Sunteți pe pagina 1din 4

Structură minimală şi orientativă a proiectului de specialitate

1. Titlu (ales în concordanţă cu tema lucrării de disertaţie şi cu specificul specializării, comunicat prin
mail sau faţă-în-faţă până la data de 8 martie 2019 şi validat de coordonatorul disciplinei)

2. Cuvinte cheie (3 – 4 concepte relevante din domeniul de studiu, prezentate în proiect)

3. Rezumat (15 - 20 de rânduri)

4. Stadiul actual de dezvoltare a domeniului de studiu ales (analiza critică a bibliografiei relevante
pentru tema studiată). Sursele bibliografice folosite trebuie să fie credibile (să aparţină unor autori
relevanţi pentru temă), actuale (nu se vor omite articolele din baze de date indexate şi din reviste
”grele” din sfera business), sintetizate (se vor extrage numai elementele importante pentru temă, într-
un mod succint) şi menţionate (cu notă de subsol sau trimitere la finalul lucrării). Această porţiune a
proiectului poate fi structurată de către masterand după necesităţi. Se predă personal sau prin e-mail
până la data de 22 martie 2018, inclusiv.

5. Opinii şi propuneri personale formulate în urma analizei literaturii de specialitate din domeniu

6. Studiu pe bază de observaţie directă, interviu sau chestionar asupra unui aspect relevant din tema
studiată. Se predă personal sau prin e-mail până la data de 3 mai 2019, inclusiv.

7. Concluzii

8. Bibliografie – model

1. OECD (2005), Oslo Manual: Guidelines for Collecting and Interpreting Innovation Data, 3rd
Edition, la http://www.oecd.org/dataoecd/35/61/2367580.pdf
2. Dumitrachi, I. ş.a. (coord.) (2006), Sistemul naţional de cercetare, dezvoltare şi inovare în
contextul integrării în aria europeană a cercetării, Editura Academiei Române, Bucureşti
3. Alavi, M., Leidner, D. (2001), Review: Knowledge Management and Knowledge Management
Systems: conceptual foundations and research issues, în „MIS Quarterly”, Volume 25, No. 1, pp.
107-136
4. Bard, A., Söderqvist, J. (2010), Netocraţia - Noua elită a puterii şi viaţa după capitalism, Editura
Publica, Bucureşti
5. Betz, F. (2003), Management of Technological Innovation: Competitive Advantage from Change,
2nd Edition, John Wiley & Sons, New York, citat în Miller, L., Miller, R., Dismukes, J. (2005-2006,
p. 63)
6. Cardinal, L. B., Alessandri, T. M., Turner, S.F. (2001), Knowledge codifiability, resources, and
science-based innovation, Journal of Knowledge Management, Volume 5, Issue 2, pp. 195 – 204
7. Cartea verde a inovaţiei (Comisia Europeană, 1995), Green Paper on Innovation, December
1995, la http://europa.eu/documents/comm/green_papers/pdf/com95_688_en.pdf
8. Chan Kim, W., Mauborgne, R. (2007), Strategia oceanului albastru, Ed. Curtea Veche, Bucureşti
9. Cheng Ling, T., Aizzat, M. N. (2010), Knowledge Management Effectiveness and Technological
Innovation: An Empirical Study in the Malaysian Manufacturing Industry, în „Journal of Mobile
Technologies, Knowledge and Society”, Vol. 2010, Article ID 428053, 13 pages, IBIMA Publishing,
la http://www.ibimapublishing.com/journals/JMTKS/jmtks.html
10. Christensen, C. M., Horn, M.B., Johnson, C.W. (2008), Disrupting Class (How Disruptive
Innovation Will Change the Way the World Learns), McGraw Hill, New York
11. Davenport, T., Prusak, L. (1998), Working knowledge. How organizations manage what they
know, Harvard Business School Press, Boston, Masssachusetts
12. Desouza, K., Hensgen, T. (2005), Managing information in complex organizations: semiotics and
signals, complexity and haos, New York, USA
13. Deyong, X., Xiangyun, Z., Qiuyue, Z. (2007), Empirical Study on Innovation Competence Based on
Tacit Knowledge, IEEE, pp. 5860 - 5863
14. DexOnline (1998), http://dexonline.ro/definitie/inovație, definiţie preluată online din Dicționarul
explicativ al limbii române, ediția a II-a, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu
Iordan”, Editura Univers Enciclopedic
15. Dictionary of Modern Thought (1977), Fontana Books, London
16. Du Plessis, M. (2007), The role of knowledge management in innovation, în “Journal of
Knowledge Management”, Vol. 11 Issue 4, pp. 20 - 29
17. Fotache, M. (2002), Date, informaţii, cunoştinţe, în Oprea, D., Airinei. D., Fotache, M. (coord.),
Sisteme informaţionale pentru afaceri, Editura Polirom, Iaşi, pp. 64 - 90
18. Gupta, A., Govindarajan, V. (1991), Knowledge flows and the structure of control within
multinational corporations, în “The Academy of Management Review”, Volume 16, No. 4, pp.
468-492
19. Gupta, A., Govindarajan, V. (2000), Knowledge flows within multinational corporations, în
“Strategic Management Journal”, Volume 21, pp. 473-496
20. Herkema, S. (2003), A complex adaptive perspective on learning within innovation projects, in
“The Learning Organization”, Volume 10, No 6, pp. 340-346
21. Heron, J. (1996), Co-operative Inquiry, Research into the Human Condition, Sage Publications,
citat în Ward, V. (2010), “Inside Knowledge”, May 2010, Vol. 13, Issue 8, p. 6
22. Holsapple, C., Jones, K., Singh, M. (2007), Linking Knowledge to Competitiveness: Knowledge
Chain Evidence and Extensions, în Jennex, M., Knowledge Management in Modern
Organizations, Idea Group Publishing, Hershey, London, 2007
23. Homocianu, D. (2009), Sistemele de asistare a deciziilor în contextul societăţii cunoaşterii,
Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, Iaşi
24. Howells, J. (2000), International coordination of technology flows and knowledge activity in
innovation, în “International Journal of Technology Management”, Volume 19, No. 7/8, pp. 806-
819
25. Hurmelinna-Laukkanen, P. (2011), Enabling collaborative innovation – knowledge protection for
knowledge sharing, European Journal of Innovation Management, Volume 14, Numer 3, pp.
303-321
etc.

O modalitate de a trimite către referinţele bibliografice este prezentată mai jos:

1.1 (RE)DEFINIREA INOVAŢIEI TEHNOLOGICE. CALIBRAREA CONCEPTULUI ÎN RAPORT CU


INOVAŢIA DE VALOARE, INOVAŢIA SOCIALĂ ŞI INOVAŢIA COLABORATIVĂ
În limbajul curent, utilizarea termenului „inovaţie” (de multe ori excesivă şi supralicitată) exploatează
sensul său comun de „noutate, prefacere, schimbare, modificare”, confirmat şi de Dicţionarul explicativ
al limbii române - DexOnline (1998). În plus însă, constatăm că atât dicţionarele cât şi folosirea curentă a
cuvântului în mediile de informare ale lumii contemporane afirmă, în mod direct sau doar sugerat,
legătura sa cu tehnologia – de exemplu, al doilea sens al cuvântului precizat în DEX este cel de „rezolvare
a unei probleme de tehnică sau de organizare a muncii cu scopul îmbunătățirii (productivității) muncii,
perfecționării tehnice sau raționalizării soluțiilor aplicate”. Înţelesul de progres tehnic (tehnologic) vizibil
în această definiţie se ataşează în mod firesc în lumea contemporană cuvântului „inovaţie”.

Putem afirma, astfel, că inovaţia şi tehnologia sunt concepte distincte, dar relaţionate. Pentru a clarifica
diferenţele şi legătura dintre ele vom analiza o serie de definiţii extrase din literatura de specialitate,
abordând conceptele atât la nivel organizaţional cât şi macroeconomic.

Din perspectivă organizaţională, potrivit lui White şi Bruton (2007, p. 16), tehnologia se defineşte ca
implementarea practică a învăţării şi cunoştinţelor indivizilor şi organizaţiilor pentru a sprijini strădaniile
umane şi consistă din cunoştinţele, produsele, procesele, instrumentele şi sistemele folosite în crearea
de bunuri şi prestarea de servicii. O altă definiţie, care aparţine autorilor Northcraft şi Neale (1994, p.
34), dă tehnologiei acelaşi miez – de „cunoștințe, unelte și tehnici”, privind însă sistemic modul în care
ea serveşte organizaţiei – şi anume, „pentru a transforma inputuri în outputuri”. Ea este văzută ca un
proces de transformare care poate fi enunţat prin ceva abstract (o formulă, o rețetă, o metodă) sau care
poate fi derulat prin elemente foarte concrete (mașini și echipamente). Malik (2004) consideră mai
importantă tratarea tehnologiei ca şi cunoştinţe decât ca artefacte sau procese. Înţelesul derivat din
utilizarea tehnologiei în cadrul organizaţiilor este o particularizare a sensului larg al termenului, născut
prin compunerea cuvintelor greceşti „techne” (meşteşug, tehnică, îndemânare) şi „logos” (cunoaştere,
ştiinţă). Pornind de la rădăcinile sale, Nahar (2001, p. 28) îl traduce literal ca şi „cunoaştere a tehnicilor”
sau „ştiinţă a meşteşugurilor” şi-l tratează ca fiind format atât din componente „fără trup” (cunoştinţe,
abilităţi umane) cât şi din elemente concrete, „întrupate” (echipamente, unelte etc.).

Din definiţiile enunţate se pot identifica o serie de elemente unificatoare cu privire la conceptul tratat,
relevante pentru tema cercetării noastre: tehnologia este cunoaştere aplicată sistematic, cu valenţe
transformatoare, care sprijină organizaţiile/societatea în atingerea obiectivelor acestora. Atragem
totodată atenţia, anticipând, că atunci când vine vorba despre necesităţile ţărilor în curs de dezvoltare în
sfera tehnologiei, elemente imateriale ca abilităţile, expertiza, procedurile, modul de rezolvare a
problemelor şi managementul se pot dovedi mai valoroase o dată asimilate şi aplicate decât maşinile,
utilajele, echipamentele de ultimă generaţie cumpărate şi neutilizate corespunzător.

Revenind la termenul care ne interesează, şi anume inovaţia, şi fără a avea pretenţia că surprinderea
conţinutului său este facilă, observăm că, în general, este definit ca invenţie1 + exploatarea acesteia.
Distincţia între invenţie şi inovaţie a fost subliniată încă din 1934, de către Schumpeter, care a definit
invenţia drept naşterea a ceva nou la nivel conceptual, iar inovaţia drept punerea în practică, utilizarea
respectivei noutăţi (Nahar, 2011). În opinia autorilor Miller, Miller şi Dismukes (2005-2006), la nivel
organizaţional în special, inovaţia este mai cuprinzătoare de atât, incluzând şi procesul de dezvoltare şi
implementare a invenţiei. Sintetic, aşa cum afirmă Rubenstein (1989), ea este un proces prin care
produse, procese, materiale şi servicii noi şi îmbunătăţite sunt dezvoltate şi transferate într-o fabrică sau
piaţă pentru care sunt adecvate, şi apare abia atunci când ideea unui produs sau proces nou (invenţia)

1
„rezolvare sau realizare tehnică dintr-un domeniu al cunoașterii care prezintă noutate și progres față de stadiul
cunoscut până atunci”, potrivit DexOnline (1998)
este comercializată şi devine sursă de beneficii potenţiale – vezi şi Sánchez şi Rodríguez (2009, p. 391).
La nivel macroeconomic, observăm că în Cartea verde a inovaţiei (Comisia Europeană, 1995, p. 1),
inovaţia este considerată sinonimă cu producerea, asimilarea şi exploatarea cu succes a noului în sfera
economică şi socială, adresându-se atât nevoilor individuale, cât şi celor ale societăţii în ansamblu.
Rogers (1983, p. 11) atrage atenţia asupra faptului că atributul de noutate depinde de percepţie, în
sensul că un lucru vechi pentru un observator poate fi absolut nou pentru un altul – acest element fiind
valabil şi atunci când discutăm despre tehnologii. Pentru a puncta conţinutul de cunoştinţe al inovaţiei,
atât de important pentru tema de cercetare de faţă, aducem în sprijinul nostru câteva definiţii: inovaţia
este un proces prin care cunoaşterea este obţinută, împărtăşită şi asimilată cu scopul de a crea
cunoştinţe noi, încorporate în produse şi servicii - Nahar (2011), un proces care cuprinde activităţi
tehnice, fizice şi bazate pe cunoştinţe – Cardinal ş.a. (2001), un proces prin care cunoaşterea este
dobândită, împărtăşită şi asimilată cu scopul de a crea noi cunoştinţe, care vor lua forma produselor şi a
serviciilor – Herkema (2003), crearea de cunoştinţe şi idei noi în interes organizaţional, cu scopul de a
îmbunătăţi procesele şi structurile interne ale afacerii şi de a obţine produse şi servicii cerute de piaţă –
Du Plessis (2007).

Conotaţia atribuită inovaţiei, atât la nivel organizaţional, cât şi naţional sau global, este una imperativ-
pozitivă. În termenii folosiţi de Sánchez şi Rodríguez (2009, p. 384), „a devenit o referinţă obligatorie
atât în manualele de analiză economică, cât şi în justificarea diferitelor programe şi acţiuni de politică
publică de promovare a inovaţiei şi cercetării, referirea la efectele pozitive pe care acestea le au asupra
creşterii şi dezvoltării economice a societăţilor (majorarea venitului, produse noi şi îmbunătăţite care
sporesc calitatea traiului, o mai mare accesibilitate la aceste produse etc.) şi creşterii bunăstării vieţii.”
Autorii sesizează că încă de la Cartea verde a fost subliniat caracterul social al procesului inovaţiei (văzut
ca mecanism de exprimare a creativităţii şi necesităţilor care trebuie să răspundă celor mai importante
probleme actuale şi care, în special, trebuie să ne permită să îmbunătăţim condiţiile de viaţă şi să
determine o dezvoltare susţinută) şi îl citează în sprijinul lor pe Mokyr (1990), potrivit căruia inovaţia
măreşte volumul total al cunoştinţelor societăţii şi, implicit, capacitatea ei productivă (cantitativă şi
calitativă) adică, creşterea economică şi capacitatea ei de generare a bunăstării. Du Plessis (2007) atrage
atenţia asupra complexităţii tot mai mari a inovaţiei ca fenomen care a schimbat însăşi natura creşterii
economice, ca şi asupra faptului că goana după nou pare să fie una dintre constantele vieţii economice
contemporane. Impactul pozitiv al inovaţiei asupra dezvoltării economice a unei naţiuni sau regiuni (sau
asupra avantajului competitiv, al cotei de piaţă sau dimensiunii unei organizaţii – intens susţinut şi de
Porter, în cartea sa din 1990), complexitatea şi ritmul care caracterizează procesele inovative sunt
considerate de Markatou (2011) motivele pentru care lucrările ştiinţifice şi articolele din presa generală
de afaceri care tratează subiectul sunt atât de abundente. Sentenţios, într-o propoziţie cu valoare de
truism, Dumitrachi ş.a. (2006, p. 39) spune că „inovarea este unul dintre principalii factori care conduc la
bunăstare economică.”