Educația pentru sănătate

„Sãnãtatea nu este numai o problemã individualã, ci priveşte întreaga societate. Sãnãtatea nu este
totul, dar fãrã sãnãtate totul este nimic.” (Schopenhauer )

Dreptul la sănătate este unul din drepturile fundamentale ale omului. Conform
Organizației Mondiale a Sănătății (OMS), sănătatea individului este definită drept ,,o stare de
bine fizică, mentală și socială, și nu doar absența bolii sau a infirmității.’’ Din perspectiva
publică, sănătatea constituie, datorită imenselor sale implicații individuale, dar și sociale și
demografice, unul dintre elementele cele mai vizate de politicile si stategiile guvernamentale din
intreaga lume.

De-a lungul timpului, educaţia pentru sănătate a cunoscut o dezvoltare şi o perfecţionare

continuă. Oamenii se prezintă la medic, uneori, ca la un sfătuitor, iar acesta trebuie să-i înveţe
despre igiena individuală a casei şi mediului, a aerului şi apei, despre regimul alimentar şi mediul
de viaţă, despre cum să-şi apere sănătatea. Cultura generală, inclusiv cultura sănătăţii, se
formează prin instrucţia generală a populaţiei însetul continuu al generaţiilor. Această secvenţă a
culturii generale, ce poartă titulatura specifică „de sănătate”, mai este considerată şi azi ca fiind o
activitate de bază şi obligatorie a serviciilor de sănătate

Încă din primii ani de ai copilului, educaţia pentru sănătate are un rol deosebit în
prevenirea bolilor, în înţelegerea importanţei şi efectelor pozitive a vaccinarilor, în înţelegerea
din partea copiilor şi persoanelor adulte care-i îndrumă, a simptomelor afecţiunilor sau bolilor
specifice vârstei.

După Ch. Gernez-Rieux şi M. Gervois, educaţia pentru sănătate îndeplineşte trei roluri, în
funcţiede scopul urmărit:

♦ preventiv - temele de educaţie conţinând elemente de instrucţie a populaţiei pentru

prevenireaîmbolnăvirilor;

♦ constructiv – de realizare a adeziunii opiniei publice în favoarea sănătăţii;

♦ curativ – pentru educarea şi convingerea populației de a urma prescripţiile medicale.

Educaţia pentru sănătate, la fel ca în celelalte ramuri ale culturii, trebuie să deţină un
fondmaterial, fizic, care să stea la baza cuvântului cu rol educativ, ea avînd viabilitate doar atunci
cândexprimarea teoretică este susţinută de un material adecvat cu caracter educativ şi cu
aplicabilitate practică.Educaţia pentru sănătate presupune acceptabilitate, respect reciproc,
informare, mijloace pentrudeprinderea diferitelor obiceiuri sanogene, cooperarea receptorilor, ea
fiind totodată şi un drept alomului şi o obligaţie a societăţii, concretizată printr-o programă
analitică şcolară anuală integrată programei tuturor treptelor de instrucţie (bazate pe mesaj
educativ de cultură sanitară, imagini deexemplificare şi demonstraţii practice).

Tipuri de educaţie pentru sănătate:

1. Educaţie pentru sănătate formală - care este rezultatul unui proces planificat de
transmitere deexperienţe, cunoştinţe, ce vizează toată populaţia (socializare secundară a
individului), necesităefort de predare-învăţare şi educatori;
2. Educaţia pentru sănătate nonformală - vizează componentele din conduita individului
care seformează prin experienţă sau imitaţie (socializarea primară a individului); nu
necesită efort cu caracter de educaţie, de transmitere a cunoştinţelor; este realizată de
familie şi comunitate;
3. Educaţie pentru sănătate comportamentală cuprinde educaţia pentru sănătate
conformnormelor sociale şi educaţia pentru dezvoltarea sănătăţii publice şi promovarea
comportamentelor favorabile sănătăţii, principalele obiective educaţionale vizând
dezvoltarea cunoştinţelor,aptitudinilor, atitudinilor şi a convingerilor ce vizează
sănătatea.

După alţi autori (L. Vulcu) principiile în educaţia pentru sănătate sunt următoarele:

a) principiul cultural-ştiinţific: educaţia pentru sănătate reprezintă o componentă a fondului

culturalgeneral şi a ştiinţelor medicale;

b) principiul optimizării: educaţia pentru sănătate fiind integrată actului medical necesită
adaptarea laindivid în combaterea stresului bolii;

c) principiul de influenţarea individului şi grupului în schimbarea comportamentului spre un

cadrusanogen;
 d) principiul educaţiei continue – atât în ceea ce priveşte un program de instrucţie legiferat şi
stratificat pe etapele instrucţiei generale şi de consolidare a cunoştinţelor, cât şi în ceea ce
priveşte necesitatea aducerii informaţiei la actualitatea noilor maladii ce apar pe plan
mondial, sau în situaţiarecrudescenţei unor stări morbide anterioare;

e) principiul de grup – din punct de vedere al specificului grupului căruia i se adresează;

f) principiul de informaţie şi instrucţie teoretic şi de aplicabilitate practică prin demonstraţii;

g) caracterul de investiţie cu repercusiuni benefice pentru societate.

Finalitatea educației pentru sănătate în școala este, culturalizarea igienico – sanitară a

copiilor și tinerilor în vederea formării unui stil de existența și comportare igienică, a unui mod
de viața sănătos, contribuind – prin perfecționarea sănătății fizice, afectiv – emoționale și mintal
– spirituale – la dezvoltarea multilaterală a personalității și la integrarea socială a celor educați.