TRATATUL „ DESPRE PREOŢIE ” AL SFÂNTULUI IOAN GURĂ DE AUR

ŞI IMPORTANŢA LUI PENTRU SLUJIREA PREOŢEASCĂ

Sfântul Ioan Gură de Aur este, indiscutabil, unul din marii Părinţi ai primului
mileniu creştin şi ai Bisericii creştine din totdeauna.
S-a născut în Antiohia, în perioada 344-354 (părerile unanime ale majorităţii
specialiştilor plasează naşterea Sfântului Ioan Gură de Aur cel mai probabil în anul 354),
rămâne orfan foarte de timpuriu, tatăl său moare curând după naşterea sa, beneficiază de grija,
creşterea şi educaţia mamei sale, Antuza, o femeie foarte virtuoasă şi o mamă dedicată, fapt
care-i aduce preţuirea şi admiraţia venită chiar din partea păgânilor, având în vedere originea
sa, provenind dintr-o familie bogată, are posibilitatea să studieze la importante şcoli ale
vremii, audiind mari maeştri de retorică, printre care şi pe faimosul retor Libanius, precum şi
pe filosoful Andragaţiu. După ce îşi încheie educaţia retorică, tânărul Ioan se dedică aproape
în totalitate ascezei şi studierii Sfintei Scripturi, maestru şi îndrumător fiindu-i printre alţii
Diodor din Tars. Având în vedere mentalitatea întâlnită la unii tineri ai vremii potrivit căreia
mijlocul cel mai potrivit de desăvârşire era considerată asceza, Ioan nu face excepţie din acest
punct de vedere şi se dedică ascezei, dar în special după trecerea la cele veşnice a mamei sale,
practicând viaţa eremitică în munţii din apropierea Antiohiei vreme de patru ani1.
În anul 381 episcopul Meletie al Antiohiei îl hirotoneşte diacon, iar cinci ani mai
târziu, episcopul Flavian îl hirotoneşte preot, încredinţându-i-se sarcina de a se ocupa de
catehizarea credincioşilor, devenind predicator al catedralei din Antiohia, responsabilitate pe
care o îndeplineşte cu pricepere şi zel.
În anul 397, pentru renumele pe care îl câştigase este ales episcop al
Constantinopolului, fiind hirotonit arhiereu pe 26 februarie 398 de către episcopul Teofil al
Alexandriei.
În scaunul episcopal al Constantinopolului continuă ceea ce începuse, încă diacon
fiind, la Antiohia, activitatea de scriitor şi predicator, iar pe de altă parte, se ridică împotriva
abuzurilor şi nedreptăţilor de tot felul, necruţând nici pe cei de la curtea imperială, ceea ce îi
atrage antipatia şi dispreţul acestora. Datorită zelului său întru cele duhovniceşti şi atitudinii
sale care nu cunoştea compromisul în relaţiile cu curtea imperială, la care se adaugă intrigile
duşmanilor săi, Sfântul Ioan Gură de Aur este exilat mai întâi în Armenia Mică, la Cucuz pe
1
. Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, Patrologie, Sfânta Mănăstire Dervent, 1999, pp. 133-134;

1
20 iunie 404, iar trei ani mai târziu este trimis într-un al loc de exil, la Pityus, pe malul de
răsărit al Mării Negre, însă în drum spre această localitate îşi află sfârşitul în localitatea
Comana, în Pont, pe 14 septembrie 4072, ultimele sale cuvinte fiind „ slavă lui Dumnezeu
pentru toate ”.
Opera Sfântului Ioan Gură de Aur este vastă, primele sale lucrări scrise fiind
lucrări de apărare a vieţii monahale, îndreptate împotriva celor care criticau această formă de
vieţuire. Înzestrat cu darul ales al cuvântului, s-a folosit de acesta ca de un instrument pentru
manifestarea propriei sale gândiri. Genul care îl consacră pe Sfântul Ioan Gură de Aur este cel
omiletic în care a fost un adevărat maestru, omilia slujindu-i în special pentru exegeza
scripturistică în care se manifestă spiritul şcolii din Antiohia în care accentul cade mai mult pe
„istoria”, decât pe „spiritul” textului scripturistic3. Alături de omiliile exegetice se remarcă de
asemenea cele teologice, omiliile catehetice, cele morale şi cele liturgice, toate acestea
precum şi angajarea sa social-morală, materializată în sensibilitatea şi disponibilitatea faţă de
aproapele, au făcut din Ioan Gură de Aur oratorul creştin prin excelenţă, fiind considerat unul
din Părinţii marcanţi ai Bisericii de Răsărit.
Însă, poate, cea mai importantă lucrare a Sfântului Ioan Gură de Aur este
neîndoielnic tratatul „Despre Preoţie”, tratat ce reprezintă capodopera teologică şi
deopotrivă, literară a Sfântului Ioan Gură de Aur, dintre toate lucrările de acest gen, aceasta
fiind considerată opera sau tratatul clasic despre Preoţie şi slujirea preoţească, alcătuire în care
se poate observa, nu date seci de birou, „ ci condensarea unor frământări şi experienţe din
care noi, cei de azi, avem poate nu atât de învăţat, cât de sorbit suflare de viaţă nouă, putere
de înălţare spre culmile preoţiei patristice ”4.
Tratatul, scris între 381-386 în perioada când era diacon, este alcătuit sub formă
de dialog, personajele tratatului fiind Ioan, adică autorul, şi un oarecare Vasile care provenea
dintr-o familie bogată, îşi făcuse studiile în oraşul natal, Antiohia şi care a fost hirotonit preot,
într-un fel, la îndemnul prietenului său Ioan5.
Tratatul „Despre Preoţie” al Sfântului Ioan Gură de Aur este structurat în şase
Cărţi, fiecare Carte fiind împărţită la rândul ei în mai multe capitole.

2
. Claudio Moreschini, Enrico Norelli, Istoria literaturii creştine vechi greceşti şi latine, II-1, Trad. de Elena
Caraboi, Doina Cernica, Emanuela Stoleriu şi Dana Zămosteanu, Ed. Polirom, Iaşi, 2004, pp. 173-174;
3
. Ibidem, p. 176;
4
. Pr. Prof. Ioan G. Coman, Sensul Preoţiei la Sfinţii Părinţi, în Studii Teologice, II (1949), nr. 9-10, p. 742 ;
5
. Sfântul Ioan Gură de Aur, Tratatul despre Preoţie, I, 3, în vol. Despre Preoţie, Traducere, introducere şi note
de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române (IBMBOR),
Bucureşti, 1998, pp. 32-33; 

2
 Astfel, Cartea întâi cu şapte capitole şi Cartea a doua are opt capitole, cărora le putem
atribui titlul comun „ Cartea justificării ”, întrucât conţinutul lor ideatic ne istoriseşte despre
înşelăciunea pe care o foloseşte Sfântul Ioan pentru al determina pe prietenul său Vasile să
primească hirotonia în preot, despre învinuirile pe care acesta i le aduce prietenului său Ioan
din pricina acestei înşelăciuni, precum şi despre apărarea sau mai degrabă justificarea pe care
Sfântul Ioan găseşte de cuviinţă să o prezinte prietenului său Vasile cu privire la fapta sa,
arătând printre altele că din dragoste pentru Hristos şi pentru a-i feri de ocară pe cei care l-au
ales, a fugit de Preoţie6.
Cea de-a treia Carte, structurată pe nouă capitole, ne introduce deja, în ceea ce am
putea numi sublimul slujirii preoţeşti, de aceea îi putem atribui titlul „ Sublimitatea Preoţiei şi
îndatoririle preotului ”. Întâlnim în această a treia Carte capitole în care Sfântul Ioan Gură de
Aur mărturiseşte că Preoţia creştină este „ lucru înfricoşător ” , preoţii creştini fiind dăruiţi cu
slujirea „ celor mai mari daruri ale lui Dumnezeu ”, iar ca mărturie a măreţiei Preoţiei
creştine, autorul ne aduce drept exemplu pe Sfântul Pavel, marele Apostol al lui Hristos, care
„ se temea când se uita la măreţia preoţiei ” 7.
Cartea a patra, ca de altfel şi cea de-a cincea, abordează una dintre cele trei
responsabilităţi ale păstorului de suflete, responsabilitatea învăţătorească, de propovăduirii
cuvântului lui Dumnezeu, de aceea aceste două cărţi, având în vedere conţinutul lor, pot fi
numite expresiv „ Cărţile propovăduirii cuvântului dumnezeiesc ”. Cu privire la această
lucrare predicatorială a preotului, Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază faptul că preotul
trebuie să fie un foarte bun predicator cunoscând dialectica, având model pe marele Pavel,
strălucit predicator. Totodată, autorul insistă asupra necesităţii pregătirii temeinice a predicii
pentru a fi puternic în cuvânt şi de folos credincioşilor săi, şi nu în ultimul rând spre a fi pe
plac lui Dumnezeu.
Ultima carte a tratatului, cea de-a şasea, pe care o putem numi „ Despre viaţa
morală a preotului ”, scoate în relief uriaşa răspundere pe care preotul o are înaintea lui
Dumnezeu cu privire la păstorirea cu vrednicie a credincioşilor săi, pentru care nu este
suficient să fii un bun predicator, ci se impune cu necesitate ca şi viaţa preotului să fie una
pilduitoare şi ziditoare.
Cuprinsul tratatului „Despre Preoţie” este aşadar, de o bogăţie deosebită şi de o
expresivitate inegalabilă. Dintre toate temele tratatului, alegem să vorbim în cele ce urmează

6
. Ibidem, II, 5, 7, pp. 52, 57;
7
. Ibidem, III, 4, 6, 7, pp. 63, 66, 68 ;

3
despre trei dintre ele, care ni se par mai evidente, sublimitatea Preoţiei, viaţa morală a
preotului şi preotul propovăduitor al cuvântului lui Dumnezeu.

A. Sublimitatea Preoţiei

În general, sublimitatea, sublimul este definit în raport cu două realităţi, cu

spectacolul grandorii, al măreţiei, realitate care este însoţită de sentimentul nimicniciei, al
neputinţei, şi uneori chiar al fricii, şi cu spectacolul puterii „ însoţită de conştiinţa unui elan, a
unui adaos de viaţă, a unei puteri personale dobândite prin sentimentul siguranţei ce-l capeţi
prin prezenţa unei puteri în afară de tine, a lui Dumnezeu ”8.
Vorbind despre Preoţie, Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că această slujire este
sublimă şi „ este cel mai mare semn al dragostei de Hristos ”. Ea „ se săvârşeşte pe pământ,
dar are rânduiala cetelor cereşti ” şi este o „ slujbă mai mare decât slujba îngerilor ”9. Atât
de mare este Preoţia, încât fără această slujire pe care omul o primeşte de la Dumnezeu, ar fi
cu neputinţă dobândirea cununilor celor cereşti de către credincioşi. Acest lucru îl afirmă
lămurit Sfântul Ioan atunci când spune: „ Dacă nu poţi intra în împărăţia cerurilor, de nu te
naşti din nou din apă şi din Duh (Ioan III, 5), dacă pierzi viaţa veşnică, de nu mănânci trupul
Domnului şi nu bei sângele Lui (Ioan VI, 54), iar dacă toate acestea nu se săvârşesc altfel
decât prin mâinile acelea sfinte ale preoţilor, atunci cum vei putea, fără preoţi, să …
dobândeşti cununile cele pregătite? ”10. Şi pentru a fi mai explicit, Sfântul Ioan arată fără
echivoc că preoţii sunt cei care fac începutul mântuirii oamenilor, de aceea li se cuvine aleasă
cinstire: „ preoţii sunt aceia cărora li s-a încredinţat zămislirea noastră cea duhovnicească;
ei sunt aceia cărora li s-a dat să ne nască prin botez. Prin preoţi ne îmbrăcăm în Hristos
(Galateni 3, 27); prin preoţi suntem îngropaţi împreună cu Fiul lui Dumnezeu (Rom. 6, 4;
Col. 2, 12); prin preoţi ajungem mădularele fericitului cap al lui Hristos…preoţii ne sunt
pricinuitorii naşterii noastre din Dumnezeu, ai acelei fericite naşteri din nou, ai libertăţii
celei adevărate şi ai înfierii după har ”11.
Autorul tratatului „Despre Preoţie” atrage atenţia că sublimul Preoţiei nu trebuie
căutat în lucruri care sunt la îndemâna tuturor oamenilor: „ Poţi vedea oameni care îndură cu
multă tărie postul, privegherile, culcatul pe un aşternut prost …Nu e lucru greu să mănânci

8
. Pr. D. Fecioru, „ Nu nesocoti harul care este asupra ta”- Sublimitatea Preoţiei, în Biserica Ortodoxă
Română (BOR), LXXII (1954), nr. 4, p. 461 ; 
9
. Sfântul Ioan Gură de Aur, op. cit., II, 1, III, 1, 4, pp. 44, 61, 63;
10
. Ibidem, III, 6, p. 66;
11
. Ibidem ;

4
post, să bei puţin şi să te culci pe un aşternut tare ”12, ci trebuie să cauţi şi să înţelegi
înălţimile cele mari ale acestei slujiri, înălţimi care îl fac pe preot să fie mai presus decât
îngerii. După părerea Sfântului Ioan două sunt ipostazele care evidenţiază sublimitatea
Preoţiei, preotul în scaunul de spovedanie şi în starea de săvârşitor al Sfintei Jertfe.
Cât priveşte responsabilitatea duhovniciei, citind lucrarea Sfântului Ioan, se poate
constata că aceasta este minunată şi covârşitoare, dar în acelaşi timp încărcată de
responsabilitate, ceea ce ne face să înţelegem că „ din darul nemărginit decurge răspunderea
nemărginită ”13. Despre acest mare dar al duhovniciei, semn al dragostei nemărginite a lui
Dumnezeu faţă de oameni, care îl arată pe preot în toată plenitudinea slujirii şi lucrării sale
aflăm cuvânt lămuritor: „ Oameni, care trăiesc pe pământ şi locuiesc pe el, au primit
îngăduinţa să administreze cele cereşti şi au o putere pe care Dumnezeu n-a dat-o nici
îngerilor, nici arhanghelilor. Nu s-a spus îngerilor, ci oamenilor:<<Oricâte veţi lega pe
pământ, vor fi legate şi în cer şi oricâte veţi dezlega pe pământ , vor fi dezlegate şi în
cer>>(Matei 18, 18). Au şi stăpânii pământului puterea de a lega; dar leagă numai trupurile.
Puterea de a lega a preoţilor, însă, leagă sufletele şi străbate cerurile; Dumnezeu întăreşte
sus în ceruri cele făcute de preoţi jos pe pământ; Stăpânul întăreşte hotărârea dată de robi.
Ce oare altceva a dat Dumnezeu preoţilor decât toată puterea cerească?...Ce putere poate fi
mai mare ca aceasta?... Văd, însă, că toată această putere a fost încredinţată de Fiul
preoţilor. Au fost înălţaţi la slujba aceasta atât de mare, ca şi cum de acum s-ar fi mutat în
ceruri, ca şi cum ar fi depăşit firea omenească, ca şi cum ar fi scăpat de toate patimile
omeneşti ”14. Sunt cuvinte cutremurătoare, care ne arată că preotul trebuie să fie permanent
conştient că prin lucrarea lui se săvârşeşte mântuirea credincioşilor săi. Poate că nici una din
slujirile preotului nu este aşa de cutremurătoare ca aceasta a spovedaniei, cutremurătoare din
pricina responsabilităţilor, dar în acelaşi timp înălţătoare şi minunată, slujire în care preotul
lucrează aici pe pământ, dar a cărui lucrare ajunge până la cer. În scaunul de spovedanie,
înaintea preotului „ îngenunchează şi cel cu diademă pe cap, de care se cutremură toată
suflarea, îngenunchează şi sărmanul, care nu are nici cămaşă pe el. Urechilor preotului i se
destăinuiesc adâncuri şi noiane de păcate. Înaintea ochilor lui curg şiroaie de lacrimi. Aici,
în acest scaun duhovnicesc, preotul are putere cât un Dumnezeu, Dumnezeu i-a dat-o…Nu
mă minunez atâta că cei mari ai pământului se pleacă şi îngenunchează în faţa preotului, ci
mă spăimântez că împăratul împăraţilor, Domnul domnilor se pleacă preotului şi-i face voia

12
. Ibidem, III, 10, p. 76;
13
. Pr. Prof. D. Stăniloae, Sublimitatea Preoţiei şi îndatoririle preotului, în Mitropolia Olteniei, IX (1957),
nr. 5-6, p. 299; 
14
. Sfântul Ioan Gură de Aur, op. cit., III, 5, p. 65;

5
lui ”15. Această lucrare a duhovniciei trebuie săvârşită cu bucurie, dar şi cu cutremur, potrivit
Psalmistului care spune: „ Slujiţi Domnului cu frică şi vă bucuraţi lui cu cutremur ”
(Psalm II, 9), căci numai prin împlinirea în frică şi cutremur a îndatoririlor slujirii preoţeşti şi
prin sporirea în virtute, preotul dobândeşte şi face să crească în sine simţământul prezenţei lui
Dumnezeu pe care îl mijloceşte oamenilor.
Preotul ca liturghisitor, ca săvârşitor al Sfintei Jertfe este cea de-a doua
modalitate prin care se defineşte sublimitatea Preoţiei. De aceea, imaginea preotului ca
liturghisitor ocupă un loc central în tratatul „Despre Preoţie” al Sfântului Ioan, bucurându-se
de o prezentare expresivă şi plină de sensibilitate. În acest sens, subliniem faptul că nu
întâmplător cel care a scris tratatul de care facem vorbire este alcătuitorul Sfintei Liturghii
care îi poartă numele.
Nenumărate sunt locurile în tratatul „Despre Preoţie”, în care Sfântul Ioan caută
să arate cât de înălţător este momentul în care preotul se întâlneşte cu Dumnezeu în actul
săvârşirii Sfintei Jertfe şi care face ca Preoţia să fie, neîndoielnic, sublimă: „ Dacă ai putea să
te gândeşti ce lucru mare este ca, om fiind îmbrăcat încă în trup şi sânge, să te poţi apropia
de fericita şi nemuritoarea fire a Dumnezeirii, atunci ai putea înţelege bine cu câtă cinste a
învrednicit pe preoţi harul Sfântului Duh. Prin preoţi se săvârşesc şi sfânta jertfă şi alte
slujbe, întru nimic mai prejos de sfânta jertfă şi în ce priveşte vrednicia preoţească şi în ce
priveşte mântuirea noastră ” 16.
Pentru ca expunerea sa să fie lipsită de orice echivoc şi pentru a amplifica în
acelaşi timp imaginea care defineşte vrednicia de care se bucură preotul în momentul
săvârşirii Sfintei Liturghii, Sfântul Ioan Hrisostom întrebuinţează imaginea vechi testamentară
în care apare marele prooroc Ilie, înconjurat de mult popor, aducând jertfă lui Dumnezeu în
vremuri grele, care se roagă în tăcere, cu mare credinţă şi face ca să se pogoare foc din cer
spre a mistui jertfa. Un lucru plin de uimire, minunat şi înfricoşător. Dar Sfântul Ioan ne
îndeamnă: „ Dar mută-te acum cu mintea de la cele săvârşite de Ilie, la cele ce se săvârşesc
de preot pe Sfânta Masă. Vei vedea nu numai fapte minunate, ci şi fapte care depăşesc orice
uimire. Preotul stă în faţa Sfintei Mese; nu pogoară foc din cer, ci pe Duhul cel Sfânt. - După
o aşa de clară şi convingătoare prezentare autorul se întreabă: - Cine poate deci dispreţui
această prea înfricoşătoare slujbă? Numai un nebun sau un ieşit din minţi! - Această jertfă pe
care o aduce preotul pe Sfânta Masă este diferită şi superioară jertfei pe care a adus-o lui
Dumnezeu proorocul Ilie: - Oare nu ştii că sufletul omenesc n-ar putea suporta focul acela al

15
. Pr. D. Fecioru, op. cit., pp. 463-464 ;
16
. Sfântul Ioan Gură de Aur, op.cit, III, 5, pp. 64-65;

6
jertfei, ci toţi am pieri până la unul, dacă n-ar sta în ajutorul nostru din belşug harul lui
Dumnezeu? ”17.
În timpul Sfintei Liturghii, la cererea şi prin rugăciunea preotului, Hristos Domnul
se pogoară din ceruri pentru a se dărui tuturor credincioşilor săi. Sfântul Duh, Mângâietorul,
Duhul Adevărului rânduieşte ca în Sfânta Liturghie, Domnul, să fie împărţit tuturor celor care
cred în El. Toţi sunt părtaşi minunii, căci în momentul Împărtăşirii „ Fiul, care stă sus cu
Tatăl, este ţinut în clipa aceea în mâini de toţi şi se dă pe Sineşi tuturor celor ce voiesc să-L
sărute şi să-L primească. Toţi fac asta cu ochii credinţei ”18. Preotul săvârşeşte Sfânta
Liturghie nu pentru sine, nu pentru ca doar el să fie părtaş minunii şi întâlnirii cu Hristos în
Euharistie, ci pentru toţii credincioşii săi. Sfântul Ioan subliniază aceasta atunci când spune
„ se roagă vreme îndelungată, nu ca să se pogoare o flacără de sus, spre a mistui cele puse
înainte, ci ca să se pogoare harul peste jertfă, spre a aprinde cu ea sufletele tuturora şi a le
face mai strălucitoare decât argintul înroşit în foc ”19. Pentru aceasta săvârşeşte preotul Sânta
Jertfă, spre a coborî pe Dumnezeu din ceruri pentru a se sfinţi pe sine şi a sfinţi pe credincioşii
săi, căci la rugăciunea preotului, prin harul Sfântului Duh se pogoară Dumnezeu pe Sfântul
Altar. De aceea preotul trebuie să ia aminte: „ Mai socoteşti, oare, că eşti printre oameni şi că
mai stai pe pământ, când vezi că Domnul stă jertfă pe Sfânta Masă, iar pe preot stând lângă
jertfă rugându-se?…Mai socoteşti, oare, că mai eşti printre oameni şi că stai pe pământ? Nu
socoteşti, oare, că te-ai mutat dintr-o dată în cer, că ai scos din suflet orice gând trupesc şi
că priveşti numai cu sufletul gol şi cu mintea curată cele din ceruri? ”20.

B. Viaţa morală a preotului

Sfântul Ioan Gură de Aur numeşte pe preoţi „ slujitori ai lui Dumnezeu ”, aceasta
neînsemnând nicidecum, că slujirea omului ar fi cumva lipsită de importanţă. De altfel, în
Sfânta Scriptură, Mântuitorul Hristos, ne îndeamnă să iubim pe Dumnezeu şi pe aproapele
nostru (Matei 22, 37, 39), aceasta însemnând că preotul, cu atât mai mult, are datoria şi
obligaţia de a cunoaşte şi de a sluji cu toate puterile sale pe om, care e creat de Dumnezeu
„ după chipul şi asemănarea Sa ” şi înzestrat cu raţiune, voinţă şi simţire. Este semnificativ
faptul că în gândirea Sfinţilor Părinţi în general, iar Sfântul Ioan nu face excepţie, „ noţiunea
de teologie implică în sine şi noţiunea de antropologie, adică teologia înseamnă nu numai

17
. Ibidem;
18
. Ibidem;
19
. Ibidem;
20
. Ibidem, p. 63;

7
cunoaşterea şi slujirea lui Dumnezeu, ci ea înseamnă în acelaşi timp cunoaşterea omului şi
servirea lui ” 21. Sfântul Ioan Gură de Aur atrage atenţia în mod deosebit asupra acestei
responsabilităţi pe care o are preotul faţă de păstoriţii săi, de a nu pierde pe nici unul din cei
care i-au fost încredinţaţi spre păstorire: „ Dacă celui care sminteşte numai pe un singur om,
şi încă pe cel mai mic, îi este de folos să i se atârne o piatră de moară de gât şi să fie aruncat
în mare ( Matei, 18, 6 )… ce vor păţi oare preoţii, ce pedeapsă vor primi, când pierd nu
numai unul sau doi sau trei, ci un număr atât de mare de credincioşi? ” 22. De aceea este
necesar ca preotul să fie un model desăvârşit în ceea ce priveşte moralitatea şi viaţa virtuoasă,
deoarece „ prin păcatul său preotul nu mărgineşte paguba sufletească numai la el, ci vatămă
şi sufletele credincioşilor mai slabi care îl văd ”23.
Sfântul Ioan Gură de Aur găseşte de cuviinţă să evidenţieze necesitatea curăţiei
morale şi a vieţuirii virtuoase pentru lucrarea preoţească, folosindu-se de o retorică
imbatabilă, în care apare imaginea preotului în calitatea sa de liturghisitor: „ …unde-l vom
pune pe preot, când cheamă Duhul Cel Sfânt, când săvârşeşte prea înfricoşătoarea jertfă şi
când atinge necontenit pe Stăpânul obştesc al tuturora? Cât de mare curăţie, cât de mare
evlavie îi vom cere? Gândeşte-te ce fel de mâini trebuie să fie acelea care slujesc, ce fel
trebuie să fie limba aceea care rosteşte acele cuvinte? Nu trebuie să fie oare mai curat şi mai
sfânt decât oricine altul sufletul care a primit atâta Duh? Atunci şi îngerii stau împrejurul
preotului…de aceea …sufletul preotului trebuie să lumineze ca lumina, care luminează toată
lumea … ”24. Şi pentru a nu lăsa loc interpretărilor Sfântul Ioan îndeamnă ca „ sufletul
preotului să fie mai curat decât înseşi razele soarelui, pentru ca Sfântul Duh să nu-l
părăsească niciodată ” 25 .
Plecând de la cuvintele Mântuitorului Hristos care spunea că Apostoli, preoţii sunt
sarea pământului ( Matei 5, 13 ), Sfântul Ioan Hrisostom face o precizare esenţială, în care
arată că alături de curăţia morală, preotul trebuie să se învrednicească şi de foarte multă
înţelepciune şi pricepere şi să fie ancorat în realităţile sociale în mijlocul cărora trăieşte. În
tratatul său „Despre Preoţie” întâlnim astfel de descrieri absolut spectaculoase, nu neapărat
prin conţinut, cât mai ales prin permanenta lor actualitate, care pot fi socotite fără nici un fel
de dificultate adevărate sfaturi pastorale permanent valabile: „ Nu numai atât de curat, ca
unul care a fost învrednicit de o slujire atât de mare, trebuie să fie preotul, ci şi foarte

21
. Pr. Prof. Ioan Rămureanu, Preotul-slujitor al lui Dumnezeu şi al oamenilor după Sfinţii Trei Ierarhi, în BOR,
LXXXVII ( 1970), nr. 1-2, p. 100 ;
22
. Sfântul Ioan Gură de Aur, op.cit, VI, 1, p. 133 ;
23
. Ibidem, VI, 11, p. 148;
24
. Ibidem, VI, 4, p. 138 ;
25
. Ibidem, VI. 2, p. 134 ;

8
priceput şi încercat în multe. Trebuie să cunoască viaţa în întregul ei tot atât de bine ca şi
mirenii, dar să fie desfăcut de viaţă tot atât de mult ca şi monahii, care trăiesc în munţi;
pentru că preotul trebuie să aibă neapărat legături cu bărbaţi care au soţii şi cresc copii…,
cu bărbaţi foarte bogaţi, cu bărbaţi care fac politică, cu bărbaţi cu funcţii înalte. Deci pentru
că preotul trebuie să aibă legături cu oameni atât de feluriţi, felurită trebuie să fie şi purtarea
lui faţă de ei. Iar când spun felurită, nu spun ca preotul să fie viclean, linguşitor, făţarnic, ci
liber la cuvânt şi plin de îndrăzneală. Să ştie să fie îngăduitor cu folos, când împrejurările o
cer; să fie bun, dar şi aspru …Toată această felurită purtare a preotului are un singur scop:
Slava lui Dumnezeu, zidirea Bisericii ”26.
Toate acestea ne arată că Preoţia nu este o slujire obişnuită şi nici uşoară, căci
pentru împlinirea ei este nevoie de multă cunoaştere şi pricepere, de echilibru sufletesc şi tact
pastoral, de implicare şi responsabilitate, fapt care face pe Sfântul Ioan să afirme: „ Să înşir
toate greutăţile preoţiei înseamnă să măsor marea ”27.
Având în vedere că scopul preoţiei este acela nu de a te mântui pe tine singur, ca
preot, ci de a mântui pe ceilalţi, pe credincioşi, aceasta este pentru autor o mare greutate. De
aceea preotul nu poate împlini această mare şi aleasă slujire fără a avea ca permanentă
preocupare grija pentru viaţa sa morală, astfel încât să fie pentru credincioşii săi model de
urmat în efortul lor duhovnicesc şi nu pricină de sminteală: „ … dacă aş fi primit preoţia,
pedeapsa nu mi-ar fi fost numai de două ori sau de trei ori mai mare, ci de nenumărate ori, şi
pentru că aş fi smintit mai mulţi oameni, dar şi pentru că, după ce aş fi primit o mare cinste,
aş fi supărat pe Dumnezeu, Cel ce m-a cinstit ”28. Prin urmare, se evidenţiază faptul că
responsabilitatea preotului este dublă, atât faţă de credincioşi, cât şi faţă de Dumnezeu, Cel
care îl aşează pe preot în această sublimă demnitate, pe credincioşi să nu-i piardă în efortul lor
spre mântuire, iar pe Dumnezeu să nu-L supere prin lipsa lui de preocupare pentru viaţa sa
morală. De aceea, pentru a fi mai convingător Sfântul Ioan Gură de Aur, aduce drept
argument un exemplu din Vechiul Testament, extrem de grăitor: „ Dumnezeu, voind să arate
că mult mai mare pedeapsă se cuvine păcatelor săvârşite de preoţi decât celor săvârşite de
oamenii de rând, a poruncit ca pentru păcatele preoţilor să se aducă o jertfă tot atât de mare
cât se aducea pentru păcatele întregului popor (Levitic 4, 3, 14)…Şi n-ar avea nevoie de un
ajutor mai mare dacă păcatele lui n-ar fi mai grele; şi sunt mai grele, nu prin natura lor, ci
prin dregătoria preotului care le săvârşeşte (Levitic. 21, 9) ”29.

26
. Ibidem, p. 139 ;
27
. Ibidem, VI, 9, p. 146;
28
. Ibidem, VI, 10, p. 147 ;
29
. Ibidem, VI, 11, p. 148;

9
 Preotul, aşadar, nu poate avea un succes real în lucrarea de desăvârşire a
oamenilor, decât dacă el însuşi este cu adevărat desăvârşit.

C. Preotul, propovăduitor al cuvântului lui Dumnezeu

Tratatul „Despre Preoţie” al Sfântului Ioan Gură de Aur ne înfăţişează, ca o altă

temă de referinţă, imaginea preotului ca propovăduitor al cuvântului lui Dumnezeu. Ar fi fost
şi nefiresc să fie altfel, dacă avem în vedere faptul că autorul este cel mai mare orator al
Bisericii creştine.
În viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur predica este fundamentală pentru
activitatea pastorală. Pentru a exprima acest adevăr autorul se foloseşte de o semnificativă
comparaţie, în care preotul, tămăduitor al sufletelor credincioşilor săi, este asemănat cu
medicul. Acesta din urmă, pentru a-şi împlini lucrarea, are la îndemână felurite
„ medicamente, fel de fel de instrumente medicale şi mâncări potrivite pentru bolnavi ”.
Preotul în schimb, tămăduitorul cel sufletesc, în afară de exemplul sau pilda prin faptă, nu are
decât „ un singur mijloc, o singură cale de vindecare: învăţătura cu cuvântul, predica ”,
despre care marele predicator spune: „ Acesta este instrumentul, aceasta este hrana, aceasta
este cel mai bun aer; aceasta ţine loc de medicament, aceasta ţine loc de cauterizare, ţine loc
de bisturiu. Dacă preotul trebuie să ardă sau să taie, trebuie neapărat să se folosească de
predică. Dacă predica nu-i în stare să facă asta, zadarnice sunt toate celelalte ”. Şi continuă
„ Prin predică ridicăm sufletul deznădăjduit; prin predică smerim sufletul îngâmfat; prin
predică tăiem ce-i de prisos; prin predică împlinim cele de lipsă; prin predică lucrăm pe
toate celelalte câte ne ajută la însănătoşirea sufletului ” 30.
Fiind un adevărat maestru în şlefuirea cuvântului, cunoscând necesitatea predicii
pentru lucrarea preoţească, Sfântul Ioan nu se sfiieşte să afirme căci chiar şi atunci când
preotul poate face minuni, nu se poate spune că „ nu e de folos predica, ci e chiar de
neapărată trebuinţă. Şi fericitul Pavel a întrebuinţat-o, deşi uimea pretutindeni pe toţi prin
minunile sale ” 31. Preotul nu trebuie să se lipsească de puterea cuvântului pentru că atunci „
sufletele credincioşilor săi…nu vor avea o soartă mai bună decât corăbiile veşnic ameninţate
de furtună. De aceea preotul trebuie să facă totul ca să dobândească această putere, puterea
de a predica ” 32.

3031
. Ibidem, IV, 3, p. 106 ;
31
. Ibidem, IV, 3, p. 107 ;
32
. Ibidem, IV, 5, pp. 112-113 ;

10
 Pentru Sfântul Ioan Gură de Aur, modelul de predicator iscusit în arta cuvântului este
nimeni altul, decât Marele Pavel, apostolul neamurilor, pe care îl propune drept model, atunci
când vorbeşte de chipul predicatorului autentic: „ Dacă aş cere de la preot să aibă dulceaţa
cuvântărilor lui Isocrate, majestatea lui Demostene, gravitatea lui Tucidide, înălţimea lui
Platon, da, atunci ar trebui să mi se pună înainte mărturia despre ştiinţa lui Pavel ” 33. În
Sfântul Apostol Pavel, Sfântul Ioan Hrisostom vede pe cel care a întruchipat în sine modelul
desăvârşit al luptătorului prin cuvânt şi faptă, despre care afirmă cu aleasă preţuire şi
admiraţie: „ Care este locul din întreaga lume, care este uscatul, care este marea, care să nu
fi cunoscut luptele dreptului acestuia? Pe Pavel şi pustiul l-a cunoscut şi l-a primit adeseori,
când era în primejdii. A îndurat tot felul de vrăjmăşii, dar a şi avut tot felul de biruinţe! N-a
încetat niciodată lupta, dar niciodată nu i-a lipsit cununa! - Şi toate acestea pentru că a dorit
aşa de mult pe Hristos - dacă poate fi numit acesta dor, şi nu ceva mai mult decât dor ” 34.
Pornind de la acest model al predicatorului desăvârşit, întruchipat de Sfântul Apostol
Pavel, Sfântul Ioan consideră că pentru a fi un predicator destoinic, preotul trebuie să
cunoască foarte bine dialectica35 şi să se evidenţieze prin elocinţă, asemenea lui Pavel, al cărui
succes pastoral-misionar s-a datorat, nu doar minunilor pe care le săvârşea, după cum cred
unii, ci cuvântului său înaripat şi convingător (Fapte 14, 12). Cu o anume admiraţie pentru
Marele Apostol, autorul tratatului „Despre Preoţie” spune: „ Prin ce a întrecut fericitul
acesta şi pe ceilalţi apostoli? Pentru ce numele său este de-a lungul şi de-a latul lumii şi în
toate gurile? Pentru ce este Pavel admirat nu numai de noi, creştinii, dar şi de iudei şi mai
ales de elini? Nu oare pentru tăria cuvintelor epistolelor sale, care au fost de folos nu numai
credincioşilor de pe vremea lui, ci şi celor de după el şi până azi şi vor fi de folos şi celor ce
vor fi, până la a doua venire a lui Hristos…? Pe toate acestea le face prin minunatele lui
epistole lăsate nouă, pline de dumnezeiască înţelepciune ” 36.
Că preotul trebuie să fie învăţat este în primul rând dorinţa Mântuitorului Hristos,
Căruia i-a slujit şi Sfântul Apostol Pavel. Astfel, Mântuitorul Hristos spune: „ Cel ce va face
şi va învăţa, acela mare se va chema în împărăţia cerurilor ” (Matei, 5, 19), iar Apostolul
Pavel transpune în viaţa sa dorinţa Mântuitorului, căci zice către preoţii din Efes: „ Pentru
aceea privegheaţi, aducându-vă aminte că trei ani, noaptea şi ziua, n-am încetat să vă învăţ
cu lacrimi pe fiecare din voi ”(Fapte 20, 31), iar Sfântul Ioan, în spiritul aceleiaşi idei, afirmă

33
. Ibidem, IV, 6, pp. 115-116 ;
34
. Ibidem, IV, 6, p. 114 ;
35
. Ibidem, IV, 5, 6, pp. 112-116 ;
36
. Ibidem, IV, 7, p. 117 ;

11
cu convingere: „ Atunci eşti un învăţător desăvârşit, când şi prin cele ce faci şi prin cele ce
înveţi duci pe ucenicii tăi, pe credincioşi, la viaţa fericită pe care a poruncit-o Hristos ” 37.
Pentru a nu rămâne la simplul nivel declarativ în ceea ce priveşte importanţa
predicii pentru pastoraţie, Sfântul Ioan Gură de Aur dezbate şi aspectul practic al temei în
discuţie, referitor la predică şi la predicator, fapt care demonstrează încă o dată, dacă mai era
nevoie, că titlul de „Gură de Aur”, este întru totul meritat. Prin sfaturile pe care le întâlnim în
cartea a cincea a lucrării, Sfântul Ioan arată că este un specialist în ale cuvântului, cunoscând
arta şi meşteşugul şlefuirii acestuia într-un mod desăvârşit, inegalabil până astăzi.
Mai întâi marele predicator, arată că prima obligaţie care revine predicatorului
„ este osteneala cea multă pe care trebuie să ne-o dăm pentru alcătuirea predicilor pe care
avem să le rostim înaintea poporului ”38, căutând în acelaşi timp să fie puternic în cuvânt şi să
dispreţuiască laudele credincioşilor săi, căci nefăcând aşa „ vorbeşte şi spre paguba lui
sufletească şi spre paguba sufletească a ascultătorilor săi, pentru că, de dragul laudelor şi al
aplauzelor, îşi dă silinţa să vorbească mai mult spre plăcerea ascultătorilor decât spre
folosul lor ” 39.
Un al doilea sfat pe care trebuie să-l urmeze predicatorul se referă la dispreţuirea
criticilor neîntemeiate şi a invidiei, atunci când acestea pornesc de la oameni nepricepuţi, fiind
ilustrat cu claritate de către autor printr-un exemplu plin de savoare şi sensibilitate: „ Aşa
trebuie să se poarte preotul cu credincioşii săi, cum se poartă un părinte cu copiii lui mici de
tot. După cum părinţii nu se supără pe copilaşii lor când aceştia îi ocărăsc, îi lovesc sau
când plâng, dar nici nu se îngâmfă când râd sau vorbesc cu drăgălăşenie, tot astfel nici
preotul nu trebuie să se îngâmfe când credincioşii îi laudă predicile, car nici să cadă abătut
40
de durere când e criticat fără temei ” . Atunci când se va afla într-o astfel de situaţie,
predicatorul nu trebuie să uite că este slujitor al lui Dumnezeu, de aceea se va purta cu aleasă
bunătate şi cu echilibru: „ pe cei care din pricina neştiinţei nu-i pot judeca cum trebuie
predicile, să-i ierte; pe cei care din pricina invidiei îi critică predicile, să-i plângă … ca pe
nişte oameni vrednici de milă; iar pe el nici neştiinţa unora, nici invidia altora, să nu-l facă
să creadă că a pierdut ceva din talentul său oratoric ”41.
Bun cunoscător al realităţilor pastorale ale timpului său, marele predicator susţine
că pregătirea predicii este obligatorie şi necesară, pentru că „ nu te naşti cu talent oratoric, ci
îl dobândeşti prin exerciţiu ”, aşa încât, contrar aşteptărilor, predicatorului talentat îi este
3738
. Ibidem, IV, 8, p. 119 ;
38
. Ibidem, V, 1, p. 122 ;
39
. Ibidem, V, 2, pp. 125-126 ;
40
. Ibidem, V, 4, p. 125 ;
41
. Ibidem, V, 6, p. 129 ;

12
necesară o mai intensă pregătire a predicii decât predicatorului slab, aceasta deoarece „ pe
predicatorii slabi nimeni nu-i ţine de rău dacă vorbesc prost; pe predicatorii mari, însă, toţi
îi critică dacă nu se întrec necontenit pe ei înşişi. Mai mult încă, predicatorii slabi sunt
lăudaţi mult chiar pentru predicile bunicele; predicatorii mari, dimpotrivă, nu numai că nu
sunt lăudaţi, ba şi mult criticaţi, dacă predicile lor nu sunt excepţionale sau surprinzătoare
”42.
Se cuvine aşadar ca preotul să nu uite că el este chemat să teologhisească, să
cuvânteze despre Dumnezeu, fiind deopotrivă slujitor al oamenilor şi al lui Dumnezeu, de
aceea predica sa trebuie să fie alcătuită spre folosul credincioşilor. Să propovăduiască
învăţătura lui Dumnezeu cu timp şi fără timp, neaşteptând nimic în schimb, nici plată nici
laudă de la oameni: „ Dumnezeu să-i fie singurul îndreptar şi singura călăuză pentru
alcătuirea desăvârşită a predicilor lui, nu aplauzele, nici laudele…Îi este lui destulă
mângâiere pentru ostenelile lui, mai mare decât toate, gândul că şi-a alcătuit şi şi-a întocmit
predicile spre plăcerea lui Dumnezeu ”43. Dacă va predica cu smerenie, dar în acelaşi timp cu
putere, acoperindu-şi învăţătura cu viaţă curată, dacă se va ruga cu simţire şi va sta mereu
apropiat de suflete, preotul va merge astfel, pe calea cea bună şi va reuşi să ducă spre
Dumnezeu toate sufletele care îl vor asculta, vor crede în cuvântul său şi-l vor urma.
Aşadar, după cum ne încredinţează Sfântul Ioan Hrisostom, lucrarea preotului este
sublimă şi complexă în acelaşi timp. Pentru a putea să îndeplinească această sublimă slujire,
este nevoie ca cel investit cu harul Preoţiei să fie vasul celor mai alese însuşiri morale, să
depăşească pe toţi în înţelepciune, să fie blând şi smerit, să fie răbdător şi învăţat, cunoscând
ştiinţa veacului, să aibă priceperea şi darul cuvântului, dar mai mult decât toate să aibă mare
dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni.
Preoţia creştină este taina care leagă cerul cu pământul, cele ce sunt, cele
trecătoare cu cele nepieritoare şi veşnice, este înălţimea desăvârşită a frumuseţilor pe care
omul le poate cuceri încă în această viaţă fiind.
Tratatul „Despre Preoţie” al Sfântului Ioan Gură de Aur, lucrare de referinţă a
literaturii patristice, rămâne indiscutabil, după mai bine de 16 veacuri, cartea de referinţă a
sacerdotului creştin, a preotului ortodox, preocupat permanent de sublimitatea slujirii sale,
precum şi de marea responsabilitate a acestei slujiri, care poate mântui sau poate pierde pe cei
care i-au fost încredinţaţi spre a-i preface în făpturi cereşti, aşa încât nu greşim dacă afirmăm
că „ nimeni până astăzi nu a putut să dea preoţiei creştine un sens mai larg, o interpretare

42
. Ibidem, V, 5, pp. 126 -127 ;
43
. Ibidem, V, 7, pp. 129-130 ;

13
mai măreaţă, o descifrare mai sublimă şi o întruchipare mai desăvârşită decât a făcut-o
Sfântul Ioan Gură de Aur prin viaţa pe care a trăit-o, prin activitatea misionară pe care a
desfăşurat-o şi prin opera literară care înfruntă cu îndrăzneală gândirea, ştiinţa şi arta
veacurilor ”44.

Pr. Marian Vîlciu

Facultatea de Teologie Târgovişte

44
. Pr. Prof. Spiridon Cândea, Sensul Preoţiei la Sfinţii Părinţi, în Studii Teologice, II (1950), nr. 3-6, p. 194.

14