largă decât aceea întâlnită în dreptul
unora din statele membre ale UE, ea nepresupunând neapărat existenţa unui contract valabil şi
incluzând litigiile având ca obiect însăşi aprecierea validităţii contractului şi eventuala restituire a
prestaţiilor executate în temeiul unui contract nul. De asemenea, sunt considerate litigii având ca
obiect raporturi contractuale cele care decurg din acte unilaterale (precum angajamentele asumate
de promotorul unei loterii publicitare faţă de potenţialii participanţi) sau litigiile aferente obligaţiilor
ce se nasc din instrumente negociabile (precum cecuri sau cambii), chiar dacă nu-şi au sursa în
acordul părţilor, ci derivă din titlu şi nu este posibilă identificarea concretă a celeilalte părţi. Acţiunea
unei societăţi împotriva fostului ei administrator, bazată pe o pretinsă încălcare a atribuţiilor ce îi
reveneau acestuia în temeiul dreptului societăţilor, a fost calificată ca acţiune în materie
contractuală. CJUE a mai decis că o acţiune în răspundere civilă, care în dreptul naţional are caracter
delictual, trebuie considerată ca fiind contractuală atunci când comportamentul culpabil reproşat
poate fi considerat ca o încălcare a obligaţiilor contractuale, aşa cum pot fi acestea determinate,
ţinând cont de obiectul contractului. Potrivit unor opinii, aceste norme de calificare sunt obligatorii
numai în privinţa raporturilor juridice transfrontaliere dintre subiecţii de drept cu cetăţenie
europeană, respectiv având naţionalitatea statelor membre ale UE. Potrivit altor opinii, întrucât
dreptul european prevalează asupra celui naţional cu titlu general, instanţele judecătoreşti ale
statelor membre vor fi obligate să aplice normele de calificare din dreptul UE ori de câte ori sunt
sesizate, indiferent dacă raportul juridic în discuţie este unul federal european sau internaţional; faţă
de stadiul actual de evoluţie a proiectului „Europei politice”, această din urmă soluţie pare excesivă,
ea anulând practic reglementările naţionale de drept internaţional privat ale statelor membre. d)
Competenţa jurisdicţională în litigiile cu obiect contractual este stabilită de legile naţionale,
instanţele sesizate fiind ţinute să şi-o verifice prin raportare la acestea. UE a adoptat norme de drept
uniforme (federale) referitoare la competenţa jurisdicţională şi recunoaşterea şi executarea
hotărârilor judecătoreşti în materie civilă şi comercială (Regulamentul 1215/2012) în conformitate cu
care instanţele române se vor putea declara competente dacă părţile au încheiat o convenţie
atributivă de jurisdicţie în favoarea lor, dacă părţile s-au înfăţişat voluntar în faţa lor, dacă pârâtul
este domiciliat pe teritoriul României sau dacă România este statul pe teritoriul căruia a fost sau
trebuia executată obligaţia litigioasă. Aceste norme sunt imperative pentru instanţele statelor
membre ale UE şi se aplică indiferent de poziţiile tradiţional consacrate de dreptul internaţional
privat al acestora (cel puţin) atunci când în cauză sunt resortisanţii lor. e) Deşi structura c.i. este
aceeaşi cu cea a contractelor interne, concursul/conflictul legilor aplicabile generează şi un conflict
de concepţie referitor la caracterul monist sau pluralist al reglementării care le stabileşte regimul.
Dacă un contract nu poate fi supus în acelaşi timp unor legi diferite, există raţiuni ca diferite
componente ale sale, reprezentând fiecare puncte de legătură relevante, să indice a fi mai adecvată
aplicarea unei alte legi naţionale pentru fiecare, sau ordinea publică de drept internaţional privat a
unor state să impună ca un anumit aspect contractual să fie supus numai dispoziţiilor ei. De principiu,
luarea în considerare a unor asemenea puncte de legătură de egală relevanţă, dar referitoare la
aspecte diferite ale raportului contractual, nu trebuie să ducă, pe cât posibil, la fragmentarea
excesivă a regimului juridic al contractului; în acest sens, dreptul internaţional privat român, în
consens cu cel al UE, respinge doctrina „marii sciziuni”, potrivit căreia contractul ar trebui supus unor
legi diferite, după cum este vorba despre validitatea sau executarea sa. În consecinţă, legea aplicabilă

33
c.i. (lex contractus) va reglementa: – regimul elementelor care contribuie la formarea contractului –
cu excepţia capacităţii –, şi anume obiect (licit), cauză juridică (licită) şi consimţământ, inclusiv
regimul viciilor care pot afecta voinţa părţilor (eroare, dol, violenţă, leziune); – regimul nulităţii
contractului, aferent elementelor sale formative (persoanele îndreptăţite să ceară anularea
contractului, confirmarea contractului anulabil etc.); – efectele pe care contractul le produce în
raporturile dintre părţi, limitele efectelor contractului faţă de terţi, existenţa sau inexistenţa
solidarităţii între codebitori, regimurile, condiţiile şi termenele (suspensive sau rezolutorii) care pot
afecta obligaţiile părţilor; – regimul executării obligaţiilor contractuale, inclusiv modul de executare
în natură şi posibilitatea şi modalitatea executării în echivalent, precum şi regimul sancţiunilor
patrimoniale (penalităţi, rabat, bonificaţie, dobânzi etc.) şi condiţiile acordării de despăgubiri; –
regimul monedei de calcul (valuta de cont sau valuta contractului); – regimul juridic al
rezoluţiunii/rezilierii contractului (condiţiile în care poate avea loc desfiinţarea contractului,
substituirea rezoluţiunii cu despăgubirile sau cumulul lor etc.); – regimul prescripţiei extinctive a
dreptului la acţiunea judiciară sau arbitrală (durata termenului de prescripţie, momentele de început
şi de sfârşit ale termenului, cauzele de suspendare şi întrerupere a termenului, posibilităţile părţilor
de a conveni asupra duratei prescripţiei). Aspectele care nu sunt guvernate de legea aplicabilă c.i. (lex
contractus) sunt: – capacitatea părţilor contractante, în stabilirea căreia se aplică legea personală (lex
personalis); – forma exterioară a contractului, în stabilirea căreia se aplică, de regulă, legea locului
unde se încheie contractul (lex loci contractus); – regimul monedei de plată, care este cârmuit de
legea locului unde se achită preţul (lex monetae); – constituirea de drepturi reale pe cale
contractuală, care este guvernată, de regulă, de legea locului unde sunt situate bunurile în discuţie
(lex loci rei sitae). f) C.i. se supune principiului autonomiei de voinţă, potrivit căruia părţile pot
conveni liber asupra legii aplicabile acordului lor de voinţă (lex voluntatis). Această alegere nu este
izvor de drept, ci punct material de legătură, a cărui valorificare urmează a avea loc în funcţie de
normele de drept internaţional privat ale forului (lex fori), care îl admit sau nu şi îi acordă relevanţă
principală (ceea ce se întâmplă de regulă) sau subsidiară. – Norma de drept internaţional privat „lex
voluntatis” este o normă-cadru, rămânând părţilor sarcina de a o concretiza prin alegerea lor.
Această autonomie poate fi limitată doar prin apelul la instituţia ordinii publice de drept internaţional
(diferită de cea de drept intern) a forului sau a fraudei la lege; cea din urmă se prezintă fie ca o
operaţiune obiectivă, constând în crearea artificială a unui punct de contact care să determine
identificarea unei anumite legi aplicabile, fie ca o operaţiune subiectivă, constând în alegerea unei
legi cu intenţia de a sustrage contractul de sub incidenţa legii care i s-ar aplica în mod normal.
Recursul la asemenea limitări se impune atunci când pactum de lege utenda a desemnat ca aplicabilă
o lege lipsită de orice legătură cu cauza, existând motive să se creadă că o asemenea opţiune
fantezistă este justificată doar de dorinţa de a ocoli anumite reglementări ale legii în mod normal
aplicabilă. Lex voluntatis nu va putea fi înlăturată, însă, pe motiv că este inadecvată pentru
soluţionarea cauzei. Într-o asemenea situaţie, în completarea legii alese de părţi vor fi aplicate
prevederile necesare din legea care are cea mai mare legătură cu cauza, desemnată cu titlu de uzanţă
(în cazul contractelor de comerţ internaţional). – Părţile c.i. pot conveni asupra legii aplicabile
acestuia (lex contractus) printr-un pactum de lege utenda care, ideal, se încheie în momentul
încheierii contractului, de regulă fiind inclus în acelaşi instrumentum; nimic nu se opune, însă, ca
alegerea să aibă loc sau să fie modificată ulterior, chiar şi după declanşarea unui proces judiciar sau
arbitral, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor procesuale de fond. – Dacă părţile nu au
desemnat legea aplicabilă c.i., aceasta va fi stabilită potrivit normelor subsidiare care, de regulă, sunt
şi imperative, de drept internaţional privat ale forului. Asemenea norme pot valorifica diverse puncte

34
de legătură, cum ar fi locul încheierii contractului (lex loci contractus), locul executării contractului
(lex loci executionis), locul prestaţiei caracteristice, locul sediului uneia dintre părţi (ex. lex
venditoris), iar dacă aceasta are mai multe sedii, locul sediului principal sau al principalei activităţi
caracteristice etc. Formula cea mai elastică pentru stabilirea regimului juridic de ansamblu al c.i. este
aceea regăsită în legislaţii precum cea engleză, americană, austriacă, cehă, slovacă, elveţiană,
germană, dar şi română, care vorbesc despre legea cu care contractul prezintă cele mai semnificative
legături. Acesta este şi punctul de vedere reţinut în dreptul UE. În raporturile de comerţ internaţional
există prezumţia judecătorească/arbitrală potrivit căreia părţile au dorit aplicarea legii celei mai
adecvate pentru stabilirea regimului juridic al contractului lor şi pentru soluţionarea litigiului legat de
naşterea, interpretarea şi executarea acestuia, prin tăcerea lor ele înţelegând să lase instanţei
(forului) misiunea de a face alegerea potrivită, respectiv de a identifica în concret legea cu care
contractul prezintă cele mai semnificative legături. Chiar dacă normele de drept internaţional privat
ale forului nu includ explicit o asemenea regulă, dar consacră regula lex voluntatis, legea cea mai
adecvată în funcţie de specificul c.i. va fi aplicată fără a se mai recurge la normele subsidiare, întrucât
acestea intervin doar în lipsa voinţei părţilor, în timp ce legea respectivă este chiar alegerea părţilor,
fie ea prezumată în contextul raportului contractual dat, fie făcând parte din uzanţele, uzurile sau
cutumele comerciale. În privinţa celor mai importante contracte de comerţ internaţional (contractul
de vânzare-cumpărare, de mandat, de asigurare, de antrepriză de construcţii-montaj, de cooperare
economică şi tehnico-ştiinţifică etc.), practica arbitrală şi judecătorească, susţinute de doctrină, au
statuat că legea aplicabilă cea mai adecvată, întrucât cu ea raportul juridic are cele mai semnificative
legături, este „legea prestaţiei caracteristice”, respectiv legea locului încheierii contractului (lex
contractus) pentru litigiile având ca obiect validitatea şi interpretarea contractelor şi legea locului
executării contractului (lex executionis) pentru litigiile având ca obiect executarea contractelor; în
cazul executării în locuri diferite, prestaţia caracteristică a fost socotită livrarea mărfii, prestarea
serviciului sau predarea lucrării, mai degrabă decât plata preţului, iar dacă şi acestea s-au executat în
mai multe locuri, s-a luat în considerare locul livrării celei mai importante (cantitativ şi calitativ), iar
abia în situaţia imposibilităţii de a-l determina, locul plăţii preţului. În practică, pot fi luaţi în
considerare şi alţi factori, intrinseci sau extrinseci c.i., pentru a-i stabili legea aplicabilă, cu condiţia
dublă ca aceasta să nu contravină unei norme conflictuale subsidiare imperative şi ca relevanţa
conexiunii să fie demonstrată. – Dacă legea forului nu cuprinde norme de drept internaţional privat
cu privire la contracte, se prezumă, în lipsa unei prevederi contrare, că ea a lăsat câmp liber de
manifestare principiului autonomiei de voinţă. În situaţia în care părţile nu şi-au manifestat, însă,
voinţa, iar normele subsidiare lipsesc, crearea acestora rămâne a fi opera uzanţelor, jurisprudenţei şi
doctrinei. g) În dreptul UE, legea aplicabilă obligaţiilor contractuale este stabilită pe baza normelor
cuprinse în Regulamentul Roma I din anul 2008, regula lex voluntatis având variante subsidiare care
utilizează criterii obiective de legătură ca sediul vânzătorului, sediul prestatorului serviciului principal,
locul situării bunului imobil. În cazul anumitor contracte speciale, precum contractele de transport,
consum, asigurare şi muncă, se recurge la norme conflictuale menite a desemna legi aplicabile care
să asigure un just echilibru între interesele părţilor, precum şi garantarea unui minim de protecţie
pentru părţile defavorizate. Lex contractus se aplică numai raporturilor cu izvor consensual
caracterizat de principiul libertăţii contractuale, respectiv problemelor care privesc validitatea,
interpretarea, executarea şi stingerea c.i.. Raporturile cu elemente de extraneitate rezultate din acte
ale autorităţii publice (în materie fiscală, vamală sau administrativă), dar şi cele aferente statutului
personal (capacităţii), relaţiilor de familie şi asimilate lor, succesiunii, reprezentării şi asigurărilor
sociale nu intră sub incidenţa normelor de drept internaţional privat ale UE. De asemenea, dreptul

35
internaţional privat al UE nu acoperă domeniul transmisiunii instrumentelor negociabile (care rămân
sub incidenţa dreptului internaţional privat uniform codificat în anul 1930, prin Convenţiile de la
Geneva pentru soluţionarea unor conflicte de legi în materie de cambii şi bilet la ordin, respectiv în
materie de cecuri, la care se adaugă Convenţiile privind legile uniforme de drept material în aceleaşi
materii, adoptate tot la Geneva, în anul 1931), convenţiilor de arbitraj, asocierii, constituirii de
fonduri de garanţii (trust) şi negocierilor precontractuale.

Convenţia asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri (dr. com. int.), convenţie
adoptată la Viena, în anul 1980, sub egida Naţiunilor Unite şi ratificată de România în anul 1991, care
uniformizează regimul juridic al contractelor de vânzare-cumpărare internaţională, stabilit prin
reglementările naţionale. În ţările care au semnat Convenţia ori au aderat la ea, aceasta a devenit
parte a ordinii legale interne şi, ca atare, are caracter de lege aplicabilă ori de câte ori este cazul.
Atunci când normele de drept internaţional privat trimit la legea unei ţări care nu este parte la
Convenţie, ţinând seama de utilizarea dispoziţiilor acesteia în mod constant şi pe scară foarte largă,
recurgerea la ele poate avea loc cu titlu de uzanţă comercială. a) C.c.v.i.m. se aplică contractelor de
vânzare de mărfuri între părţi care îşi au sediul în state diferite, când aceste state sunt părţi la
Convenţie sau când normele de drept internaţional privat pertinente desemnează ca lege aplicabilă
legea unui stat-parte la Convenţie. Se consideră că părţile au sediul în state diferite dacă acest lucru
rezultă din contract, din tranzacţii anterioare intervenite între aceleaşi părţi sau din informaţii
comunicate de părţi anterior sau simultan cu încheierea contractului. Naţionalitatea părţilor
(persoane fizice) şi caracterul civil sau comercial al contractului în discuţie nu prezintă interes în
stabilirea aplicabilităţii Convenţiei. b) Caracterul internaţional al vânzării se stabileşte în funcţie de
sediul părţilor contractante. Dacă o parte are mai multe sedii, se ia în considerare sediul care are
legătura cea mai strânsă cu contractul şi executarea sa, ţinând seama de circumstanţele cunoscute
sau avute în vedere de părţi înainte sau cu ocazia încheierii contractului. Dacă o parte nu are un sediu
cunoscut, se ţine seama de reşedinţa sa obişnuită. În măsura în care naţionalitatea persoanelor
juridice se stabileşte în funcţie de alt criteriu decât acela al sediului, aceasta nu are semnificaţie
pentru a determina aplicabilitatea Convenţiei. c) Potrivit Convenţiei, sunt considerate vânzări
contractele de livrare de mărfuri ce urmează a fi produse, în afară de cazul în care părţile care le
comandă furnizează o parte esenţială din materia primă necesară producerii lor şi, de asemenea,
dacă obligaţia preponderentă a vânzătorului constă în furnizarea de manoperă sau servicii. În afară
de aceasta, o definiţie generală a vânzării de mărfuri nu a fost adoptată. d) Convenţia nu se aplică
vânzării de mărfuri cumpărate pentru folosinţă personală, familială sau casnică, cu excepţia situaţiei
în care vânzătorul nu a ştiut, înainte sau cu ocazia încheierii contractului, că mărfurile erau destinate
unei asemenea folosinţe. De asemenea, Convenţia nu se aplică vânzărilor la licitaţie, vânzării
bunurilor aflate sub sechestru sau vânzărilor organizate de autorităţile judiciare, vânzării de valori
imobiliare, transferului de efecte de comerţ şi de monedă, vânzării de nave, de aeroglisoare şi
aeronave sau vânzării de electricitate. e) Convenţia reglementează: – formarea contractului de
vânzare (prin întâlnirea dintre ofertă şi acceptare); – efectele contractului de vânzare-cumpărare –
drepturile şi obligaţiile vânzătorului şi cumpărătorului izvorâte din contract (locul şi data predării,
conformitatea mărfii predate/preluate, remiterea documentelor de predare, transferul dreptului de
proprietate); – răspunderea vânzătorului în cazul nerespectării obligaţiilor sale (răspunderea pentru
neexecutarea obligaţiei de predare a mărfii, excluderea termenelor de graţie şi răspunderea în cazul
încălcării termenelor de livrare, răspunderea în cazul nerespectării locului de livrare, răspunderea în

36
cazul neconformităţii esenţiale şi, respectiv, neesenţiale a mărfii, răspunderea pentru neremiterea
documentelor mărfii); – răspunderea cumpărătorului în cazul nerespectării obligaţiilor sale
(referitoare la plata preţului, locul plăţii, data plăţii, preluarea mărfii); – concomitenţa obligaţiilor
părţilor; – excepţia de neexecutare a contractului şi redefinirea obligaţiilor contractuale în vederea
salvării contractului în cazul încălcărilor neesenţiale; – transferul riscurilor. Convenţia nu se aplică,
exceptând anumite dispoziţii derogatorii exprese, condiţiilor de validitate ale contractelor, efectelor
contractelor asupra proprietăţii mărfurilor vândute şi răspunderii vânzătorului pentru decese sau
leziuni corporale cauzate de mărfuri; toate acestea cad sub incidenţa legii desemnate de normele de
drept internaţional privat ale forului. Materiile reglementate de Convenţie, dar care nu îşi găsesc o
rezolvare expresă în textul acesteia, urmează a fi reglementate în concordanţă cu principiile din care
ea se inspiră, iar dacă astfel de principii nu există, se va aplica legea desemnată de normele
conflictuale ale forului.

Convenţia asupra prescripţiei în materie de vânzare internaţională de mărfuri (dr. com. int.),
convenţie adoptată la New York, în anul 1974, sub egida Naţiunilor Unite, modificată prin Protocolul
de la Viena, în anul 1980, şi ratificată de România în anul 1992, care uniformizează regimul juridic al
prescripţiei dreptului la acţiune în cazul neexecutării obligaţiilor născute din contractele de vânzare-
cumpărare internaţională de bunuri mobile corporale. a) Potrivit Protocolului de modificare din anul
1980, Convenţia se aplică dacă, în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare de bunuri
mobile corporale, părţile acestuia îşi au sediul în statele contractante sau dacă regulile dreptului
internaţional privat ale unui stat terţ fac aplicabilă contractului respectiv legea unui stat contractant.
Convenţia se aplică în cazul contractelor de livrare de mărfuri ce urmează a fi produse, în afară de
cazul în care părţile care le comandă furnizează o parte esenţială din materia primă necesară
producerii lor şi, de asemenea, dacă obligaţia preponderentă a vânzătorului constă în furnizarea de
manoperă sau servicii. b) Convenţia nu se aplică atunci când părţile contractului de vânzare-
cumpărare au exclus în mod expres aplicarea sa. De asemenea, nu se aplică vânzărilor: – de bunuri
mobile corporale cumpărate pentru folosinţă personală, familială sau casnică, exceptând situaţia în
care vânzătorul, înainte de încheierea sau la încheierea contractului, a ştiut sau putea şi trebuia să
cunoască împrejurarea că aceste obiecte erau cumpărate pentru o asemenea folosinţă; – la licitaţie;
– de bunuri aflate sub sechestru sau organizate de autorităţile judiciare; – de valori imobiliare,
transferului de efecte de comerţ şi de monedă; – de nave, de aeroglisoare şi aeronave; – de
electricitate. Convenţia nu se aplică drepturilor la acţiune întemeiate pe: prejudicii corporale sau
decesul unei persoane; prejudicii consecutive accidentelor nucleare cauzate de marfa care face
obiectul vânzării; valorificarea de privilegii, gajuri sau alte măsuri asigurătorii; orice sentinţă rezultată
dintr-o procedură judiciară; titluri executorii valorificabile potrivit legii locului unde se cere
executarea; titluri de credit (cambii, bilete la ordin sau cecuri). c) Potrivit Convenţiei, termenul de
prescripţie este de 4 ani şi, cu titlu de regulă generală, curge de la data la care acţiunea poate fi
exercitată. Prin derogare de la această regulă: – termenul curge de la data încălcării contractului în
cazul acţiunii în răspundere pentru nelivrarea mărfii la termen; – termenul curge de la data la care
marfa a fost în mod efectiv livrată cumpărătorului sau la care livrarea a fost refuzată de către
cumpărător, în cazul unei acţiuni în neexecutarea contractului prin livrarea unei mărfi neconforme; –
termenul curge de la data la care faptul dolosiv a fost sau trebuia şi putea în mod rezonabil să fie
descoperit, în cazul unei acţiuni în anularea contractului pentru dol sau întemeiată pe executarea
contractului cu rea-credinţă; – termenul de prescripţie al unei acţiuni în executarea unei garanţii

37
începe să curgă de la data la care cumpărătorul notifică vânzătorului motivul acţiunii şi, cel mai târziu,
începând de la data expirării garanţiei, dacă vânzătorul a dat, privitor la marfa vândută, garanţie
expresă valabilă pe durată determinată sau determinabilă; – termenul de prescripţie curge începând
cu data la care declaraţia de rezoluţiune pentru neexecutare este comunicată debitorului, în cazurile
în care, potrivit legii aplicabile, aceasta a avut loc înaintea scadenţei obligaţiei contractuale sau de la
data scadenţei, dacă rezoluţiunea nu a fost declarată înaintea acesteia; – termenul de prescripţie a
acţiunii în valorificarea oricărui drept rezultat din neexecutarea unui contract cu prestaţii succesive
curge de la data scadenţei fiecăreia dintre acestea sau, dacă legea aplicabilă prevede un termen
ulterior scadenţei pentru comunicarea declaraţiei de rezoluţiune debitorului, de la data acestei
comunicări. d) Suspendarea termenului de prescripţie are loc: – când creditorul îndeplineşte orice act
declanşator al unei proceduri judiciare împotriva debitorului în conformitate cu prevederile legii
forului; – când creditorul formulează în cursul unei proceduri judiciare deja angajate o cerere care
exprimă voinţa sa de a pune în valoare dreptul său împotriva debitorului; – când părţile au convenit
să supună diferendul lor arbitrajului şi una dintre ele sesizează instanţa arbitrală potrivit cu
prevederile convenţiei arbitrale; – când creditorul recurge la orice altă procedură legală pentru a-şi
valorifica dreptul său contractual, cu respectarea normelor legale care o reglementează. e) Când o
acţiune a fost introdusă înainte de expirarea termenului de prescripţie, acesta este considerat a fi
continuat să curgă dacă procedura s-a încheiat fără ca o hotărâre să fi fost pronunţată asupra
fondului pricinei. Dacă până la sfârşitul unei asemenea proceduri termenul de prescripţie expiră sau
după aceea partea rămasă este mai scurtă de un an, creditorul beneficiază de un termen de un an cu
începere de la încheierea procedurii. f) Când înaintea expirării termenului de prescripţie debitorul
recunoaşte în scris obligaţia sa faţă de creditor, un nou termen de prescripţie de patru ani începe să
curgă începând de la data acestei recunoaşteri. Plata dobânzilor sau executarea parţială a unei
obligaţii de către debitor are acelaşi efect ca şi o recunoaştere, dacă acesta este înţelesul care în mod
rezonabil poate fi dat unor asemenea gesturi.

Convenţia pentru executarea sentinţelor arbitrale străine (dr. com. int.), convenţie încheiată la
Geneva în anul 1927 şi ratificată de România în anul 1931, prin care părţile s-au obligat să recunoască
şi să execute pe teritoriul lor, în anumite condiţii şi cu respectarea ordinii publice a statului solicitat,
sentinţele arbitrale pronunţate de instanţe arbitrale străine în temeiul unei clauze compromisorii (v.)
sau al unui compromis (v.). Dispoziţiile acestei Convenţii se completează cu cele ale „Protocolului
referitor la clauzele de arbitraj” încheiat la Geneva în anul 1923. C. pentru e.s.a.s. este de drept
înlocuită cu Convenţia Naţiunilor Unite privind recunoaşterea şi executarea hotărârilor arbitrale
străine (Convenţia de la New York, 1958) (v.), în raporturile dintre statele care au ratificat-o pe
aceasta din urmă.

Convenţia pentru reglementarea diferendelor relative la investiţii între state şi persoane ale altor
state (dr. com. int.), încheiată la Washington, în anul 1965, şi ratificată de România în anul 1975, care
a înfiinţat „Centrul Internaţional pentru Reglementarea Diferendelor Referitoare la Investiţii (CIRDI) şi
a reglementat procedura de conciliere şi arbitraj de aplicat în scopul soluţionării litigiilor având ca
obiect naşterea, interpretarea şi executarea drepturilor şi obligaţiilor specifice raporturilor juridice de
investiţii, în care una din părţi este un stat contractant, o colectivitate publică sau un organism
depinzând de un stat contractant, iar cealaltă parte, o persoană fizică sau juridică de naţionalitatea
altui stat contractant. Procedurile reglementate de această Convenţie au caracter facultativ,

38
recurgerea la ele presupunând un consimţământ expres în fiecare caz concret; acest consimţământ
este, însă, ireversibil. Prin efectul Convenţiei, statele-parte nu pot invoca imunitatea de jurisdicţie, în
timp ce investitorii străini nu pot invoca protecţia propriului stat. a) Comisiile de conciliere sunt
formate din persoane desemnate de părţile litigante de pe o listă întocmită şi actualizată periodic de
CIRDI. Acestea fac propuneri privind soluţionarea echitabilă a litigiului şi finalizează procedura printr-
un proces-verbal (protocol) în care este consemnat detaliat acordul sau dezacordul părţilor, după caz.
Dacă litigiul ajunge într-o altă procedură de soluţionare (în faţa instanţei judecătoreşti, arbitrale etc.),
nimic din cele petrecute şi consemnate în timpul procedurii de conciliere nu poate nici servi, nici
dăuna părţilor (inclusiv propriile lor declaraţii). b) În situaţia recurgerii la arbitraj, părţile constituie un
tribunal arbitral prin desemnarea unor arbitri dintre persoanele aflate pe o listă întocmită şi
actualizată periodic de CIRDI. Acceptarea arbitrajului implică, în lipsa unei stipulaţii contrare,
renunţarea la exercitarea oricăror căi de atac. Statele contractante îşi pot da consimţământul pentru
începerea procedurii arbitrale sub rezerva epuizării prealabile a procedurilor administrative sau
judiciare interne. În scopul soluţionării litigiului, tribunalul arbitral aplică legea indicată prin acordul
de voinţă al părţilor litigante. În lipsa acestuia, se vor aplica dreptul statului contractant parte în
litigiu (inclusiv normele conflictuale ale acestuia) şi principiile dreptului internaţional. Cu acordul
părţilor, tribunalul arbitral poate statua ex aequo et bono. Deciziile tribunalului arbitral sunt
definitive şi obligatorii, ele trebuind a fi executate cu bună-credinţă de către părţile litigante. În acest
proces imunităţile de executare ale statelor sunt respectate, punerea în aplicare silită a hotărârii
arbitrale fiind aceeaşi cu cea a executării hotărârilor judecătoreşti din statul unde se cere executarea.
(v. şi arbitraj comercial internaţional).

Convenţia pentru soluţionarea unor conflicte de legi în materie de cambii şi bilete la ordin (dr. com.
int.), Convenţie semnată odată cu Convenţia referitoare la legea uniformă a cambiei şi biletului la
ordin (v.), la Geneva, în anul 1930, sub egida Naţiunilor Unite, şi având aproximativ aceleaşi părţi,
care prevede dreptul ţărilor semnatare de a nu aplica principiile dreptului internaţional uniform în
materie, stabilite prin aceasta din urmă, în cazul angajamentelor luate în afara teritoriului uneia
dintre ţările semnatare sau în cazul incidenţei unei legi care ar fi aplicabilă conform principiilor sale,
dar care nu este şi legea unuia din statele părţi. România nu a ratificat această Convenţie, dar a
recepţionat-o în dreptul său intern.

Convenţia pentru soluţionarea unor conflicte de legi în materie de cecuri (dr. com. int.), Convenţie
semnată odată cu Convenţia referitoare la legea uniformă a cecului (v.), la Geneva, în anul 1931, sub
egida Naţiunilor Unite, cu scopul de a o completa, obiectul său fiind limitat la reglementarea
conflictelor de legi în materia capacităţii active şi pasive, a formei cecului, a obligaţiilor izvorâte din
cec, a termenelor de recurs, a formelor şi termenelor de protest şi a actelor de conservare a
recursurilor, precum şi a unor aspecte legate de plată. Sunt excluse conflictele de legi fiscale şi
penale, a căror soluţionare ţine de dreptul comun. România nu a ratificat această Convenţie, dar a
recepţionat-o în dreptul său intern.

Convenţia referitoare la legea uniformă a cambiei şi biletului la ordin (dr. com. int.), Convenţie
semnată la Geneva, în anul 1930, sub egida Societăţii Naţiunilor şi structurată în trei părţi: Convenţia
propriu-zisă, prin care statele-părţi se obligă să introducă în legislaţia lor internă prevederile legii

39
uniforme; legea uniformă, cuprinzând 78 de articole şi formând obiectul anexei I la Convenţie; lista
rezervelor pe care legislaţiile naţionale le pot face la legea uniformă, formând obiectul anexei II la
Convenţie. Acestora li se adaugă un protocol reglementând punerea în aplicare a Convenţiei. Legea
uniformă cuprinde două titluri care îi fixează obiectul, şi anume Titlul I – cambia – şi Titlul II – biletul
la ordin. a) Referitor la cambie (v.), sunt reglementate: – forma cambiei şi menţiunile sale esenţiale; –
posibilitatea transmiterii prin gir (endossement); – acceptarea; – garantarea obligaţiilor prin aval; –
determinarea scadenţei; – regimul plăţii; – regimul în caz de neacceptare sau de neplată; –
acceptarea şi plata prin intervenţia unei terţe persoane; – pluralitatea de exemplare, regimul copiilor
şi consecinţele eventualelor alterări; – prescripţia extinctivă. b) Referitor la biletul la ordin (v.), se face
trimitere la reglementările privind cambia, cu precizarea că acestea i se aplică în măsura în care îi
sunt compatibile. c) Rezervele la legea uniformă sunt enumerate limitativ şi privesc cu precădere: –
cambia în alb; – protestul; – termenele de graţie în favoarea garanţilor cambiei; – nivelul dobânzii
legale; – acţiunea subsidiară de îmbogăţire fără justă cauză; – condiţia provizionului; – cauzele de
întrerupere şi suspendare a prescripţiei extinctive. Adoptarea legii uniforme a avut loc fie prin
ratificarea Convenţiei (ex. cazul Franţei), fie prin elaborarea unor legi naţionale identice (ex. cazulile
României şi Italiei). Statele din America Latină, inclusiv cele care au ratificat C.r. la l.u. a c. şi b. la o.,
au rămas să aplice în continuare şi o convenţie similară cu caracter regional, şi anume Convenţia de la
Havana privind dreptul cambial din anul 1928 (Codul Bustamante). C.r. la l.u. a c. şi b. la o. a stabilit
un sistem de reglementare uniformă a titlurilor de credit de care se ocupă, care a funcţionat şi
funcţionează în paralel cu sistemul englez, reglementat prin Bills of Exchange Act 1882, şi cel nord-
american, reglementat iniţial prin Legea instrumentelor negociabile (Negociable Instruments Act),
înlocuită apoi prin dispoziţiile Codul Comercial Uniform al SUA referitoare la commercial papers (titlul
de comerţ). Acestea au influenţat şi legislaţia română postcomunistă în materie. În sistemul de
common-law, cambia este denumită bill of exchange (în SUA i se mai spune draft), iar biletul la ordin,
promissory note.

Convenţia referitoare la legea uniformă a cecului (dr. com. int.), Convenţie semnată la Geneva, în
anul 1931, sub egida Societăţii Naţiunilor, şi structurată în trei părţi: Convenţia propriu-zisă, prin care
statele-părţi se obligă să introducă în legislaţia lor internă prevederile legii uniforme; legea uniformă,
formând obiectul anexei I la convenţie; lista rezervelor pe care legislaţiile naţionale le pot face la
legea uniformă, formând obiectul anexei II la Convenţie. Acestora li se adaugă un protocol
reglementând punerea în aplicare a Convenţiei. a) Legea uniformă reglementează de manieră unitară
regimul juridic al cecului, cu referire la: – forma cecului şi menţiunile sale esenţiale; – modalităţile de
transmitere, în special prin gir; – garantarea obligaţiilor; – prezentarea titlului la plată; – regimul
cecului barat şi al cecului plătibil în cont; – regimul cecului în caz de neplată; – pluralitatea de
exemplare şi consecinţele eventualelor alterări; – prescripţia extinctivă. b) Rezervele la legea
uniformă sunt enumerate limitativ şi privesc cu precădere: – determinarea momentului în care este
necesară existenţa provizionului la tras; – regimul cecului netransmisibil; – cecul în alb; – prelungirea
termenelor de prezentare la plată; – cecul barat; – determinarea drepturilor posesorului cecului
asupra provizionului; – protestul; – nivelul dobânzilor; – cauzele de suspendare şi întrerupere a
prescripţiei extinctive. Adoptarea legii uniforme a avut loc fie prin ratificarea Convenţiei (ex. cazul
Franţei), fie prin elaborarea unor legi naţionale identice (ex. cazul României şi Italiei). Statele din
America Latină, inclusiv cele care au ratificat C.r. la l.u. a c., au rămas să aplice în continuare şi o
convenţie similară cu caracter regional, şi anume Convenţia de la Havana privind dreptul cambial din

40
anul 1928 (Codul Bustamante). C.r. la l.u. a c. a stabilit un sistem de reglementare uniformă a
titlurilor de credit de care se ocupă, care a funcţionat şi funcţionează în paralel cu sistemul englez,
reglementat prin Bills of Exchange Act 1882, şi cel nord-american, reglementat iniţial prin Legea
instrumentelor negociabile (Negociable Instruments Act), înlocuită apoi prin dispoziţiile Codului
Comercial Uniform al SUA referitoare la commercial papers (titlul de comerţ). Acestea au influenţat şi
legislaţia română postcomunistă în materie.

cooperare internaţională (dr. com. int.), acorduri bi sau multilaterale care stabilesc regimul
raporturilor economice dintre state sau dintre agenţi economici ce operează în state diferite. Aceste
acorduri vizează realizarea, pe baze contractuale, prin eforturi comune, a unor activităţi conexe (de
ex., activităţi de cercetare şi transfer tehnologic, de comercializare de produse etc.). Acordurile sunt
caracterizate de eşalonarea lor în timp (sunt acorduri sau contracte pe termen lung), astfel încât să se
obţină rezultate care excedează posibilităţile limitate ale fiecărui contractant în parte. În relaţia
dintre agenţii economici aflaţi în state diferite, aceste cooperări pot lua forma unor alianţe strategice
(antante comerciale). Prezentând avantajele împărţirii riscurilor investiţionale şi al reducerii
costurilor de dezvoltare, ele permit valorificarea capacităţii specifice fiecărui participant, depăşind
limita clasică a schimbului de mărfuri şi, spre deosebire de acesta, care se bazează pe logica jocului
de sumă nulă, promovând o logică de sumă pozitivă (win-win) animată de un animus cooperandi
(dorinţă de cooperare). a) C.i. se poate concretiza în contracte de producţie sub licenţă, operaţiune
ce are la bază un transfer de brevet sau de know-how. În cazul contractelor de c.i. pentru distribuţia
unor produse prin franciză (v.), transmiterea de know-how se face prin accesul la procesul de
comercializare a unor bunuri sau servicii. b) C.i. în domeniul industriei recurge la acorduri de
subproducţie sau de coproducţie. – Subproducţia este o formă de producţie descentralizată care
implică externalizarea unor părţi din capacitatea de producţie a unei societăţi către partenerii
împreună cu care se realizează o reţea cooperativă. – În cazul coproducţiei – joint production
contract –, fiecare societate fabrică independent produsele, volumul şi specificaţiile tehnice fiind
stabilite prin înţelegerea părţilor. c) O altă formă a c.i. este „societatea mixtă” ca entitate cu
personalitate juridică proprie, constituită de două sau mai multe societăţi, în vederea desfăşurării
unor activităţi comune mai eficiente decât dacă aceasta s-ar fi desfăşurat de iniţiatorii cooperării
separat. d) În raporturile dintre state, c.i. face obiectul acordurilor bilaterale de investiţii – bilateral
investments treaties. Prin aceste acorduri se stabilesc condiţiile generale pentru facilitarea
investiţiilor private între statele contractante, asigurând un tratament echitabil investitorilor, (fair
and equitable treatment), precum şi garantarea investiţiilor, prin mijloace precum protecţia acestora
împotriva exproprierii (protection from expropriation). (v. şi contract de licenţă).

Cost şi Navlu (Cost and Freight) (dr. com. int.; dr. trans.), uzanţă internaţională având ca obiect
formularea unei condiţii de livrare specifice contactelor internaţionale de vânzare-cumpărare de
bunuri mobile corporale, codificată în INCOTERMS, în funcţie de care se stabileşte momentul
transferului riscurilor mărfii de la vânzător la cumpărător. Potrivit acesteia, vânzătorul trebuie să
plătească navlul (v.) şi costurile necesare pentru aducerea mărfii în portul de destinaţie, dar riscul de
pierdere sau deteriorare a mărfii, precum şi alte costuri suplimentare cauzate de evenimente care au
avut loc după ce marfa a fost livrată la bordul navei, se transferă de la vânzător la cumpărător, în
momentul în care marfa trece copastia/balustrada navei în portul de încărcare. Vânzătorul asigură
vămuirea mărfii pentru export. Acest termen poate fi folosit numai pentru transportul maritim şi pe

41
apele interioare. În cazurile în care balustrada navei nu prezintă relevanţă pentru predarea mărfii
către cărăuş, respectiv în cazul traficului „roll on roll-off” sau containerizat, este mai potrivit să se
folosească termenul CPT (carriage paid to/transportul plătit de vânzător până la locul convenit). a)
Potrivit c. şi n., vânzătorul are următoarele obligaţii: – să livreze marfa; – să furnizeze factura
comercială sau mesajul electronic echivalent potrivit contractului de vânzare-cumpărare; – să obţină
pe riscul şi cheltuiala sa licenţa de export, orice altă autorizaţie oficială şi să îndeplinească
formalităţile vamale necesare; – să încheie pe socoteala sa contractul de transport până la portul de
destinaţie, pe ruta obişnuită, cu o navă maritimă sau cu o navă folosită pe apele interioare (v.); – să
livreze marfa la bordul navei, în portul de încărcare convenit, la data sau în cadrul perioadei stabilite;
– să suporte riscurile de pierdere sau de deteriorare a mărfii până în momentul în care aceasta a
trecut copastia navei în portul de încărcare; – să suporte costurile legate de marfă până în momentul
în care aceasta a ajuns la bordul navei, precum şi cheltuielile de transport şi orice alte cheltuieli,
inclusiv cheltuielile de încărcare de la bordul navei şi orice speze de descărcare în portul de
destinaţie, în baza contractului de transport cu nave de linie; – să plătească cheltuielile privind
formalităţile vamale la export, taxele vamale, alte taxe şi speze oficiale percepute la export; – să
avizeze cumpărătorul cu privire la livrarea mărfii la bordul navei şi să comunice orice alte date care
să-i permită cumpărătorului să ia măsurile necesare pentru preluarea mărfii; – dacă nu s-a convenit
altfel, să furnizeze cumpărătorului, fără întârziere, pe cheltuiala sa, documentul uzual de transport
pentru portul de destinaţie, care poate fi un conosament (v.), în diferitele sale forme, în condiţiile de
transport pe ape interioare (trebuie predat cumpărătorului setul complet de originale, iar dacă se
face trimitere la contractul de navlosire, denumit şi charter-party, vânzătorul trebuie să furnizeze şi
copia acestui document, în cazul comunicării prin mijloace electronice, documentul menţionat
putând fi înlocuit prin mesajul electronic echivalent); – să plătească cheltuielile legate de operaţiunile
de verificare necesare pentru livrarea mărfii (calitate, măsurare, cântărire, numărare); – cu condiţia
ca în asemenea tranzacţii să nu fie uzual ca marfa care face obiectul contractului să fie neambalată,
să furnizeze pe cheltuiala sa ambalajul necesar pentru transportul mărfii, marcat în mod
corespunzător; – să acorde cumpărătorului, la cerere, pe riscul şi cheltuiala acestuia, tot sprijinul
necesar pentru obţinerea oricăror documente sau mesaje electronice echivalente, emise sau
transmise în ţara în care se face livrarea şi/sau în cea de origine, şi de care cumpărătorul ar putea
avea nevoie pentru importul mărfii şi, dacă este cazul, pentru tranzitarea acesteia printr-o ţară terţă.
Vânzătorul nu are nicio obligaţie referitoare la asigurarea mărfii. b) Cumpărătorul are următoarele
obligaţii: – să plătească preţul aşa cum era prevăzut în contractul de vânzare-cumpărare; – să obţină
pe riscul şi cheltuiala sa licenţa de import sau orice altă autorizaţie oficială şi să îndeplinească
formalităţile vamale de import, iar dacă este cazul, pe cele necesare pentru tranzitarea mărfii printr-o
ţară terţă; – să accepte livrarea mărfii odată ce aceasta a trecut balustrada navei pe care a fost
încărcată şi să o preia de la cărăuş, în portul de destinaţie convenit; – să suporte toate riscurile de
pierdere sau deteriorare a mărfii, din momentul în care aceasta a trecut copastia navei în portul de
încărcare; – ori de câte ori este îndreptăţit să stabilească data de încărcare a mărfii şi/sau portul de
destinaţie, să avizeze vânzătorul în mod corespunzător; – dacă nu efectuează această avizare, trebuie
să suporte toate riscurile de pierderi şi de deteriorare a mărfii de la data convenită sau de la
expirarea perioadei stabilite pentru încărcare, cu condiţia ca marfa să fi fost individualizată în mod
corespunzător; – să plătească toate cheltuielile legate de marfa livrată în modul convenit, în cazul în
care marfa este deplasată prin transport maritim de linie, iar societatea de transport nu a perceput
contravaloarea acestor cheltuieli de la vânzător; – să plătească toate costurile şi spezele legate de
transport, până în momentul în care marfa ajunge în portul de destinaţie, cheltuielile de descărcare,

42
inclusiv taxele de alimbare (v.) ale navei şi de cheiaj; – dacă trebuia să stabilească data încărcării
mărfii şi/sau portul de destinaţie şi nu a făcut-o, urmează să plătească cheltuielile suplimentare astfel
cauzate; – să plătească taxele vamale, alte taxe şi speze oficiale, precum şi cheltuielile pentru
îndeplinirea formalităţilor vamale de import şi, dacă este cazul, pe cele legate de tranzitarea mărfii
printr-o ţară terţă; – să accepte documentul de transport sub formă electronică dacă acesta este
conform contractului de vânzare-cumpărare; – dacă nu s-a convenit altfel, să plătească costurile
legate de inspectarea prealabilă a încărcării mărfii, cu excepţia cazului în care aceasta a fost dispusă
de către autorităţile din ţara exportatoare.

Cost, Asigurare, Navlu (Cost, Insurance and Freight – CIF) (dr. com. int.; dr. trans.), uzanţă
internaţională având ca obiect formularea unei condiţii de livrare specifice contactelor internaţionale
de vânzare-cumpărare de bunuri mobile corporale, codificată în INCOTERMS, în funcţie de care se
stabileşte momentul transferului riscurilor mărfii de la vânzător la cumpărător. Potrivit acestei
formule, este esenţială împrejurarea că în preţul mărfii, exprimat ca sumă forfetară, se includ în fapt
prima de asigurare a mărfii şi navlul, vânzătorul fiind ţinut, printre altele, să încheie contractul de
asigurare şi să plătească prima de asigurare. De asemenea, vânzătorul este obligat să asigure
vămuirea mărfii la export. În cazul în care copastia navei nu prezintă relevanţă pentru predarea mărfii
către cărăuş, respectiv în cazul traficului „roll on roll-off” (sau containerizat), este mai potrivit să se
folosească termenul C.I.P. („freight şi asigurare plătite până la ...”/„... carriage and insurance paid
to ...”). a) Vânzătorul are următoarele obligaţii: – să livreze marfa şi să furnizeze factura comercială
sau mesajul electronic echivalent, în conformitate cu prevederile contractului de vânzare-cumpărare;
– să obţină, pe riscul şi cheltuiala sa, licenţa de export sau orice altă autorizaţie oficială şi să
îndeplinească formalităţile vamale necesare pentru exportul mărfii; – să încheie pe cheltuiala sa, în
condiţiile uzuale, contractul pentru transportul mărfii până la portul de destinaţie, cu o navă
corespunzătoare mărfii pe care o expediază; – să obţină, pe cheltuiala sa, asigurarea mărfii aşa cum s-
a convenit prin contract, astfel încât cumpărătorul sau oricare persoană interesată să încaseze
indemnizaţia de asigurare să se poată adresa direct asiguratorului; – să transmită cumpărătorului
poliţa de asigurare sau orice altă atestare care dovedeşte existenţa unei asigurări cu acoperirea
minimă prevăzută de Institute Cargo Clauses (asigurarea minimă trebuie să acopere preţul prevăzut
în contract, plus 10%, adică să acopere o valoare egală cu 110% din valoarea mărfii, şi să fie efectuată
în valuta contractului); – la cererea cumpărătorului, vânzătorul trebuie să furnizeze, pe cheltuiala sa,
cumpărătorului, asigurarea pentru riscul de război, greve, revolte sau război civil, dacă o asemenea
asigurare poate fi obţinută; – să livreze marfa la bordul navei, în portul de încărcare, la data sau în
cadrul perioadei stabilite; – în mod obişnuit, să suporte toate riscurile de pierdere sau deteriorare a
mărfii, până în momentul în care aceasta a depăşit copastia navei, respectiv a ajuns la bordul navei; –
să suporte toate costurile legate de marfă, până în momentul în care aceasta a fost livrată, navlul şi
alte costuri, inclusiv cheltuielile de încărcare a mărfii la bordul navei şi orice cheltuieli de descărcare
care sunt percepute pe traseu; – să avizeze cumpărătorul, în mod corespunzător, că marfa a fost
livrată la bordul navei şi să comunice orice alte date care să permită cumpărătorului să ia măsurile în
mod obişnuit necesare pentru preluarea mărfii; – dacă nu s-a convenit altfel, să furnizeze
cumpărătorului, fără întârziere, pe cheltuiala sa, documentul uzual de transport până la portul de
destinaţie convenit (documentul va conţine toate datele pertinente care să permită inclusiv vânzarea
mărfii în tranzit); – să prezinte cumpărătorului setul complet de originale ale documentului de
transport, iar, în cazul în care acesta face referire la charter-party, să furnizeze şi copia acestuia; – să

43
plătească cheltuielile legate de operaţiunile de verificare a mărfii (calitate, măsurare, cântărire,
numărare); – dacă este cazul, să furnizeze, pe cheltuiala sa, ambalajul necesar pentru transportul
mărfii; b) Cumpărătorul are următoarele obligaţii: – să plătească preţul prevăzut în contractul
internaţional de vânzare-cumpărare; – să obţină, pe riscul şi cheltuiala sa, licenţa de import sau orice
altă autorizaţie oficială şi să îndeplinească formalităţile vamale de import, şi dacă este cazul, pe cele
necesare tranzitării mărfii printr-o ţară terţă; – să preia marfa în momentul sosirii ei în locul de
livrare; – să suporte toate riscurile de pierdere sau deteriorare a mărfii, din momentul în care aceasta
a trecut copastia navei în portul de încărcare; – să plătească, dacă este cazul, toate costurile legate de
marfă, din momentul în care aceasta a fost livrată la bordul navei de transport, în cazul în care aceste
cheltuieli nu au fost percepute de societatea de navigaţie, în baza contractului de transport cu nave
de linie, de la vânzător; – să plătească toate costurile şi spezele legate de transportul mărfii pe ruta
de deplasare, până în momentul în care marfa ajunge în portul de destinaţie, precum şi cheltuielile
de descărcare, inclusiv taxele de alimbare (uşurare) a navei şi de cheiaj; – să plătească taxele vamale,
alte taxe şi speze oficiale, precum şi cheltuielile pentru îndeplinirea formalităţilor vamale de import
şi, dacă este cazul, pe cele legate de tranzitare a mărfii printr-o ţară terţă; – ori de câte ori este
îndreptăţit să stabilească data de încărcare a mărfii şi/sau portul de destinaţie, să avizeze vânzătorul
în mod corespunzător; – să accepte documentul de transport, cu condiţia ca acesta să fie conform
contractului; – dacă nu s-a convenit altfel, să plătească costurile legate de inspectarea mărfii
prealabilă încărcării acesteia, exceptând cazul în care operaţiunea a fost dispusă de către autorităţile
din ţara exportatoare; – să plătească toate costurile şi cheltuielile efectuate pentru obţinerea
documentelor de transport sau pentru transmiterea mesajelor electronice, restituind, după caz,
vânzătorului costurile suportate de către acesta cu ocazia acordării sprijinului în obţinerea lor; – să
furnizeze vânzătorului, la cerere, informaţiile necesare pentru efectuarea asigurării.

cotă tarifară (dr. com. int.; dr. UE), v. contingent.

curte de arbitraj (dr. com.; dr. com. int.), denumire uzuală dată instituţiilor de arbitraj organizate cu
caracter permanent. În România fiinţează Curtea de arbitraj comercial internaţional a României,
organizată, potrivit legii, pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României şi Industrie a României şi
care, conform Regulamentului său de organizare şi funcţionare, are inclusiv competenţa de a
soluţiona litigii de drept privat fără elemente de extraneitate, precum şi Curţi de arbitraj comercial
organizate pe lângă Camerele de Comerţ şi Industrie teritoriale; în cazul celor din urmă, c. de a., de
principiu, are competenţa de a arbitra litigiile de drept privat (cu caracter comercial) încredinţate ei
prin convenţii arbitrale (v.), în măsura în care cel puţin una dintre părţile litigante îşi are sediul sau îşi
desfăşoară activitatea principală pe teritoriul aflat în jurisdicţia Camerei de Comerţ şi Industrie locale
organizatoare, ori dacă contractul în legătură cu încheierea, interpretarea şi executarea căruia s-a
născut litigiul are legături semnificative cu acel teritoriu; în practică, asemenea limite sunt adesea
depăşite, voinţa părţilor exprimată prin convenţia arbitrală având prioritate. Cea mai importantă c.
de a. din lume este Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera Internaţională de
Comerţ de la Paris (CCI); aceasta are o structură organizatorică cu caracter internaţional, fiind
condusă de un colegiu format din reprezentanţi ai c. de a. naţionale din toate statele ale căror
camere naţionale de comerţ sunt membre CCI şi beneficiind de asistenţa unor comitete naţionale
pentru arbitrajul în sistem CCI constituite de camerele naţionale respective.

44