PRACTICA INTERNAŢIONALĂ

PROTECŢIA DREPTURILOR ASUPRA OBIECTELOR DE

PROPRIETATE INTELECTUALĂ OFERITĂ DE CONVENŢIA
EUROPEANĂ PENTRU APĂRAREA DREPTURILOR
OMULUI ŞI A LIBERTĂŢILOR FUNDAMENTALE

Andrei BRICEAC,
avocat, coordonatorul Biroului Asociat
de Avocaţi „PB şi Partenerii”,
lector la Catedra drept, pază, protecţie
şi securitate, Universitatea de Stat
de Educaţie Fizică şi Sport (USEFS)

P roprietatea intelectuală, în sens foarte larg, cuprinde drepturile legale ce rezultă din acti-
vitatea intelectuală în domeniul industrial, ştiinţific, literar şi artistic. În mod tradiţional, proprie-
tatea intelectuală se clasifică în două categorii: proprietatea industrială şi drepturile de autor [1].

Specialiştii în domeniul dreptului privat recunosc că definiţia „proprietate intelectuală” nu este

una precisă, ea fiind utilizată cu un anumit grad de convenţionalitate, regimul juridic al acesteia
diferă de regimul proprietăţii din dreptul comun. În acest sens, s-a remarcat faptul că nu se poate
pune semnul egalităţii între rezultatul creaţiei intelectuale şi bunurile care constituie obiecte ale
proprietăţii în dreptul comun şi că nu se poate asimila regimul creaţiei intelectuale cu regimul pro-
prietăţii. Edmond Picard, într-un articol din 1883, intitulat „Embriologie juridique”, a propus chiar
să fie substituită denumirea foarte controversată de „proprietate intelectuală” prin cea de „drepturi
intelectuale”, ca o categorie intermediară între drepturile reale şi drepturile personale [2].
La nivel naţional, majoritatea statelor membre ale Consiliului Europei au instituit mecanisme
de protecţie a obiectelor de proprietate intelectuală, la fel procedând şi Republica Moldova.
Un loc deosebit printre mecanismele naţionale de protecţie a proprietăţii intelectuale îl ocupă
instanţele de judecată. Potrivit articolului 20 alin. (1) al Constituţiei RM: „Orice persoană are drep-
tul la satisfacţie efectivă din partea instanţelor judecătoreşti competente împotriva actelor care
violează drepturile, libertăţile şi interesele sale legitime”. Pe lângă dreptul de a depune plângere
în instanţa de judecată, legislaţia naţională mai conţine şi reglementări menite să sancţioneze (pe-
nal sau contravenţional) actele ce lezează exercitarea dreptului asupra obiectelor de proprietate
intelectuală. În definitiv, dacă examinăm lucrurile într-un context mai larg, putem spune că înseşi
reglementările legale au menirea de a proteja proprietatea intelectuală.
Odată cu ratificarea Convenţiei europene pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor
fundamentale (în continuare - Convenţia), pentru cetăţenii Republicii Moldova s-a deschis calea

Intellectus 2/2011 67
 PRACTICA INTERNAŢIONALĂ

unei jurisdicţii supranaţionale de protecţie a drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Acest meca-

nism s-a dovedit a fi foarte eficient şi util în condiţiile de „dezorientare” a instituţiilor naţionale de
protecţie a drepturilor omului. Totuşi, întrucât Convenţia protejează doar o anumită categorie de
drepturi fundamentale, în special cele civile şi politice, problema stabilirii faptului dacă dreptul
este sau nu protejat de Convenţie a devenit o condiţie de accedere la mecanismul în cauză.
În această ordine de idei, ne-am propus să stabilim dacă drepturile asupra obiectelor pro-
prietăţii intelectuale se bucură de protecţie conform Convenţiei europene şi, respectiv, care sunt
articolele Convenţiei care protejează aceste drepturi.
Dat fiind faptul că „proprietatea intelectuală” reprezintă un aspect al proprietăţii în general,
este evident că protecţia acesteia urmează a fi examinată prin prisma prevederilor referitoare la
dreptul de proprietate. La scară europeană, dreptul de proprietate este protejat de Convenţie prin
intermediul Articolului 1 din Protocolul nr. 1 adiţional al Convenţiei, intitulat „Protecţia proprietăţii”.
Acest articol prescrie: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale.
Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile
prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional”.
Convenţia nu dă nicio definiţie pentru noţiunea de „bunuri”, de aceea elementele acesteia tre-
buie căutate în jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg. De menţionat faptul că Curtea niciodată nu a
încercat să restrângă „proprietatea” la o definiţie prea rigidă. Analizând jurisprudenţa Curţii, dedu-
cem că termenul „bunuri”, aşa cum este utilizat în Articolul 1, acoperă trei mari categorii: drepturile
reale, în sensul clasic al cuvântului, drepturile personale şi drepturile nemateriale. În plus, Curtea
a stabilit că pentru a intra în domeniul de aplicare al Articolului 1, un „bun” trebuie să corespundă
unui anumit număr de criterii: el trebuie să fie suficient de individualizabil şi cuantifiabil şi să poată
face obiectul unei transmiteri [4].
Un „bun”, în principiu, trebuie să fie actual şi să existe la momentul atingerii, pe când un drept
potenţial sau aleatoriu nu constituie un „bun”. De asemenea, un drept de proprietate stins sau
pierdut prin prescripţie nu mai este un „bun” în sensul Articolului 1: „Speranţa de a obţine recu-
noaşterea dreptului de succesiune asupra unui vechi drept de proprietate care nu este susceptibil
de exercitarea efectivă de mai mult timp, nu mai constituie un bun în sensul Articolului 1 [5]” .
Definiţia ca atare a noţiunii de „bun” a permis extinderea aplicării Articolului 1 din Protocolul
adiţional nr. 1 al Convenţiei şi asupra bunurilor nemateriale, şi anume asupra celor ce rezultă din
drepturile conferite de proprietatea intelectuală.
O hotărâre importantă a Curţii Europene este cea pronunţată pe cauza Anheuser-Busch
Inc. c. Portugalia [6], unde Curtea a stabilit că „proprietatea intelectuală”, ca atare, se bucură
de protecţia oferită de Articolul 1 din Protocolul nr. 1. În cauza nominalizată, Curtea a stabilit că
prevederile Articolului 1 din Protocolul nr. 1 sunt aplicabile inclusiv înregistrării mărcii comerciale.
Această cauză se referă la o cerere depusă în conformitate cu Articolul 34 al Convenţiei de
către Anheuser-Busch Inc., o companie americană cu sediul juridic în St. Louis, Missouri, SUA.
Această companie produce bere pe care o vinde sub denumirea „Budweiser” în mai multe ţări.
În 1981 compania reclamantă s-a adresat Institutului Naţional pentru Proprietatea Industrială
(INPI) al Portugaliei, solicitând înregistrarea denumirii „Budweiser” ca marcă comercială. INPI al
Portugaliei a refuzat iniţial solicitarea pe motiv că „Budweiser Bier” era deja înregistrată ca denumi-
re de origine de către compania cehoslovacă „Budejovický Budvar”. În 1989 compania reclamantă

68 Intellectus 2/2011
 PRACTICA INTERNAŢIONALĂ

a contestat în instanţa de judecată refuzul INPI al Portugaliei şi, în 1995, a obţinut o hotărâre jude-
cătorească prin care ultima a fost obligată să înregistreze marca menţionată.
Compania cehoslovacă a contestat hotărârea judecătorească în instanţele superioare şi a
obţinut o decizie finală favorabilă. Respectiv, înregistrarea mărcii comerciale „Budweiser” pe nu-
mele companiei reclamante a fost anulată. Aceasta a servit drept temei de adresare la Curtea
Europeană.
Cu toate că Curtea de la Strasbourg a considerat că prevederile Articolului 1 din Protocolul nr.
1 al Convenţiei sunt aplicabile mărcilor comerciale, pe fondul cauzei menţionate nu a fost consta-
tată vreo violare.
În cauzele Smith Kline şi French Laboratories Ltd contra Olandei [7] şi Lenzing AG con-
tra Regatului Unit [8], Curtea a stabilit că este un „bun” în sensul Convenţiei şi faptul de a fi
titularul unui brevet.
Jurisprudenţa Curţii Europene cunoaşte un caz de condamnare a Republicii Moldova pentru
încălcarea dreptului de proprietate intelectuală. Este vorba despre cauza Balan contra Moldovei
[9]. În cazul dat, Înalta Curte a constatat violarea dreptului reclamantului, garantat de Articolul 1
din Protocolul nr. 1 al Convenţiei pentru faptul că instanţele judecătoreşti naţionale au refuzat să-i
acorde compensaţii pentru valorificarea ilegală a operei ce constituie dreptul său de autor.
La originea acestei cauze stau următoarele circumstanţe. În anul 1985, reclamantul a publicat
fotografia „Cetatea Soroca” în albumul Poliptic Moldav, primind onorariul de autor pentru această
fotografie.
În anul 1996, Guvernul Republicii Moldova a adoptat o hotărâre privind schimbarea buletinelor
de identitate, folosind inter alia fotografia realizată de reclamant în calitate de fundal pentru noile
buletine de identitate emise de către Ministerul Afacerilor Interne. Reclamantul nu a fost consultat
şi nu şi-a dat acordul pentru o astfel de valorificare a fotografiei sale.
În anul 1998, dânsul a solicitat de la MAI să fie compensat pentru încălcarea drepturilor sale
ca urmare a folosirii neautorizate a fotografiei sale, precum şi să fie încheiat cu el un contract pen-
tru valorificarea ulterioară a acestei fotografii.
După ce cererea a fost respinsă, la 10 noiembrie 1998 reclamantul a iniţiat proceduri judiciare
împotriva MAI. Prin Decizia definitivă şi irevocabilă din 16 octombrie 2002, Curtea Supremă de
Justiţie a respins pretenţiile reclamantului. Deşi instanţa supremă a confirmat dreptul de autor al
reclamantului asupra fotografiei în cauză, instanţa a adăugat că buletinul de identitate este un
document oficial care nu poate constitui un obiect al dreptului de autor.
Curtea Europeană a criticat soluţia adoptată de instanţele naţionale, reţinând, inter alia, că
faptul nesolicitării de către reclamant a interzicerii folosirii neautorizate a creaţiei sale intelectu-
ale de către MAI nu putea legaliza o astfel de valorificare, deoarece valorificarea neautorizată
era expres prevăzută de lege şi nu a fost permisă de reclamant. Apreciind că Legea nr. 293-XIII
[10] nu era suficient de explicită pentru aplicarea sa, Curtea Europeană a conchis că aceasta
reprezenta în sine un substrat suficient pentru a ajunge la concluzia că ingerinţa în dreptul de
proprietate a reclamantului nu a fost „legală”. În cele din urmă, pentru aceste motive, cât şi pen-
tru faptul că instanţele judecătoreşti naţionale nu au respectat un echilibru just între interesele
comunităţii şi cele ale reclamantului, Curtea a constatat violarea Articolului 1 din Protocolul nr.
1 al Convenţiei.

Intellectus 2/2011 69
 PRACTICA INTERNAŢIONALĂ

În concluzie, reiterăm faptul că, după cum ne arată jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg,
drepturile asupra obiectelor de proprietate intelectuală beneficiază de protecţia oferită de Articolul
1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei. Totuşi, protecţia în cauză nu este absolută, fiind protejat doar
aspectul economic al acestui drept. În jurisprudenţa Curţii Europene nu există nicio hotărâre de
constatare a încălcării vreunui articol din Convenţie pentru aspectul moral al proprietăţii intelectua-
le. De altfel, ţinând cont de interpretarea extensivă pe care Curtea o oferă prevederilor Convenţiei,
nu-i exclus ca pe viitor aspectul moral al proprietăţii intelectuale să intre în sfera de protecţie a
Convenţiei europene, în special prin prisma Articolului 8 al Convenţiei.

Bibliografie

1. WIPO, Introducere în proprietatea intelectuală, Ed. Rosetti, 2001, p. 16

2. Roş, Viorel, Dreptul proprietăţii intelectuale, Ed. Global Lex, 2001, p. 31
3. Tratate internaţionale, Chişinău, 1998, Vol. 6, pag. 176-203
4. Charrier, Jean-Loup, Codul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, Ed. Lexis Nexis,
2008, p. 476
5. Mayer şi alţii c. Germaniei, cererea nr. 18890/91, Decizia din 4 martie 1996
6. Anheuser-Busch Inc. c. Portugaliei, cererea nr. 73049/01, Decizia din 11 ianuarie 2007
7. Smith Kline şi French Laboratories Ltd c. Olandei, cererea nr. 12633/87, Decizia din 4
octombrie 1990
8. Lenzing AG c. Regatului Unit, cererea nr. 38817/97, Decizia din 9 septembrie 1998
9. Balan c. Moldovei, cererea nr. 19247/03, Hotărârea din 29 ianuarie 2008
10. Legea privind drepturile de autor şi drepturile conexe nr. 293-XIII din 23 noiembrie 1994

REZUMAT

S copul acestui studiu este de a determina sfera protecţiei acordate obiectelor de proprietate
intelectuală de către Convenţia europeană pentru apărarea Drepturilor Omului. Autorul analizează
jurisprudenţa Curţii Europene, în care sunt stabilite principiile generale privind subiectul abordat.
O atenţie deosebită este acordată hotărârii Curţii Europene cu privire la cauza Bălan v. Moldova.
Aceasta este singura hotărâre adoptată de Înalta Curte împotriva Republicii Moldova, în care a
fost stabilită încălcarea drepturilor de proprietate intelectuală.

ABSTRACT

T he purpose of this study is to determine the sphere of protection granted by the European
Convention on Human Rights to intellectual property objects. In order to achieve the proposed
purpose, the author analyses the jurisprudence of the European Court, in which the general prin-
ciples related to the topic are established. A special attention is paid to the Judgment of the Court
adopted on the case of Bălan v. Moldova. This is the sole Judgment adopted by the Court against
the Republic of Moldova, in which the infringement of intellectual property was found.

70 Intellectus 2/2011