Istoria universităţilor

Antichitatea greco-romană (şi cu atât mai puţin lumea Orientului) n-a avut o

„universitate” în sensul propriu al cuvântului. A creat forme de învăţământ (exemple
celebre fiind „Academia” lui Platon sau „Liceul” lui Aristotel) de un nivel ştiinţific
realmente superior – mai ales în domeniul filozofiei, al dreptului şi al retoricii. Dar
acest învăţământ nu era organizat pe facultăţi, nu avea o programă de studii şi nici nu
acorda un titlu academic la terminarea studiilor.

Această instituţie – universitatea – este o creaţie specifică a civilizaţiei occidentale,

născută în Italia, Franţa şi Anglia, la începutul secolului al XIII-lea. Nici unei
universităţi nu i se poate preciza cu exactitate data naşterii, dar pot fi considerate
cvasicontemporane universităţile din Bologna, Paris şi Oxford.
Universitatea medievală – matrice a universităţii moderne – este deci o instituţie
tipic europeană, absolut originală şi caracteristică evului mediu.  Ca instituţie
didactico-ştiinţifică, această formă de învăţământ se numea „studium generale”.
„Generale”, nu pentru că programa de studii ar fi inclus toate disciplinele, ci pentru că
şcolarii proveneau din toate regiunile Europei. Termenul se referea deci la cei care o
puteau frecventa, nu la studii predate. În plus, pentru ca un „studium” să se poată
numi „generale”, trebuia ca aici să se predea, pe lângă „artele liberale”(gramatica,
retorica, logica, aritmetica, muzica, astronomia şi geometria), şi cursuri a cel puţin una
din facultăţile numite „superioare”– teologie, medicină şi drept.

Ceea ce denumea termenul „universitate” nu era o şcoală, ci o formă de organizare – a

studenţilor, a profesorilor sau, împreună, a studenţilor şi profesorilor – pe o bază
asociativă. Prin urmare, conceptele „studium generale” şi „universitas” nu se
identificau; deşi, în practică, majoritatea „studia generalia” au devenit, printr-un
proces de evoluţie organizatorică, „universitates”.

O universitate trebuia să aibă cel puţin două facultăţi: o facultate de „arte liberale” şi o
facultate „superioară”. Universitatea din Paris avea patru facultăţi, grupând şcolile
care predau câte una din cele patru grupe de discipline – arte, teologie, drept şi
medicină. Cel mai mare număr de studenţi şi de profesori il avea prima, pentru că,
spre a se putea înscrie la una din celelalte trei, candidatul trebuia să fi absolvit
facultatea de „arte”.

O universitate medievală era deci o corporaţie şi o instituţie de învăţământ

supranaţională, europeană; fapt devenit posibil datorită instrumentului de comunicare
unic: limba latină. Astfel, această instituţie putea include în sânul ei, fără probleme,
cea mai eterogenă populaţie dintr-o formaţie corporativă cunoscută până atunci. La
Universitatea din Paris, de exemplu, se întâlneau studenţi şi magiştri francezi,
germani, englezi, scoţieni, irlandezi, danezi sau suedezi, cu studenţi spanioli,
portughezi, cehi, unguri, polonezi sau greci. Toate universităţile din secolul al XIII-lea
aveau acest caracter internaţional.

Ca formă de învăţământ superior, deci, ca „studium generale”, universitatea

medievală era o derivaţie, reprezentând un stadiu de evoluţie a unor şcoli urbane,
episcopale.

Ca instituţie, universitatea reprezenta faza finală de dezvoltare a unor societăţi bazate

pe un contract, pe o înţelegere încheiată între grupul de magiştri, sau între şcolari, sau
între ambele categorii sociale.

Ca origine, universităţile medievale au fost organizaţii corporative spontane născute

în urma dezvoltării unor şcoli preexistente (Bologna, Paris, Oxford); fie mari
organisme corporative constituite în urma migraţiei magiştrilor şi şcolarilor de la o
universitate la alta (Cambridge, Padova); fie, în sfârşit, instituţii create printr-o
hotărâre a autorităţii ecleziastice (papalitatea) sau laice (împăratul sau principele) ca
în cazul universităţilor din Napoli, Salamanca ş.a.
În linii generale, universităţile apărute în secolul al XIII-lea au avut o evoluţie
comună. Ceea ce le deosebea, erau cauzele care au determinat această evoluţie şi felul
raporturilor stabilite între părţi: între profesori şi studenţi sau între corporaţia
universitară şi autorităţile civile ori ecleziastice. Prin urmare, originile şi natura
universităţilor medievale sunt diferite, variind de la un caz la altul.

Totuşi, în ceea ce priveşte modul în care s-au constituit, precum şi în privinţa

structurii şi a evoluţiei lor, se pot distinge două tipuri de universităţi, ilustrate de
Universitatea din Bologna şi, respectiv, de cea din Paris (care au servit apoi ca
model). Apariţia a fost determinată, în fond, de cauze şi de condiţii locale specifice:
sociale, religioase, politice sau culturale. Dezvoltarea civilizaţiei urbane, intensificarea
contactelor şi sporirea posibilităţilor de comunicare între diferite ţări şi regiuni;
avântul intelectual anunţat încă de la începutul secolului al XII-lea, care a stimulat
setea de cunoaştere şi pasiunea pentru stiinţă, toţi aceşti factori au favorizat progresul
învăţământului. Dar împrejurările şi cauzele concrete, locale, au fost, în fiecare caz în
parte, altele.
În Italia, pe la mijlocul secolului al XII-lea, numărul şcolarilor era foarte ridicat. La
Bologna, „studium generale”era frecventat de câteva sute, veniţi din toate regiunile
peninsulei, şi chiar din alte ţări. Departe de casă, lipsiţi de posibilitatea de a fi apăraţi
în diverse circumstanţe şi dispunând de mijloace de subzistenţă de regulă modeste,
şcolarii s-au organizat într-o „societas”, devenită în curând „universitas scholarium”,
pentru a se putea opune în felul acesta, în primul rând, preţurilor de speculă pretinse
de cetăţenii oraşului privind chiriile şi alimentele. Astfel uniţi şi organizaţi, şcolarii
puteau constrânge conducerea oraşului să ia măsuri spre a împiedica asemenea
abuzuri ale cetăţenilor, sub ameninţarea plecării în masa şi deci a transferării
„studium”-ului într-un alt oraş, ceea ce, bineînţeles că bolognezilor nu le-ar fi
convenit din nici un punct de vedere, nici economic, nici de prestigiu; şi pretenţiile
şcolarilor au fost acceptate de autorităţi.

Deci, la origine, obiectivul principal al acestei „universitas” n-a fost fixarea unui
program de studiu sau stabilirea modalităţii de numire a profesorilor, ci acela de a
garanta un tratament favorabil şi de a apăra interesele studenţilor contra arbitrariului
sau abuzurilor – cetăţenilor, autorităţilor şi chiar, eventual, ale profesorilor.
Particularitatea tipului bolognez de universitate – corporaţie, aşadar, exclusiv a
studenţilor – a rezultat într-o mare măsură din faptul că papalitatea s-a dezinteresat de
cazul Bolognei. Autoritatea ecleziastică a renunţat să intervină, din moment ce în
acest oraş nu exista nici o formă de învăţământ teologic (cu excepţia celui predat în
şcolile mănăstireşti locale); totul concentrându-se asupra studiilor juridice, care
împingeau pe un plan secundar chiar şi învăţământul artelor liberale.

În schimb, în cazul celuilalt tip de universitate medievală, reprezentat

de Universitatea din Paris, derivată din şcoala catedralei, Biserica a intervenit de la
început şi a continuat, cu fermitate absolută, să-şi menţină controlul. În şcolile
catedralelor, în care, în secolul al XI-lea, predau mulţi episcopi înşişi, era firesc ca
aceştia să-şi rezerve dreptul de a controla învăţământul şi de a recruta corpul
profesoral. Adeseori, episcopul dădea această delegaţie unui cancelar capitular,
totdeauna ales dintre cei mai instruiţi canonici ai diocezei. În curând, cancelarul a luat
locul episcopului, atât ca profesor cât şi ca director al şcolii.

În primii ani ai secolului al XIII-lea, profesorii se constituiseră deja, fără a mai cere
încuviinţarea episcopului sau a cancelarului, într-un corp profesional numit
„collegium”, legându-se prin jurământ să-şi apere în mod solidar interesele.

Studenţii le-au luat exemplul şi s-au alăturat grupului magiştrilor, pentru ca împreună
să acţioneze împotriva imixtiunii autoritare a cancelarului în problemele lor şcolare, a
abuzurilor sale de putere, a pretenţiei de a i se presta jurământ de ascultare, precum şi
a arestărilor arbitrare pe care le dispunea uneori cancelarul.

În diferendul care era inevitabil, papa Inocenţiu III s-a pronunţat (în 1212) în

favoarea universitarilor parizieni. Papa îi sprijinea pe magiştri şi pe studenţi, pentru ca
în felul acesta să-i menţină sub obedienţa sa. În 1215, le concede un statut, care nu-i
mai lăsa la discreţia cancelarului. Deşi rămasă încă sub jurisdicţia episcopului şi fără a
avea încă dreptul de a poseda un sigiliu propriu cu care să-şi poată autentifica actele
emise, la această dată asociaţia corporativă este cunoscută sub denumirea pe care
singură şi-o dăduse, de „Universitas Magistrorum et Scholarium Parisiensium”.
Din 1229 instituţia este desemnată în acte prin simplul cuvânt: „Universitate”.